-REFERAT-

ELIMINAREA MEDICAMENTELOR DIN ORGANISM

Etapă farmacocinetică, ultima în evoluția medicamentului în organism, este

aceea în care are loc excreția sa.

Căile de eliminare sunt în general cele fiziologice. Substanțele hidrosolubile se

vor elimina , în principal, prin rinichi, cele administrate oral şi neabsorbite se vor
elimina prin fecale, cele absorbite prin bilă, salivă, lapte, piele (cantități minore),
cele volatile şi gazoase prin plămâni.

Unele medicamente se pot elimina simultan pe mai multe căi, dar există o cale
predominantă de eliminare pentru fiecare.

Forma sub care se elimină medicamentul depinde de biotransformare:

- unele se elimină netransformate, fiind astfel active la nivelul căii de eliminare

(quinolonele-active la nivel renal);

- altele se elimină sub formă de metaboliți (marea majoritate).

Metaboliții pot fi activi farmacodinamic sau pot avea efecte adverse toxice
(forma acetilată a sulfamidelor duce la formarea de cristale la nivelul tubilor
renali).

Viteza de eliminare a medicamentelor din organism este influențată de o serie

de factori:

- proprietățile fizico-chimice;

- calea de administratre;

- profilul farmacocinetic al substanței;

- intervalul de dozaj;

- vârsta.

Căile de eliminare a medicamentelor

Eliminarea pe cale renală: Este cea mai importantă cale de eliminare, care
implică în proporții diferite trei procese:
- filtrarea glomerulară

- reabsorbția tubulară

- secreția tubulară

1.Filtrarea glomerulară. Are loc la nivelul glomerulilor renali, filtrându-se prin

capilarele glomerulare care sunt foarte permeabile. Nu sunt filtrați compuşii
macromoleculari.

Din glomerul, urina trece în tubii contorți proximali unde are loc al doilea
fenomen.

2.Reabsorbția tubulară. Se face pentru cea mai mare parte a substanțelor

lipofile. De aceea, reabsorbția tubulară depinde de coeficientul de partiție
lipide/apă.

Acest proces constă în trecerea medicamentului din urina primară prin epiteliul
tubilor renali către compartimentele interstițial şi intravascular. Un factor
important pentru reabsorbția compuşilor ionizabili este pH-ul urinar. De ex., prin
acidifierea urinei se obține o creştere a disocierii substanțelor bazice,
favorizându-le eliminarea.

3. Secreția tubulară. Este folosită de unele medicamente la nivelul tubilor

contorți proximali. Acest proces presupune un mecanism de transport
membranar.

O serie de medicamente asociate pot intra în competiție pentru acest proces de

secreție tubulară, scăzând eliminarea unuia din ele. De ex., probenicidul inhibă
secreția tubulară a penicilinei, potențându-i acțiunea.

La nivel renal, substanțele se pot elimina ca atare sau ca metaboliți. Viteza de

eliminare pe cale renală poate fi influențată de factorii:

- structură chimică

- diureză

- starea funcțională a rinichilor

- pH-ul urinii
Eliminarea renală poate fi grăbită prin :

- creşterea diurezei

- modificarea pH-ului urinar

Eliminarea poate fi încetinită prin:

- scăderea diurezei

- inhibarea procesului de secreție tubulară

Eliminarea pe cale digestivă. Pe această cale se elimină toate substanțele

administrate oral, insolubile şi neabsorbabile, ce nu traversează mucoasa tubului
digestiv, dar tot pe cale digestivă se vor elimina şi substanțele solubile
administrate oral, dar neabsorbite la acest nivel (sulfat de magneziu,
streptomicină).

Unele substanțe se pot elimina prin secreție salivară (atropină, chinină). Altele se
elimină prin bilă (cele cu greutate moleculară mai mare de 300 Daltoni )–
eritromicina, rifampicina, tetraciclinele – care pot fi folosite pentru tratamentul
unor infecții biliare.

Eliminarea pe cale cutanată. Această cale completează calea renală. Substanțele

sunt eliminate prin secreție sudorală: bromuri, metale grele, arsen.

Eliminarea prin lapte este importantă, mai ales, pentru consecințele pe care le
are asupra sugarului.

Eliminarea prin pulmoni predomină pentru substanțele volatile şi gazoase

(anestezicele generale).

Trecerea din sânge în aerul alveolar este rapidă când solubilitatea în sânge este
mică (de ex., protoxidul de azot) şi lentă când solubilitatea este relativ mare (de
ex., pentru eter).

Procesele determinante pentru concentrația sanguină se desfăşoară după 2

tipuri cinetice:

- cinetica de ordinul 0 – caracterizată printr-un ritm constant, independent de

cantitatea de medicament;
- cinetica de ordinul I (exponențială) – a cărui ritm este dependent de cantitatea
de medicament, fiind direct proporțională cu acesta.

Absorbția se conformează unei cinetici de ordinul I, o proporție fixă de

medicament din cantitatea totală se absoarbe şi pătrunde în organism pe unitate
de timp, atunci când preparatele farmaceutice obişnuite se administrează oral
sau se injectează SC sau IM.

Modul de administrare, care asigură riguros un ritm constant de pătrundere a

medicamentului în organism, deci o cinetică de ordinul 0, este perfuzia
intravenoasă continuă, cu debit constant.

Epurarea se face, de regulă, după o cinetică exponențială, de ordinul I,

interesând o proporție fixă din cantitatea totală de medicament, pe unitate de
timp (practic epurarea este terminată – 93,75 % - după o perioadă de 4 ori mai
mare decât timpul de înjumătățire).

Epurarea constantă, după o cinetică de ordinul 0, este o situație de excepție, care

apare atunci când mecanismul de epurare – sistem transportor care deserveşte
excreția tubulară renală sau excreția biliară, sistem enzimatic ce asigură
metabolizarea – este saturat (de ex., metabolizarea etanolului).

Un număr mic de medicamente (fenitoina, acidul acetilsalicilic, dicumarolul şi

alcoolul etilic) realizează, la dozele terapeutice mari, concentrații ce depăşesc
capacitatea de epurare. În acest caz, în funcție de doză, cinetica trece de la
ordinul I la ordinul 0 – aşa numita cinetică intermediară, Michaelis – Menten –
timpul de înjumătățire fiind mai mare pentru dozele mari (care depăşesc
capacitatea de epurare).

OGREZEANU MONICA ELENA

CLASA I C