ALERGAREA

Generalităţi
Alergarea este o mişcare ce constă în trecerea succesivă a unui membru
inferior înaintea celuilalt, sprijinul efectuandu-se numai pe un singur picior.
Alergarea ajută la deplasarea mai rapidă a corpului omenesc.
Spre deosebire de mers, ea nu prezintă perioade de dublu sprijin,
înaintarea făcându-se prin mici sărituri, separate între ele prin perioade de
sprijin unilateral.
Ca şi în mers şi în alergare, centrul de greutate al corpului suferă o
deplasare în realizarea căreia intervin aceleaşi trei forţe: forţa musculară (F),
la care se adaugă şi rezistenţa podelei, greutatea corpului (G) şi rezistenţa
aerului (A).
Dacă viteza este constantă, aceste trei forţe se menţin în echilibru.
Greutatea corpului acţionează în jos, rezistenţa aerului acţionează
orizontal, în sens opus direcţiei de alergare.
Rezultanta (R), indică valoarea ce trebuie să o aibă forţa musculară,
pentru a realiza deplasarea.
Dacă viteza scade şi rezistenţa aerului se micşorează, forţa musculară
va acţiona pe o direcţie mai puţin înclinată şi va avea o valoare mai mică.
Dacă viteza de deplasare creşte, rezistenţa aerului va creşte şi ea, ceea
ce atrage o mărire a rezultantei.
Forţa musculară va trebui să acţioneze pe o direcţie mai înclinată şi va
avea o valoare mai mare.
Centrul de greutate nu se deplasează rectiliniu, ci sinusoidal. În
momentul în care membrul inferior posterior se extinde, forţa musculară
deplasează centrul de greutate în sus şi înainte.
Când acţiunea forţei musculare se epuizează, centrul de greutate,
datorită inerţiei, îşi continuă deplasarea înainte dar coboară.
În prima fază a momentului de sprijin pe membrul inferior anterior, el
continuă să coboare, apoi o dată cu extensia membrului anterior, centrul de
greutate începe iar să se ridice.
În afara acestor deplasări verticale. centrul de greutate se deplasează şi
lateral.
Propulsia succesivă a membrelor inferioare îndreaptă centrul de
greutate, când într-o parte, când în cealaltă.
Rezultă din cele enunţate anterior, că distanţa parcursă de corp în
alergare nu corespunde lungimii traiectoriei parcurse de centrul lui de
greutate, care este întotdeauna mai lungă.

1
 Lungimea traiectoriei centrului de greutate este cu atât mai lungă, cu
cât tehnica de alergare este mai deficitară.

Fazele alergării
Alergarea este compusă din două faze:
- faza de sprijin unilateral
- fuleul
A. Perioada de sprijin unilateral începe în momentul în care membrul
inferior ia contact cu solul şi se termină în momentul în care membrul
inferior se desprinde de sol.
Această perioadă se împarte în cinci faze:
- debutul sprijinului
- cursa membrului inferior pendulant spre momentul verticalei
- momentul verticalei (membrul inferior pendulant ajunge în
dreptul membrului inferior de sprijin)
- cursa membrului inferior pendulant după momentul verticalei
- sfârşitul sprijinului1.
1. Debutul sprijinului.
Reprezintă momentul contactului membrului inferior anterior cu
solul. Membrul inferior de sprijin acţionează ca un lanţ cinematic închis.
Pentru menţinerea greutăţii corpului, prin contracţia izometrică a tractului
iliotibial şi a muşchilor coapsei, membrul inferior, devenit de sprijin,
formează o coloană rigidă care împinge capul femural în cavitatea
acetabulară. Mişcarea şoldului şi în parte a genunchiului, este frânată, în
timp ce contracţia tensorului fasciei lata şi a muşchiului fesier mare, fixează
bazinul. Contracţia muşchiului triceps sural opreşte căderea gambei înainte.
Bazinul, coapsa şi genunchiul fiind blocate, întreaga forţă de presiune se
transmite bolţii plantare. Cum muşchiului tibial anterior, îi revine rolul cel
mai important în susţinerea bolţii plantare, solicitarea lui e foarte mare.
2. Cursa membrului inferior pendulant spre momentul verticalei.
Odată fixat membrul inferior de sprijin începe înaintarea membrului
inferior pendulant care ajunge în dreptul membrului inferior de sprijin,
realizându-se "momentul verticalei".
Cursa membrului inferior pendulant spre momentul verticalei,
reprezintă "faza de sprijin - frecare". Membrul inferior de sprijin suportă şi
amortizează şocul căderii corpului pe sol, prin intrarea în acţiune a lanţului
triplei extensii. Centrul de greutate se apropie de sol.
3. Momentul verticalei.
În această poziţie, centrul de greutate se gaseşte în punctul cel mai
apropiat de sol, şoldul, genunchiul şi glezna fiind uşor flectate.

2
 4. Cursa membrului inferior pendulant după momentul verticalei.
Reprezintă "faza de sprijin - propulsie". Membrul inferior de sprijin
începe să se extindă, în timp ce genunchiul membrului inferior pendulant
este proiectat înainte şi în sus.
Extensia membrului inferior de sprijin este o mişcare complexă,
compusă dintr-o serie de mişcări secundare: flexia plantară a piciorului,
flexia gambei pe coapsă şi a coapsei pe bazin. Ca şi la mişcarea de mers,
flexia plantară a piciorului se realizează la începutul mişcării, după
principiul unei pârghii de gradul II, sprijinul fiind reprezentat de vârful
piciorului, rezistenţa fiind reprezentată de greutatea corpului iar forţa fiind
reprezentată de contracţia muşchiului triceps sural.
Odată ridicat pe vârfuri, corpul se înclină înainte, deplasandu-se
înaintea centrului de greutate. În acest caz, rezistenţa trece de cealaltă parte a
punctului de sprijin, ceea ce duce la formarea unei pârghii de gradul I
(FSR). Flexia plantară este urmată de extensia gambei pe coapsă şi a coapsei
pe bazin. Mişcarea membrului inferior pendulant, care este semiflectat din
genunchi, se realizează prin semiflectarea coapsei pe bazin. Ea are loc în
articulaţia şoldului, în jurul unui ax biomecanic ce trece prin vârful marelui
trohanter şi prin centrul cavităţii acetabulare. Flexia coapsei pe bazin se face
numai până la 90°. În acest moment, genunchiul se află în poziţia cea mai
anterioară posibilă. Extensia genunchiului nu se face în mod activ, prin
contracţie musculară, ci datorită greutăţii gambei şi inerţiei ei. Muşchii
intervin numai pentru a frâna această mişcare la momentul optim.
5. Sfârşitul sprijinului.
Extensia completă a membrului inferior de sprijin se termină prin
contracţia muşchilor ce produc flexia degetelor piciorului, în articulaţiile
metatarso-falangiene. Ca şi la mers, halucele începe să acţioneze ca pârghie
de gradul III (SFR), dar în ultima fază, rezistenţa (R) trece înaintea punctului
de sprijin (S) şi începe să acţioneze ca o pârghie de gradul I (RSF).
B. Fuleul
Datorită forţei de propulsie corpul este proiectat înainte şi în sus, apoi
revine pe sol atras de forţa de gravitaţie.
Momentul în care ambele picioare nu ating solul poartă numele de
fuleu. Fuleul poate fi asemănat cu o mică săritură.
Fuleul va fi cu atât mai mare cu cât membrul inferior pendulant se va
mişca cu o amplitudine mai mare în articulaţia şoldului, cu cât gamba va
pendula spre un unghi mai favorabil de atac al solului şi cu cât forţa de
extensie a membrului inferior de sprijin, va fi mai mare.

3
 ECHILIBRUL STATIC

Ortostatismul este rezultatul contracţiei coordonate musculare prin

care elementele de mobilitate ale scheletului asigură poziţia verticală a
corpului împotriva gravitaţiei.
Sub influenţa gravitaţiei corpul are tendinţa de a cădea, stabilita-tea în
poziţia verticală fiind menţinută prin contracţia permanentă a muş-chilor
scheletici antigravitaţionali.
Fie că este vorba de menţinerea poziţiei unui segment al corpului, fie
de ortostatism, contracţiile musculare statice trebuie să echilibreze
întotdeauna greutatea proprie a segmentului respectiv, a corpului, sau o
forţă externă care caută să le deplaseze din poziţia lor, sau, în sfârşit, să
fixeze centrul de greutate al corpului într-o poziţie avantajoasă în raport cu
poligonul de susţinere.
Ortostatismul normal este rezultatul sumării, la niveluri diferite, a
unui ansamblu de reflexe elementare, a căror coordonare asigură nu numai
ortostatismul simplu, ci şi permanenţa corectare automată a echilibrului,
prin reglarea tonusului muscular conform necesităţilor de moment.
Menţinerea echilibrului omului în ortostatism depinde de multiplele
impulsuri aferente: somestezice (proprioceptive şi exteroceptive),
labirintice şi vizuale, care informează creierul asupra poziţiei corpului în
fiecare moment, precum şi de integritatea centrilor care controlează această
coordonare (inhibiţia centrilor motori determină relaxarea muşchilor la fel
ca în timpul somnului; anestezierea plantară sau afectarea sensibilităţii
musculo-cutanate, fac imposibil ortostatismul).
Cele trei categorii de impulsuri aferente sunt bogat reprezentate în
cele mai multe regiuni mediale ale vermisului cerebelos, ca şi în lobul
floculo-nodular.
Dintre diversele aferenţe, cele mai importante par a fi cele
somestezice, deoarece o persoană oarbă poate sta în ortostatism, în timp ce
un tabetic, la care leziunile rădăcinilor posterioare privează măduva şi
centrii superiori de toate informaţiile aferente senzoriale, îşi menţine cu
multă dificultate ortostatismul, fiind mult ajutat de informaţiile vizuale,
închiderea ochilor făcînd aproape imposibilă menţinerea ortostatismului
(semnul Romberg pozitiv).
La om, ortostatismul este rezultatul unei lungi învăţări stadiale a unor
reflexe statice; copilul învaţă întîi să-şi menţină poziţia capului apoi să-şi
controleze muşchii trunchiului, apoi mersul şi, în final, reuşeşte să se
menţină în ortostatism fără suport.

4
 Se poate deci afirma că ortostatismul adultului implică două aspecte
principale ale activităþii musculare. În primul rînd, intervenţia musculaturii
posterioare a corpului, care acţionează continuu, împiedicând căderea
înainte şi furnizând un suport permanent ortostatismului.
În principal, activitatea acestor muşchi este controlată prin stimuli
exteroceptivi şi proprioceptivi şi îndeosebi de cei generaţi de presiunea
piciorului pe sol.
Echilibrul astfel câştigat („echilibrul de susţinere”) este menţinut prin
interventia celui de-al doilea mecanism de reglare a posturii care poate fi
descris obiectiv ca „fenomen reflex de împingere”, fiind observat foarte
bine dacă subiectul este împins înainte sau înapoi, situaţie în care echilibrul
este imediat restabilit printr-un reflex de contracţie a musculaturii
posterioare şi respectiv, anterioare a trunchiului.
S-a demonstrat că în ortostatismul de repaus corpul nu stă perfect
imobilizat, ci prezintă o serie de mici oscilaţii în toate direcţiile necesare
menţinerii proiecţiei centrului de greutate a corpului (punctul masei
corpului asupra căruia acţionează rezultanta liniilor forţelor gravitaţionale)
în interiorul poligonului de susţinere.
Înregistrarea acestor oscilaţii (posturografia) a dovedit că deplasările
antero-posterioare sunt mai puţin ample decât cele laterale, că suprafaţa de
expansiune a deplasărilor este variabilă cu vârsta, că echilibrul este cu atât
mai stabil, cu cât suprafaţa deplasărilor este mai aproape de centrul
poligonului de susţinere (deşi practic în 78-80% din cazuri proiecţia este
ceva mai în dreapta şi înapoia centrului) şi că amplitudinea deplasărilor
creşte odată cu închiderea ochilor.
Sprijinul în ortostatism nu se realizează simetric pe ambele membre
inferioare, existând totdeauna o predominanţă preferenţială pe un anumit
membru, de obicei membrul inferior drept, explicând frecvenţa mai
crescută a leziunilor degenerative (coxartroze, gonartroze etc.) la nivelul
acestuia.
În cazul purtării unor greutăţi pe spate sau în mână, proiecţia cen-
trului de greutate se deplasează de partea greutăţii spre marginea
poligonului şi, pentru stabilirea echilibrului corpului, trunchiul se apleacă
de partea opusă greutăţii.
Menţinerea ortostatismului se realizează prin contracţia activă reflexă
a musculaturii posturale, adică prin tonusul static sau de atitudine, rezultatul
contraacţiunii permanente a gravitaţiei (manifestat printre altele şi printr-o
creştere până la 22 % a nivelului metabolismului faţă de poziţia culcat), dar
şi prin mijloacele de susţinere pasivă (structurile capsulo-ligamentare), a

5
căror importanţă devine uneori predominantă (exemplu paraliziile
postpoliomielitice).
0 condiţie indispensabilă pentru menţinerea ortostatismului este însă
păstrarea (cel puţin parţială) a capacităţii funcţionale a unuia dintre tricepşii
surali, fără de care poligonul de susţinere se reduce „la o simplă linie şi
omul se prăbuşeşte”.
În ortostatism diferitele părţi osoase (cu excepţia braţelor) se găsesc
aproape unele în prelungirea celorlalte, ceea ce impune musculaturii un
minimum de consum energetic şi un minimum de oboseală.
Staţiunea bipedă umană presupune o anumită plasticitate, o anumită
adaptare la o serie de condiţii foarte variate, la tot ceea ce presupune o
activitate omenească în spaţiu şi timp.

ECHILIBRUL STATO-KINETIC

Mersul, definit „ca deplasarea, mişcarea dintr-un loc în altul” sau

„deprinderea motrice prin care se realizează în mod obişnuit locomoţia
corpului omenesc”, este o activitate în măsură să tulbure mai mult
coordonarea decît ortostatismul, atît din cauza implicării mai multor muşchi
într-o acţiune alter-nativă sau sinergică, cît şi din cauza succesiunii unor
mecanisme reflexe com-plexe, posturale şi kinetice.
Mecanismul principal prin care se realizează mersul este mişcarea
alternativă şi constantă a membrelor inferioare, care îşi asumă pe rând
funcţia de suport şi de propulsor, mecanism definit de Holmes ca „o cădere
continuă, cu ridicare proprie continuă”.
În deplasare, corpul omenesc, considerat ca un mobil, este supus mai
multor forţe care acţionează asupra centrului de greutate al său: forţe
externe (gravitatea ce tinde să tragă în jos corpul, rezistenţa aerului dm faţă)
şi forţe interne (contracţia musculară şi sistemul de pîrghii osteo-articulare)
ultimele fiind mai puternice decât primele.
Odată declanşată mişcarea de mers, forţei musculare i se adaugă
inerţia şi viteza de propulsie, care pot suplini, până la un punct, contracţia
musculară (factori mecanici la care se poate apela în programul de
reeducare a mersului la bolnavii cu deficienţe musculare).
Mersul normal drept înainte, deşi este considerat ca o deplasare pe o
linie de progresie imaginară, cea mai scurtă dintre două puncte, prezintă o
serie de oscilaţii în sens vertical (ridicări ale corpului, în timp ce membrul
inferior pendulant execută faza posterioară a coborârii, iar membrul inferior

6
pendulant execută pasul următor, cu un maxim în momentul verticalei şi cu
un minim în perioadele de sprijin bilateral), oscilaţii transversale (înclinări
alternative ale trunchiului spre partea membrului de sprijin, ce ating
maximum în momentul verticalei şi care au ca scop apropierea centrului de
greutate de interiorul poligonului de susţinere) şi oscilaţii longitudinale
(înclinările posterioare ale trunchiului în faza posterioară a perioadei de
sprijin unilateral).
În afară de aceste oscilaţii, bazinul prezintă şi o mişcare de rotaţie în
jurul unei axe verticale (de 4° de fiecare parte), precum şi una în jurul unei
axe antero-posterioare (de 5°), fapt ce face ca înregistrarea traiectoriei
centrului de greutate din timpul mersului să fie alcătuită dintr-o linie
sinuoasă şi una rectilinie, ca şi cum corpul omenesc nu s-ar înfige, ci s-ar
înşumba în spaţiu.
Deşi nou-născutul nu poate merge nesusţinut, el posedă de timpuriu
toate automatismele mersului, neputînd merge însă până ce reflexele de
menţinere a ortostatismului şi de reglare a echilibrului nu sunt dezvoltate şi
stabilizate. Coordonarea mersului este obţinută progresiv prin încercări
repetate şi corectarea unor greşeli continue, începând cu coordonarea
voluntară de origine corticală şi apoi devenind din ce în ce mai utile
informaţiile senzoriale şi vi-zuale, pentru ca în final să asistăm la
transformarea rapidă a mersului într-o succesiune de mişcări automate.
Atenţia şi voinţa nu sunt necesare decît pentru începerea şi oprirea
mersului normal, scoarţa neintervenind în mers, exceptând elaborarea ordi-
nelor. Deoarece atît animalele hemisferectomizate cît şi cele talamice pot
merge normal, s-a emis ipoteza implicării în mers a structurilor
mezencefalice.
Numai atunci când există informaţii anormale sau fluxul informaţio-
nal de la nivelul proprioceptorilor, exteroceptorilor sau receptorilor de
distanţă se modifică potrivit unor condiţii schimbate în funcţie de momentul
respectiv, centrii superiori sunt implicaţi să regleze şi să coordoneze ordinea
şi secvenţa mişcărilor, astfel încât să asigure coordonarea temporo-spaţială
adecvată condiţiilor respective.
De exemplu, atunci când un individ părăşeşte suprafaţa plană şi în-
cepe să meargă pe un teren denivelat, văzul, starea de conştienţă,
sensibilitatea profundă inconştientă şi stimulii labirintici informează rapid
cortexul cerebral şi cerebelul despre schimbarea survenită şi, ca urmare,
mecanismul reflex al mersului începe să se modifice printr-o adaptare a
tonusului şi prin intervenţia unor noi mecanisme ale coordonării adecvate
noilor condiţii.

7
 ANALIZA CALITATIVĂ A MIŞCĂRII

Scopul analizei
Analiza mişcării este justificată de interesul pentru creşterea
performanţei motrice umane, în general, şi de îmbunătăţirea tehnicii
sportive, în special. Un alt interes al analizei mişcării este optimizarea
refacerii, recuperării sau ameliorării motricităţii umane în cazuri patologice
congenitale, ampuţii, paralizii, în urma traumatismelor accidentale,
disfuncţii acute, etc.
Analiza mişcării este doar o fază a procesului de îmbunătăţire a
performanţei sau de ameliorare a deficienţelor de motricitate, fază ce vizează
direct identificarea unor difereţe sistematice. Alte faze implică :
- interpretarea
- implementare
- corecţia dinamică
- reevaluarea
Analiza mişcării biomecanice poate fi calitativă sau cantitativă, simpla
sau complexă,etc.
Analiza este, prin definiţie, un acţiune practică de desfacere în părţi
componente a unui întreg, prin care se obţin informaţii semnifictive ce
îmbogăţesc fondul de know-how.
Analiza nu inventează, ci descoperă, iar ulterior justifică sau critică,
rămânând pe seama altor metode raţionale de cunoaştere să valorifice
concluziile ei.
De regulă, atunci când este vorba de performanţă, se aleg drept repere
tehnicile aşa-zis consacrate, care, iniţial, s-au impus ca stiluri. În fond, ele
sunt combinaţii logice de mişcări, cu succesiuni şi simultaneităţi precise.
Când este vorba de ameliorarea mişcării, precum în kinetoterapie,
reperele sunt mişcări caracterizate ca fiind normale şi naturale.
Analiza biomecanică calitativă a mişcării
Prima obligaţie a celui care demarează analiza biomecanică a oricărei
mişcări este aceea de a o încadra într-una din clasele mari de mişcări şi de a
o descrie în limbajul convenţional, astfel încât ea să poată fi identificată fără
echivoc.
De exemplu, mişcările simple pot fi încadrate ca fiind de translaţie, de
rotaţie sau elicoidale, pot fi ciclice sau aciclice, pot fi descrise în termeni de

8
bază, cum ar fi flexie, extensie, adductie, abducţie, pot fi raportate la
planurile de referinţă - sagital, frontal, transversal etc.
Tendinţa modernă în analiza biomecanică este aceea de
descompunere, chiar de la început, a mişcărilor complexe în sucesiuni de
mişcări simple.
Analiza biomecanică calitativă a mişcării (indiferent dacă este simplă
sau complexă), începe cu observarea repetată şi atentă a mişcării, urmând
apoi constatarea diferenţelor de poziţie sau de mişcare faţă de un reper
convenţional (modelul campionului, normalitatea statistică, mişcarea
fizologică articulară, etc.).
Observarea în biomecanică are un caracter ştiinţific doar în măsura în
care se bazează pe documentarea vizuală, adică pe înregistrări video şi pe
procesarea imaginilor (astfel încât mişcarea să poată fi încetinită, eventual
stopată). Sunt cunoscute nenumărate softuri de procesare a imaginilor
selecţionate din mişcarea înregistrată, softuri deosebit de confortabile şi
prietenoase în manevrare. Cele mai multe provin din sfera comercială a
procesării de imagini pentru confecţionarea jocurilor electronice, filmelor de
desene animate, de ficţiune şi din robotica.
Procedeele de înregistrare sunt, de regulă, cele cu senzori sau markeri
reflectorizanţi montaţi pe segmentele corporale, iar procesarea şi
confecţionarea siluetelor este computerizată.
Tehnologia de procesare a ajuns la un asemenea nivel, încât siluetele
par a fi naturale, iar mişcarea este atât de firească şi continuă, încât cu greu
poate fi deosebită de o filmare clasică.
Ocupându-ne doar de teoria analizei, vom extrage numai conceptele
metodelor de înregistrare şi procesare de imagini, concepte care pot fi
rezumate astfel:
- Fie de la început, fie după câteva vizualizări ale înregistrărilor, se
identifică segmentele şi punctele interesate în analiză;
- Succesiunea imaginilor în observarea ştiinţifică repetată trebuie
redusă uneori până la întruperea temporară (stop cadru), în scopul
sesizării diferenţelor longitudinale (în timp) sau transversale (în
spaţiu, de la o înregistrare la alta, de la un subiect la altul);
- Viteza de succesiune a imaginilor în observarea ştiinţifică repetată
trebuie mărită, în scopul memorării în analizatorul vizual a
traiectoriilor segmentelor sau punctelor interesante în analiza
tehnică a mişcării;

9
 - Interpretarea diferenţelor de poziţie (prin succesiune redusă) sau
de mişcare (prin viteza de succesiune marită) se face întotdeauna,
în analiza calitativă, comparativ şi relativ.
Pe scurt, interesul analizei determină viteza succesiunii imaginilor
analizate.
În mod paradoxal, datorită tehnicii avansate de computerizare, analiza
calitativă complexă este mult mai sigură şi eficientă decât cea simplă. Par a
fi necesare unele recomandări şi explicaţii la paşii algoritmici, după cum
urmează:
1. Înregistrarea mişcărilor plane, de preferinţă cu camera video digitala,
se va face de la o distanţă cunoscută, perpendiculara pe direcţia mişcării. În
cazul mişcărilor spaţiale, înregistrările se vor face din două sau chiar trei
direcţii.
2. Achiziţia de către computer depinde de tehnica adoptată. Singura
cerinţă se referă la frecvenţa cadrelor preluate.
3. Procesarea imaginilor, în cazul cel mai eficient, se face automat,
stabilindu-se punctele ale caror traiectorii trebuie urmărite, altminteri acestea
se marchează manual pe fiecare cadru. După cum am menţionat mai sus,
sunt accesibile, softuri specializate care pot calcula şi afişa automat
momentele semnificative ale unei mişcări complexe (tehnici de execuţie),
momente necesare analizei calitative.
De regulă, momentele semnificative sunt următoarele:
- schimbările de sens ale mişcării (vitezele nule)
- punctele de vârf ale vitezei (acceleraţii nule)
- unghiurile relative (dintre două articulaţii)
- distanţele relative (dintre două segmente)
Într-o mişcare de alergare, de exemplu, momentele semnificative ale
analizei calitative se referă la poziţia genunchiului şi a gleznei piciorului
opus celui aflat în propulsia finală, la poziţia coatelor, la unghiul sub care se
face atacul solului cu piciorul, etc.
Reperele sunt empirice (fără ca aceasta să fie o critică), însemnând că
alegem un model de mişcare pe care-l etichetăm aprioric ca fiind convenabil.
În cazul sportului de performanţă, reperele sunt tehnicile validate ale
campionilor, iar în cazul terapiilor prin mişcare, reperele sunt mişcările
statistic normale. În cazul locomoţiei, mersul normal este un astfel de
model.
Diferenţele faţă de aceste repere, se interpretează numai în cazul când
acestea sunt semnificative, altminteri nu sunt comentabile. Ele se atribuie

10
unor factori sistematici, cunoscuţi în limbajul comun, ca greşeli tehnice de
execuţie (sportivă) sau mişcări patologice.
Implementarea concluziilor analizei trebuie să aibă în vedere faptul că
atingerea scopului, de regulă eficientizarea mişcării, se coroborează, de la
caz la caz, cu pregătirea specifică şi specială, cu tactica şi strategia, cu
factorii de mediu, sociali etc. De fapt, vrem să acentuăm ideea, încă o dată,
că nu se poate lega analiza mişcării biomecanice direct de scopul ei.

11