Sunteți pe pagina 1din 189

REVISTA DE CRIMINOLOGIE, CRIMINALISTICĂ ŞI PENOLOGIE

Nr. 2/2010

CUPRINS

CRIMINOLOGIE

Gheorghe ALECU
Reflecţii de ordin teoretic şi juridic asupra traficului şi consumului ilicit de droguri. Aspecte privind evoluţia şi tendinţele
manifestate de traficul ilicit şi abuzul de droguri la nivel naţional şi internaţional

Simona MIHAIU
Instituţionalizarea programelor de dezvoltare a inteligenţei emoţionale – metodă de prevenire a delincvenţei juvenile

Maria PESCARU
Analiza etiologică a delincvenţei juvenile în România

Cristian Mihai POMOHACI


Mariana OPREA
Aspecte privind vulnerabilităţile şcolilor. Studiu pilot în unităţile de învăţământ din sectorul 4 Bucureşti

Margareta FLEŞNER
Ioana GAVRIL
Criminalitatea în schimbare

Lorena Elena BOLFA


Carmen CREANGA
Determinanţi psiho-comportamentali ai profilului unui criminal în serie din România. Studiu de caz

CRIMINALISTICĂ
Cosmin RADU
Metodologia de cercetare în cauzele privind accidentele de muncă din sectorul petrolier (foraj, extractie ). Aspecte teoretice
şi practice

Radu CONSTANTIN
Afacerea Dreyfus. Istorie şi criminalistică

Bogdan FLORESCU
Consideraţii privind expertizarea înscrisurilor redactate într-o limbă străină

Maria Georgeta STOIAN


Lorena Magdalena SAVU
Particularităţi în cercetarea criminalistică a microurmelor de fibre textile descoperite la faţa locului şi rolul acestora în probarea
diverselor infracţiuni

Georgeta ANDREESCU
Violeta CIOFU
Examinarea fizico-chimică a diferitelor urme în cazuri de furturi sau spargeri

Mihai STOICA
Lucian STIMERIU
Posibilităţi de diferenţiere prin spectometrie de masă a urmelor de produse petroliere

Emilian COSTACHE
Maria Georgeta STOIAN
Importanţa investigaţiei criminalistice în toxicologia judiciară

Luciana STĂNEL
Gabriela IANCULESCU
Studiul microurmelor de vopsea în elucidarea accidentelor rutiere
Maria Georgeta STOIAN
Rolul chimiei în investigarea urmelor şi microurmelor ridicate de la faţa locului

Georgeta ANDREESCU
Violeta CIOFU
Contribuţia chimiei judiciare în soluţionarea unor cazuri deosebite de accidente rutiere

Emilian COSTACHE
Elena GĂLAN
O cauză neobişnuită a producerii unui accident de circulaţie stabilită prin expertiza fizico-chimică

Mihaela GHEORGHE
Elena GĂLAN
Rolul consumului de substanţe medicamentoase în producerea accidentelor de circulaţie

Maria Georgeta STOIAN


Mihaela GHEORGHE
Rolul consumului de droguri în producerea accidentelor de circulaţie

Carmen Luminiţa ENE


Lorena Magdalena SAVU
Cercetarea criminalistică a microurmelor de fibre textile descoperite la faţa locului în cazul accidentelor de circulaţie

Mihai STOICA
Daniela Laura FERARU
Investigarea tehnico-ştiinţifică a locului faptei în cazul accidentelor produse ca urmare a transportului de substanţe periculoase

Georgeta ANDREESCU
Violeta CIOFU
Investigarea tehnico-ştiinţifică a locului faptei pentru valorificarea urmelor şi microurmelor prin expertize fizico-chimice în
cazurile de accidente de circulaţie

Viorel Dan BRATOSIN


Adriana MATEI
Daniela Laura FERARU
Examinarea criminalistică a permiselor şi certificatelor de înmatriculare falsificate sau contrafăcute

Iuliana STĂNEL
Gabriela IANCULESCU
Posibilităţi de valorificare, prin expertize fizico-chimice a urmelor dinamice lăsate de pneuri de autovehicule

Mihaela BILGHIRU
Urme lăsate de mijloace de transport

Aurelian IANA
Aspecte generale privind urmele materie şi modalităţile de formare

Ioan DADUS
Urme lăsate în cazul folosirii armelor de foc

Marius Iulian NICA


Identificarea persoanelor după urmele lăsate de corpul uman

PENOLOGIE
Lorena Elena BOLFA
Concluzii de la una din întâlnirile privind formarea psihologilor din penitenciare. Întrunire Mamaia 2009
REFLECŢII DE ORDIN TEORETIC ŞI JURIDIC ASUPRA TRAFICULUI ŞI CONSUMULUI ILICIT DE
DROGURI. ASPECTE PRIVIND EVOLUŢIA ŞI TENDINŢELE MANIFESTATE DE TRAFICUL ILICIT ŞI
ABUZUL DE DROGURI LA NIVEL NAŢIONAL ŞI INTERNAŢIONAL

Gheorghe ALECU∗

ABSTRACT
For a better understanding of the phenomena of illegal drug trafficking and consumption, the first part of the analysis
defines the „drug“ term, the „drug – drug-addiction“ ecuation as these are are viewed in related national and international
works and studies.
The study analyses the legitimacy of drug-classification in „licit and illicit drugs“ conceived by some theoreticians
considering the national legislation and international conventions in the area of narcotics, analysing at the same time the
phenomena of „legal and illegal drug consumption“.
The last part studies the characteristics, evolution and manifested tendencies in illicit trafficking and drug abuse at a
both national and international level.
Key words: drug, tolerance, habitude, drug-addiction, addiction, noxious use, withdrawal, licit drugs, illicit drugs,
drug trafficking, licit consumption, illicit consumption.

1. Consideraţii de ordin literar şi juridic privind drogurile. Prezentare comparată.


DEX-ul arată că “drogul este o substanţă de sorginte vegetală, animală sau minerală care se întrebuinţează la
prepararea unor medicamente sau ca stupefiant” 1.
În Dicţionarul Enciclopedic Român, drogului i se conferă aceeaşi sorginte însă, destinaţia este doar pentru “prepararea
anumitor medicamente”2.
În limbajul diurn al omului modern ”drogul” este orice substanţă susceptibilă a da naştere toxicomaniei 3.
În Franţa4 definiţiile dicţionarelor actuale fac referire la caracterul toxic al „drogurilor” (Substanţe toxice,
stupefiante) după „Le Grand Robert” şi la dependenţa pe care ele o implică (Substanţă psihotropă naturală sau sintetică, care
induce dorinţa de a continua să o consumi pentru a regăsi senzaţia de bună dispoziţie pe care ea o creează), după „Le Grand
Larousse Universel”. Conform studiului de referinţă al autorilor Inaba şi Cohen 5 despre excitanţi, calmante şi halucinogene,
poate fi considerat drog „orice substanţă care antrenează distorsiuni de funcţionare a sistemului nervos central 6”.
Acest efort de clarificare a conceptului de drog conduce deci la două sensuri ale cuvântului. Primul este foarte larg, de
tip toxicologic, şi corespunde ultimei definiţii citate. Un mare număr de medicamente se găseşte astfel inclus printre droguri.
Al doilea, mai restrâns, este fondat pe noţiunea de dependenţă, termen, el însuşi definit de comunitatea ştiinţifică internaţională
7
.
Observatorul francez al drogurilor şi toxicomanilor (O.F.D.T.) pentru termenul „drog” redă următoarea definiţie
provizorie: „produs natural sau sintetic, consumat în vederea modificării stării de cunoştinţă, având potenţial de uzanţă nociv,
de abuz sau de dependenţă, a cărui folosire poate fi legală sau nu”. Această definiţie include: stupefiantele (Convenţia ONU
‘61), substanţele psihotrope (Convenţia ONU ‘71), alcoolul, tutunul, dizolvantele, ciupercile halucinogene şi substanţele
sintetice vitale (apă, aer), cafeaua, ciocolata, medicamentele psihoactive care nu se folosesc pentru modificarea stării de
cunoştinţă8.
Alţi specialişti9 în domeniu definesc ”drogurile” ca fiind substanţe naturale sau sintetice folosite de consumatori
pentru acţiunea lor asupra psihicului (acţiune psihotropă) – ca stimulente sau ca sedative ale activităţii mentale, modificând
senzaţiile şi percepţiile.



Conferenţiar universitar doctor, Facultatea de Drept şi Administraţie Publică, Universitatea ,,Spiru Haret’’, Filiala
Constanţa ; e-mail : ghalecu@yahoo.com.
1
Dicţionarul explicativ al limbii române, Ed. Academiei, Bucureşti,1975, p. 282.
2
Dicţionarul Enciclopedic Român, vol. 2 (D-J), Ed. Politică, Bucureşti, 1967, p. 174.
3
Idem.
4
Charpenel Y., Maestracci N., Droguest et Toxicomanies, Ed. O.F.D.T., Paris, 1999, p. 10; Richard D., Senon J. L.
Dictionnaire des drogues, des toxicomanies et des dependences, Ed. Larouse, Paris, 1999, p. 35.
5
Inaba O. S., Cohen W. E., Excitant, calmants, hallucinogenes: effets physiques et mentaux…Lagier G.,Paris, 1997, p. 28-
72.
6
Charpenel Y., Maestracci N., op. cit., p. 252.
7
Idem.
8
Charpenel Y., Maestracci N., op. cit., p. 253.
9
Ardelean H. ş. a., Droguri şi toxicomani, Ed. Europrint, Oradea, 2001, p. 4.
În opinia altor autori 10 termenul de ”drog” trebuie înţeles în sensul de „stupefiant”, „produse sau substanţe stupefiante
ori toxice”, „substanţe psihotrope”. Apreciem că şi aceste sensuri răspund mai mult termenilor din convenţiile internaţionale
(1961, 1971) în domeniu cât şi celor din legislaţiile naţionale.
În viziunea autorului11 având în vedere efectele sale, drogul poate fi considerat orice produs ori substanţă care, odată
introdusă în organismul uman viu, îi perturbă acestuia percepţia, comportamentul, funcţiile cognitive sau motrice.
În mod eronat se acceptă o primă categorie, etichetată droguri uşoare sau recreative din care fac parte: alcoolul,
tutunul, cafeina, substanţele volatile, marijuana (cannabisul).
A doua categorie este reprezentată de droguri “tari, de risc”, cu un pronunţat caracter dependogen: heroina, morfina,
cocaina, L.S.D. etc. Aceste droguri sunt deosebit de periculoase ducând uneori, până la pierderea vieţii, fiind acceptate, cu
reţineri, din cauza gradului ridicat de toxicitate manifestat asupra sistemului nervos central, al organismului în general, creând
într-un interval scurt de timp dependenţă psihică şi fizică, fapt pentru care sunt interzise de lege şi aspru sancţionate.
În materie de metode de folosire specialiştii francezi12 disting trei categorii: folosirea, folosirea nocivă şi dependenţa.
Aceste distincţii sunt comune mediului ştiinţific internaţional. Ele se întemeiază pe definiţiile Organizaţiei mondiale a sănătăţii
(CIM 10) şi Asociaţiei americane de psihiatrie (DSM IV).
„Folosirea” este înţeleasă ca un consum care nu implică pagube. Acest consum poate varia în intensitate şi poate fi
calificat drept experimental, ocazional sau regulat.
„Folosirea nocivă” (sau abuzul) este înţeleasă ca un consum care implică sau poate implica daune (probleme).
Acestea din urmă pot fi de natură sanitară (somatică sau psihică), socială (incapacitatea de a-şi îndeplini obligaţiile: muncă,
şcoală, familie etc.) sau judiciară. Pot influenţa şi diverse contexte particulare: conducerea automobilului, sarcină etc. În fine,
aceste pericole pot avea drept cauză folosirea personală sau de către altă persoană.
Dependenţa13 este înţeleasă ca un comportament psihopatologic prezentând caracteristici biologice, psihologice şi
sociale. Principalele criterii care contribuie la definiţia sa sunt: dorinţa acerbă a produsului, dificultatea controlului consumării,
luarea produsului pentru a evita sindromul de dependenţă, subordonare, nevoia de a mări dozele pentru a atinge acelaşi efect,
locul central ocupat de produs în viaţa consumatorului.
Termenii „consum / a consuma şi consum / consumator” vor fi deci folosiţi nu doar pentru a acoperi trei categorii de
comportament mai înainte descrise ci, în mod egal, metodele de consum ale produselor psihoactive şi ale consumatorilor lor 14.
Termenii toxicomanie / toxicoman vor fi folosiţi conform cu accepţiunea lor obişnuită, legată de fenomenul de dependenţă faţă
de drogurile ilicite15.
Comitetul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii al Experţilor în Farmacodependenţă, cu prilejul celei de a şaisprezecea
reuniune de la Geneva, din 1969, a definit abuzul de droguri ca fiind “folosirea excesivă, persistentă sau sporadică,
incompatibilă sau fără legătură cu o motivare medicală acceptabilă” 16.
Acelaşi for de decizie recomandă “utilizarea”, în locul sintagmei perimate a expresiei ”utilizare nocivă”.
Ca atare, ”utilizarea nocivă”, reprezintă modul de consum al unei substanţe sau al unui produs chimic de natura celor
prezentate anterior, dar şi al altora, cu proprietăţi psihoactive, dăunătoare pentru sănătatea omului, din punct de vedere mental
şi fizic, care depăşeşte sfera normalităţii, ajungând până la abuz 17.
Consumarea abuzivă a acestor substanţe şi produse are efecte negative asupra individului (antrenând dependenţă
psihică), familiei, a comunităţii şi a societăţii în general 18.
Autorul apreciază toleranţa ca fiind proprietatea posedată de organismul uman de a suporta, fără manifestări de
reacţie, administrarea dozelor obişnuite, active, ale unei substanţe determinate 19.
Experţii O.M.S. reuşesc, după doi ani de studii, să redacteze, în anul 1952, prima definiţie a toxicomaniei, relativ
unanim acceptată, făcând totodată în premieră pe plan ştiinţific mondial, o diferenţiere netă între două fenomene care se
suprapuneau: obişnuinţa şi toxicomania, calificând în mod paradoxal, drogul 20.
Astfel, noţiunea de obişnuinţă este definită ca fiind o stare rezultată din consumarea repetată a unui drog.

10
Bercheşan V., Pletea C., Drogurile şi traficanţii de droguri, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1998, p. 58.
11
Alecu Gh., op. cit., p. 34.
12
Charpenel Y., Maestracci N., op. cit., p. 253; Frydman N., Martineau H., La drogue: Ou` en sonimes – nons?, La
documentation francaise, Paris, 1998, p. 218.
13
Parquet P. J., Pour une politique de prevention en materie de comportaments de consumation des substances
psihoactives, Ed. CFES, Vanves, 1997, p. 53.
14
Roques B., La dangerosite des drogues: rapport au secretariat d`Etat a la Sante, Ed.Jacob/La documentation francaise,
Paris, 1999, p. 217; Parquet P. J., op. cit., p. 89.
15
Charpenel Y., Maestracci N., op. cit., p. 253-254; Richard D., Senon J.L., op. cit., p. 376.
16
Drăgan J., Alecu Gh., Ţipişcă M., op. cit., p. 13.
17
Idem.
18
Alecu Gh., Strategii internaţionale contra toxicomaniei, Simpozionul: Realităţi şi perspective în criminalistică, Bucureşti,
29 octombrie 2002, Tipografia SC Luceafărul S.A., p. 268.
19
Drăgan J., Alecu Gh., Ţipişcă M., op. cit., p. 9.
20
O.M.S., Comite d`experts, des drogues susceptibeles d`engendrer la toxicomanie. Serie de rapports technicques, nr.
57/1972.
Toxicomania este definită ca fiind acea stare de intoxicare cronică sau periodică, născută din consumarea repetată a
unui drog natural sau de sinteză.
Toxicomania este ecuaţia unui flagel21 manifestându-se întotdeauna la interferenţa mai multor componente: DROG,
MEDIU, INDIVID.
Mediul socio-familial şi individul – ca personalitate deficitară sunt doi factori decisivi în constituirea ecuaţiei de
consum de droguri.
Dependenţa este starea fizică şi/sau psihică ce rezultă din interacţiunea unui drog cu o substanţă ale cărei efecte sunt
caracterizate prin modificări de comportament şi alte reacţii, însoţite de nevoia de a consuma substanţa în mod continuu sau
periodic, pentru a-i resimţi efectele psihice şi pentru a evita suferinţele produse de drog (O.M.S.).
Sevrajul reprezintă totalitatea tulburărilor fizice şi psihice, uneori grave, care apar la întreruperea administrării
drogului sau la scăderea dozajului acestuia, de care individul a devenit dependent.
2. Drogurile licite şi drogurile ilicite
În paragraful unu, a fost definit termenul de drog şi din perspectiva efectelor sale asupra organismului uman, după ce
a fost consumat, respectiv perturbări ale percepţiei, comportamentului, funcţiilor cognitive sau motrice.
Cu privire la această distincţie (pe care o considerăm din start artificială) despre drogurile permise (licite) şi cele
supuse anumitor regimuri restrictive, există o întreagă literatură scrisă 22, la ora actuală, în toată lumea. Cunoaşterea regimului
juridic de care se bucură un anumit drog califică, în mod concomitent, şi activităţile economice al căror obiect material este ori
poate fi drogul respectiv. Din această aserţiune rezultă că separarea drogurilor licite şi ilicite are la bază, în ultimă instanţă,
doar criteriul economic şi, aşa cum arată unii specialişti în materie, drogul este, într-adevăr, o marfă reglementată de lege 23.
Drogurile licite se divid, potrivit unor origini, la rândul lor, în droguri recreative şi droguri utilitare.
Experţii francezi24 includ în categoria drogurilor ilicite produsele stupefiante (în afara cadrului prescripţiei medicale)
cât şi anumite produse neclasate ca stupefiante şi deturnate de la folosirea lor normală (dizolvanţi, solvenţi, ciuperci halocino-
gene, substanţe de sinteză, medicamente dezinhibitoare etc.).
În rândul celor dintâi întâlnim: alcoolul, ceaiul, cafeaua, tutunul, cola, betelul etc., iar printre cele din urmă –
produsele farmaceutice şi chimice cu multiple utilizări terapeutice.
Drogurile recreative nu sunt, cu rare excepţii, îngrădite în ceea ce priveşte fabricarea, depozitarea, transportul,
deţinerea şi consumarea.
Cele din a doua categorie fac însă obiectul unui regim juridic bine stabilit, căutându-se pe această cale, prevenirea
deturnării lor din circuitul legal şi alimentarea pieţelor subterane de consum.
Această distincţie ne obligă să revenim la clasificarea drogurilor de către documentele internaţionale, când, după cum
am văzut, divizarea între utilizarea legală şi cea ilegală era hotărâtă doar de utilizarea lor terapeutică ori ştiinţifică.
Condiţionată, aşadar, de artificiala clasare, ambigua distincţie dintre drogurile licite şi cele ilicite este însă foarte
importantă pentru noi şi sub aspectul juridic, nu numai cel economic.
Printre drogurile recreative – licite – se numără alcoolul, cafeina, ceaiul, tutunul, în continuare prezentând succint
efectele acestora.
Alcoolul, motivat (aniversări, recepţii etc.) sau nu, reprezintă un obicei cotidian din viaţa fiecăruia dintre noi, încât
trecem cu o uşurinţă de neiertat, peste faptul că acesta este unul dintre drogurile cu proprietăţi dependogene marcante.
„Nu există o cauză de suferinţă, de boală şi de mizerie mai puternică decât alcoolismul, care aduce mai multe pierderi
omenirii decât ciuma şi holera”, afirma Charles Darwin.
Tutunul conţine nicotină (alcaloid) care se regăseşte în ţigări, tutun pentru pipă, trabucuri, plasturi şi ajunge în
organism prin fumat, mestecat sau absorbţie cutanată 25.
În afară de nicotină, fumul ţigărilor conţine circa 4.000 de substanţe chimice, dintre care enumerăm: gudronul,
monoxidul de carbon, amoniacul, cianura, arsenicul, creozolina, fenolina, D.D.T., piridina, nichelul ş.a.
Cafeina (cofeina) este un alcaloid extras din boabe de cafea, din frunze de ceai etc. întrebuinţat în medicină ca tonic
al sistemului nervos central, cardiac etc. Cafeaua, alături de tutun şi alcool, sunt considerate „toxice de plăcere” şi reprezintă
droguri foarte accesibile, larg răspândite şi utilizate, fiind consumate de cele mai multe ori împreună 26. În mod curent, ele nu
pun probleme individuale şi sociale, însă abuzul, consumul exagerat al acestora, poate determina efecte nedorite şi induce
dependenţă27.
Substanţele volatile sunt acele substanţe chimice organice ce emană vapori cu proprietăţi psihoactive, care, la prima
vedere, cu greu ar putea fi etichetate droguri.
Convenţia unică asupra stupefiantelor din 1961 arată că drogurile ilicite, aşa cum sunt ele definite în lege, reprezintă
substanţe ori produse naturale, sintetice sau semisintetice care, consumate în mod inutil şi în afara prescripţiilor medicale, în

21
Suceavă I., Drăgan J. ş. a., Manual Antidrog,Ed. Fadrom, Bucureşti 1998, p. 7 ; Gorun G. Ş., op. cit., p. 13.
22
Drăgan J., Alecu Gh., Ţipişcă M., op. cit., p. 32-38 ; Alecu Gh., op. cit., p. 30-53.
23
Corruble Ph. ş. a. Droit Europe`en des a`faires, Ed. Dunod, Paris, 1998, p. 112.
24
Charpenel Y., Maestracci N., op. cit., p. 253.
25
Ardelean H. ş. a. , op.cit., p. 23.
26
Alecu Gh., op. cit., p. 38.
27
Gorun G.Ş., op. cit., p. 171.
exces, conduc la dependenţă sigură a consumatorului faţă de ele 28. În toată lumea aceste substanţe sunt supuse unui regim strict
tocmai din cauza efectelor negative la care se poate ajunge, fiind considerate substanţe psihotrope şi supuse controlului
internaţional.
Exemplificăm în acest sens:
Opiul – se obţine din capsulele speciei de mac papaver somniferum29, care sunt crestate înainte ca plantele să ajungă
la maturitate. Rezultă un latex alb, care, în contact cu aerul, devine brun şi se întăreşte. Este fumat sau înghiţit.
Morfina – denumită astfel în onoarea lui Morfeu, zeul somnului, este un alcaloid obţinut prin extracţie din opiu. Se
prezintă sub formă de pulbere albă, bej sau maro, solubilă în apă, cu gust amar.
Heroina – se obţine prin tratarea morfinei cu anhidridă acetică sau cu clorură de acetil. Se prezintă sub formă de
pudră albă, brună sau bej, cu miros specific, înţepător, asemănător oţetului.
Codeina – este un opiaceu natural ce însoţeşte morfina extrasă din opiu. Are o utilizare medicală datorită
proprietăţilor sale analgezice şi antitusive.
Drogurile prezentate fac parte din categoria opiaceelor, sunt considerate psiholeptice (inhibitoare ale SNC) şi au ca
efecte reducerea sensibilităţii şi reacţiei emoţionale la durere, disconfortului şi anxietăţii, senzaţia de bunăstare fizică, relaxare
psihică şi euforie, reverie, detaşare de realitate, tulburări ale atenţiei, miosis (contractarea pupilelor), somnolenţă, tremurături,
reflexe diminuate sau absente, inconştienţă, convulsii, comă ş.a.
Cocaina – este un alt drog, foarte tare, din clasa psihoanalepticelor (stimulente ale SNC), obţinută din frunze de coca,
cultivată în America de Sud, India, Indochina.
În afara Americii de Sud ea este utilizată după rafinare prealabilă sub formă de praf – crack – care are efecte mai
puternice.
Praful de cocaină este în general inhalat, iar crak-ul este fumat.
Ecstasy sau MDMA – este o metamfetamină psihotropă care se prezintă sub formă de tablete şi uneori sub formă de
pudră. Efectul acestui drog este foarte rapid dând naştere în primă fază la confuzii, depresii, anxietate.
Marijuana obţinută din planta cannabis indica reprezintă, de regulă, pentru preadolescenţi, primul contact cu un drog
veritabil, precum şi păşirea în socio-sfera creată de droguri, aparent o lume plină de fascinaţie şi mister, dar, din păcate, atât de
iraţională şi degradantă.

3. Analiza comparată a fenomenului de consum licit şi consum ilicit de droguri


Ambigua distincţie dintre drogurile licite şi cele ilicite este însă foarte importantă pentru noi, atât sub aspect juridic,
dar şi economic.
În pofida apariţiei şi concurenţei unor noi forme de criminalitate – sau poate tocmai de aceea – şi cu toate eforturile
umane şi financiare depuse în ultimii ani de comunitatea mondială, fenomenul consumului şi traficului de droguri reprezintă
încă o tristă permanenţă a începutului de mileniu şi o sfidare mereu prezentă pentru serviciile de aplicare a legii 30.
În acest context, putem aprecia că efectele consumului de droguri, indiferent de sfera din care provine (licită sau
ilicită), se resimt nu numai pe plan social ci şi sub aspect juridic.
Printre drogurile ,,licite” menţionam, în paragraful anterior, alcoolul, cafeaua, ceaiul şi tutunul.
Consumul drogurilor apreciate tradiţional ca fiind licite, este nerestrictiv, putând fi comercializate pe orice piaţă,
încurajându-se chiar promovarea şi publicitatea lor, pe când în ceea ce priveşte regimul juridic al drogurilor considerate ilicite,
acesta este total diferit, în sensul că producţia şi vânzarea sunt sever încorsetate, iar propaganda în favoarea lor este considerată
ca fiind apologie şi ca atare, este nepermisă şi sancţionată penal.
Astfel, art.1 din Legea nr.143/2000 31, cu modificările şi completările ulterioare, defineşte consumul ilicit de droguri ca
fiind consumul de droguri aflate sub control naţional fără prescripţie medicală. Considerăm că, şi această definiţie este
lacunară, aşa cum au demonstrat-o numeroasele cazuri de intoxicări şi riscuri de abuz ale multor tineri, în iarna aceasta, cu aşa
zise-le ,, plante etnobotanice’’, procurate , la liber, din diverse magazine, ce s-au soldat chiar şi cu decese. Aceste cazuri de
intoxicări, intens popularizate prin mass-media, au obligat guvernanţii noştrii să emită o nouă O.U.G.( nr. 6 din 10.02.2010),
pentru completarea art.1, lit. a) privind ,, substanţele aflate sub control naţional’’, prin înscrierea în tabelele-anexă nr. I-IV, din
Legea nr. 143/2000, a unor noi plante şi substanţe, care să facă parte integrantă din prezenta lege şi al căror consum ilicit să fie
sancţionat, ca atare. Faptul că, în cuprinsul textului de lege se face referire şi la noţiunea de toxicoman, adică cel care se află în
stare de dependenţă fizică şi/sau psihică cauzată de consumul de droguri, constatată de una dintre unităţile sanitare stabilite în

28
Convenţia unică asupra substanţelor narcotice din 30.03.1961. România a aderat prin Decretul nr.626/1973. Buletinul
Oficial al României, partea I, nr. 213/1973.
29
Drăgan J., Dicţionar de droguri, Ed. Naţional, Bucureşti, 2000, p. 189; Morell C. R., Eichhorn J. H., Patient Safety,Ed.
Ch. Livingstone, New York ,1997, p. 415; Karch M.Amy, Handbook of Drugs and Nursing Process, Ed. Lippincott Co., New
York , 1992, pp. 52-54.
30
Macovei L., Alecu Gh., op. cit., p. 36.
31 
publicată în M. Of. al României, partea I, nr. 362/03 din august 2000. Aceasta, cât şi Legea nr. 339/2005 privind regimul
juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope, au fost modificate şi completate, recent, prin O.U.G.
nr. 6 din 10.02.2010, publicată în M. Of. nr. 100 din 15.02.2010.
acest sens de Ministerul Sănătăţii, se permite organelor abilitate să desfăşoare activităţi specifice pentru elucidarea cauzelor şi
împrejurărilor care au adus, într-o astfel de stare, persoana în cauză.
Drept urmare, calificarea juridică în acest caz este diferită: „consumul devine abuz, comercializarea se transformă în
trafic, promovarea devine incitare”.
Ca o altă consecinţă, dacă pentru drogurile licite se aplică regulile economiei de piaţă, cu valenţele sale, pentru cele
considerate ilicite se instituie, în schimb, un riguros program de contracarare, la toate nivelurile, în scopul eradicării lor. Pe de
altă parte, se impune să evidenţiem şi faptul că această distincţie arbitrară ori chiar cu semnificaţie politică are numeroase
conotaţii şi de altă natură, care alimentează mişcările născute pe plan internaţional dar şi la nivel naţional, tot mai numeroase,
ce solicită dezincriminarea penală pentru consumul unor droguri ilicite, aşa zise uşoare.

4. Evoluţia şi tendinţele manifestate de traficul ilicit şi abuzul de droguri la nivel naţional şi internaţional
Traficul de droguri prezintă o serie de caracteristici generale desprinse din numeroasele anchete efectuate de
organismele naţionale şi internaţionale însărcinate cu prevenirea şi reprimarea acestui flagel al lumii contemporane.
Caracterul comercial şi organizat al traficului ilicit este dat de legea cererii şi ofertei şi de faptul că obţinerea unor
profituri cât mai mari pe această cale este unicul scop al reţelelor de transport şi de vânzare al drogurilor 32.
Caracterul clandestin este ilustrat de faptul că cei care dirijează acest trafic sunt necunoscuţi pentru marea masă a
traficanţilor de rând, camuflându-şi activităţile ilegale în anumite acţiuni permise de lege. Intermediarii în acest trafic sunt aleşi
în funcţie de posibilităţile de deplasare pe care le oferă profesia sau calitatea lor uzând frecvent de identităţi false.
Profiturile obţinute de pe urma afacerilor cu droguri sunt plasate în general, în ţări ale căror bănci admit practicarea
unor conturi bancare anonime şi le garantează secretul 33.
Luarea în considerare a riscului este o altă caracteristică, motiv pentru care itinerariile şi modurile de operare folosite
variază în funcţie de anumite dificultăţi cunoscute sau prevăzute. Sunt preferate rute indirecte şi mai lungi, dacă prezintă mai
multă siguranţă, intermediarii sunt schimbaţi, dacă pot fi descoperiţi, iar uneori chiar suprimaţi, dacă „vorbesc prea mult”.
Legătura cu mediile criminale este o altă caracteristică importantă a traficului ilicit de droguri. Sunt foarte multe
cazurile în care traficanţii de droguri au legături cu bande organizate specializate în exploatarea prostituţiei, a jocurilor
clandestine, precum şi în falsificarea şi plasarea de monedă falsă. Pe de altă parte, foştii specialişti ai hold-up-urilor ori
proxeneţii se reconvertesc în traficanţi de droguri.
Traficul individual este o ultimă caracteristică a traficului internaţional de droguri. Numeroşi indivizi originari din
zonele producătoare de droguri efectuează pe cont propriu transporturi de mici cantităţi de drog, în special frunză şi răşină de
cannabis şi substanţe psihotrope.
De-a lungul istoriei, fenomenul drogurilor a avut o evoluţie ascendentă, de la simpla folosire în scopuri medicale şi
terapeutice de către vindecători, în perioada antică, până la cultivarea, producerea şi comercializarea acestora de către reţele
infracţionale aparţinând crimei organizate, în perioada contemporană.
Toate aceste activităţi ilegale de cultivare, producere, fabricare, depozitare, transport, comercializare şi utilizare a
stupefiantelor şi substanţelor psihotrope, ca şi multe alte aspecte legate de droguri presupune în mod firesc existenţa unor
norme juridice ca o reacţie normală de apărare a societăţii care se simte direct ameninţată, norme juridice care la nivel
internaţional şi intern constituie arma cea mai eficace de contracarare a acestui fenomen.
Traficul ilicit internaţional de stupefiante şi substanţe psihotrope pune la dispoziţia organizatorilor capitaluri enorme,
iar cartelurile drogurilor şi reţelele traficanţilor ilegali sunt organizate şi structurate de o asemenea manieră încât ele pot acţiona
simultan34, în interiorul economiilor naţionale ca şi pe plan mondial, cu acelaşi succes, în pofida măsurilor de contracarare
luate de organismele internaţionale specializate şi de către guverne.
În prezent, evoluţia traficului şi consumului ilicit de droguri din România, reflectă o tendinţă ascendentă, evidenţiată
de numeroasele reţele de traficanţi descoperite şi destrămate, cât şi de nivelul crescut al confiscărilor de droguri.
Pe plan internaţional în ultimi ani, a apărut ideea liberalizării controlului narcoticelor, pentru a se încerca forme de
control mai permisive, ca de exemplu neincriminarea posesiei de mici cantităţi de drog pentru uzul propriu, posibilitatea
prescrierii acestor substanţe celor dependenţi, de către medici, ori vânzarea drogurilor fără restricţii 35. Astfel de sugestii au fost
promovate de savanţii doctrinari în domeniul juridic din Olanda şi anumite state din S.U.A. 36
Propunerile formulate au vizat neincriminarea posesiei pentru uzul personal şi consumul unor cantităţi mici de
droguri, în timp ce comercializarea ar fi considerată, în continuare, infracţiune. În practică, aceasta ar conduce la procurarea
unor cantităţi de drog de pe stradă. Se mai avansează ideea ca medicii să aibă în mod legal posibilitatea prescrierii unor
substanţe stupefiante, celor cunoscuţi şi înregistraţi ca dependenţi de droguri. De asemenea, legalizarea trebuie să reprezinte
abolirea completă a controlului guvernamental şi să permită vânzări libere ori manifestării acestui monopol ca în cazul
alcoolului, instituindu-se taxe mărite, restricţii de vârstă etc.

32
Alecu Gh., Comunitatea şi lupta împotriva drogurilor; Chişinău, Rev. Curierul Judiciar nr. 3-4/2001, p. 43.
33
Golubenco Gh., Obreja E., Narcobusinessul: o dimensiune a crimei organizate, Ed. Arc, Chişinău , 1999, p. 56-57.
34
Gheorghiţă M., Metodica cercetării infracţiunilor săvârşite de structurile criminale organizate , Chişinău, 2001, p.
54.
35
Boroi A. ş. a., op. cit., p. 91-94.
36
Drăgan J., op. cit., p. 94.
Toate aceste propuneri au avut la bază mai multe argumente bazate pe considerente economice, filosofice şi sociale pe
care vom încerca să le enumerăm şi să le combatem în continuare.
Riscurile asociate consumului moderat de drog au fost mult exagerate. Cercetările din ultimele decenii au arătat că
toate tipurile de narcotice dăunează sănătăţii, provocând dependenţă şi neputându-se realiza un consum moderat, deoarece
organismul cere în continuare drog, chiar dacă acesta este dăunător.
Este greşit să pedepseşti boala în sine. Se incriminează în legislaţie operaţiunile şi folosirea drogurilor şi nu
dependenţa în sine.
Sunt opinii, conform cărora o societate nu are nici un drept să interzică membrilor săi să consume droguri pentru a-şi
influenţa psihicul. Prin Convenţia Internaţională a Naţiunilor Unite privind Drogurile 37 s-a arătat că acestea pot fi folosite
numai în scop medical şi ştiinţific. Folosirea drogurilor pentru uz personal, în scopuri recreative, religioase ori pentru a-şi
provoca halucinaţii nu este permis de vreme ce drogurile nemedicale includ şi riscuri majore atât pentru individ cât şi pentru
societate.
Dacă dependenţa are efecte nefaste, atunci este o activitate autodistructivă, iar responsabilitatea o poartă numai
dependentul. Totuşi uzul non-medical va avea întotdeauna consecinţe şi asupra altor persoane ca rudele, colegii de serviciu şi
vecinii dependentului. Orice societate sănătoasă va trebui să plătească pentru prejudiciul cauzat de droguri, pentru bolile,
rănirile, infracţiunile etc., interzicerea consumului personal de droguri fiind importantă pentru protejarea sănătăţii publice, a
sistemului de sănătate şi a sistemului juridic.
Interzicerea drogurilor a făcut ca acestea să prezinte un mai mare interes, ca în cazul fructului oprit 38. Motivul pentru
care drogurile sunt considerate excitante este că provoacă efecte plăcute, cel puţin la început, creând în timp dependenţa care
împinge consumatorul să-şi procure cu orice preţ sursa plăcerii. Faptul că dependenţa este greu de contracarat este un motiv
important pentru a controla drogurile.
Controlul a dat rezultate în ţinerea sub observaţie a folosirii nemedicale a drogurilor, protejându-se astfel sănătatea
publică.
Controlul drogurilor a creat o oportunitate de îmbogăţire pentru sindicatele crimei şi a generat infracţiuni grave care ar
dispărea dacă drogurile ar fi legalizate. Profiturile sunt posibile prin generarea dependenţei la toxicomani care sunt dispuşi să
plătească sume enorme pentru achiziţionarea drogurilor şi satisfacerea nevoilor. O piaţă liberă ar face ca şi mai mulţi oameni să
devină dependenţi, creând profituri şi mai mari producătorilor. Dacă societatea prin educaţie, tratament şi sancţiuni penale
elimină aceste necesităţi, sindicatele crimei ar fi private de profit.
Prin prescrierea legală a drogurilor pentru dependenţi, sub control medical, societatea i-ar scoate pe aceştia din
circuitul pieţei negre şi i-ar elibera de nevoia de a comite infracţiuni pentru a-şi plăti drogurile. Unele ţări au încercat să
implementeze acest sistem, prin prescrierea drogurilor către dependenţi, aceştia fiind liberi să le consume în ce mod doresc,
însă rezultatele au fost catastrofale. Astfel, drogurile au ajuns în rândul unor noi grupuri, fiind consumate fără restricţie. De
exemplu, un proiect implementat în Stockholm între anii 1965 – 1967 a dus la răspândirea extraordinară a abuzului de droguri,
într-un singur an numărul dependenţilor prin injectare dublându-se, înregistrându-se totodată şi o creştere a deceselor 39.
Având în vedere aceste argumente, se poate concluziona că societatea ar trebui să renunţe la readucerea dependenţilor
la normalitate, la o viaţă fără droguri şi să accepte toate consecinţele negative şi costurile mari ce decurg de aici.
Asemenea idee nu poate fi acceptată, în mod obligatoriu lupta împotriva acestui flagel trebuie continuată, obiectivul
principal fiind reducerea numărului de consumatori şi a celor care le comercializează. În sprijinirea acestei soluţii putem reţine
mai multe argumente.
Violenţa şi alte tipuri de infracţiuni sunt deseori generate de intoxicarea cu droguri. Acest risc este cu atât mai mare,
cu cât substanţa consumată stimulează sistemul nervos central, înlătură inhibiţiile, produce psihoze.
Copiii şi tinerii sunt, în special, grav afectaţi de consumul de droguri. Într-o perioadă foarte scurtă, consumul abuziv
poate distruge existenţa unui tânăr şi îi poate aduce chiar moartea. Viaţa de familie este şi ea devastată de consumul de droguri.
Copiii şi tinerii sunt afectaţi în mod indirect de consumul de droguri de către părinţii lor, fiind supuşi ameninţărilor, violenţei şi
neglijenţei părinţilor. Dacă drogurile ar fi liberalizate, societatea ar trebui să ia măsuri de precauţie mai puternice pentru
protecţia copiilor şi a tinerilor.
Pericolul pentru alte persoane, la serviciu sau în trafic, este rezultatul reacţiilor întârziate ale persoanelor intoxicate cu
droguri, persoane tulburate psihic. Măsurile de prevenire a abuzului de droguri reprezintă paşi importanţi în prevenirea
accidentelor şi vătămărilor în toate sectoarele sociale.
Poluarea mediului înconjurător, atât social, cât şi mental şi fizic, este o rezultantă a consumului de droguri. Poluarea
creierului dependenţilor este cu atât mai gravă cu cât afectează capacitatea de a gândi independent. O minte nealterată de
droguri reprezintă o necesitate pentru oameni, pentru a-şi putea rezolva problemele şi a putea depăşi dificultăţile vieţii.
Controlul drogurilor a avut un rol decisiv. Răspândirea drogurilor şi creşterea posibilităţilor de procurare a dus la o
creştere a numărului dependenţilor, care numai prin operaţiuni stricte ar putea fi ţinuţi sub control. Nimeni nu poate estima
nivelul pe care l-ar putea atinge consumul dacă s-ar proceda la legalizarea drogurilor. Apreciem, în lumina celor arătate mai

37
Convenţia unică a stupefiantelor, încheiată la New York la 30 martie 1961, amendată prin Protocolul de la Geneva din 25
martie 1972, la care România a aderat prin Decretul nr. 626/1973. Buletinul Oficial, partea I, nr. 213/1973.
38
Bamforth N., op. cit, p. 149.
39
Boroi A. ş. a., op. cit., p. 93.
sus, că o eventuală legalizare a consumului de droguri nu ar putea avea decât consecinţe negative asupra individului prin
prisma efectelor pe care le poate produce o atare soluţie legislativă.

INSTITUŢIONALIZAREA PROGRAMELOR DE DEZVOLTARE A INTELIGENŢEI EMOŢIONALE.


METODĂ DE PREVENIRE A DELINCVENŢEI JUVENILE

Simona Mihaiu
Sociolog
Specializarea Devianţă Socială şi
Criminalitate

„Spiritul copiilor nu este un vas pe care avem să-l umplem


ci este o vatră pe care trebuie s-o încălzim”.
O.Gréard (1828-1904)

Abstract:
A very consistive part of the advanced strategies in the juvenile delinquency field is based on reducing effects, but not on
causes, which is reflected in the Romanian society of today. A group of American researchers have been moving around the
1990s development theory of emotional intelligence in the children personality, socialization and socio-professional
development. This strategy was successful in preventing juvenile delinquency in countries where it had been imposed, but
socio-economic situation in our country could hold back such a program that accesses all sections of society. Therefore, in
Romania, emotional literacy can be achieved through pedagogical assistance centers of primary and secondary schools.
Conditions are for the M.E.C. to ensure the establishment of such offices in all schools and to support the participation of
specialists in training and teaching emotional intelligence. Currently, under law 84/1995, pedagogical assistance centers are set
up only in educational institutions in which at least 800 students are enrolled. Even if the Romanian education raises many
priority issues, we should keep in mind that this measure may have contributed to the reduction of a major social problem -
juvenile delinquency.
Key words: juvenile delinquency, social problem, prevention, emotional intelligence, institutionalization.

1. Consideraţii generale
În prezent, delincvenţa juvenilă privită din perspectiva globală se caracterizează atât printr-o creştere îngrijorătoare a
numărului de minori implicaţi cât şi prin natura şi gravitatea infracţiunilor comise - fapt ce ne îndeamnă să privim această
problemă socială ca fiind o reală ameninţare pentru prezentul şi viitorul nostru. Vagabondajul, cerşetoria, furturile, violul,
hărţuirea sexuală, consumul de alcool şi alte droguri, comportamentul de bandă reprezintă „modalităţi de viaţă” pentru foarte
mulţi dintre copii, pentru prea mulţi, având în vedere costurile imense pe care le plătesc şi prin care îşi limitează propria
existenţă.
Vom defini delincvenţa juvenilă ca fiind “ansamblul conduitelor aflate în conflict cu valorile ocrotite de norma penală”. 40
Pentru a exclude ambiguităţile generate, cel puţin parţial de către diversele perspective din care este privit acest fenomen

40
Dan BANCIU, Sorin M. RĂDULESCU, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cercetare şi prevenire socială,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pag.80;
social, Dan Banciu şi S.M. Rădulescu propun utilizarea conceptului de predelincvenţă juvenilă, pentru a desemna acele abateri
nesancţionate penal, cum sunt conduitele de evaziune ale adolescenţilor (hoinăreala, fuga de acasă sau de la şcoală), consumul
frecvent de alcool, atitudinile agresive sau indecente, indiferenţa faţă de şcoală şi educatori, dar care reprezintă indicatori ai
unei posibile evoluţii spre conflictul cu legea penală.
În doctrina penală şi în tehnicile criminologice, termenul este folosit în scopul de a grupa o serie de infracţiuni în funcţie
de criterii de vârstă, considerându-se, în mod justificat că faptele penale prezintă o serie de particularităţi determinate de
nivelul de maturitate biologică şi cu precădere de cele de ordin mintal al subiectului activ al infracţiunii.
În prezent, Codul Penal41 român (art.99) stabileşte trei categorii de minori:
- minori sub 14 ani care nu răspund pentru faptele antisociale comise întrucât în favoarea lor există o prezumţie absolută de
lipsă de discernământ;
- minori care au împlinit 14 ani dar nu depăşesc 16 ani, care au răspundere penală numai dacă se dovedeşte că au săvârşit
fapta cu discernământ;
- minori care au împlinit 16 ani şi răspund penal.
Indiferent din perspectiva din care abordăm şi definim delincvenţa juvenilă, datele statistice, chiar dacă nu pot crea o
imagine completă, indică faptul că în România măsurile de prevenire şi de combatere nu au un impact foarte mare deşi, cel
puţin teoretic eforturile s-au intensificat în ultimele decenii.
Evoluţia delincvenţei juvenile în România în perioada 2005-200942

Anul Minori sub 14 ani Minori 14-18 ani Total minori


2005 616 14.637 15.253
2006 491 14.292 14.783
2007 637 14.310 14.947
2008 634 13.197 13.831
2009 660 12.474 13.134

Sursa: Ministerul Administraţiei şi Internelor

Constatăm că în ultimii ani nivelul de vârstă de la care minorii încep să comită acte de delincvenţă a scăzut, astfel tot mai
mulţi copii încep să prezinte comportamente delincvente încă din şcoala primară iar în paralel numărul total al minorilor
delincvenţi urmează o tendinţă descendentă extrem de încetinită şi nesigură, după cum arată situaţia din anii 2006/2007. Acest
lucru nu este surprinzător dacă avem în vedere crizele politice, economice, sociale şi morale marcate de competitivitatea slabă
a economiei; precaritatea sistemului de protecţie socială; scăderea nivelului de trai; creşterea alarmantă a ratei şomajului;
confuzia sau absenţa unor norme sociale şi valori; slăbirea controlului social; discrepanţa dintre scopurile şi mijloacele legale
ori acceptate de societate de satisfacere a nevoilor personale, determinată de inegalitatea socială; scăderea prestigiului şi
autorităţii instanţelor de control social; sărăcia infantilă (fenomenul „copiii străzii”); corupţia şi crima organizată; violenţa,
agresarea şi exploatarea minorilor, traficul şi consumul de droguri.
În contextul dat, obiectivul demersului de faţă este acela de a prezenta un model de prevenire a delincvenţei juvenile,
model ce porneşte de la premisa că dezvoltarea inteligenţei emoţionale poate reprezenta o oportunitate în această luptă. Ca
orice măsură de intervenţie are puncte forte şi limite, indiferent de postulatele teoretice ori de cercetarea de teren, dar până la
urmă este o ipoteză plauzibilă ce poate reprezenta o alternativă pentru societatea românească de azi.
2. Inteligenţa emoţională – aspecte teoretice şi practice

Filozoful francez Descartes a definit conceptul de “inteligenţă” printr-o abordare mai apropiată de înţelegerea modernă:
„mijlocul de a achiziţiona o ştiinţă perfectă privitoare la o infinitate de lucruri”. I.Q.- ul şi inteligenţa emoţională nu sunt
competenţe contradictorii, ci mai degrabă separate - cu toate că există o oarecare corelare între I.Q. şi anumite aspecte ale
inteligenţei emoţionale sunt suficient de înguste pentru a evidenţia faptul că în mare măsură sunt entităţi independente.

Termenul „inteligenţă emoţională” a fost formulat pentru prima dată într-o teză de doctorat în S.U.A., la 1985. Wayne
Leon Payne considera că inteligenţa emoţională este „o abilitate care implică o relaţionare creativă cu stările de teamă, durere
şi dorinţă”.

41
Se preconizează că odată cu intrarea în vigoare a noului Cod Penal se va modifica situaţia minorului în faţa legii, în sensul că
minorul va răspunde penal încă de la vârsta de 13 ani pe temeiul prezenţei de discernământ, cu excepţia cazurilor medicale;
42
http://www.igpr.ro/statistici.htm;
Studiile privind inteligenţa emoţională sunt relativ recente, ele debutând în jurul anilor 1990. S-au conturat trei mari
direcţii în definirea inteligenţei emoţionale, reprezentate de:

 Mayer şi Salovey (1990, 1993) considerau că inteligenţa implică: abilitatea de a percepe cât mai corect emoţiile şi de a
le exprima, abilitatea de a accede sau a genera sentimente atunci când ele facilitează gândirea, abilitatea de a cunoaşte
şi înţelege emoţiile pentru o corectă dezvoltare emoţională şi intelectuală. Prin această definiţie, cei doi autori au vrut
să evidenţieze interacţionările pozitive dintre emoţie şi gândire.
 Reuven Bar-On, după 25 de ani de studii şi cercetări, stabileşte în 1992, componentele inteligenţei emoţionale:
aspectul intra-personal, aspectul inter-personal, adaptabilitatea, controlul stresului, dispoziţia generală.
 Daniel Goleman, abordează inteligenţa emoţională în anul 1995, considerând conştiinţa de sine, autocontrolul,
motivaţia, aptitudinile sociale constructe ce conduc această formă a inteligenţei. Autorul defineşte inteligenţa
emoţională ca fiind „capacitatea de a recunoaşte propriile emoţii”, se referă „la un sentiment şi la gândurile pe care
acesta le antrenează, la stări psihologice şi biologice, la măsura în care suntem înclinaţi să acţionăm”.

În 1997 a apărut cartea Inteligenţa emoţională (E.Q.) sub semnătura lui D.Goleman, psiholog la Universitatea Harvard,
numit ulterior „părintele inteligenţei emoţionale”. Până la apariţia cărţii ideea de cultivare a inteligenţei emoţionale nu
reprezenta o prioritate a ştiinţelor socio-umane însă autorul a sintetizat ani întregi de cercetare prin care a demonstrat că „E.Q.
contează de două ori mai mult decât IQ” - studiul E.Q căpătând astfel proporţiile unui domeniu ştiinţific autonom.

Emoţiile considerate primare, ce au rolul de a coordona evoluţia personală şi socială a individului sunt:

- mânia: furia, resentimentul, exasperarea, indignarea, vexarea, animozitatea, irascibilitatea, ostilitatea şi poate într-o oarecare
măsură ura şi violenţa, care sunt patologice;

- tristeţea: supărarea, mâhnirea, lipsa de chef, îmbufnarea, melancolia, plânsul de milă, singurătatea, disperarea şi deprimarea
gravă, atunci când sunt de ordin patologic;

- frica: anxietatea, nervozitatea, preocuparea, consternarea, neînţelegerea, îngrijorarea, teama, spaima, groaza; dar şi cele de
ordin psihopatologic (fobia şi panica);

- bucuria: fericirea, uşurarea, mulţumirea, binecuvântarea, încântarea, amuzamentul, mândria, plăcerea senzuală,răsplata,
satisfacţia, euforia, extazul, şi la limită mânia;

- iubirea: acceptarea, prietenia, încrederea, amabilitatea, afinitatea, devotamentul, adoraţia, dragostea, agape;

- surpriza: şocul, mirarea;

- dezgustul: dispreţul, aversiunea, detestarea, repulsia;

- ruşinea: vinovăţia, jena, supărarea, remuşcarea, umilinţa, regretul 43.

În 2007 D. Goleman a condus în România un seminar pe tema E.Q. unde au fost prezentate publicului român pentru
prima dată rezultate ale programelor de cultivare a inteligenţei emoţionale. În continuare sunt amintite o serie de programe de
cultivare a E.Q. desfăşurate în instituţii de învăţământ din SUA, prezentate în revistele de specialitate: 44

 Proiectul de dezvoltare a copilului (Oakland, California):

- „Promovarea dezvoltării sănătăţii prin prevenirile la nivelul şcolar: noi abordări”;


- „Crearea unei comunităţi căreia să îi pese: practici educaţionale care promovează dezvoltarea prosocială a copiilor”;
- „Promovarea dezvoltării sociale şi emoţionale la copii surzi: efectele programei PATHS”;
- „Promovarea competenţei emoţionale la copii de vârstă şcolară: efectele programei PATHS”.

43
Daniel GOLEMAN, Inteligenţa emoţională, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2001, pag. 346;
44
pentru mai multe detalii a se vedea Daniel GOLEMAN, Inteligenţa emoţională, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2001, pag.
359-368;
 Proiectul de dezvoltare socială de la Seattle:

- „Promovarea dezvoltării sănătăţii prin prevenirile la nivelul şcolar: noi abordări”;


- „Prevenirea comportamentelor antisociale la copii”;
- „Reducerea agresivităţii în prima copilărie: rezultatele unui program de prevenire iniţială”;
- „Prevenirea eşecului şcolar, a folosirii drogurilor şi a delincvenţei la copii ce provin din familii cu venituri mici: efectele unei
preveniri pe termen lung în cadrul unui proiect în cadrul şcolilor primare”.
 Yale – New Haven – Programul de promovare a competenţei sociale (Universitatea Illinois, Chicago):

- „Promovarea competenţei sociale în anii de şcoală ca principală strategie de prevenire iniţială: povestea a două proiecte”;
- „Promovarea competenţei sociale în cazul adolescenţilor din şcolile din oraş şi periferice: efectele adaptării sociale şi ale
consumului de alcool”.
 Programul de îmbunătăţire a conştientizării sociale (Universitatea Rutgers, New Jersey):

-„Formarea capacităţilor de rezolvarea a problemelor sociale: puncte de reper pornind de la un program executat la nivel
şcolar”;
 Consorţiul W.T.Grand: componente active ale programelor de prevenire (San Francisco):

- „Programa de prevenire a drogurilor şi a alcoolismului”.

Programele au înregistrat rezultate pozitive în general dar şi în ceea ce priveşte prevenirea unor conduite delincvente:
ataşare pozitivă faţă de familie şi şcoală, îmbunătăţirea comportamentului la clasă, capacităţi sporite de adaptare, de rezolvare a
conflictelor, citirea şi interpretarea semnalelor sociale, înţelegerea perspectivei altora, înţelegerea normelor de comportament,
auto-conştientizarea, o rată mai mică a actelor de delincvenţă.
Sigur că, de fapt cauzele tuturor problemelor sociale sunt complexe, în procesul de apariţie a lor intervenind destinul
biologic, mediile de socializare şi societatea în ansamblul ei însă rolul pe care îl joacă inteligenţa emoţională se pare că este
unul foarte mare. În pofida faptului că foarte multe trăsături de personalitate sunt înnăscute, inteligenţa emoţională este un
element fundamental al existenţei constituit din interacţiuni umane care se dobândesc prin contactul cu realitatea socială.
Evidenţiindu-se astfel o puternică dependenţă între cele două elemente esenţiale, atenţia se centrează în mod inevitabil asupra
combaterii acelor trăsături de personalitate ce împiedică socializarea, dar şi asupra cultivării altor factori ce pot contribui la
evoluţia socială a copiilor.
Pe de o altă parte nici un singur tip de modalitate de intervenţie şi nici concentrarea asupra unor emoţii nu poate pretinde
că rezolvă întreaga problemă dar în măsura în care deficienţele emoţionale sporesc riscul apariţiei comportamentului
delincvent la copil considerăm că soluţiile trebuie căutate nu prin excluderea altor răspunsuri ci prin găsirea lor împreună.
În prezent, inteligenţa emoţională este foarte des întâlnită în studiile întreprinse de ştiinţele socio-umane, în special în
societăţile dezvoltate (S.U.A., Franţa, Germania, Anglia) unde conceptul a deprins o conotaţie uzuală.
3. Psihopedagogia cultivării inteligenţei emoţionale în scopul prevenirii delincvenţei juvenile

Este o realitate bine cunoscută faptul că întotdeauna, indiferent de problema avută în vedere este mult mai eficient să
previi decât să tratezi. Fenomenul social al delincvenţei juvenile indică faptul că strategiile de prevenire trebuie să fie
dezvoltate şi susţinute de către toate instituţiile responsabile ale statului, de către comunitate, organizaţii non-guvernamentale
şi până la urmă de către fiecare individ în parte deoarece această problemă este mult prea complexă pentru a fi rezolvată prin
campanii regionale ori prin programe limitate de timp, de condiţiile materiale ori de numărul redus al specialiştilor. Orice
demers care îşi propune să prevină delincvenţa juvenilă ar trebui să plece de la premisa că eficienţa ne-o asigură o abordare
multi-disciplinară, obiectivă, coerentă, concretă şi care să se bazeze pe ample cercetări.

Programele de dezvoltare a inteligenţei emoţionale respectă în mare măsură aceste postulate încercând să intervină atât la
nivelul macro-social cât şi la cel micro - social, axându-se pe principalele instituţii de formare şi socializare - familia şi şcoala.
Având în vedere faptul că familia este o zonă a intereselor private, unde nu se poate interveni decât prin măsuri de protecţie şi
de remediu, şcoala, prin caracterul de instituţie publică devine pentru acest model de intervenţie o instanţă ce concurează
familia în procesul de formare a individului. Astfel şcoala este privită ca fiind nucleul de prevenire a delincvenţei juvenile,
instituţia ce are obligaţia de a investi nu doar în dezvoltarea intelectuală a indivizilor ci şi în calitatea umană - a lfabetizarea
emoţională, ca şi modalitate de prevenire a delincvenţei juvenile, implică un mandat lărgit pentru şcoală, care trebuie să
recupereze ceea ce familiile nu au reuşit.
Această misiune plină de răspundere presupune două schimbări majore: profesorii trebuie să meargă dincolo de îndatorirea
lor tradiţională iar familia şi comunitatea trebuie să se implice mai mult în activităţile şcolii. Mai exact, se propune ca
profesorii să urmeze cursuri prin care să înveţe să dezvolte o relaţie personală cu fiecare elev în parte, să poată identifica din
timp eventuale conduite delincvente pe care să le decodifice în raport cu trăsăturile de personalitate ale elevului, cu familia şi
comunitatea din care acesta face parte. Totodată, acest model promovează întoarcerea la rolul clasic al învăţământului prin
care şcoala să ofere lecţiile esenţiale ale vieţii înainte de a oferi o educaţie mecanizată, profesorii trebuie să îşi ajute elevii să se
dezvolte ca oameni, să colaboreze în grup, să treacă într-un mod corect peste problemele pe care le întâmpină, să înveţe să îşi
asume responsabilităţi şi să îşi propună scopuri dezirabile.
În timp ce mulţi profesori sunt sceptici cu asemenea subiecte ce li se par străine în raport cu pregătirea şi rutina lor, odată
ce sunt dispuşi să încerce, majoritatea sunt încântaţi. 45
Educaţia este o artă - crede Kant - a cărei practică are nevoie de a fi perfecţionată de mai multe generaţii. (…) Arta
educaţiei nu rezultă mecaniceşte din împrejurările în care învăţăm, din experienţa dacă un lucru oarecare ne este vătămător sau
folositor. Orice artă de acest fel, care ar fi pur mecanică, ar conţine multe greşeli şi lacune, pentru că nu ar urma nici un plan.
Trebuie deci, ca arta educaţiei, ca pedagogia să fie raţională pentru ca natura omenească să se poată dezvolta în aşa chip ca să-
şi poată îndeplini destinaţia.46 În procesul adaptării copilul nu „absoarbe” valorile şi normele sociale aşa cum un burete
absoarbe apa, normele şi valorile sociale fiind emoţional acceptate, respinse sau modificate 47.
În ceea ce priveşte implicarea familiei şi a comunităţii, promotorii modelelor de dezvoltare a E.Q. propun o gamă largă
de acţiuni prin care recrutează persoane din comunitate pentru a le pune în legătură cu elevii a căror viaţă de familie prezintă
probleme. De exemplu48, în zone precum New Haven, unde multe familii sunt dezorganizate, sunt recrutaţi indivizi pentru a
juca un rol de mentori, însoţitori ai elevilor care au o viaţă mai puţin stabilă acasă, care sunt înconjuraţi de adulţi ce nu le oferă
un suport în procesul de formare şi socializare sau mai mult de atât, le oferă un exemplu negativ şi condiţii de viaţă ostile. O
serie de programe de alfabetizare emoţională includ şi ore speciale pentru părinţi, astfel încât aceştia să înveţe să abordeze
eficient viaţa emoţională a copiilor lor, să ştie să intervină atunci când apar semne de conduite delincvente ori să îşi ajute copii
să îşi dezvolte un mod de viaţă adecvat.
În urma cercetărilor întreprinse în mai multe instituţii şcolare unde sunt incluse activităţi de dezvoltare a inteligenţei
emoţionale, D. Goleman alături de echipa sa de cercetători au ajuns la concluzia că aceste activităţi influenţează într-un sens
pozitiv:
 conştientizarea de sine emoţională:

- îmbunătăţirea recunoaşterii şi definirii propriilor emoţii;


- o mai bună înţelegere a cauzelor care au generat diverse sentimente;
- recunoaşterea diferenţei dintre sentimente şi acţiuni;

 stăpânirea emoţiilor:

- o mai bună toleranţă la frustrare şi o mai bună stăpânire a mâniei;


- mai puţine insulte, bătăi şi acte de indisciplină;
- putinţa de exprimare a mâniei într-un mod potrivit, fără ceartă;
- mai puţină agresivitate sau comportament auto distructiv;
- mai multe sentimente pozitive despre sine, şcoală şi familie;
- o mai bună stăpânire a stresului;
- mai puţină izolare şi anxietate în societate;

 utilizarea emoţiilor în mod productiv:

- mai multă responsabilitate;


- o mai bună concentrare asupra îndeplinirii asupra unei misiuni şi acordarea atenţiei necesare;
- mai puţină impulsivitate; mai mult auto-control;

 empatia - citirea emoţiilor:

45
La şcolile din New Haven, când profesorii au aflat că vor fi pregătiţi să predea cursuri de alfabetizare emoţională, 31 %au fost
reticenţi. După un an de predare a cursurilor, peste90%au susţinut că sunt încântaţi şi că doresc să le predea în continuare;
46
Constantin CUCOŞ, Educaţia. Dimensiuni culturale şi interculturale, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pag. 54;
47
Adina CHELCEA, Septimiu CHELCEA, Cifrul vieţii psihice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, pag. 134;
48
La şcolile din New Haven, S.U.A. au fost introduse pentru prima dată în programa de învăţământ cursuri de inteligenţă
emoţională;
- o mai mare capacitate de privi lucrurile din perspectiva celuilalt;
- o mai mare empatie şi sensibilitate faţă de sentimentele celorlalţi;
- o ascultare mai atentă a celorlalţi;

 abordarea relaţiilor inter-persoanle:

- o mai bună capacitate de a analiza şi de a înţelege relaţiile;


- o mai bună rezolvare a conflictelor şi a neînţelegerilor prin negocieri;
- o mai bună rezolvare a problemelor la nivelul relaţiilor;
- o mai bună exprimare şi talent în comunicare;
- mai mult succes şi siguranţă de sine; abordarea cu prietenie şi implicarea în viaţa semenilor;
- mai multă preocupare şi amabilitate;
- mai multă armonie şi socializare în grupuri;
- mai multă împărtăşire, colaborare şi ajutor.
Recunoaştem în rezultatul acestor cercetări foarte mulţi din factorii ce participă în general la apariţia şi perpetuarea
delincvenţei juvenile, fapt ce ne îndeamnă să privim cu interes această abordare prin intermediul căreia putem încerca să
înţelegem aspecte importante asupra cărora putem interveni în timp util.
În pofida marelui interes de care dau dovadă unii profesori faţă de alfabetizarea emoţională, aceste cursuri sunt încă rare;
majoritatea profesorilor, directorilor şi părinţilor nici măcar nu ştiu că există. Cele mai bune modele sunt în afara sistemului
educaţional principal, totul desfăşurându-se în şcoli particulare şi doar în câteva sute de şcoli publice, precizează D. Goleman.
Principala limită a acest demers constă în faptul că „(…) mulţi părinţi consideră că subiectul în sine este mult prea intim, că
lucrurile acestea ar trebui lăsate în grija familiei (….) iar copiii se opun în special în ideea că aceste ore nu intră în preocupările
lor propriu-zise sau le consideră o invadare a intimităţii 49.
Aşa cum am mai spus, măsurile psihopedagogice prezentate îşi au limitele lor, însă, atât timp există riscul tot mai mare ca
mulţi dintre copii de azi mâine să devină delincvenţi, derularea unui program la nivel naţional poate fi încercat, în contextul în
care, conform cercetătorilor din domeniu, rezultatele sunt încurajatoare. Sigur că aceste programe nu pot da rezultate în mod
egal pentru fiecare dintre copii ori pentru toate societăţile dar, aşa cum spunea şi Tim Shriver: „fluxul reuşeşte să ridice la apă
toate ambarcaţiunile, nu e vorba doar de copiii cu probleme, ci de toţi copiii care au de câştigat de pe urma acestor aptitudini
dobândite; ele sunt un fel de vaccin pe viaţă”.
4. Metoda scării multifactoriale de măsurare a inteligenţei emoţionale (SMIETM):

Dacă se urmăreşte măsurarea abilităţilor emoţionale ale unei persoane, cum ar fi capacitatea de a conştientiza şi controla
sentimentele, atunci trebuie folosit un test de abilităţi - SMIE fiind unul dintre ele.
Modelul abilităţilor inteligenţei emoţionale dezvoltat de Mayer şi Salovey defineşte un set de abilităţi, competenţe care
oferă un instrument explicit pentru definirea, măsurarea şi dezvoltarea abilităţilor emoţionale şi se poate adapta în funcţie de
cerinţele individuale sau de grup. Instrumentul a fost creat de către David Caruso, psiholog specialist în inteligenţa emoţională,
ce a colaborat cu John Mayer (profesor la Universitatea din New Hampshire), Peter Salovey (profesor la Universitatea Yale) –
autorii conceptului de inteligenţă emoţională 50.
Scala Multifactorială de măsurare a Inteligenţei Emoţionale (SMIE TM) este un test de abilitate conceput pentru măsurarea
următoarelor patru ramuri ale inteligenţei emoţionale – model descris de Mayer şi Salovey:
 Identificarea emoţiilor – abilitatea de a recunoaşte cum te simţi tu şi cei din jurul tău.
 Folosirea emoţiilor – abilitatea de a genera emoţii, şi apoi motive pentru aceste emoţii.
 Înţelegerea emoţiilor – abilitatea de a înţelege emoţiile complexe precum şi “lanţurile” emoţionale, cum
evoluează emoţiile de la un stadiu la altul.
 Controlul emoţiilor – abilitate ce îţi permite să lucrezi cu emoţiile atât interne cât şi ale altor persoane.

5. Recomandare practică: instituţionalizarea programelor de dezvoltare a inteligenţei emoţionale

Deşi în România ultimilor ani s-au derulat o serie de programe de prevenire şi combatere a delincvenţei juvenile, realitatea
socială ne demonstrează că acestea nu au fost suficient de eficiente şi eficace pe termen lung. Explicaţiile sunt diferite:
conduitele delincvente la minori sunt mult prea variate pentru a putea fi prevenite în aceeaşi măsură, politicile şi economia ţării
noastre sunt precare, tipul de prevenire adoptat nu a fost mereu cel potrivit, starea de moment a copiilor ce comit acte de
delincvenţă nu poate fi întotdeauna prevăzută.
În condiţiile date este necesară o schimbarea la nivelul mentalităţii colective prin care să se încerce crearea unei societăţi
mai liniştite iar un exemplu bun pot fi programele de alfabetizare emoţională.
49
Daniel GOLEMAN, op. cit., pag. 338;
50
În perioada anilor 1990 au apărut ample cercetări în domeniul inteligenţei emoţionale, lucrările celor doi autori fiind, aşa
cum am menţionat mai sus, de o reală valoare;
În România acest model se poate aplica prin intermediul psihopedagogului ce îşi desfăşoară activitatea în cadrul
instituţiei de învăţământ. O primă condiţie este aceea de a se aplica în corect Legea nr. 268/2003 ce prevede ca în unităţile de
învăţământ cu un număr minim de 800 elevi să se înfiinţeze un centru de asistenţă psihopedagogică. Prin lege şi unităţile de
învăţământ ce au înscrişi mai puţin de 800 de elevi pot beneficia de serviciile psihopedagogului prin arondarea instituţiei
respective la cabinetul altei şcoli. În realitate sunt şcoli generale sau licee ce încadrează un număr chiar şi de 1000 -1500 de
elevi ce nu dispun de un centru de psihopedagogie. Această situaţie este cu atât mai îngrijorătoare în ceea ce priveşte mediul
rural unde „precaritate” este cuvântul reprezentativ pentru învăţământ şi unde cele mai multe din strategiile de
prevenire/combatere a delincvenţei juvenile nu ajung aproape niciodată.
Psihopedagog poate fi conform legii un specialist licenţiat în pedagogie, psihologie, sociologie, psihopedagogie,
pedagogie socială. Psihopedagogul „asigură în permanenţă informarea, cunoaşterea şi consilierea psihopedagogică a elevilor,
prin consultaţii individuale şi colective a elevilor, acţiuni de îndrumare a părinţilor şi de colaborare cu comunităţile locale, în
scopul orientării şcolare, profesionale şi a carierei elevilor”.
În scopul dezvoltării inteligenţei emoţionale psihopedagogul poate susţine seminarii deschise pentru elevi, părinţi şi profesori
în cadrul cărora să fie prezentate noţiunea de inteligenţă emoţională, importanţa ei în formarea şi socializarea copilului, pot fi
dezvoltate modalităţi de alfabetizare emoţională specifice grupului şi periodic pot avea loc o testări prin care să se urmărească
evoluţia grupului ori identificarea unor eventuale conduite delincvente. Un rol special îl poate avea dirigentele în colaborarea
cu psihopedagogul pentru întâlniri la orele de dirigenţie sau pentru orice problemă de natură psihopedagogică apărută la clasă.
Pentru a asigura prezenţa într-un număr cât mai mare a elevilor la seminariile de dezvoltare a inteligenţei emoţionale fiecare
diriginte poate stabili modalităţi de încurajare şi susţinere.
Psihopedagogul are responsabilitatea de a ajuta elevul în situaţia în care identifică probleme de ordin emoţional, însă în
condiţiile în care acesta prezintă de exemplu, în mod repetat şi agravat conduite delincvente, el este obligat să aducă la
cunoştinţă cazul altor organe şi instituţii cu atribuţii mai mari în domeniu.
În mod evident structura programelor iniţiale se schimbă foarte mult şi asta pentru că nu putem adopta un model
specific ţărilor dezvoltate prin care să implicăm mai mult profesorii, părinţii şi chiar comunitatea într-o societate în care au loc
disponibilizări în masă, în care profesorii sunt preocupaţi să îşi păstreze locul de muncă, în care cei mai mulţi dintre părinţii se
mulţumesc dacă reuşesc să le asigure copiilor strictul necesar pentru a merge la şcoală, în care cei mai mulţi dintre copii din
mediul rural nu îşi permit să termine nici măcar şcoala primară 51.
În situaţia actuală este foarte greu să obţinem rezultate maxime în prevenirea delincvenţei juvenile pentru că nici o
strategie din domeniu nu poate îmbunătăţi prea mult condiţiile de trai ce au devenit între timp de subzistenţă pentru marea
majoritate a românilor. Acest lucru nu înseamnă că de exemplu, programele de alfabetizare emoţională desfăşurate doar prin
centrele de asistenţă psihopedagogică din şcoli (acolo unde le există) nu pot obţine rezultate bune dacă s-ar derula într-un mod
coerent şi pe perioade mari de timp. Cu siguranţă impactul ar fi mult mai mare dacă ar implica toate palierele sociale propuse
de către elaboratorii programelor însă plecăm de la premisa că dacă se va acţiona în sensul îmbunătăţirii morale, afective şi
emoţionale a copilului prin intervenţia educativă se vor putea preveni multe dintre conduitele delincvente.
În acest context responsabilitatea îi revine Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului care trebuie să
asigure în primul rând înfiinţarea centrelor de asistenţă psihopedagogică în toate unităţile de învăţământ pentru că toţi copii au
nevoie de ajutor indiferent dacă locuiesc în mediul rural sau în mediul urban, indiferent dacă frecventează o şcoală cu un
număr mai mic sau mai mare de elevi.
Următorul pas ar consta în pregătirea suplimentară a specialiştilor din centrele de asistenţă psihopedagogică în vederea
elaborării şi derulării unor programe naţionale de alfabetizare emoţională care să se bazeze pe caracteristicile psiho-sociale şi
emoţionale ale elevilor din şcolile primare şi gimnaziale.
În acest sens este important de asemenea ca psihologia sau sociologia să fie introduse sub forma unor materii obligatorii
atât în şcoala primară cât şi la liceu, indiferent de profil.
Chiar dacă învăţământul românesc ridică multe probleme prioritare, trebuie să avem în vedere că această măsură poate
avea în timp un aport în diminuarea unei probleme sociale de amploare – delincvenţa juvenilă, asupra căreia este preferabil şi
mult mai eficient să intervenim prin prevenire cauzelor ci nu prin diminuarea efectelor.

Referinţe:
1. BANCIU Dan, RĂDULESCU Sorin M., Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România. Cercetare şi prevenire socială,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
2. CHELCEA Adina, CHELCEA Septimiu, Cifrul vieţii psihice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978;3.
CUCOŞ Constantin, Educaţia.Dimensiuni culturale şi interculturale, Editura Polirom, Iaşi, 2000;
4. GOLEMAN Daniel, Inteligenţa emoţională, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2001;
51
Simona MIHAIU, „Deficiencies of the educational system in the rural environment as compared to the urban one”, Revista
Universitară de Sociologie, Editura Universitaria, Craiova, nr. 2/2009, pag. 264. Pentru varianta în format electronic -
http://cis01.ucv.ro/revistadesociologie/.
5. MIHAIU Simona, „Deficiencies of the educational system in the rural environment as compared to the urban one”, Revista
Universitară de Sociologie, Editura Universitaria, Craiova, nr. 2/2009;
6. http://www.igpr.ro/statistici.htm.

ANALIZĂ ETIOLOGICĂ A DELINCVENŢEI


JUVENILE ÎN ROMÂNIA
Lector univ. dr. Maria PESCARU
Universitatea din Piteşti

Various theoretical orientations and perspectives have attempted to explain the etiology of the phenomenon of
juvenile delinquency and weaknesses and failures of the role of social institutions. The degree of risk and intensity of juvenile
crime in other countries, but also in Romania, is a matter of interest factors and educational role of social control.
Interdisciplinary research nature obstacles met by ignoring the existence of this phenomenon and the short nature of the
statistics on crimes committed by juveniles and young people or over-assessment of consciousness factor in explaining the
mechanisms of production of facts tort.
In our country they know the multiplication facts tort because dysfunctional aspects, aspects of social pathology,
education and adaptation problems, dysfunction of promoting youth, leading to phenomena inadaptation, frustration, alienation
and delinquency.
New legislation for young people and their problems requires knowledge, evaluate, explain and reduce the causes that
lead to antisocial manifestations, the development of predictive models and ethological November. These new models must
consider three levels of analysis: macro, micro, individual.
Pillar of the re-education of these young people are in further education, at least at primary school level, and
orientation skills of a profession so that those who blame the lack of material such as juvenile able to earn a living by working.
Also, young people should be assisted to achieve an appropriate residential space so that reduced environmental impact tension
favoring deviant behavior.
Juvenile Reeducation Center Gaesti supports young people with complex educational activities, social assistance and
social rehabilitation programs

Diversele orientări teoretice şi perspective au încercat să explice etiologia fenomenului delincvenţei juvenile, precum şi
carenţele şi disfuncţiile unor instituţii cu rol de socializare. Gradul de periculozitate şi intensitatea infracţiunilor juvenile din
alte ţări, dar şi din România, este o problemă care interesează factori cu rol educativ şi de control social. Cercetările cu caracter
interdisciplinar au întâlnit obstacole prin ignorarea existenţei acestui fenomen şi prin caracterul scurt al statisticilor privind
delictele săvârşite de minori şi tineri sau prin supraaprecierea factorului conştiinţă în explicarea mecanismelor de producere al
faptelor delictuale.
În ţara noastră aceste fapte delictuale cunosc o multiplicare datorită aspectelor disarmonice şi disfuncţionale, aspectelor
de anomie şi patologie socială, problemelor educării şi adaptării, disfuncţiilor privind promovarea tinerilor, care determină
fenomene de inadaptare, frustrare, înstrăinare şi delincvenţă.
Adoptarea unei noi legislaţii pentru tineret şi rezolvarea problemelor acestora presupune cunoaşterea, evaluarea,
explicarea şi diminuarea cauzelor care duc la manifestări antisociale, elaborarea unor modele etiologice şi predictive noi.
Aceste modele noi trebuie să aibă în vedere trei niveluri de analiză: macrosocial, microsocial, individual.
Pilonul de bază al reeducării acestor tineri se află în completarea studiilor, cel puţin la nivelul şcolii primare, şi
orientarea spre deprinderea unei profesii, astfel încât cei care acuză lipsurile materiale drept cauză a delincvenţei să-şi poată
câştiga existenţa prin muncă. De asemenea, tinerii trebuie asistaţi în vederea obţinerii unui spaţiu locativ corespunzător astfel
încât să fie redusă influenţa mediului tensionat care favorizează comportamentul deviant.
Centrul de Reeducare pentru Minori Găeşti vine în sprijinul tinerilor prin activităţile educaţionale complexe, asistenţă
socială şi programe de reabilitare socială.

Lucrare in extenso:

Dintre factorii sociali cu implicaţii criminogene sunt mai importanţi: socializarea defectuoasă, discordanţă în relaţiile
din familie, gradul scăzut de pregătire şcolară, nivelul scăzut de pregătire şi integrare profesională, modul defectuos de a-şi
petrece timpul liber etc. Actul delincvent este asociat de factorii psihici care ţin de structura personalităţii delincventului.
La nivel macrosocial ne confruntăm cu creşterea marilor aglomerări urbane, mişcările masive ale populaţiei, apariţia
unei comunităţi sociale eterogene, şomaj, inflaţie, instabilitate economică, diminuarea controlului social comunitar, toleranţă
socială, moravuri şi obiceiuri noi etc.
La nivel microsocial se produc disfuncţii în activitatea principalelor instanţe cu rol de socializare şi control social
(familie, şcoală, grup de muncă, grup de prieteni, asociaţii şi cluburi de tineri). Familia se caracterizează printr-o tot mai
accentuată dezorganizare a cuplului, diminuarea rolului educativ, instabilitate şi discreditabilitate etc. Şcoala se confruntă cu
actele de indisciplină, mediocritate, abandon, multiple probleme în educaţia şcolară. Se manifestă disfuncţii şi în activitatea
organelor specializate de control social (justiţie, poliţie, procuratură, autoritate tutelară), care tind să neglijeze aspectele grave
ale delincvenţei juvenile, au o atitudine permisivă.
Din punct de vedere individual, în funcţie de personalitatea adolescentului, acesta se poate exterioriza printr-o serie de
comportamente deviante: egocentrism, impulsivitate, agresivitate.
Modelul etiologic are calitatea de a pune în evidenţă relaţia dintre pozitiv şi negativ a proceselor de socializare familială
şi şcolară, adaptare profesională şi integrare culturală cu fenomenul delincvenţei juvenile.
Sistemul vieţii religioase presupune un nivel teoretico-dogmatic şi un nivel comportamental, manifestându-se activ şi
nemijlocit în acţiunile individului. Primul nivel se referă la existenţa în planul conştiinţei a explicaţiilor şi înţelegerii realităţii
pe baza sistemului adoptat; al doilea este prezent prin atitudinea activă a indivizilor faţă de sistemul religios, concretizată în
forme variate ale practicilor religioase ca: ceremonii specifice, acte magice, ritualuri religioase etc.
În acest caz, comportamentul este orientat de norme şi reguli caracteristice fenomenului religios şi fiecărei religii luate
în parte, de prejudecăţi şi stări de spirit religioase. Comportamentul indivizilor se va desfăşura în conformitate cu cerinţele şi
interdicţiile religioase. De regulă, cele două niveluri apar ca interconectate, ele presupunându-se şi condiţionându-se reciproc.
Sunt însă şi situaţii, evident destul de puţine la număr, când planul teoretico-dogmatic nu este dublat şi de un comportament
acţional şi invers.
În prima situaţie, conştiinţa individului, deşi rămâne sediul unor idei, se prelungeşte prin acţiuni concrete. Acest caz
reprezintă un indice de bază al religiozităţii, al stării de dependenţă spirituală a omului faţă de divinitate. Deseori, această
situaţie nu poate fi uşor evidenţiată; situându-se la un nivel implicit ea nu este direct perceptibilă. Întreţinută de prejudecăţi,
stări de spirit, tradiţii religioase, care, deşi nu sunt manifestate în plan comportamental, implică formarea unor convingeri
ştiinţifice, materialiste. De aceea, accentul educaţiei trebuie deplasat spre latura afectiv-emoţională, componenta de bază în
structura convingerilor, precum şi de posibilitatea de control a mecanismului complex de formare a acestora.
În ceea ce priveşte delincvenţa, se disting două tipuri de adolescenţi delincvenţi. Primul tip este al tinerilor care
săvârşesc infracţiuni trăind intens pe plan subiectiv intern teama şi au tendinţa de a se identifica până la urmă cu adevăraţii
delincvenţi. Ei au impresia că delictele lor sunt consecinţa unor situaţii speciale, în care s-au antrenat înainte ca viaţa lor să fi
început.
A doua categorie este aceea a delincvenţilor care au o atitudine antisocială ce le monopolizează întreaga conduită. În
prima categorie, se consideră că domină un fel de nevroză, pe când în cel de-al doilea caz este vorba de exprimări de psihoze.
După 1989, delincvenţa şi criminalitatea au devenit un subiect prioritar de cercetare pentru penalişti, sociologi,
criminologi, psihologi etc., existând instituţii de prestigiu care se ocupă de această problematică, care au colective specializate
în aceste domenii: Institutul de Sociologie al Academiei, Institutul de Cercetări pentru Calitatea Vieţii, Institutul de Cercetări
Juridice etc. Au fost realizate investigaţii pe o serie de teme privind etiologia delictelor de omor, viol şi tâlhărie, percepţia
publică a fenomenului de corupţie, reacţia socială faţă de criminalitate, violenţa intrafamilială etc., existând încercări de
elaborare a unor modele etiologice specifice fenomenului delincvenţei juvenile în România.

1. Protecţia şi ocrotirea socială şi juridică a tinerilor delincvenţi

Una din cauzele care pot conduce la săvârşirea de acte antisociale de către tineri este inexistenţa unor măsuri de
protecţie şi ocrotire socială adecvate dezvoltării bio-psiho-sociale a acestora. Este necesară elaborarea unor prevederi legale
corespunzătoare şi crearea unui sistem de intervenţie operativă la nivelul întregii societăţi. Un rol important îl deţine stabilirea
limitei de la care un comportament predelincvent poate să evolueze într-o conduită delincventă.
Având în vedere nivelul de dezvoltare psihică şi socială, particularităţile, stările psihice şi influenţele negative pe care le
poate exercita mediul social, pot apare stări de delincvenţă sau conduite deviante care implică aplicarea unor sancţiuni sociale
sau educative.
În cadrul categoriei de predelincvenţi pot fi cuprinşi tinerii care încalcă legea şi normele de convieţuire socială şi
morală, cei maltrataţi şi abandonaţi, scăpaţi de sub autoritatea parentală, precum şi cei care au nevoie de îngrijire sau protecţie
specială. În cadrul acţiunii de prevenire şi intervenţie socială, este necesar să se cunoască care sunt adolescenţii predelincvenţi
şi modalităţile în care aceştia pot fi identificaţi.
În cadrul unui program iniţiat de David S. Malne, profesor de sociologie la Universitatea din San Diego, pe baza unui
studiu dedicat analizei eficienţei diferitelor proiecte şi măsuri de prevenire a delincvenţei juvenile din mai multe ţări, acesta a
preconizat înfiinţarea unor „consilii de cooperare a comunităţii locale”. Acestea se ocupau cu diferite acţiuni publice de apărare
contra delincvenţei juvenile, dar şi cu acţiuni în domeniul asistenţei sociale a familiei, sănătăţii, educaţiei, moralei etc.
Aşa cum subliniau sociologii K.J.Scudder şi K.S.Beam, „consiliile de cooperare ale comunităţilor locale au îndeplinit un
rol activ în stimularea responsabilităţii cetăţenilor, în prevenirea delincvenţei juvenile, prin organizarea şi desfăşurarea unor
acţiuni concrete de ocrotire şi asistenţă socială planificate la toate nivelurile: familie, şcoală, comunitate, regiune, naţiune.” 52
În opinia unor sociologi, „deşi majoritatea acestor proiecte şi programe dispun incontestabil de o bază ştiinţifică,
determinând obţinerea unor rezultate semnificative în domeniul prevenţiei sociale a delincvenţei juvenile, ele rămân, în ultimă
instanţă, lipsite de eficienţă, dacă nu sunt diminuate şi eliminate cauzele şi condiţiile care generează delincvenţa juvenilă şi nu
sunt depistaţi în timp util factorii de risc la nivel familial, şcolar sau grupal”. 53

2. Necesitatea optimizării cadrului legislativ referitor la justiţia pentru minori.

În Europa, există o mare variabilitate a criteriilor juridice cu privire la natura şi conţinutul delincvenţei juvenile. Prin
actuala reformă în domeniul regimului juridic pentru minori se pune mare accent pe principialitate, proporţionalitate şi
egalitate atât în faţa legii, cât şi în practică, acestea fiind obiectivele ţărilor europene.
În cadrul aplicării reformei juridice se au în vedere diferenţele legale şi sociale ale fiecărei societăţii, dar ceea ce trebuie
să fie comun tuturor ţărilor este apărarea şi respectarea drepturilor copiilor şi tinerilor care să reprezinte modelul democratic al
actorilor sociali participanţi la realizarea justiţiei juvenile.
Reintegrarea minorilor delincvenţi în societate prin aplicarea sistemului juridic tradiţional este dificilă datorită
confuziilor în legătură cu statutul juridic şi drepturile minorilor. „Cele două modele tradiţionale existente de ocrotire şi
sancţionare a minorilor delincvenţi (sistemul dreptului penal şi sistemul pentru ocrotirea şi protecţia delincvenţilor minori)
sunt fondate pe principii incompatibile”54, subliniau numeroşi specialişti în domeniu.
Pe lângă modelele tradiţionale, au început să apară sancţiuni alternative pentru aplicarea unor strategii de ameliorare a
fenomenului delincvenţei juvenile. Această substituire a modelelor tradiţionale, de privare de libertate a minorilor cu măsuri de
menţinere a lor în stare de libertate, în mediul lor natural, sunt soluţii recomandate de Consiliul Europei şi Organizaţia
Naţiunilor Unite privind justiţia pentru minori.
Organizaţiile comunitare consideră ca etichetat delincvent, minorul care se comportă desfăşurând activităţi antisociale.
Tratamentul comunitar la care sunt supuşi minorii delincvenţi este subordonat preocupărilor de reabilitare a lor. Actele
antisociale săvârşite de un minor sunt considerate ca fiind rezultatul unei socializări deficitare, iar comunitatea trebuie să se
adapteze nevoilor şi problemelor individuale ale minorilor delincvenţi. Legislaţia penală românească privind regimul de
sancţionare şi tratament al minorilor delincvenţi a cunoscut o evoluţie sinuoasă.
Unii sociologi afirmă că „amploarea şi complexitatea fenomenului delincvenţei juvenile în România în perioada de
tranziţie a impus intervenţia concretă a tuturor instituţiilor implicate, în sensul optimizării sistemului legislativ, juridic şi de
protecţie socială, reevaluarea organizării şi funcţionării agenţiilor implicate în domeniu, crearea unor servicii şi instituţii noi, a
structurilor operative necesare, în funcţie de principii şi norme moderne şi în concordanţă cu orientările politicii penale la nivel
internaţional şi cu necesităţile actuale ale societăţii româneşti”. 55
3. Măsuri de eradicare a cauzelor care conduc la fenomenul delincvenţei juvenile

Schimbările intervenite în societatea românească după 1989 au contribuit la apariţia unor fenomene de patologie socială
în care sunt implicaţi adolescenţi şi tineri. Există însă suficiente instituţii care au atribuţii în supravegherea, formarea tinerilor
şi în cercetarea comportamentului deviant al acestora. Aceste instituţii trebuie să urmărească latura educativ-preventivă, de
dezvoltare şi stimulare a autonomiei morale a tinerilor, să evite constrângerea şi supravegherea juridică a acestora, înlesnind
astfel adaptarea tinerilor la cerinţele normelor sociale şi la exigenţele vieţii sociale.
În orice societate controlul social nu se reduce doar la mijloacele de constrângere şi sancţiunile legale, ci include şi pe
cele care stimulează conduitele dezirabile şi legitime.

52
Kanzan I Scudder, Keneth S. Beam, Defi lance a vingt milliards dollars. Un programme de prevention de la delinquance, Les
Edition de Publicite Internaţionale et Scientifique, Paris, 1964, p. 35.
53

54
2. Dan Banciu, Sorin Rădulescu, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România, cercetare şi prevenire socială, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 102,
3. Love Wargnare, Au- dé la retribution et de la rehabilitation: la reparation comme paradigme dominante dans l invitation
judieure contre la delinquance( des junes?), in La justice reparatrice et les jeunes, ( ed. par. Jean – Francois Gazeau et Vincent
Peyre), Centre de Vaucresson, 1993, p .8
55 
Dan Banciu, Sorin M. Rădulescu, Evoluţii ale delincvenţei juvenile în România- cercetare şi prevenire socială, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 212
Conduitele dezirabile şi legitime includ: moravurile, uzanţele, cutumele, obiceiurile, dar şi arta, etica, idealul personal şi
anumite gesturi (flatarea, oprobiul etc.). Jean Carbonnier considera controlul social ca „o formă îndulcită a constrângerii”. 56
Emil Durkheim analizează comportamentul indivizilor prin faptul că acesta nu se datorează voinţelor individuale ale
indivizilor, ci mai ales presiunii sociale ca expresie a „conştiinţei colective”, caracterizată, la rândul ei, de „ansamblul de
credinţe şi sentimente comune majorităţii membrilor societăţii”. 57
Comportamentul colectiv este exprimat prin organizaţii şi practici sociale, prin simboluri, valori şi idealuri colective
prin care se exprimă asupra individului presiuni şi constrângeri, iar conştiinţa colectivă funcţionează ca o formă fundamentală
de control social al comportamentelor individuale şi asigură manifestarea întregii vieţi sociale şi ordinea ei.
Controlul social vizează procesele de socializare şi integrare morală. Prin intermediul acestora, individul devine
conştient de rolurile şi poziţiile sociale pe care trebuie să şi le îndeplinească, de principiile de organizare ale societăţii.
Ordinea este constituită din modele de acţiune, norme, reguli, îndatoriri, conduite. Nicio persoană nu este capabilă să se
conformeze pe deplin exigenţelor normative impuse de o societate. Societatea utilizează un ansamblu de instituţii, reguli,
norme, mijloace de influenţare care au rolul de a face să fie respectate, iar modelele să fie recunoscute şi indivizii să aibă o
conduită potrivit statusurilor şi rolurilor fiecăruia. Controlul social permite racordarea conştiinţei individuale la conştiinţa
colectivă.
„În funcţie de caracterul permisiv sau, dimpotrivă, prohibitiv al mijloacelor utilizate, controlul social poate fi pozitiv sau
negativ.”58 Controlul social pozitiv presupune cunoaşterea şi înţelegerea de către indivizi a valorilor, normelor şi regulilor de
convieţuire socială. Motivaţia de a le respecta prin convingere se poate realiza prin sugestii, aprobări, recompense şi forme de
stimulare cu caracter moral şi material, mergând până la aprobarea şi recunoaşterea socială a acţiunilor şi comportamentelor
dezirabile.
Controlul social negativ se bazează, pe temerile individului că va fi sancţionat în cazul nerespectării sau încălcării
normelor şi regulilor sociale. Această formă a controlului social include constrângeri, interdicţii de orice natură juridică,
morală, culturală, religioasă, administrativă; această formă de control social constând în dezaprobarea şi respingerea
comportamentelor idezirabile pentru societate se manifestă prin: ironizare, ridiculizare, izolare, marginalizare, exilare etc.
Controlul social poate fi organizat sau formal, în funcţie de instanţele de la care emană. Controlul organizat poate fi
exercitat de societate în ansamblul ei prin intermediul unor organisme şi organizaţii specializate, statale sau sociale, iar cel
neorganizat este exercitat de grupuri de apartenenţă.
Controlul formal este realizat prin legi şi prescripţii de natură juridică, morală, administrativă, iar cel informal este
realizat de obiceiuri şi tradiţii. Factorii de la care emană controlul social pot fi instituţionalizaţi, reprezentaţi de forţa coercitivă
a statului, sau neinstituţionalizaţi, reprezentaţi de anumite grupuri de indivizi.
Mijloacele de control social constă în instrumente de presiune, persuasiune, organizate, neorganizate, implicite şi
explicite, directe şi indirecte etc. În mod paradoxal, controlul social, exercitat prin acţiunile agenţilor specializaţi în scopul de a
elimina criminalitatea, creează indirect facilităţi de comportament deviant şi criminal.
„O primă facilitate o reprezintă statisticile oficiale, întocmite de agenţii de control social, privind actele de devianţă şi
crimă produse de societate”. 59 Aceştia fac o selecţie discriminatorie a diverselor cazuri înregistrate de crime şi criminali, în
funcţie de clasa, rasa, etnia, statusul ocupaţional sau marital al persoanei învinuite şi cercetate.
O altă facilitate constă în excesul de zel pe care agenţii de control social îl manifestă în „zonele defavorizate” sau
cartierele „rău famate” prin organizarea de razii, pentru a-şi dovedi eficacitatea în stoparea crimei.
În sfârşit, de multe ori agenţii de control social, fără a avea probe materiale serioase, aplică anumite „etichete”
persoanelor bănuite că au comis anumite acte criminale putând genera astfel acte criminale.
Diversele sisteme penale şi sociale de sancţionare, tratament şi resocializare a delincvenţilor se fundamentează pe
anumite concepte filozofice, morale, politice, religioase având ca finalitate realizarea protecţiei şi apărării sociale a societăţii,
prevenirea comiterii de noi delicte şi crime, reintegrarea şi reabilitarea morală şi socială a persoanelor condamnate la diverse
pedepse.
Deşi aceste sisteme includ o gamă largă de sancţiuni şi pedepse, ele trebuie să fie cât mai mult individualizate, astfel
încât alegerea cât şi aplicarea lor să conducă la reducerea riscului reiterării unor noi fapte antisociale de către tineri şi la
reabilitarea normală după executarea pedepsei, oferind totodată o protecţie adecvată şi pentru societate.

Studiu de caz

56
Jean Carbonier, Sociologie juridică, Editura A. Colin, Paris, p. 99

57
Emile Durkheim, Diviziunea socială a muncii, Editura Alcan, Paris,1893, p. 112

58
Dan Banciu, Crima şi criminalitatea; repere şi abordări juris-sociologice, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 57

59
Sorin M.Rădulescu, Homo sociologicus, Ed. cit. Bucureşti, p. 277-279.
Centrul de Reeducare pentru Minori Găeşti funcţionează în actualul local din anul 1966, dar istoria lui începe din anul
1959, când, prin Ordinul 3640/1959, se transformă Penitenciarul Ocnele Mari în Colonie de Minori cu Regim Restrictiv. Aici,
imediat după înfiinţare, au fost transferaţi minorii care ridicau probleme educative deosebite din celelalte colonii de minori din
ţară.
Cu minorii internaţi aici se desfăşoară acelaşi program ca şi în celelalte colonii, adică învăţământ primar şi calificare la
locul de muncă, punându-se accent deosebit pe latura educativă, printr-un regim disciplinar strict, având la bază un sistem
riguros de pedepse şi recompense.
Pentru menţinerea unei stări disciplinare corespunzătoare se foloseşte un set de recompense aplicate în baza unui sistem
de întreceri individuale şi inter-clase, cu aprecieri stricte prin note acordate zilnic. Minorii care comit abateri pot fi pedepsiţi
inclusiv cu izolarea de colectiv pe o perioadă de până la 10 zile.
O eficienţă deosebită în activitatea de reeducare o are antrenarea minorilor cu rezultate bune la disciplină la activităţi
cultural-artistice şi sportive şi finalizarea acestora prin prezentarea unor spectacole în unitate, în oraşul Găeşti şi în comunele
învecinate, precum şi înscrierea echipelor sportive la campionatele şi întrecerile locale.
Într-o măsură din ce în ce mai mare, în activităţile educative au început să fie integrate familiile minorilor, prin discuţii
la vizite, şedinţe şi organizarea unor dezbateri de caz în prezenţa părinţilor minorilor vizitaţi.
Structura procesului instructiv-educativ este adaptată la noile condiţii, dar urmând aceleaşi obiective principale :
- continuarea studiilor şcolare;
- calificarea sub forma şcolii profesionale sau cursurilor de scurtă durată;
- desfăşurarea unor activităţi educative cultural-artistice şi sportive care să favorizeze o bună integrare socială după liberare.
Baza materială se îmbunătăţeşte permanent, prin organizarea unor ateliere de specialitate pe meserii unde se desfăşoară
practică productivă şi amenajarea unor clase-cabinete şcolare pentru obiecte ca: istorie, biologie, tehnologia meseriei, fizică-
chimie, limba română, matematică etc.
După evenimentele din decembrie 1989, reeducarea minorilor suportă mutaţii importante, în scopul adaptării la noile
cerinţe privind democratizarea sistemului penitenciar. De acum, devine posibilă organizarea unor activităţi în afara unităţii,
legătura cu societatea civilă este din ce în ce mai evidentă, unele instituţii şi asociaţii de ocrotirea minorilor putând desfăşura
activităţi directe în interiorul peniteniarului.
După 1995, se înfiinţează un centru experimental, cu resurse materiale şi umane proprii instituţiei, un Birou de
Probaţiune care are drept obiectiv consilierea şi sprijinul în reintegrarea socială a minorilor domiciliaţi în judeţele Dâmboviţa,
Argeş şi Municipiul Bucureşti.
Funcţiile Centrului de Reeducare pentru Minori Găeşti sunt: îngrijirea şi supravegherea instituţională, reeducarea,
socializarea şi dezvoltarea personală a minorilor, reintegrarea familială şi socială, pregătirea şi orientarea profesională,
monitorizarea şi evaluarea.
Intervenţia specializată este acordată de o echipă de specialişti (psiholog, sociolog, preot, asistent social, medic,
educator) şi constă în derularea unor programe specifice:
- „Chiar şi acum începe drumul tău spre libertate” - program de adaptare instituţională;
- „Fii atent... nu dependent” - program destinat foştilor consumatori de droguri sau substanţe halucinogene;
-Programul de prevenire/ diminuare a violenţei;
- Programul destinat minorilor aflaţi la camera de separare în vederea controlului furiei, dobândirea capacităţilor de
comunicare şi de autocontrol, învăţarea gândirii pozitive.
Climatul familial explicitează într-o măsură importantă eşecul social al tinerilor. Lipsa susţinerii familiale, funcţionarea
defectuoasă a parteneriatului şcoală-familie, atmosfera tensionată din familie constituie factori care acţionează conjugat în
favoarea unui comportament delincvent. Grupul de interviu din acest caz reprezintă o confirmare a teoriilor sociologice ale
învăţării sociale a delincvenţei. Un caz aparte îl constituie cei care consumă droguri. Dependenţa creată a devenit cauza
principală a comportamentului infracţional pe fondul unei neglijenţe a familiei.
Analiza răspunsurilor evidenţiază o structură interesantă în ceea ce priveşte autopercepţia. Trăsăturile de caracter
pozitive sunt menţionate: politeţea, hărnicia şi prietenia. Aceste trăsături de caracter sunt rezultatul autoaprecierii, astfel că nu
este obligatoriu să credem că aceste calităţi, chiar fac parte din caracterul tinerilor respondenţi. Menţionarea acestora poate fi
rezultatul calităţilor pe care ei le apreciază şi pe care le doresc de la cei din jur, considerând că sunt astfel înzestraţi.
În ceea ce priveşte menţionarea unor defecte caracteristice, tinerii au indicat, pe o plajă a răspunsurilor mai redusă decât
cea a calităţilor, timiditatea, frica, irascibilitatea şi lenea ca fiind principalele defecte. Alăturarea calităţilor şi defectelor oferă
un portret specific al calităţilor şi defectelor:

Calităţi Defecte
Politeţe Timiditate
Hărnicie Frică
Prietenie Irascibilitate, lene
Această structură oferă informaţii cu privire la sistemul de valori adoptat de tineri. Calităţile sunt eminamente sociale,
defectele sunt trăsături psihice. E uşor de înţeles că o astfel de înţelegere a propriei personalităţi favorizează apariţia unor
confuzii în interpretarea realităţii înconjurătoare, iar neîmpărtăşirea acestui sistem de către cei din jur provoacă frustrări.
Pentru exemplificare, este greu de înţeles calitatea de a fi politicos pentru o persoană care a comis un viol sau o tâlhărie.
Persoanele care sunt în contact cu subiectul nu îi vor recunoaşte niciodată această calitate. Lipsa unei calificări, abandonul
şcolar, nu va permite evaluarea unei astfel de persoane drept harnice, iar cei care recurg la furt, indiferent de motiv, nu vor fi
consideraţi niciodată buni prieteni; orice tentativă de împrietenire cu cineva se va lovi de neîncredere.
Defectele menţionate oferă informaţii cu privire la personalitatea pe care o au tinerii: timiditatea şi frica oferă imaginea
unor personalităţi melancolice, pe când irascibilitatea este caracteristică temperamentului coleric. Opusul acestor caracteristici
ar trimite la ideea că respondenţii la acest interviu admiră comportamentul coleric, dominant şi neatingerea acestui obiectiv de
către ei înşişi se traduce prin frustrare.
Tendinţa este aceea de a se prezenta dintr-un unghi care nu ia în considerare faptele antisociale pe care le-au comis. Este
foarte important ca în programul de reeducare a acestor tineri să se includă şi pregătirea echilibrului psihic, în cazul în care este
resimţită etichetarea socială şi neîncrederea din partea celorlalţi.
Centrul de Reeducare pentru Minori Găeşti vine în sprijinul tinerilor prin activităţile educaţionale complexe, asistenţă
socială şi programe de reabilitare socială şi îşi propune ca finalitate a activităţilor desfăşurate:
- formarea capacităţii de a reflecta asupra lumii, de a rezolva probleme pe baza relaţionării cunoştinţelor dobândite;
-valorizarea propriilor exemple în scopul reabilitării şi reintegrării sociale;
- dezvoltarea capacităţii de integrare activă în grupuri diferite: familie, mediu profesional, prieteni etc.
- dezvoltarea competenţelor funcţionale esenţiale pentru reuşita şcolară:
- comunicare, gândire critică, luarea deciziilor;
- formarea autonomiei personale.
În perioada ianuarie–noiembrie 2007, un număr de 45 de minori au beneficiat de informaţiile primite în cadrul
„Programului pentru externare”. La începutul programului se aplică chestionare referitoare la meseria pe care o vor alege
minorii, deoarece nivelul lor de instrucţie nu le permite prea mult.
În cadrul programului se încearcă şi stabilirea legăturii cu familiile minorilor în scopul informării şi consilierii
acestora pentru a oferi ajutor minorilor care se vor elibera.
Se expediază invitaţii de a vizita minorii de către familii, adrese prin care se solicită acordarea de acompaniament
social personalizat pentru minorii în cauză, către A.J.O.F.M. şi adrese către Serviciul de Reintegrare Socială, pentru a acorda
sprijinul necesar.
Instituţionalizarea minorilor infractori care execută o pedeapsă în penitenciar sau măsura educativă a internării într-un
centru de reeducare ridică probleme atât de natură economică cât şi socială în ceea ce priveşte resocializarea şi reintegrarea
acestora în societate. De aceea s-a simţit necesară o schimbare importantă în politicile penale şi sociale de prevenire şi
tratament a delincvenţei juvenile în societatea românească şi au fost diversificate considerabil modalităţile de prevenţie,
intervenţie şi post-intervenţie desfăşurate de instituţiile cu rol de socializare, adaptare şi control social a tinerilor. Din aceste
considerente am evidenţiat: importanţa funcţionării serviciului de probaţiune în cadrul justiţiei pentru minori în concordanţă cu
modelul legislaţiei penale existent în alte ţări cu experienţă în aplicarea măsurilor neprivative de libertate. Comunitatea trebuie
să susţină reinserţia socială a minorilor delincvenţi pentru ca aceştia să beneficieze de un tratament echitabil şi uman, iar unele
programe de asistenţă socială şi juridică au un rol foarte important în perioada adolescenţei, când aceştia sunt expuşi la un
comportament deviant.
Încercările făcute până acum, de creare a unui sistem de protecţie a copilului aflat în dificultate prin adoptare unui
Plan naţional pentru protecţia copilului, modernizarea penitenciarelor, a centrelor de reeducare, înfiinţarea unui Serviciu
Independent pentru Prevenirea Criminalităţii, a Serviciului de Probaţiune, a Agenţiei Naţionale pentru Traficul de Persoane şi a
altor asemenea organisme au reprezentat paşi importanţi în diminuarea fenomenului delincvenţei juvenile.De asemenea,
înfiinţarea şi funcţionarea unor instanţe speciale pentru cauzele pentru minorii infractori (deocamdată funcţionează
experimental) şi organizarea unei justiţii pentru delincvenţii minori, existente în alte ţări europene şi americane, reprezintă
obiective majore ce urmează a fi realizate.
Judecătorii de minori trebuie să dovedească o preocupare strict juridică în constatarea existenţei faptei penale şi a
împrejurărilor în care a fost săvârşită, cât şi o cunoaştere a personalităţii minorului şi, implicit, a capacităţii de a înţelege şi a
voi, cu ajutorul informaţiilor psihologice, soci-educaţionale şi medicale furnizate de personalul cu atribuţii de asistenţă socială.
Reglementările internaţionale cu privire la justiţia pentru minori stabilesc ca măsuri principale aplicate minorilor care au
săvârşit fapte penale măsurile în mediu deschis şi numai ca excepţie aplicarea măsurilor în mediul închis.
O categorie importantă de minori din rândul cărora ar putea să apară minori delincvenţi, fiind puşi în situaţii de a
săvârşi fapte penale, sunt minorii aflaţi în dificultate. De aceea se impun a fi luate măsurile necesare în interesul acestora
(plasamentul sau încredinţarea unui organism autorizat, serviciu public specializat sau unei familii).
O simplă enunţare a necesităţii unei acţiuni concertate din partea tuturor factorilor ar putea avea ca efect reducerea
fenomenului infracţional. Se cer din partea tuturor acestor instituţii eforturi de cunoaştere, s-ar putea afirma chiar de
individualizare a fiecărui potenţial caz, astfel încât intervenţia să se facă utilă în faza de ocrotire ori prevenţie şi nicidecum în
cea de sancţionare. Pentru atingerea unui astfel de stadiu este necesară o cunoaştere riguroasă a familiilor cu probleme, a
condiţiilor lor de existenţă, a nivelului de cultură, a tendinţelor evoluţiei lor, astfel încât, pe acest temei, să se poată interveni
eficient pentru ocrotirea minorilor al căror standard de viaţă îi predispune la săvârşirea de infracţiuni.
Problematica grijii faţă de minori, a prevenirii şi combaterii stării infracţionale în rândurile acestor categorii de
populaţie trebuie să dobândească valenţele unitare şi riguroase. Fără îndoială că, în condiţiile în care vor fi elaborate norme
concrete pentru fiecare instituţie în parte, problematica infracţionalităţii în rândurile minorilor se va diminua.

ASPECTE PRIVIND VULNERABILITĂŢILE ŞCOLILOR.


STUDIU PILOT ÎN UNITĂŢILE DE ÎNVĂŢĂMÂNT DIN SECTORUL 4

Dr. Cristian-Mihai POMOHACI,


Facultatea de Sociologie-Psihologie, Universitatea Spiru Haret Bucureşti
Drd. Mariana OPREA,
Serviciul de Analiză şi Prevenire a Criminalităţii, Poliţia Capitalei

Rezumat
Conform Dictionarului Oxford, termenul normal înseamnă conform standardelor, normal, tipic. Cum să definim
un concept care se referă la un comportament ce, deşi nu este conform normelor, devine obiţnuinţă pentru toată lumea? De
asemenea, ce expresie ar trebui să folosim pentru acest comportament - violenţa în şcoli, sau vulnerabilităţi în şcoli? Am optat
pentru vulnerabilitate, întrucât acesta este rolul Departamentului de Analiză şi Prevenire a Criminalităţii din cadrul Poliţiei
Capitalei - să studieze potenţialul apariţiei unui fenomen, să identifice puncte slabe, locuri în care violenţa ar putea apărea. Am
încercat să implicăm cât mai multe instituţii publice în acest proiect, dar ne-au lipsit resursele pentru o astfel de acţiune.
Acest studiu a fost făcut în luna mai 2009. S-a dorit a fi o cercetare exploratorie pe elevi de 13-14 ani, în şcoli
generale, şi în licee, elevi de 15-16 ani , în sectorul 4 din Bucureşti. Lotul ales a fost de 1533 de subiecţi.

According to The Oxford Dictionary, the term normal means conforming to a standard, being regular, usual, typical.
How we can define a concept that even if does not conform to norms, becomes usual to everyone? This bring us to the first
problem in the research of school vulnerabilities, how to define what has become usual today? Also, what term should be used
to label this problem– violence in schools, or vulnerabilities in schools? We decided to use the concept of vulnerabilities
because this is the role of Department of Criminality Analysis and Prevention, to study the potential of occurrence of a
phenomenon, to identify the vulnerable point, places where violence could appear. We tried to involve as many public
institutions as possible in this project, but, unfortunately, we did not find the resources for such an action.
This research was conducted in May 2009. It was meant as an exploratory research on students of second level of
school (13 and 14 years old) and high school (15 and 18 years old), in a district of Bucharest - 1553 subjects.

Consideraţii generale

Studiul se doreşte a fi un nou instrument în cadrul procedurilor de intervenţie interinstituţională ce se realizează în


sistem multidisciplinar: Poliţie, Inspectorat Şcolar, Primărie. De aceea această cercetare a beneficiat de implicarea acestor
instituţii.
Au fost aplicate, în luna mai 2009, un număr de 1553 de chestionare pe două loturi de elevi - 742 de la şcoli generale
şi 811 de la licee şi colegii naţionale. La şcoli am ales elevii claselor a 7-a şi a 8-a, iar la liceu am selectat elevii din clasele a 9-
a şi a 12-a. Chestionarele au fost aplicate de consilierii şcolari în clasă elevilor. Prelucrarea datelor a fost realizată în SPSS v
13.0, dar diagramele au fost realizate în Excel. Chestionarele au avut mai multe direcţii de cercetare, analiza lor fiind
completată de datele statistice provenite de la Inspectoratul Şcolar şi de la Poliţia Capitalei.
În acest articol ne vom referi doar la acela întrebări ce au vizat trei tipuri de vulnerabilităţi:
a. care este percepţia elevilor asupra istoricului evenimentelor violente din şcoală. Am explorat aceasta prin
două întrebări. Prima întrebare cu caracter general, iar o a doua întrebare cu referire la un fapt concret ce s-
ar fi putut petrece în şcoală (distrugerea mobilierului)
b. percepţia elevilor asupra localizării vulnerabilităţilor: în şcoală, în drum spre şcoală. La anumite întrebări
am detaliat localizarea în şcoală prin: în sala de clasă, pe holuri sau în curtea şcolii
c. percepţia asupra unor vulnerabilităţi concrete: deţinerea de arme albe, consumul de alcool, consumul de
droguri sau alte substanţe interzise

Comparaţia între loturi am realizat-o cu ajutorul testului χ 2, iar acolo unde diferenţele erau nesemnificative între
distribuţii, am prezentat o diagramă a loturilor cumulate.
a. Istoricul incidentelor violente

În general şi elevii de liceu şi cei de gimnaziu cred că numărul incidentelor nu e în creştere. Totuşi grupul elevilor de
gimnaziu care cred că numărul de incidente e în creştere este mai mare decât grupul celor din liceu care cred acelaşi lucru
(16,6% faţă de 10,4%). Un semn de întrebare îl constituie numărul mare de elevi de liceu, 15% care spun că nu există incidente
de violenţă în instituţie.
Aici diferenţa apare în mod clar elevii de gimnaziu semnalând faptul că au fost distrus mobilier sau alte obiecte din
sălile de clasă, aproximativ 42% din cei chestionaţi, în timp ce aproximativ 43% din elevii de liceu spun exact opusul, ca acest
gen de incidente nu au existat sau au existat într-o mică măsură în instituţie.
Deci, în general, putem spune că în instituţiile şcolare percepţia este că incidentele violente sunt în scădere sau
constante, iar elevilor de gimnaziu cred că există cazuri în care elevii distrug mobilierul, în timp ce în liceu elevii declară că
astfel de cazuri apar rar şi foarte rar.

b. localizarea vulnerabilităţilor: în şcoală v.s în afara şcolii


b.1.1. în şcoală

Aici se observă o opinie comună a elevilor de gimnaziu şi a celor de liceu. Majoritatea, 59%, sunt de acord că nu
există persoane străine care să agreseze verbal elevii într-o şcoală. Totuşi există un procent important de elevi, 33,3%, care cred
că există asemenea manifestări în şcoli.

b.1.2. în drumul spre şcoală

În diagrama de mai jos numărul celor care nu cred că există acest tip de agresiune este ceva mai mic decât al celor
care optaseră pentru „niciodată” la întrebarea anterioară, ceea ce ne-ar putea duce la concluzia că pe stradă acest gen de
agresiuni se întâmplă mai des decât în şcoală. De altfel şi procentul celor care spun că ştiu de astfel de manifestări e un mai
mare ca la întrebarea anterioară – 46,4%.

b.2.1. în şcoală

În acest caz procentul celor care spun că nu există persoane străine ce au agresat fizic elevii este mult mai mare
comparativ cu cazul în care s-a pus întrebarea privitoare la agresiunile verbale – 67%. Totuşi faptul că există un procent de
26,3% care spun că au existat asemenea cazuri ne arată faptul că această problemă prezintă încă un risc în şcoli.

b.2.2. în drumul spre şcoală

Aşa cum ne aşteptam, având în vedere rezultatele de la agresiunea verbală şi aici procentul celor care spun că nu ştiu
de aceste probleme e mai mic decât în cazul celor care spun că nu ştiu de agresiuni fizice în şcoală. Altfel spus elevii percep
într-o mai mare măsură spaţiul din afara şcolii ca un poteţial pericol (35,1%) decât spaţiul din interiorul şcolii (26,3%).

b.3.1. în şcoală

Putem spune că problema şantajului sau a pretinderii lucrurilor de valoare nu se poate pune decât într-o foarte mică
măsură în interiorul şcolii, 80% din elevi afirmând că nu ştiu de acest gen de incidente. Totuşi problema nu poate lipsi dintr-o
strategie de prevenire, deoarece 13,8% din cei chestionaţi atrag atenţia asupra acestei probleme.

b.3.2. în drumul spre şcoală

Desigur spaţiul dinafara şcolii este din nou favorizant producerii acestui gen de evenimente comparativ cu şcoala, în
acest caz 19,8% din elevi atrând atenţia asupra acestui fapt spre diferenţă de 13,8% in cazul producerii în interiorul şcolii.
Următoarele trei întrebări au rolul de a verifica afirmaţiile anterioare, dar, în acelaşi timp şi de a încerca o localizare
mai precisă a locului cel mai vulnerabil: în clasă, în curtea şcolii, în preajma şcolii.

b.4.1. în sala de clasă


În mod neaşteptat punând problema astfel părerile elevilor încep să difere între gimanziu şi liceu. În acest caz elevii de
liceu în mare parte, 61,6% nu percep clasa ca un loc predispus producerii evenimentelor cu tentă agresivă, spre diferenţă de
elevii de gimnaziu unde doar 45,7% au această părere.

b.4.2. în curtea şcolii

Curtea şcolii este percepută ca un un loc mai vulnerabil decît sala de clasă de amandouă categoriile, elevii de
gimnaziu fiind în mai mare măsură convinşi de acest lucru.

b.4.3. în preajma şcolii

În acest caz elevii de gimanziu, consideră că depărtarea de şcoală îi face mai vulnerabili, decât în clasă sau în curtea
şcolii ( 53,8%) în timp ce elevii de liceu, oarecum surprinzător, cred într-un procent mai mare decât în cazul curţii şcolii, că nu
sunt în pericol în preajma şcolii.

În concluzie, la acest grup de întrebări putem spune că obişnuit este ca elevii să perceapă şcoala ca un loc sigur sau cel
puţin mai sigur decât înafara şcolii. Pe de altă parte agresiunile verbale apar mai des decât agresiunile fizice.

c. alte tipuri de vulnerabilităţi


c.1 arme albe

În acest caz se observă că în şcoli elevii de gimnaziu sunt mai preocupaţi de această problemă decât elevii de liceu
(35,75% în şcoli faţă de doar 14,6% în licee).

c2. băuturi alcoolice

Aici, din nou elevii de gimnaziu percep această vulnerabilitate mai acut decât elevii de liceu. 50,1% faţă de doar
14,7% în cazul elevilor de liceu.

c2. droguri sau alte substanţe interzise

La o primă citire a rezultatelor s-ar putea afirma că în şcoli ar putea exista mai multe cazuri decât în licee. Însă din
discuţiile pe care le-am avut cu consilierii şcolari am ajuns la concluzia că, în cazul elevilor de gimanziu, s-ar putea să fie şi
faptul că şi fumatul era perceput în categoria substanţelor interzise.

În concluzie, la această categorie putem spune că cele trei ameninţări asupra cărora au chestionaţi elevii nu constituie,
deocamdată un pericol, dar trebuie avute în vedere ca probleme de viitor cu care ar putea să se confrunte elevii.
În urma analizei distribuţiilor s-a observat că în cazul elevilor de liceu răspunsurile lor au urmat distribuţia 85,4% -
7,8% - 2,5% - 2,1% - 2,2%. Având în vedere că această ditribuţie este rezultatul unor chestionare aplicate în mai multe licee
sub supravegherea consilierilor şcolari am exclus posibilitatea unie erori de aplicare a chestionarelor. Motivaţia acestui lucru
poate fi subiectul unei cercetări viitoare.

CONCLUZII ŞI OBSERVAŢII

1. Care ar fi utilitatea unui astfel de instrument? Acest instrument ar putea fi util pentru 2 coordonate ale prevenirii:
a. Definirea obişnuitului vis-a-vis de vulnerabilităţile şcolilor în vederea realizării unei strategii generale de
intervenţie
b. Raportându-ne la acest obişnuit se pot analiza şcolile care se abat semnificativ de la acest obişnuit putându-se
realiza:
i. o strategie de intervenţie specifică pe instituţie,
ii. un ghid de bune practici.
2. În mod intenţionat am lăsat deoparte întrebările ce vizau relaţiile dintre elevi şi profesori, deoarece am considerat că
aceasta reprezintă o problemă internă a Inspectoratelor Şcolare şi a instituţiilor de învăţământ, strategia de prevenire şi
analiză a acestor tipuri de vulnerabilităţi fiind de competenţa acestei instituţii, intervenţia Serviciului de Prevenire
realizându-se la cererea şi în colaborare cu Inspectoratul Şcolar.
3. Rolul acestei prezentări a fost acela de a încerca folosirea unui nou instrument care să pornească nu de la
evenimentele înregistrate în şcoli, care să ajute la uşurarea realizarea procedurilor interinstituţionale de intervenţie
preventivă, proceduri cerute ca o necesitate atât de Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti cât şi de Direcţia
Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti.
4. Având în vedere problemele apărute în trecut când s-a încercat realizarea unei liste a „şcolilor de risc”, instrument
intens mediatizat înainte ca acesta să fie pus la punct, utilizarea şi folosirea unui gen de astfel de nou instrument
trebuie făcută cu grijă, precauţiile ce trebuiesc luate trebuind să fie asemănătoare cu cele ce se iau în cazul unui test
psihologic.

BIBLIOGRAFIE

1. Dumitrescu M. – Sondaje statistice şi aplicaţii – Editura Tehnică, Bucureşti, 2000


2. Howitt D., Cramer D. – Introducere ăn SPSS pentru psihologie – Editura Polirom, Iaşi, 2006
3. King R.F. – Strategia cercetării – Editura Poliron, Iaşi, 2005
4. Lindsey J.K. – Introduction to applied statistics. A modelling approach – Oxfrod University Press, 2004
5. Pomohaci C.M., Pârlea D. – Analiza Datelor – Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008
Rotariu T, Bădescu G., Culic I., Mezei E., Mureşan C – Metode statistice aplicate în ştiinţele sociale –
6.
Editura Polirom, Iaşi, 2000
Steel R.G.D., Torrie J.H. – Principles and procedurea of statistics. A biometrical approach – McGaw-Hill
7.
International Book Company, 1980

CRIMINALITATEA ÎN SCHIMBARE

Dr. Margareta FLEŞNER


Ioana GAVRIL

Schimbările produse, treptat sau intempestiv, în societatea românească după 1989, au implicat o nouă viziune şi
asupra efectelor criminalităţii, ca fenomen social cu consecinţe grave, inclusiv sub raportul eficienţei pe care o au sancţiunile
de drept penal aplicate în combaterea lui cât şi a măsurilor preventive.
În cele ce urmează, vom prezenta câteva aspecte generale ale evoluţiei criminalităţii, abordarea nefiind exhaustivă ci
selectivă, în funcţie de anumite caracteristici – ponderea semnificativă în totalul infracţionalităţii, impactul social deosebit sau
forme noi de manifestare. De asemenea, din anumite segmente de criminalitate (ex. crima organizată), le-am selectat pe acelea
pe care le-am aprofundat ca analiză de-a lungul acestei perioade, urmărind îndeaproape evoluţia şi consecinţele sociale ale
respectivului fenomen infracţional (ex. traficul de fiinţe umane).

I. Ca forme generale de manifestare şi tendinţe ce au caracterizat criminalitatea din România în perioada 1990-2009
pot fi evidenţiate următoarele:

• Din punct de vedere cantitativ, în România, criminalitatea a evoluat pe parcursul a 3 etape distincte: în
perioada 1990 – 1998 a cunoscut o evoluţie ascendentă, în intervalul 1999 – 2005 o diminuare, pentru ca în ultimii ani
(2006-2009) să înregistreze o nouă perioadă de creştere.

Rata criminalităţii a crescut constant din 1990 până în anul de vârf 1998, având salturi semnificative în perioada 1992-
1993 (+51,8%), 1994-1995 (+25,6%). Din 1998 până în 2005 a fost înregistrată o scădere, mai accentuată în perioada 2003 –
2005 (anul în care rata criminalităţii a fost aproximativ egală cu cea din 1993). În ultimii 4 ani (2006-2009) a revenit tendinţa
de creştere, cu cel mai important salt în 2006-2007.

Evoluţia criminalităţii sancţionate în perioada de referinţă evidenţiază în cifre absolute aceleaşi tendinţe ca şi în cazul
ratei criminalităţii.
• Creşterea numerică a infracţiunilor care, deşi par obişnuite, “banale”, au îngrijorat prin frecvenţa şi consecinţele pe
care le au în planul siguranţei civice a cetăţenilor şi comunităţilor, constituindu-se într-o veritabilă ameninţare la
normalitatea vieţii sociale.

Un exemplu îl constituie furturile, care au reprezentat în totalul infracţiunilor constatate anual o pondere semnificativă
(33 – 50%). În anul 2000, când a fost înregistrat cel mai mare număr de furturi din ultimii 20 de ani, acesta era de 4 ori mai
mare faţă de cel din 1990 – reprezentând una dintre cele mai spectaculoase creşteri din cadrul infracţionalităţii.

• Ultimele două decenii, au fost vizibil marcate şi de un climat general de agresivitate, latentă sau manifestă,
cu o incidenţă din ce în ce mai ridicată a actelor violente.

Acestea au perturbat grav echilibrul psihosocial, şi aşa destul de precar, prin efectele distructive şi ireparabile pe care
le-au antrenat, prin persistenţa şi creşterea numerică evidenţiată statistic, dar şi prin difuzarea amplificată în mass-media.
În ceea ce priveşte dinamica infracţiunilor comise cu violenţă, după 1990, am asistat la o creştere bruscă a
infracţionalităţii cu violenţă, numărul faptelor de mare violenţă60. aproape dublându-se în perioada 1990-1995.
După anii de vârf 1993, 1995 şi 1997, trendul este uşor descendent în perioada 1998 – 2003. După o tendinţă de
revenire în intervalul 2004 – 2006, trendul se menţine în scădere începând cu 2007, astfel încât în anul 2009 infracţiunile
comise cu violenţă ating valori similare celor din 1990.
În evoluţia criminalităţii cu violenţă, s-a evidenţiat creşterea numărului de tâlhării, la începutul anilor ‘90,
ajungându-se în 1993 la o cifră de aproape 10 ori mai mare în raport cu anul 1989. După acest an de vârf, am asistat la o
evoluţie descendentă, singura revenire semnificativă fiind în perioada 2004-2006.

• Amplificarea fenomenelor de patologie socială în care sunt implicaşi minorii ca efect al problematicii complexe
existente la nivel socio-economic ce afectează condiţiile de viaţă şi de educaţie a acestor categorii de vârstă.

Condiţiile din ce în ce mai dificile de integrare în viaţa socială, degradarea sistemului educaţional, absenteismul şcolar
semnificativ ce au limitat atât opţiunile cât şi şansele de succes, i-a determinat pe adolescenţi şi tineri să se reorienteze spre
soluţii mai facile (chiar dacă ilicite) de acţiune, pentru atingerea unui statut socio-economic de dominare şi independenţă
financiară “promovat” ca model actual în plan social. De la violenţa faţă de colegi, absenteismul şi abandonul şcolar, la fuga de
acasă şi vagabondajul, se face trecerea spre comportamente delincvente de tipul furturilor din buzunare, din magazine sau din
locuinţe. Asocierea cu alţi minori având preocupări similare şi orientarea spre victime din aceeaşi categorie de vârstă ar
reprezenta un pattern al criminalităţii juvenile. De asemenea, după anul 1990 s-a manifestat o recrudescenţă a infracţiunilor
comise de minori folosind mijloace violente. Cea mai mare parte a acestor fapte au fost savârşite în grup, având ca mobil jaful,
violul sau pur şi simplu răzbunarea etc.
Ponderea infracţiunilor comise de minori în totalul faptelor penale a crescut de la 5,3% în 1989 la 14,4% în 1990 (un
an de vârf) pentru ca în perioada 1992-1994 să se menţină la 10%, iar după 1995 până în 1998 să fie de 9%, urcând în 1998 la
aproape 11%. În 1999 s-a înregistrat o scădere semnificativă a procentului infracţiunilor săvârşite de minori până la 7%.
Ponderea participării minorilor la săvârşirea infracţiunilor cu violenţă reprezintă, de asemenea, o constantă situată la
nivelul fiecărui an la peste 12%.
Categoria cea mai semnificativă a minorilor care săvârşesc infracţiuni este cea cu vârste între 14-18 ani, (peste 85%
din totalul participanţilor minori). Cu toate acestea, în ultima perioadă, se remarcă tendinţa de scădere a vârstei minorilor
care comit fapte penale. De asemenea, dacă în primii ani, subcategoria 16-18 ani era reprezentativă, după 1993–1994, tot
mai mulţi minori din subcategoria 14-16 ani se înscriu în rândul celor cu comportament deviant şi delincvent. De altfel,
ponderile de 13% din 1993, 16% din 1995, 20% din 1997 şi 24% din 1998 ale subcategoriei de până la 14 ani, exprimă
această tendinţă.
În ceea ce priveşte ocupaţia minorilor care în ultimii 20 ani au comis infracţiuni s-a constatat o evoluţie a minorilor care
au abandonat şcoala şi nu au ocupaţie de la 38% în 1989 la 63-66% în perioada 1993-1997, pentru ca în 1998-1999 să
scadă la aproximativ 40%. Ponderea celor fără ocupaţie în totalul minorilor care au comis infracţiuni cu violenţă este de
aproximativ 55% pentru perioada analizată.
Pe lângă acestea , în ultimii ani s-a înregistrat şi o creştere a numărului de infracţiuni săvârşite de minorii proveniţi din
rândul elevilor. Mai mult, în totalul minorilor autori de infracţiuni cu violenţă, ponderea elevilor a crescut de la 35% la
45% în intervalul 2000 – 2006.
Printre alte caracteristici generale ce conturează fenomenul delincvenţei juvenile în perioada menţionată se remarcă
următoarele:

60
omor, tentativă de omor, tâlhărie, viol, vătămare corporală gravă, lovituri cauzatoare de moarte și pruncucidere
• Creşterea numărului de infracţiuni faţă de numărul participanţilor la comiterea lor, ceea ce se explică prin
tendinţa adolescenţilor de a reitera comportamentele delictuale - (ex. faţă de 1989 în 1998 numărul celor care
repetă săvârşirea unor infracţiuni a crescut de 10 ori).
• Extinderea ariei sociale a devianţei din care se recrutează delincvenţii, la nivelul comunităţilor rurale.
• Victimele infractorilor minori sunt, de multe ori, alţi minori faptele fiind săvârşite adesea în şcoli sau în
perimetrul acestora.
• Atragerea minorilor în grupuri infracţionale conduse de majori aparţinând unor “reţele” organizate,
ce exploatează, în mod special, copiii şi adolescenţii conturează un sistem structurat al criminalităţii juvenile.
Implicarea unor minori în activităţi infracţionale cu caracter transnaţional s-a constatat în mod deosebit în reţelele de
trafic de persoane (organizate în scopul exploatării sexuale, obligării la cerşetorie sau la comiterea de infracţiuni) şi
cele de trafic de droguri.

• Structura şi dinamica infracţionalităţii în funcţie de categoriile de partcipanţi sunt aspecte deosebit de


relevante şi edifcatoare în analiza cauzalităţii şi prognozarea tendinţelor de evoluţie a criminalităţii.
Analiza indicatorilor cu privire la persoanele învinuite de comiterea infracţiunilor relevă următoarele
aspecte semnifcatve:

 Numărul lor a crescut continuu din 1993, cu o medie de creştere de 10,2% de la un an la altul, medie depăşită în 1995
(12,6%), 1997 (18,3%), 1999 (11,2%). În anul 1997 s-a înregistrat cea mai ridicată rată de creştere a numărului de
participanţi (respectiv 18,3%) dar în 1999 şi 2002 - 2005 au avut loc scăderi ale numărului participanţilor la infracţiuni.
 Peste 45% dintre participanţii la infracţiuni sunt minori şi tineri. Dacă, în cazul infracţiunilor cu violenţă, ponderea
infracţiunilor comise de către tineri s-a menţinut la un nivel relativ constant (52%); în schimb, ponderea infracţiunilor
comise de către minori a crescut semnificativ în ultimii ani de la 12% în anul 2000 la aproximativ 20% în 2006. Astfel, se
poate constata că aproximativ două treimi dintre infracţiunile cu violenţă sunt comise de persoane sub 30 de ani.
 O altă caracteristcă socio-demografcă a persoanelor care au săvârşit infracţiuni este nivelul scăzut de şcolarizare
(aproximatv 70% dintre autori au absolvit doar şcoala generală). Datorită acestui nivel scăzut de şcolarizare, o categorie
semnifcatvă de autori sunt fără ocupaţie, ponderea acestora menţinându-se constantă în jurul valorii de 40%. Dintre
aceşta, cei mai mulţi sunt minori care au abandonat şcoala şi tneri fără o pregătre şcolară deosebită, care au debutat
în cariera infracţională cu acte mai puţin grave (furturi mărunte, spargeri din auto etc.) şi au contnuat cu fapte de
violenţă cu un grad sporit de periculozitate socială (tâlhării, violuri, omoruri).
 Rata, oarecum scăzută a recidivei (15,6%) demonstrează antrenarea în activităţi infracţionale, de la an la an, a unui nou
“contingent” de făptuitori.
 Peste 50% dintre persoanele implicate în săvârşirea infracţiunilor au comis infracţiuni de natură judiciară, 18% infracţiuni
economice, restul de peste 32% cuprinzând o gamă foarte diversificată a criminalităţii.
• Faptele de corupţie, deşi au o reprezentatvitate statstcă destul de scăzută, sunt
semnifcatve pentru această perioadă datorită impactului mediatc sporit, dar şi datorită
îngrijorării populaţiei cauzată de efectele acestui fenomen, evidenţiată cu ocazia numeroaselor
sondaje de opinie.

În procesul trecerii României la economia de piaţă, fenomenul corupţiei a suferit şi suferă modifcări canttatve şi,
totodată, calitatve. Astel, dorinţa întreprinzătorilor şi investtorilor partculari de a obţine, într-un tmp scurt, profturi uriaşe,
a condus la promiterea, oferirea şi darea unor mari sume de bani sau a altor foloase funcţionarilor publici care deţin calitatea
de a aproba ori înlesni eliberarea de autorizaţii pentru înfinţarea de societăţi comerciale, licenţe de import-export,
repartzarea de spaţii comerciale sau de terenuri pentru construcţii, obţinerea de înlesniri fnanciar-bancare, vamale, sanitare
etc.61

Înscrise în tabloul criminalităţii economico-fnanciare, majoritatea infracţiunilor de corupţie au fost comise în cadrul
procesului de privatzare şi restructurare în legătură cu emiterea licenţelor de import-export, acordarea creditelor bancare ori
a unor autorizaţii pentru construcţie, precum şi neluarea măsurilor legale de către unele organizaţii de control, în cazul
constatării unor încălcări de lege, demonstrând că această categorie de fapte este nemijlocit legată de infracţiunile grave
săvârşite în economie şi în alte domenii de actvitate.

, Manifestarea fenomenului corupţiei în România. Dinamică, domenii vulnerabile, etiologie, Institutul pentru Cercetarea şi
61

Prevenirea Criminalităţii, 2002


Numărul actelor de corupţie a crescut considerabil în perioada de după 1990, înregistrându-se creşteri
spectaculoase de la un an la altul ale numărului de infracţiuni comise (de ex. în 1993, faţă de 1992, creşterea a fost de 76%),
ajungându-se în 1996 la un vârf al infracţionalităţii de acest tip.
Efectele amplificării fenomenului corupţiei au fost resimţite atât la nivel macrosocial cât şi la nivel individual:
• în plan socio-economic, corupţia a determinat încetinirea ritmului
reformei, mărind costurile sociale şi economice ale acesteia.
• în plan psihosocial, a reprezentat un stimulent pentru multiplicarea
comportamentelor marginale (inclusiv cele infracţionale) şi a determinat expansiunea corupţiei prin contagiune socială
• în plan instituţional, a determinat agravarea crizei de autoritate a puterii
politice, justiţiei şi poliţiei
De asemenea, erodarea imaginii în plan extern, reprezintă un alt efect al amplificării fenomenului corupţiei, având un
puternic impact negativ şi asupra stabilităţii statului român.
Percepţia socială este, prin ea însăşi, un indicator relevant privind amploarea corupţiei şi poate deveni, la rândul său,
un factor de întreţinere a acestui fenomen.
Potrivit unui studiu al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, realizat în colaborare cu Banca Mondială
şi intitulat ”Viaţa în tranziţie”, (mai 2007), şapte români din zece sunt de părere că nivelul corupţiei nu a scăzut din 1989 până
în prezent.
II. Una intre cele mai evidente schimbări în modul de structurare a criminalităţii a fost cea privind consolidarea
gradului de profesionalizare a mediilor criminale şi a structurilor crimei organizate, internaţionalizarea crimei, grupările
autohtone fiind integrate şi articulându-şi acţiunile cu grupările ce acţionează în spaţiul european.
Formele de manifestare ale crimei organizate în cadrul criminalităţii economico-financiare au sporit dezechilibrele
existente în societatea românească, mărind cifra de afaceri a economiei subterane.
Ca şi în celelalte state est europene, în România preocupările infracţionale ale exponenţilor criminalităţii organizate s-
au concentrat pe tronsoanele „tradiţionale”, respectiv traficul ilicit de droguri, marea violenţă în sfera crimei organizate
(şantaje, taxe de protecţie, reglări de conturi), fals de monedă, spălare de bani, fraude financiar-bancare, traficul de fiinţe
umane, migraţia ilegală.
România a trecut, în ultimii ani, de la statutul de ţară de tranzit pentru traficul de droguri la cel de ţară în care
consumul de stupefiante a crescut progresiv. De asemenea, se confruntă cu problematica traficului de persoane şi cu exportul
de infracţionalitate: şansa de a munci în ţările dezvoltate din Occident a fost exploatată de grupările criminale organizate, care
s-au folosit de acest prilej pentru a organiza reţele de exploatare a prostituatelor pe pieţele din acele ţări sau pentru a muta
centrul preocupărilor unor infractori specializaţi în furturi şi tâlhării în zonele prospere din Uniunea Europeană.
• Domeniul cel mai vast de acţiune al manifestărilor de criminalitate este cel al traficului şi
consumului ilicit de droguri, România devenind dintr-o ţară de tranzit, inclusă în aşa numita „Rută
balcanică” de traficare a drogurilor dinspre Turcia spre Occident, un teritoriu de depozitare şi o piaţă de
consum. Numărul consumatorilor de droguri a fost într-o continuă creştere, mare lor majoritate fiind
tineri. Statistica indică o creştere a numărului de infracţiuni constatate la legea privind combaterea
traficului şi consumului de droguri de la 888 în anul 2001 la 2662 în 2006.
• O componentă a crimei organizate ce a luat o amploare deosebită a constituit-o furtul
autoturismelor de lux din Occident, valorificate apoi pe diferite filiere. A devenit deja de notorietate
faptul că între diferite filiere de traficanţi de acest tip există o strânsă cooperare bazată pe interes
material, protecţie reciprocă, schimb de “ponturi”, furnizarea reciprocă de documente contrafăcute ori
falsificate.
• Traficul de persoane a început să se dezvolte în România încă din primii ani de după evenimentele
din decembrie 1989. Dacă în perioada comunistă acest fenomen nu a existat, odată cu înrăutăţirea
standardelor de viaţă, fenomenul s-a extins şi a atins valori extrem de ridicate, devenind una dintre cele
mai stringente probleme ale societăţii româneşti.
La începutul anilor 2000 România era în primul rând o ţară de origine pentru victimele traficului de fiinţe umane 62.
US Department Report63 caracteriza România ca ţară de origine şi de tranzit în special pentru femei şi fete traficate în Bosnia,
Serbia, Macedonia, Kosovo, Albania, Grecia, Italia şi Turcia în scopul exploatării sexuale.
De asemenea, până în 2002, zona Balcanilor reprezenta principala arie către care erau traficate persoanele din
România, de aici fiind repatriat numărul cel mai ridicat de victime. Persoane din România şi din Republica Moldova 64 erau
traficate prin România cel mai adesea în Serbia şi Muntenegru, iar de aici în alte ţări balcanice sau vest europene. Cazuri de
62
Trafficking in Human Beings in Southeastern Europe – UNICEF, 2000, apud Salvați Copiii, Raport privind traficul de copii,
2004, p.17
63
Victims of Trafficking and Violence Protection Act 2000 – Trafficking in Persons Report, June 2002 apud Salvați Copiii,
Raport privind traficul de copii - România, 2004, p.17
64
A Human Rights Report on Trafficking of Persons, Especially Women and Children – Protection Project, 2002
(www.protectionproject.org), apud Salvați Copiii, Raport privind traficul de copii - România, 2004, p.17
femei şi copii traficaţi din România au fost raportate în Bosnia şi Herţegovina, Macedonia, Muntenegru şi Serbia (inclusiv
Kosovo). De asemenea, astfel de cazuri sunt întâlnite în ţări vest europene ca Belgia, Luxemburg şi Franţa. În afara Europei,
cazuri izolate de victime din România au fost raportate în Cambogia, Canada sau Africa de Sud.
Începând cu anul 2003, principalele destinaţii ale victimelor traficului din România sunt Spania, Italia, Franţa,
Olanda, Austria şi Grecia, cel mai mare număr de copii traficaţi şi de copii separaţi fiind returnaţi din aceste ţări. Această
schimbare în destinaţiile copiilor victime ale traficului este în strânsă legătură cu migraţia pentru muncă, dar şi cu cererea din
aceste ţări.
Traficul de persoane este una dintre infracţiunile care prezintă o cifră neagră foarte ridicată datorită unor
particularităţi:
• victimele traficului se află de cele mai multe ori într-o situaţie extrem de dificilă, sunt izolate, ţinute în sclavie şi
astfel nu au posibilitatea să informeze autorităţile şi să denunţe infractorii. Datorită acestei situaţii, inclusiv activitatea de
descoperire şi investigare este foarte dificilă;
• victimele se tem de represalii din parte traficanţilor astfel că nu au curajul, chiar dacă au posibilitatea, să-i
denunţe pe aceştia;
• în unele cazuri, în ciuda condiţiilor, ele nu se percep ca fiind victime, în general prostituatele, dar şi persoanele
forţate să lucreze în străinătate pentru o sumă derizorie sau copiii care datorită vârstei lor sunt mai uşor de manipulat şi
care nu deţin cunoştinţele necesare pentru a şti cui anume să se adreseze.
În ultimii ani România a continuat să fie o ţară de origine pentru victimele traficului de persoane, însă dimensiunea
cantitativă a fenomenului continuă tendinţa de scădere manifestată începând cu anul 2006. Tendinţa de reducere a
fenomenului traficului de persoane este marcată şi de restructurarea acestuia prin reorientarea activităţii criminale în direcţia
obţinerii de profituri din exploatarea muncii persoanelor şi, din ce în ce mai puţin, din exploatarea sexuală a victimelor. O
formă mai nouă de trafic de persoane se referă la minori şi persoane cu handicap racolate, transportate în ţările europene şi
obligate să practice cerşetoria.
În ceea ce priveşte ţările de destinaţie în care au fost exploatate victimele, pe primele locuri se situează România -
trafic intern, Italia, Spania, (pentru exploatare sexuală) şi Spania Grecia, Italia şi Cehia pentru exploatare prin muncă.
Începând cu anul 2008 se conturează faptul că România reprezintă şi o ţară de destinaţie a traficului de persoane.
Avem în vedere atât faptul că anul trecut au fost identificate primele cazuri de cetăţeni străini victime ale traficului pe teritoriul
României, dar mai ales faptul că o pondere din ce în ce mai mare de victime (mai ales femei şi în mod special fete) sunt
exploatate în interiorul graniţelor ţării.
Astfel, în anul 2008, aproximativ 1 din 4 victime din România traficate în scopuri sexuale a fost exploatată
intern, ceea ce a situat România pe primul loc ca destinaţie pentru exploatare sexuală. Mai mult decât atât, România a
reprezentat principala ţară de destinaţie pentru exploatarea minorilor români, 51% dintre victimele sub 18 ani fiind
traficaţi intern. De asemenea, atât în 2007 cât şi în 2008, unul din două cazuri de exploatare în scopuri sexuale cu victime
sub 18 ani a avut loc în România.
• Un element nou în dinamica infracţionalităţii este criminalitatea itinerantă, comisă de români, focalizată
în special, în ţările europene precum Spania, Italia, Franţa, Austria şi Germania, infracţiunile fiind cu
precădere cele de furt şi tâlhărie, dar şi infracţiuni cu violenţă, prezentate în mass media internaţională.
De asemenea, printre formele noi de criminalitate, falsificarea de carduri şi criminalitatea informatică s-
au regăsit şi la cetăţenii români atât în spaţiul european cât şi în SUA şi Australia.
• De altfel, evoluţia crimei organizate în România în ultimii ani este strâns legată de dinamica
criminalităţii informatice şi de folosirea tot mai intensă a tehnologiei IT în comiterea de infracţiuni. 65
Aceste activităţi vizează obţinerea unor produse financiare, respectiv de credit şi sisteme de plată oferite de instituţii
financiar-bancare, pe care membrii acestor reţele criminogene le accesează fraudulos, producând prejudicii importante atât
unor persoane fizice, dar şi unor corporaţii sau societăţi comerciale.
O altă caracteristică se referă la caracterul transnaţional al acestor fapte, în sensul că sunt vizate victime din alte ţări,
anumite activităţi sunt derulate de pe teritoriul altor state sau sunt folosite sisteme informatice din alte state; permanenta
preocupare pentru identificarea de noi moduri de operare, de identificarea de produse ce pot fi fraudate, precum şi sisteme
informatice ce pot fi compromise; reorientarea grupărilor infracţionale către fraudarea mijloacelor de plată electronică oferite
de instituţiile financiare din România; reorientarea grupărilor infracţionale care comit fraude informatice, de la fraudele
mărunte (prejudicii mici) îndreptate împotriva persoanelor, către fraudele mari (prejudicii mari - sute de mii/milioane de euro)
împotriva companiilor.

III. Percepţia criminalităţii

65
”Criminalitatea fără violenţă – fraudele informatice”,IGPR, 2009
!
În tot acest interval, criminalitatea nu a fost numai un subiect de preocupare pentru decidenţii politici ci şi de nelinişte
pentru populaţie.
Prezentăm, cu caracter ilustrativ rezulatetele unor sondaje de opinie publică care subliniază preocuparea populaţiei
faţă de criminalitate precum şi îngrijorarea cetăţenilor faţă de creşterea criminalităţii.
În cadrul cercetării „Integrarea europeană a României: atitudini şi percepţii ale opiniei publice” derulată de
Institutul pentru Politici Publice din Bucureşti în perioada decembrie 2006 – ianuarie 2007 a fost abordată şi tema
victimizării/teama de a fi victimizat.
Rezultatele înregistrate sugerează faptul că românii percep un nivel scăzut al criminalităţii în România. Astfel, în
anul 2006, numai 7% dintre cei investigaţi au fost victime ale unor acte infracţionale (furt, viol, tâlhărie, lovire etc.). De
asemenea, 91% dintre subiecţi nici nu au cunoştinţă ca astfel de fapte să fi fost îndreptate spre persoane apropiate lor.
În ceea ce priveşte teama românilor de a deveni victima unei agresiuni în viitor, 25% dintre respondenţi au
declarat că se tem că ar putea fi victima unei agresiuni în viitorul apropiat, atât ei cât şi persoanele care le sunt apropiate.
Sondajul realizat de către Insomar în martie 2009 relevă faptul că peste 50% dintre români se tem că vor fi
victima micii criminalităţi. Infracţiunile în faţa cărora populaţia se simte cea mai vulnerabilă sunt legate de furtul de
banilor/telefoanelor/actelor şi agresarea în spaţii publice, 54% respectiv 43,7% din populaţie temându-se în mare/foarte
mare măsură în raport cu aceste tipuri de infracţiuni. Totodată, 42,8% dintre cetăţeni se simt în nesiguranţă faţă de spargerea
locuinţelor iar aproximativ o treime se tem că ar putea să le fie spartă/furată maşina sau să le fie ameninţată viaţa.
Nivelul siguranţei stradale pe timp de noapte este estimat ca fiind destul de scăzut, având în vedere că 46,2%
dintre cetăţeni au apreciat că se simt în mică/foarte mică măsură în siguranţă atunci când se întâmplă să fie pe stradă după
lăsarea întunericului, iar alţi 14,3% afirmând că nu au curajul să iasă noaptea pe stradă.
Acelaşi sondaj relevă faptul că trei sferturi dintre români se aşteaptă ca infracţionalitatea să crească în următoarele 6
luni.

DETERMINANŢII PSIHOCOMPORTAMENTALI AI PROFILULUI UNUI CRIMINAL ÎN SERIE DIN ROMÂNIA.


STUDIU DE CAZ

Lorena Elena BOLFĂ


Psiholog
Penitenciarul Bacău
Carmen CREANGĂ
Psiholog

Moto personal:
Având în vedere scepticismul asupra posibiltăţii de recuperare a psihopaţilor centraţi pe delicte sexuale,
trebuie acordată foarte multă atenţie factorilor din viaţa persoanei care ajunge să comită astfel de brutalităţi pentru a-
şi atinge scopul afectiv sau de împlinire personală.

Sumary
From the begining of the world we can see the sadist and violent behaviour, behaviour which today is named offencer.
In the present, in our society of today this kind of behaviour implies a lot of problems and aspects very significant for scientific
research, theoretical and practical as well. The problems that this research study are the conditions and the factors which can
determinate the development of a personality able to get he΄s personal needs using the most brutal and etreme violent .
We can not wonder our self if this kind of human are born like this or they became what they are? It happend because of
something that person suffered in he΄s childhood? Can we find the cause in the genetic code of that person? Only through
research we can find the answer to thees questions.
In the first chapter I write about the motivation of the criminal behaviour, the psychology of the criminal behaviour, the
theoryes about this behaviour, as: biologyc theories, psychologyc theories, axiologyc theories and eclectic theories. I also write
about the causes and the conditions which generate the behaviour of the serial chiller. In this part we take more possibilities, as:
what are thees person, monsters or victims, psychopaths or sociopaths; also the possibilities of: chilhood abuses, childhood
events, unnatural sexuality, unnaturals fantasy, dangerous degree, the moment when they stop.

Sumar
Încă de la începutri s-a observat comportamentul oameniloâ, ca avand tendinţe către violenţă şi sadism, comportament
pe care astăzi îl numim infracţional. Fenomenul în sine implică în condiţiile actuale ale societăţii noastre o serie de probleme şi
aspecte de un deosebit interes teoretic şi practic pentru cercetarea ştiinţifică. Problemele pe care le ridică această cercetare sunt
condiţiile şi factorii care pot determina apariţia unei personalităţi, capabilă să îşi atingă nevoile personale doar prin violenţă
dusă la extrem .
Nu putem să nu ne intrebăm dacă la acesti indivizi existenţa intre conduita omucidara şi plăcere este innascuta sau
dobândită. S-a produs in urma unei trăiri din copilărie? . Este înscrisă în codul genetic al acelui indivi? Doar investigând şi
cercetând putem afla răspunsul la aceste întrebari .
În primul capitol al lucrării am vorbit despre motivaţia comportamentului deviant criminal, psihologia
comportamentului deviant, teoriile privind cauzele devianţei. Teorii ca: biologice, psihologice, sociologice, axiologice,
eclectice. Tot în primul capitol am vorbit şi despre cauzele şi condiţiile care generează comportamentul criminalului în serie, în
care s-au luat în vedere mai multe posibilităţi ca: ce sunt aceşti indivizi monştri sau victime, psihopaţi/sociopaţi; abuzuri în
copilărie, evenimente din copilărie, sexualitate anormală, fantezii mortale, gradul de periculozitate, momentul în care se
opresc .

1.1. MOTIVAŢIA COMPORTAMENTULUI DEVIANT CRIMINAL

În decursul timpului, teoriile explicative privind devianţa comportamentală au pus accentul fie pe subiectul care
declanşează şi precipită actul, fie pe situaţia ce formulează conduita unei persoane. S-au constituit astfel doctrine subiective,
care, negând rolul factorilor obiectivi în geneza devianţei, au biologizat sau psihologizat infracţiunea, fie doctrine obiectiviste,
care, negând rolul factorilor subiectivi, au neglijat, de fapt, rolul reeducării infractorului. Între aceste teorii polare s-au plasat
concepţiile dialectice care au interpretat devianţa ca o interacţiune a personalităţii subiectului cu mediul său de existenţă.
Orice societate are o serie de norme scrise sau nescrise prin intermediul cărora poate aprecia dacă o anumită conduită
sau un anumit act este adecvat sau nu, se înscrie sau nu în modelul cultural prescris pentru toţi membrii ei. Aceste norme
stabilesc modalitatile de sancţiune pentru toate conduitele sau actele care nu corespund aşteptărilor societăţii. Daca am defini
toate aceste conduite ori acte ca abateri de la normele de orice fel am putea afirma că orice societate se confruntă în cursul
dezvoltării ei, cu manifestari de devianţă.
Comportamentul deviant este un comportament "atipic" care se îndepărtează de la poziţia standard şi transgresează
normele şi valorile acceptate şi recunoscute în cadrul unui sistem social. Diagnosticarea comportamentului deviant depinde de
natura normelor sociale, de gradul de toleranţă al societăţii respective şi de pericolul actual sau potenţial pe care îl prezintă
devianţa faţă de stabilitatea vieţii social.
"Devianţa desemnează nonconformitatea, încălcarea normelor şi regulilor sociale. Aceasta are o sferă mult mai largă
decât criminalitatea, infracţionalitatea sau delincvenţa, denumită şi "devianţă penală", deoarece include nu doar încălcările legii
penale ci toate deviaţiile de la comportamentul socialmente acceptat şi dezirabil". Radulescu, 1994.

1.1.1. PSIHOLOGIA COMPORTAMENTULUI DEVIANT CRIMINAL

Comportamentul deviant, ca orice comportament uman rezultă din subiectivarea condiţiilor primare ale realităţii.
Tocmai acest proces interactiv de subiectivare a realităţii intereseaza în procesul de raportare a individului uman la
infracţiune, respectiv la omorul cu mobil sexual , specific criminalilor în serie. Relaţiile de influenţă reciprocă a laturii
biopsihologice cu cea socială în comportamentul aberant relevă faptul că acesta apare în manifestările sociale ca o problemă
psihologică pusă de o situaţie socială, explicând astfel diversitatea reacţiilor umane în raport cu o situaţie dat.
Într-un concept cibernetic, comportamentul are o verigă aferentă, ce implică acumularea informaţiei, stocarea ei în
memorie şi constituirea modelelor de referinţă bazate pe cunoaştere şi motivaţii –input- şi o verigă aferentă, ce implică
alegerea, predicţia şi reglarea comportamentului în raport de situaţie, mai precis, corectarea sa actuală sau anticipată cu ajutorul
conexiunii inverse-output. Evident că perturbarea uneia sau ambelor verigi generează tulburări de comportament.
O serie de autori înţeleg prin personalitate o entitate construct, funcţional dinamic şi inteligent adaptativ, care se
dezvoltă prin maturizare bio-neurologică, prin interiorizarea experienţei, prin relaţiile interumane, culturale, afective şi sociale,
prin funcţiile psihice de bază, prin caracter şi temperament, traduse în aspectul de sinteză al vieţii psihice conştientizate, la un
moment dat, prin procese psihice cognitive, instinctiv-afective şi volitiv comportamentale. Ele evidenţiază personalitatea
dizarmonică, accentuând inegalitatea dezvoltării şi maturizării unor funcţii psihice evidenţiate comportamental prin:
egocentrism, impulsivitate, inconstanţă (Revitsch), ignorarea principiului realităţii şi tendinţa spre satisfacerea rapidă a
instinctelor (Thorne), incapacitatea pentru evaluarea importanţei sociale a consecinţelor acţiunilor proprii sau prin
predominanţa agresivităţii la unii psihopaţi, a pasivităţii şi inadecvării sau creativităţii la alţii (Henderson), prin persistenţa şi
inadecvata motivare a unui comportament antisocial, ignorarea urmărilor unor acţiuni proprii, chiar extrem de banale,
inexplicabila incapacitate de a deosebi adevărul de neadevăr, incapacitatea de a suporta critica, incapacitatea de a învăţa din
propria experienţă şi de a iubi, reacţii neaşteptate la consumul de alcool şi drog, persistenţa de-a lungul existenţei a unor
modele ale conduitei autodistructive, coexistând paradoxal cu raritatea suicidului, prezenţa unei dezvoltări intelectuale bune
(H. Cleckbey). Structura dizarmoniilor de acest tip ne trimite către abisul psihanalitic şi oblogă la sondarea psihodinamicii
inconştiente a personalităţii umane, mult dincolo de „motivaţia nevrotică„ infracţiune prin conştiinţa culpei sau „nevoia
compulsivă de pedeapsă „(Freud).
Psihucul uman are o scală extrem de largă de manifestare care permite o desfăşurare deosebit de bogată si de
individualizată de stări ce se pot incadra in limitele plasticitatii normale chiar dacă ajung ajung la o intensitate mai
deosebita .Caracteristica stării de sănătate psihica este sentimentul de liberă opţiune care devine fundament definitoriu pentru
inţelegerea conceptului de personalitate normala. Un concept larg asupra personalitatii anormale este acela că toate
personalităţile care se particularizeză intr-o masură sau alta, cele care se disting de normele medii etico-sociale, sunt
personalităţi anormale. O personalitate psihotică se va manifesta diferit, prin comportamente normale sau aberante în funcţie
de condiţiile concrete ale desfăşurării sale, intrând în discutie o serie de factori , cum ar fi: starea de sănătate somatică a
individului, familia , raportarea la muncă şi raportarea la colectivitatea socială în general.
În psohopatie, obiectivarea dizarmonică a personalităţii prin comportamente aberante este frapantă. Psihopatia, ca
tulburare prin excelenţă a adaptării şi integrării sociale, exprimă conflictul dintre viaţa instinctiv emoţională şi norma socială.
Psihopatul ilustrează afectarea mecanismelor de autoapreciere şi stăpânirea conştientă a manifestărilor proprii, negând valoarea
normelor soaciale şi a sentimentelor moral-sociale. Discordanţa dintre funcţiile de cunoaştere păstrate şi afectivitatea alterată îl
face să caute satisfacţie în fapte aberante, de a căror malignitate este conştient.
Comportamentul psihopatic apare ca deficitar prin câteva note caracteristice :
 acceptarea conştientă a unui stil de viaţă aberant
 iritabilitate, impulsivitate, raptus afectiv
 incapacitatea de stăpânire a reacţiilor instinctiv-emotionale
 intoleranţă la frustrare
 invadarea socială, refuzul socialului .
Structura psihopatică se poate defini prin trasături comportamentale specifice:
 psihopaţii sunt rigizi, lipsiţi de maleabilitate, neadaptaţi la situaţie
 psihopaţii îşi impun propriile tendinţe , neinfluenţaţi de împrejurările din afară
 psihopaţii îşi proiecteză dificultăţile în mediu , vina nereuşitei lor va fi aruncată asupra altor persoane
 cerinţele lor nu sunt exprimate verbal ci apar caracteristice prin acţiuni impulsive. Astfel se ajunge la puternice reacţii
de „totul sau nimic„ , care sunt oarbe, străine, distrugătoare sau chiar autodistrugătoare.
Aceste trăsături, accentuate, nu modifică personalitatea pană la anormalitatea psihopatică, întru-cât nu ajung să modifice
structura acesteia, punându-şi doar amprenta asupra ei.
Spre deosebire de personalitatea anormală care manifestă decompensări dezaptative chiar în lipsa unor circumstanţe
exterioare nefavorabile, „disfuncţionalii accentuaţi„ care se menţin alături de „individualităţile normale, obişnuite „ în limitele
largi ale obişnuitului, nu pot fi diferenţiaţi după criterii fixe de indivizii normali.
Factorii externi nu acţionează direct, nemijlocit şi univoc asupra individului, ci prin filtrul particularităţilor sale
individuale, particularităţi ale căror rădăcini se află în mică măsură în elementele înnăscute ale personalităţii şi în cea mai mare
măsură în antecedentele sale, în istoria personală. Toate acestea îi determină un anumit tip de comportament disfuncţional, un
anumit mod de a acţiona şi reacţiona în spaţiul psihologic, în modul de a rezolva situaţiile conflictuale care apar mereu în acest
spaţiu.
Duplicitatea psihopatului reprezintă o dominantă puternică a personalităţii sale fiind a doua lui natură, care nu se
maschează numai în perioada în care comite fapta ci tot timpul. El joacă rolul unei persoane corecte, cinstite, un rol al unei
persoane obişnuite care îsi duce viaţa la fel ca oricare altă persoană normală .
Dezechilibrului psiho-afectiv, imaturitatea afectivă duce la o rigiditate accentuată, la reacţii disproporţionate,
predominând principiul plăcerii în raport cu cel al realităţii. Nu are o atitudine consecventă faţă de problemele reale, este lipsit
de o poziţie critică şi autocritică autentică, este nerealist, instabil emoţional, imaturitatea afectivă asociată cu imaturitatea
intelectuală predispune infractorul la manifestări şi comportamente antisociale cu urmări deosebit de grave. Instabilitatea
emoţională presupune o insuficientă maturizare afectivă, individul fiind robul influenţelor şi sugestiilor, neputând să-şi inhibe
pornirile şi dorinţele in faţa pericolului public şi a sancţiunii penale. Nu realizează consecinţele pe care le aduce actul criminal.
Anumiţi excitanţi din mediul ambiant exercită asupra lor o stimulare cu mult mai mare ca asupra omului obişnuit, ceea ce
conferă un caracter atipic. Psihopatul este caracterizat de lipsa unui sistem de inhibiţii elaborat pe linie socială, aceasta ducând
la realizarea trebuinţelor şi intereselor în direcţie antisocială. Atingerea intereselor personale, indiferent de consecinţe, duce la
mobilizarea excesivă a resurselor fizice şi psihice.
Incapacitatea şi imposibilitatea de a se realiza intoleranţa la frustrare face din comportamentul psihopatic un adevărat
recipient al dificultăţilor de adaptare socială. Inadaptarea şi insatisfacţia permanenta a psihopatului conduce la nihilism social,
în care lipseşte capacitatea de a contracta relatii stabile, considerate de el ca o limitare a libertăţii instinctuale. Persistenţa
situaţiilor dificile, imposibilitatea depăşirii lor sau a diminuării tensiunii emoţionale pe care o întreprind pot determina
comportamente contradictorii şi astfel, pentru a învinge starea de teamă şi anxietate se săvârşesc acţiuni îndrăzneţe, riscante
tocmai pentru a confirma faţă de propria conştiinţă validitatea capacităţii de adaptare şi rezistenţă la dificultăţile situaţionale.
Actul omucidar în sine devine trebuinţă obligând subiectul să premediteze actiuni permanente. Tensiunea afectivă
presupusă de starea de frustrare exprimă şi „priza de conştiinţă„ a subiectului reprezentând măsura conştientizării gravităţii
pericolului real al actului ce se pregăteşte. Starea de frustraţie se leagă de condiţiile deposedării şi se exprima printr-o
hiperemoţionalitate care se exteriorizează prin comportamente dezorganizate, anarhice, atipice şi neadecvate .
Pentru psihopat complexul de inferioritate reprezintă o stare pe care acesta o resimte ca un sentiment de insuficienţă, de
incapacitate personală. Uneori complexul de inferioritate se cristalizează în jurul unor caracteristici personale considerate
neplăcute, a unor deficienţe, infirmităţi reale sau imaginare fiind potenţate şi de către dispreţul, dezaprobarea tacita sau
exprimată a celorlalţi. Complexul de inferioritate incită adesea la comportamente compensatorii, iar în cazul acestor indivizi la
comportamente de tip inferior orientate antisocial.
Actul criminal apare de obicei la un individ alienat, deci supus unei depersonalizări radicale prin lipsa scopurilor sociale
sau insuficienta conştientizare a lor.
Actul se desfăşoară în condiţiile dictate de structura ergică, temperamentală, gradul de instruire, circumstanţe şi duce la
o stare de perfectă detensionare. Criminalul se simte eliberat, trăind această eliberare printr-un perfect confort organic şi psihic,
nu anticipează consecinţele şi nici nu atribuie actului o anumită semnificaţie negativă din punct de vedere uman şi social.
Periculozitatea comportamentului psihopatic rezultă din premeditarea actelor faţă de care păstrează o poziţie subiectivă,
din duplicitatea afectivităţii sale în receptivitatea marcată la inducţiile psihologice negative, din indiferenţa totală la
sentimentele altora şi incapacitatea de loialitate .Gradul de periculozitate al unui comportament psihopat, raportat la mediul de
existenţă, este in relaţie directă cu motivaţiile, cu gradul de dizarmonie al personalităţii, cu degradarea vieţii etice a persoanei.
Toţi aceşti factori afectează calitatea adaptării sociale, adaptarea devenind criteriul pragmatic de apreciere al stării de
periculozitat.
Periculozitatea unui comportament începe o dată cu începerea conceperea psihologică a actului, continuă cu perioada
trecerii la act şi cuprinde şi stadiul ulterior comiterii acestuia. Pregătirea actului este de multe ori inconştientă, constând în
acumularea unor tensiuni crescânde care stresează individul în permanenţă. Modul în care se săvârşeşte actul va arăta masura
gradului de agresivitate acumulată, locul pe care îl ocupă obiectul agresiunii în ierarhia valorilor intime. Trecerea la act nu
poate fi cenzurată de Supra-Eu, nici amânată, întru-cat psihopatul nu are o cenzură etică interioară. Pentru el noţiunea de viaţă
unică, irepetabilă este un concept exterior, impus de convenienţele social-educaţionale. Fiecare om cu care se relaţionează are o
valoare utilitară, existând doar în măsura în care satisface trebuinţele psihopatului.
Semnificaţia situaţiei dificile şi conflictul se ordonează într-o condiţionare reciprocă în relaţiile unei persoane, devenind
sursa socio-genă a comportamentului psihopat. Mediul nu poate fi patogen dacât în raport cu gradul de toleranţă al
organismului la frustrare, iar acesta îşi caştigă rezistenţa prin ereditate, antrenament şi obişnuinţă .

1.1.2. TEORII PRIVIND CAUZELE DEVIANŢEI


În decursul timpului, ca şi azi, se confruntă multiple teorii privind explicarea genezei devianţei, teorii ce pot fi
clasificate în biologice, psihologice, sociale, culturale sau eclectice.
Fiecare teorie surprinde un anumit aspect al fenomenului infracţional. Teoriile sunt complementare, nu contradictorii.
Acestea se pot organiza, ierarhiza pe mai multe niveluri. Din integrarea lor poate rezulta o teorie unificată, globală, care să
evidenţiem personalitatea implicată în actul infracţional în toată unitatea şi complexitatea sa.
Fiecare teorie oferă o imagine tentantă asupra naturii umane concluziile ei fiind bazate de cele mai miute ori pe
rezultatele a numeroşi ani de cercetare şi de muncă intensă. Toţi teoreticienii au ceva important, impresionant şi provocator de
spus despre abisurile fiinţei umane.

1.1.2.1. TEORII BIOLOGICE

Doyle, Lombroso şi Di Tullio au fost cei care au intuit, fundamentat şi dezvoltat concepţiile biologice care explică originea
devianţei. Lombroso a disecat cu mâna sa 383 creiere de criminali pentru a dovedi stgmatele biologice, ereditare, la
originea crimei. Cu toate limitele concluziilor sale, teoria pe care a elaborat-o poate f considerată până la un punct ca
având un impuls umanist-ştinţifc, deoarece, alături de Cezare Beccaria, a încercat “să înlocuiască determinismul absolut
al legilor cu cel ştinţifc al faptelor”. Astel, el a introdus cercetarea ştinţifcă a crimei, preocupare numită apoi
criminologie de către Garofalo. A pus bazele etologiei - semnifcaţiei biologice a comportamentului uman, impulsionând
cercetările etologice -privind cauzele, morfologice -privind formele infracţiunii ca predominant biologice – cum ar f violul
- sau predominant sociale – cum ar f furtul, patogenice - motvaţionale, ca şi de pedagogie a crimei. Prin studiul
etopatogeniei, prognostcului şi proflaxiei crimei, el a încercat să treacă de la act la caracter, punând bazele
antropologiei criminale. În acest mod, Lombroso a determinat o evoluţie în spirală a criminologiei. Erorile sale, printre
care generalizarea unor stgmate organice ca find la originea tuturor devianţelor au fost până la un punct creatoare
pentru biotpologie şi antropologie. Lombroso a fost critcat vehement, la vremea sa, de către G. Tarde , care a pus la
originea devianţei factorii sociali, sau de către E. Ferri ,care a invocat interferenţa factorilor sociali cu cei biologici, iar
astăzi este incontestabil combătut de Ch. Goring, care, pe zeci de mii de măsurători efectuate în populaţiile penale, a
demonstrat netemeinicia şi caracterul forţat al concluziilor sale.

Din teoria lui Lombroso s-au desprins teoriile antropologice asupra crimei, fundamentate predominant biologic de
către Horton, precum şi teoriile tipologice, fundamentate predominant psihologic de către Sheldon care punea la baza devianţei
tipul mezomorf, lipsit de inhibiţii şi cu pulsiuni puternice.
Di Tullio este reprezentantul teoriei constitutiei criminale , prin aceasta autorul înţelege o stare de predispoziţie
specifică spre crimă, altfel spus capacitatea care există în anumiţi indivizi de a comite acte criminale în urma unor instigări
exterioare ce rămân sub pragul ce operează asupra generalităţii oamenilor. Studiul crimei nu poate fi exclusiv biologic sau
exclusiv sociologic, ci întotdeauna biosociologic. Rezultă că personalitatea nu poate fi corect apreciată decât după criterii
biopsihosociologice. Pornind de la aceste premise, se încearcă o determinare factorilor ce conduc la formarea unei personalităţi
criminale.
Un prim factor important este ereditatea, însă cu toata influenţa sa puternică, aceasta nu trebuie considerată ca o
determinare absolută. Predispoziţia spre crimă poate avea ca sursă şi unele disfuncţionalităţi cerebrale, hormonale etc. Vârsta şi
crizele biologice pe care le antrenează sunt de asemenea importante: pubertatea, cu modificările ei specifice de ordin
psihofmologic, precum şi procesele involutive ale îmbătrânirii pot conduce la tulburări de comportament şi chiar la crimă.
Se poate afirma că predispoziţiile spre crimă sunt expresia unui ansamblu de condiţii organice şi psihice ereditare,
congenitale sau dobândite care, diminuând rezistenţa individuală la instigări criminogene, permite individului, cu mai multă
probabilitate, să devină un criminal. Di Tullio nu ignoră factorii sociali sau fizici, exteriori individului, care nu pot avea o
influenţă reală decât în măsura în care întâlnesc o constituţie criminala preexistentă ori contribuie la formarea unei astfel de
personalităţi.
Teoriile genetice asupra devianţei au fost reactualizate de cercetările moderne de genetică, în intenţia de a preciza rolul
eredităţii în comportamentul deviant. În decursul timpului, ca şi astăzi, unii autori consideră acest rol ca absolut, când afirmau
ca datorită eredităţii vedem lumea cu ochi diferiţi. Alţi autori contestă în mod absolut rolul eredităţii în comportament, fiind
clasică afirmaţia lui Watson, care cerea “o duzină de copii pentru ca utilizând condiţiile de mediu în mod adecvat, să-i lase în
stare de prostie sau sa fac din ei genii”.
După datele ştiinţifice moderne, ereditatea condiţionează apariţia unui caracter în raport de factorii de mediu şi nu
determină niciodată un caracter în mod absolut. Devianţa este condiţionată de ereditate prin intermediul personalităţii, căci în
comportament ereditatea şi mediul (ce influenţează major personalitatea) apar ca două trăsături complementare. Această
realitate l-a făcut pe Allport să spună, metaforic, că personalitatea este 100% ereditară şi depinde 100% de mediu. Este
incontestabil însa că, aşa cum spunea Jacobs, psihicul ţine de organ şi organul de genetic.
Se poate conchide, deci, că devianţa implică un coeficient ereditar, dar este inconstant şi dificil de verificat, pentru că,
deseori, micromediul este patogen. Dar diferenţele genetice, indiscutabile, favorizează şi dau specificitate influenţelor mediului
asupra comportamentului, umanizându-l. În acest sens se vorbeşte de dubla ereditate a omului ce include comportamente
instinctive, predominant eredobiologice, şi comportamente reflexiv-anticipative, predominant eredoculturale (axiologice). Este
astfel stabilit că influenţele ereditare sunt maxime asupra proceselor psihice inferioare, mai rigide şi minime asupra
personalităţii (educaţia influenţează inteligenţa cu 10%, dar caracterul cu 80%). Catell spunea că ereditatea determină ceea ce
un om poate face, iar mediul decide ceea ce el va face. Cu alte cuvinte, ereditatea poate determina subiectivarea diferită a ideii
de responsabilitate care depinde însa major de educaţie. Nu există, prin urmare, gene proprii conduitei, drumul de la poligene
la comportament fiind mediat de hormoni, neuroni si cu precădere de mediu si educaţie. Dezvoltarea tehnicilor moderne de
cerceiare în domeniul genetic a permis investigarea unor zone noi în domeniul biologiei. Studiul microscopic al cromozomilor
a permis relevarea carioripului, respectiv formula cromozomilor în cadrul celulei. Cercetările în acest domeniu consemnează
existenţa unor aberaţii cromozomiale la subiecţii care au mai mult de un cromozom X sau Y în cariotipul lor. Pornind de la
aceste realităţi unii autori susţin că anomaliile genetice, cum ar fi un extracromozom, poate conduce la retardare mintala şi la
un comportament antisocial şi criminal. L-a sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX se desfăşoară ample studii în
închisori din Anglia, SILA şi Australia, pe bărbaţi deţinuţi în vederea evidenţierii unei anomalii cromozomiale, considerată
drept posibilă cauză a comportamentului criminal.
Cariotipul uman are 46 de cromozomi dispuşi în 23 de perechi, din care 22 de perechi, sunt obişnuiţi sau autoaomi, iar
o pereche este alcătuită din cromozomi sexuali; pentru femeie ambii sunt cromozomi X, iar pentru bărbat unul este X şi celălalt
Y. Sexul genetic este condiţionat de prezenţa sau absenţa unui cromozom particular notat cu litera Y: astfel formula feminină
normală este 46 X.X., iar formula masculină este 46 X.Y. în urma fertilizării ovulului, zigotul primeşte un cromozom X de la
mama, iar de la tată, fie un cromozom X, fie unul de tip Y. Uneori în timpul diviziunii pot apare unele anomalii cantitative sau
calitative, unele abateri de la cariotipul normal. Prima anomalie o reprezintă existenţa suplimentară a unui cromozom de tipul
X, având formula
XXY, anomalie denumita sindromul Klinefelter. Persoanele ce prezintă această anomalie au o aparenţă masculină, sunt înalţi şi
slabi, au a pilozitate pubiană de tip feminin, barbă rară sau absentă.S-a stabilit că frecvenţa acestei anomalii printre criminali
este de 5 până la 10 ori mai mare decât în rândul populaţiei generale.
Infracţiunile comise de aceste persoane sunt diverse: furt, agresiune, tentativă de omor etc, dar se poate observa o
tendinţă spre "tematică" sexuală: homosexualitate, pedofilie, exhibiţionism etc. Din punct de vedere psihologic, aceste
persoane se evidenţiază prin: pasivitate, timiditate, tendinţe spre ipohondrie şi depresie; deseori prezintă tulburări mintale.
A doua anomalie este reprezentată de sindromul XYY, unde apare un cromozom Y în exces. Persoanele din această
categorie prezintă, în plan morfologic, puţine particularităţi: aparenţă masculină, înălţime peste medie, Q.I, sub medie,
anomalii în configuraţia urechilor, calviţie, miopie, dar aceste trăsături sunt constante. Frecvenţa acestui cariotip printre
criminali este, după unele estimări, de circa 10 ori mai mare decât n rândul populaţiei generale. Aceste anomalii cromozomice
constituie o predispoziţie, dar nu o condiţie obligatorie la comiterea unei infracţiuni. Explicaţiile bazate pe formula
cromozomială nu pot fi generalizate.
În cadrul teoriilor biologice, concepţiile privind agresivitatea, definită ca o cale prin care dispare o presiune internă
prin activitate sau ca o renunţare la comunicarea complexa prin simboluri şi înlocuirea ei printr-o comunicare mai simplă, de
ordin fizic (Pamfil), sunt puse la originea unor deviante. Lorenz arată că binele şi răul sunt inseparabile în natură, agresivitatea
reprezentând un instinct de conservare al speciei. “Dacă am fi trăit în paradis”, spunea ei, “progresul nu ar fi avut loc”.
Agresivitatea ar avea deci un rol de adaptare, dar la om, de regulă, ea este sublimată prin cultură, rolul agresivităţii din evoluţia
speciei fiind preluat de cultură şi civilizaţie.
Ca motivaţie, agresivitatea poate fi genetică, neurofiziologică (se cunoaşte rolul sistemului limbic, amigdalian şi din
hipotalamusul postero-lateral de a ajusta comportamentul la experienţa trecută şi de a integra elementele afective în conştiinţa
intelectivă a actului), biologică - instinctivă, biochimică - noradrenalina creşte agresivitatea şi serotonina o diminuează,
personalistă - structurarea psihopatică a personalităţii, psihodinamică - se cunoaşte rolul frustraţiilor, în geneza sa şi
sociologică -prin imitaţie sau influenţa grupului, când agresivitatea se învaţă prin lipsa formării sau prin stingerea reflexelor
condiţionate.

1.1.2.2.TEORII PSIHOLOGICE

După unele teorii psihologice, carenţa afectivă este în măsură a structura indiferenţa afectivă şi apoi devianţa (Eysenk,
Gianell). Privaţiunea afectivă duce la lipsa de atracţie afectivă pentru ceilalţi oameni, la contacte umane superficiale, la lipsa
empatiei. Orice frustrare afectivă comportă deci riscul structurării unei personalităţi egocentrice, care, ignorând consecinţele
actelor proprii, va fi înclinată spre agresivitate şi indiferenţa afectivă, încheind un fel de cerc vicios. Carenţa afectivă prin lipsa
modelelor afective duce la crearea unei lumi proprii după modelul deformat imaginat de autor. Ca o criză de identificare cu
alţii, carenţa afectivă duce în final la frustrare şi agresiune.
Discutând carenţa afectivă se arată că destinul individului “ nu este opera sa proprie”, rolul familiei fiind major în
realizarea acestui destin. Mutatis mutandis, s-ar putea spune că nu există om deviant “în afara omului în general”, în afara
familiei si mediului său de existenţă.
Putem menţiona şi despre teoriile psiho-morale care atribuie criminalitatea conflictelor interne, problemelor
emoţionale sau sentimentelor de insecuritate, inadecvenţă şi inferioritate.Teoriile psiho-morale pun accentul pe caracteristicile
persoanei, pe factorii psihogeni şi psiho-morali. Diversitatea explicaţiilor de natură psihomorală face dificilă o clasificare a
acestora. Aceste teorii poartă, mai mult sau mai puţin, amprenta directă a psihanalizei freudiene sau a gândirii altor psihanalişti.
Teoriile psihanalitice pun la baza tulburărilor de comportament frustrările, consecutive tulburărilor afective, sau lipsa
sentimentelor de culpă care duc la lipsa structurării sentimentului de responsabilitate. Ca factor de progres propriu,
sentimentele de culpă stau la originea sentimentului de responsabilitate şi a formării supraeului, adevărat “manager”
moralizator şi critic al comportamentului. Reprezentantul teoriei analitice este Sigmund Freud. După opinia sa, viaţa psihică
umana cuprinde trei niveluri sau trei instanţe aflate într-o strânsă legătură, şi anume; sinele – id , eul - ego şi supraeul
-superego.
Sinele denumit id, eu apersonal sau inconştient, reprezintă un complex de instincte şi de tendinţe refulate, care au un
caracter apersonal şi nu sunt trăite în mod conştient. Şinele constituie polul pulsiunilor personalităţii, depozitar al tendinţelor
instinctive, predominant sexuale şi agresive, care pune organismul în tensiune, neputând suporta creşterea energiei pe care
singur o dezvoltă. Rolul adaptativ al sinelui se exprimă prin tendinţa sa continuă de a reduce tensiunea, asigurând astfel
echilibrul, liniştea şi persistenţa organismului. în vederea reducerii tensiunii, a evitării disconfortului şi a obţinerii plăcerii şi
gratifîcaţiei, şinele recurge la două mecanisme: acţiunea reflexă, care constă în reacţii automate, înnăscute şi imediat operante
în reducerea tensiunii şi procesul primar, o reacţie psihologică amplă care caută sa realizeze diminuarea tensiunii sau obţinerea
gratifîcaţiei pe plan imaginativ sau simbolic.
Eul denumit ego sau conştientul, reprezintă nucleul sistemului personalităţii în alcătuirea căruia intră ansamblul
cunoştinţelor şi imaginea despre sine, precum şi atitudinile faţă de cele mai importante interese şi valori individuale sau
sociale. Eul garantează conduita normală a persoanei, prin asigurarea unui echilibru între instinctele, tendinţele şi impulsurile
refulate în id, pe de o parte, şi exigenţele supraeului, pe de altă parte, asigurând, de fapt, acea "constanţă individuala".
SUPRAEUL denumit şi superego sau eul ideal, a treia instanţă a personalităţii, care constituie expresia persoanei în
mediul social; el este purtătorul normelor etico-morale, a regulilor de convieţuire socială. Supraeul are funcţia de
autoobservare şi de formare a idealurilor. Prin rolul şi statutul său, supraeul împreună cu eul, contribuie la refularea în "id" a
instinctelor primare şi a trăirilor necorespunzătoare exigenţelor acestora sau nedorite. Obligă eul la substituţia scopurilor
realiste, moraliste şi îl împinge la lupta spre perfecţiune şi sublim, reprezintă instanţa verificatoare, cenzurantă a personalităţii.
Născut din inconştient, supraeul ca şi eul, constituie un triumfal elementului conştient, element care devine cu atât mai
manifest, cu cât persoana în cauză este mai matură, mai sărăcoasă şi mai elevată sub aspect social. Manifestările
comportamentale criminale.sunt forme de răbufnire la suprafaţă, în viaţa conştientă, a unor trăiri, instincte, impulsuri, tendinţe
etc., refulate în id.
Teoria personalităţii criminale aparţine lui Jean Pinatel şi a fost concepută ca un model explicativ, capabil să aducă
lamuriri , atât în ceea ce priveşte geneza cat şi dinamica actului criminal.
Componentele nucleului personalităţii criminale care determină trecerea 1a act sunt: egocentricul, labilitatea,
agresivitatea şi indiferenţa afectivă. Egocentrismul reprezintă tendinţa subiectului de a raporta totul la sine însuşi. Labilitatea
reprezintă o lipsă de prevedere, o ''deficienţă de organizare în timp", o instabilitate. Agresivitatea desemnează o paletă foarte
largă de tendinţe, mergând de la simpla afirmare a eului până la ostilitate, ea se manifestă printr-un "dinamism combativ", care
are ca funcţie învingerea şi eliminarea obstacolelor şi dificultăţilor care barează drumul acţiunilor umane. Obstacolele
materiale susceptibile să împiedice executarea crimei sunt învinse prin agresivitate. în ultimă instanţa, când subiectul ajunge în
situaţia de a comite o crima, este necesar ca el să nu fte reţinut de sentimentul că produce rău aproapelui său, atentând ia
persoana sau bunurile acestuia. Indiferenţa afectivă asigură această ultimă etapă a trecerii la act. Cele patru componente nu
trebuie analizate în mod individual. Reunirea tuturor componentelor, precum şi legăturile dintre acestea, dau un caracter
particular personalităţii m ansamblul ei.
În teoria constructelor, Kelly considera că omul operează cu modele de interpretare a unei situaţii şi structurează
nivele de comportament în raport de imaginea “despre cum este şi cum ar vrea să fie la un moment dat”. Cu ajutorul acestor
modele, el poate structura comportamente anticipative, creatoare, dar uneori şi conformiste sau deviante. Teoria se bazează
deci pe anticiparea consecinţelor ca act specific al comportamentului uman.
Pentru prevalenţa conflictelor intrasubiective asupra celor intersubiective, teoria conflictelor poate fi amintită în
cadrul teoriilor psihologice, deşi se impune şi ca o teorie culturală. Se ştie că “conflictul dintre natură şi cultură a creat normele
şi valorile umane”, variabilitatea interrelaţiilor natură-cultură explicând variabilitatea comportamentului uman.
Conflictele pot fi biologice, psihologice sau sociale şi se nasc întotdeauna când un sentiment puternic motivat este
frustrat de câtre un alt sentiment. Astfel, conflictele pot fi de apetenţă-apetenţă, aversiune-aversiune şi de apetenţă-aversiune.
Conflictul deţine un rol pozitiv în comportament pentru că, fără conflicte sau “fără defecte, un om ar fi o abstracţiune”.
Fiecare din aceste teorii încearcă să ofere cea mai bună explicaţie şi să individualizeze factorii predominant
responsabili, implicaţi în fenomenul infracţional. Unele teorii insistă asupra factorilor bio-constituţionali sau fiziologici, altele
asupra factorilor ambientali şi sociali, altele asupra unor factori psihologici individuali, altele asupra unor interinfluenţe dintre
individual şi social etc.
Devierea de la normă implică abaterea, de la parametrii expectaţi şi acceptaţi cultural într-o anumită societate şi într-o
anumită epocă, în mai multe planuri definitorii pentru existenţa umană: cogniţie, afectivitate, controlul impulsurlor şi nevoile
de gratificare, precum şi modalităţile de relaţionare cu alţii. Persoanele dizarmonice, foarte frecvent suferă în forul interior şi
în viaţa lor, cauzează mari dificultăţi altor persoane şi implicit societăţii, prin nedezvoltarea instanţelor morale sau funcţionarea
defectuoasă a mecanismelor de control al emoţiilor, al agresivităţii înnăscute, al sociabilităţii. Toate acestea au repercusiuni
multiple asupra funcţionării, securităţii şi echilibrului societal.

1.1.2.3. TEORII SOCIOLOGICE

Îşi au originea în constrângeri vechi ca ale lui Beccaria (care spunea că mizeria şi ignoranţa determină crima), G. Tarde
(care spunea că crima este un act de învăţare, de imitaţie), J. Locke (care vorbea de tabula rasa la naştere), Ferri sau
Lacassange (care spunea că mediul social este bulionul crimei), apoi Marx (care constata că esenţa umană nu este o
abstracţiune, ci ansamblul relaţiilor sociale) şi mai recent ale lui Gasset (care conchidea că omul nu are natură, ci are
istorie). Toate aceste aprecieri pun “malnutriţia sociologică” la baza devianţei.

Dintre teoriile sociologice, cele ecologice pun la baza devianţei mediul dezorganizat, alături de influenţele urbanizării
şi concentrării demografice, de statutul familial, influenţele nocive ale străzii sau ale proprietăţii, ce atesta rolul factorilor
economici la originea inegalităţilor sociale şi deci a devianţei.
Teoria etichetării atribuie microgrupurilor deviante un rol major în devianţa comportamentală. După această teorie,
subiectul etichetat de norma sau societate ca infractor îşi va structura personalitatea conform acestei etichete, ca un act de
răzbunare faţă de societatea şi normele care l-au stigmatizat ca atare.
Teoriile anomice, susţinute de Durkeim, Pinatel si Merton, arată că anomia (alienarea sentimetelor moral-sociale prin
lipsa interiorizării valorilor şi normelor sociale) poate duce la un comportament deviant ca o reacţie lipsită de supleţe faţă de
norme, prin lipsa sentimentelor moral-sociale.
Lewin a arătat că comportamentul reprezintă o schimbare a câmpului psihologic într-o unitate de timp. După el,
câmpul psihologic prezintă variabile psihologice - trebuinţe, motivaţii, idealuri şi nepsihologice - biologice, sociale.
Variabilele psihologice constituie spaţiul vieţii care are două elemente: persoana şi mediul în interdependenţă.
Comportamentul, la un moment dat, este în funcţie de interrelaţiile persoanei şi mediului, ce constituie spaţiul vieţii.
Concepţia lui Lewin a fost completată de Allport, după care comportamentul depinde de satisfacerea trebuinţelor
specific umane de realizare, competentă şi autodepăşire. Mai mult, Mc Clelland a inclus în personalitate influenţele socio-
culturale, creând premisele concepţiei motivaţionale ce determină comportamentul. Motivele acţiunilor umane nu pot fi reduse
la cele externe -behaviorism sau interne - instinctuale deoarece, în realitate, ele sunt interne şi externe, înnăscute şi dobândite,
psihologice şi sociale, cu alte cuvinte specific umane.

1.1.2.4.TEORII AXIOLOGICE

Se ştie că omul a ieşit din natură prin cultura -prin inhibiţie si sublimare, trecând astfel, graţie valorizării morale, de la
comportamentul instinctiv al speciei la cel cultural al grupului.
Cultura se impune deci ca un model mai eficace de adaptare la mediu decât schimbarea genetică, omul mai frecvent
ajustând cultura în genele sale decât invers (Dobzanski). Faptul potrivit căruia caracterele dobândite, implicit cultura, nu se
moştenesc, învederează rolul major al mediului cultural în structura comportamentului. Dimpotrivă, mediul subcultural,
conflictele de culturi şi valori, eşecul identificării cu grupul sau plasarea subiectului în afara grupului, orice act cultural cu
semnificaţie de empatie rău dirijată, ca şi eşecul unor acţiuni pedagogice, constituie, per a contrario, factori de devianţă.

1.1.2.5.TEORII ECLECTICE

Acestea integrează deopotrivă factorii bio-psihologici şi socio-culturali în explicarea devianţei. Una dintre cele mai
vechi teorii a fost aceea a lui E. Ferri, care concepea devianţa ca un fenomen prevalent psiho-social sau prevalent socio-
psihologic. În teoria sa, Healy considera că în mod obligatoriu factorii externi trec prin mecanisme mintale, care stau astfel la
originea devianţei. În teoria lui Sheldon, conflictul de culturi este un conflict bio-psiho-socio-axiologic, deci un conflict cu
caracter complex. În sfârşit, Sutherland îşi construieşte teoria pe baza modelelor pozitive sau negative pe care le oferă
societatea sau ceilalţi oameni în structurarea unui comportament adaptat sau deviant.
Plecând de la “realitatea omului ca enttate a naturii şi, concomitent,a societăţii”, devianţa apare ca un defcit sau
perturbare de elaborare a valorilor etco-sociale din comportamentul relaţional al unei persoane, explicat prevalent
situaţional, şi favorizat de factori individuali, specifci.

Devianţa ne apare astfel cu o cauzalitate complexă. Când vorbim de devianţă ca “ un fluviu în care se varsă mai multe
râuri”, înţelegem totdeauna cauzalitatea sa concretă şi complexă. Cunoaşterea acestor cauze permite în general predicţia
fenomenului deviant. În acest mod, conceptul despre devianţă propus se încadrează în conceptul larg al antropologiei culturale
istorice, deoarece implică deopotrivă trinomul personalitate-cultură-societate ce a făcut ca nevoile omului, care derivă din
natură, să se dezvolte prin excelenţă în cultură.

1.2.CAUZELE ŞI CONDIŢIILE CARE GENEREAZĂ COMPORTAMENTUL CRIMINALULUI ÎN


SERIE

Prin intermediul procesului de socializare, societatea transmite membrilor săi un anume model normativ şi cultural
facilitându-se integrarea socială. Acesta permite existenţa normală a vieţii sociale, asigurând atât raţionalitatea
comportamentului, cât şi stabilitatea sistemului social. Socializarea reprezintă un proces fundamental, care facilitează
integrarea individului în societate, prin asimilarea culturii grupului din care face parte şi a rolurilor sociale pe care este chemat
să le îndeplinească în cadrul acestui grup.

1.2.1.CRIMINALII ÎN SERIE : MONŞTRI SAU VICTIME

“Era un îndemn... Un îndemn puternic, şi, cu cât nu îl luam în seamă, cu atât devenea mai puternic, până când mi-am
asumat riscuri şi am început să omor oameni – riscuri pe care în mod normal nu mi le-aş fi asumat, deoarece aş fi putut fi
prins”.
Edmund Kemper
De unde vine acest îndemn şi de ce este atât de puternic? Dacă toţi am simţi acest lucru, am putea rezista? Este
condiţionat genetic, hormonal, biologic? Criminalii în serie au vreun control asupra dorinţelor lor? Toţi am experimentat furie
şi instincte sexuale neadecvate, totuşi avem un fel de cuşcă interioară care ne ţine monştrii închişi. Îi putem spune moralitate
sau programare socială, dar acest lucru le lipseşte criminalilor psihopaţi. Nu numai că au dat drumul monştrilor, dar ei practic
sunt sclavii apetitelor lor animalice. Ce îi diferenţiază de noi?
Criminalii în serie au adus o serie de scuze pentru comportamentul lor. Henry Lee Lucas acuză modul în care a
crescut, alţii ca Jeffrey Dahmer spun că s-au născut cu o parte din ei lipsa. Ted Bundy spunea că pornografia l-a împins la
omoruri, Herbert Mullin dădea vina pe vocile din capul lui care îi dictau ce să facă, Carl Panzram jura că închisoarea l-a
transformat într-un monstru, în timp ce Bobby Joe Lang a afirmat că un accident de motocicleta l-a făcut hipersexual şi în cele
din urmă un criminal în serie. Cei mai psihopatici, ca John Wayne Gacy, aruncau vina pe victime, spunând că meritau să
moară.
Trebuie să fie nebuni – care om normal ar putea să măcelărească o altă fiinţă umană, doar din plăcere? Totuşi, cel mai
înfricoşător lucru la criminalii în serie este că sunt raţionali şi calculaţi. Aşa cum zicea Dennis Nilsen “o minte poate să fie
malefică fără să fie anormală”.
Înainte să vedem cine sunt, trebuie să vedem ce sunt. Steven Egger în cartea „ Criminalii dintre noi „ defineşte altfel
crima în serie:
 Un minim de trei sau patru victime, cu o perioada de inactivitate intre ele;
 Ucigaşul este de obicei străin victimei – crimele par să nu aibă legătură, făcute la întâmplare;
 Crimele reflectă o nevoie de a domina victima în mod sadic;
 Motivaţia este psihologică, şi nu materială;
 Victimele pot avea valori „simbolice” pentru criminal; modul de ucidere poate scoate la veală acest lucru;
 Criminalii aleg mai ales victime vulnerabile , prostituate, oameni fără adăpost etc.
Statistic, criminalul în serie obişnuit este un bărbat alb, din clasa de jos sau din cea de mijloc, cu vârsta între 20-40 de
ani. Cei mai mulţi au fost abuzaţi fizic sau psihic de părinţi. Unii au fost adoptaţi. Copii fiind, torturau animale, provocau
incendii şi făceau în pat (aceste comportamente sunt cunoscute ca „triada” simptomelor). Unii sunt foarte inteligenţi şi de
asemenea sunt fascinaţi de poliţie şi autorităţi în general. Mulţi au încercat să intre în Poliţie, dar au fost respinşi, sau au lucrat
ca agenţi de pază ori au fost militari. De exemplu John Gacy şi Ted Bundy se deghizau în ofiţeri de poliţie pentru a câştiga
încrederea victimelor.
Criminalii în serie aleg victime mai puţin puternice decât ei. Adesea victimele lor se încadrează într-un anumit tipar
care are o valoare simbolică. Bundy omora femei tinere cu păr lung şi castaniu, ce semănau cu logodnica lui care se despărţise
de el. David Berkowitz, supranumit “Fiul lui Sam”, nu era atât de exact – el ura toate femeile: “Le condamn pe ele pentru tot.
Tot ce se întâmpla rău în lume are cumva legătură cu ele”. Gacy strangula cu sălbăticie bărbaţii tineri, unii dintre ei fiind
angajaţii lui, spunând că sunt “fără nici o valoare”. Unii spun ca furia lui Gacy era îndreptată impotriva băieţilor care
reprezentau imaginea sa în ochii tatălui lui.
Cei mai mulţi criminali în serie sunt sunt sadici, au un intelect relativ normal şi acţionează de obicei singuri. Sunt
indivizi dinamici, mobili, capabili să parcurgă kilometri întregi în căutarea victimei potrivite, care să fie vulnerabilă şi uşor de
controlat. Victimele criminalilor în serie pot fi femei, copii, homosexuali, vagabonzi, prostituate etc. În ciuda aparenţelor
exterioare, criminalul în serie este un individ nesigur. Acesta dobândeşte siguranţă doar în "zona deconfort" locul în care îşi
poate controla victima. Pentru a rămâne singur cu victima, criminalul recurge la diferite trucuri. El simte o mare plăcere în
exercitarea puterii şi a controlului asupra victimei. Cruzimea actului său îl excită, şi de aceea uneori înregistrează audio sau
video ţipetele de durere ale victimei , pe care ulterior le poate folosi fie pentru a "savura" momentul atunci când nu are o
victimă , fie pentru a teroriza.
Cei mai mulţi criminali în serie sunt psihopaţi, având o personalitate instabilă, violentă. Aceştia ucid pentru a-şi
atenua ura, dorinţa de putere, dominare şi răzbunare, fiind marcaţi şi de un puternic sentiment de inferioritate, favorizat uneori
de o disfuncţie sexuală. Umilirea victimelor şi săvârşirea crimelor au un efect "terapeutic", stîmulându-le încrederea în ei înşişi.
La unii criminali în serie apare ura împotriva femeilor, care de cele mai multe ori este dublată de tendinţele sadice, într-o
oarecare măsura şi pentru o perioadă limitată de timp, ei se ''vindecă" ucigând, înjunghiatul şi ştrangularea fiind metodele
preferatae. Sub influenţa alcoolului sau a drogurilor, fanteziile sadice ale criminalilor în serie se exacerbează. Apare evident
faptul că aceştia trebuie să ucidă mult mai des pentru a-şi satisface plăcerea pe care o obţin săvârşind acest act. Mulţi criminali
în serie au fost depistaţi şi identificaţi accidental, pe măsură ce deveneau mai îndrăzneţi în actele lor şi mai indiferenţi faţă de
risc.
În mod deliberat Bundy scurta conversaţia – dacă ajungea să cunoască victima şi să vadă în ea o persoană reală,
fantezia se termina. Criminalii sunt sadici, căutând plăceri perverse în torturarea victimelor, chiar resuscitându-le atunci când
sunt pe punctul de a muri, pentru a le putea tortura din nou. Au nevoie să domine, să controleze, să „posede” persoana. Totuşi,
atunci când victimele mor, criminalii se simt abandonaţi, lăsaţi singuri cu ura şi furia împotriva lor însişi. Acest ciclu malefic
continua până când sunt prinşi sau mor.
Credem ca putem să depistăm nebunia, că un maniac cu dorinţe incontrolabile de a ucide nu ar putea să se
stăpânească. Pe stradă, în autobuz, avem tendinţa de a evita bărbaţii murdari, neraşi, care sunt în preajma noastră. Dar dacă vrei
să nu dai peste un criminal în serie, cea mai bună strategie este să ocoleşti indivizii politicoşi, simpatici, îmbrăcaţi impecabil.
Criminalii sunt printre noi, camuflaţi în anonimat, se învârt prin magazine, biserici, pe străzi. “Îmbrăcaţi-l într-un costum şi va
arăta ca alţi 10 bărbaţi” spunea un avocat descriindu-l pe Dahmer. Ei ştiu cum să-şi învăluie victimele şi să le câştige
încrederea, ascunzându-se sub o faţada de normalitate.
Din cauza naturii lor psihopatice, criminalii în serie nu simt remuşcări, părere de rău şi nici măcar nu pot să dezvolte o
relaţie cu ceilalţi oameni. În schimb, învăţ să simuleze observând cum reacţionează cei din jur. Totul reprezintă un act de
manipulare, realizat pentru a-i înşela pe ceilalţi. Henry Lee Lucas se descria pe sine ca fiind “asemenea unui actor care îşi joacă
rolul”. Lui Gacy îi plăcea să se îmbrace ca un clovn.
Totuşi cel mai important aspect rămâne atracţia pe care o au faţă de autorităţi. Faptul că poartă insigne şi conduc
maşini asemănătoare cu ale Poliţiei nu numai că îi face să se simtă importanţi, dar le facilitează accesul la victime, care altfel
şi-ar asculta instinctele si nu ar sta de vorba cu necunoscuţi. Însă atunci când sunt prinşi, criminalii adoptă o “mască de
iresponsabilitate” – spun că au personalitate multiplă, că sunt schizofrenici sau că suferă de amnezie – orice pentru a-şi dovedi
nevinovăţia. Chiar când pretind că fac declaraţii sincere, de fapt continuă să-şi joace rolul.
“Ce contează o persoană în minus pe pământ?” Ted Bundy a spus acest lucru cu sânge rece, demonstrând cum
gândesc cu adevărat criminalii în serie. Un agent FBI a afirmat că “Bundy nu a înţeles niciodată de ce oamenii nu au putut să
accepte faptul că el voia să omoare”.
În timp ce criminalii îşi omoară victimele, psihiatrii criminalişti şi agenţii FBI au încercat să descopere ce-i determină
să ucidă. Explicaţiile tradiţionale includ abuzul din copilărie, factorii genetici, dezechilibrul bio-chimic, leziuni cerebrale şi
asistarea la evenimente traumatizante. Implicaţia cutremurătoare e că o mare parte din populaţie a fost expusă la una sau mai
multe dintre aceste traume, însă nu toţi încep să omoare.
Noi credem că ne putem controla impulsurile, că, indiferent cât de supăraţi suntem, există ceva care ne opreşte să le
facem rău celorlalţi. Poate tocmai acest “ceva” le lipseşte criminalilor. “Aş fi vrut să mă opresc, dar nu am putut. În afară de
aceasta nu avem altă emoţie sau fericire” spunea Dennis Nilsen. Criminalii în serie sunt fără îndoiala bolnavi, iar numărul lor
pare să crească. Dar dacă sunt bolnavi, care este tratamentul?

1.2.2. NEBUNI /CRIMINALI ÎNNĂSCUŢI

Conform standardelor legale, nu. “Incidenţa psihozei în rândul criminalilor nu este mai mare decât cea existenta în
totalul populaţiei” spune psihiatrul Donald Lunde. Definiţia legală a “nebuniei” se bazează pe regulile McNaghten din sec. al
XIX-lea: făptuitorul înţelege diferenţa între bine şi rău? Dacă fuge sau încearcă să ascundă crima, atunci făptuitorul nu este
nebun, deoarece acţiunile sale arată ca el înţelege că ceea ce a făcut este greşit. Totuşi, care persoană normală ar manca un
copil şi apoi ar trimite o scrisoare părinţilor, spunându-le “ce bun a fost” (asa cum a facut Albert Fish)?
În cazul lui Fish, juriul a considerat că “ este nebun, dar merită să moară oricum”. Puţini criminali în serie au scapăt
invocând nebunia, printre ei Ed Gein şi Peter Sutcliffe.
Căutând întotdeauna să manipuleze, criminalii ar face orice pentru a convinge autorităţile ca nu sunt în deplinătatea
facultăţilor mintale. Dacă reuşesc, scapă de pedeapsa cu moartea şi mai târziu, dacă îi conving pe doctori că şi-au revenit pe
deplin, pot fi chiar eliberaţi. John Haigh, “Ucigaşul băii de acid”, şi-a băut propria urină în faţa juriului pentru a convinge că
este nebun, dar nu a reuşit decât să dezguste mai mult. William Hickman a fost îndeajuns de prost încât sa îi scrie unui coleg,
dezvăluindu-i intenţia sa: “ Înainte ca procurorul sa-şi termine pledoaria, vreau să încep să râd, să ţip şi să mă comport
nebuneşte”, iar la sfârşit a adăugat: “PS. Totuşi ştim amândoi ca nu sunt nebun.”
Alter Ego. Una dintre cele mai folosite scuze date de criminali este transferarea vinei unui alter ego, crearea unei laturi
malefice, sau mai bine spus personalitatea multiplă. Unele dintre aceste creaţii au şi nume. În timp ce era arestat, H. H. Holmes
l-a inventat pe Edward Hatch care, după spusele lui, era vinovat de toate crimele care avuseseră loc. William Heirens l-a creat
pe George Murman şi obişnuia chiar să corespondeze cu acesta. John Gacy şi-a denumit alter ego-ul după numele unui poliţist:
“Jack Hanley”. Jack era dur, ura homosexualitatea şi prelua controlul atunci când Gacy bea prea mult. Unul dintre cei mai
faimoşi alter ego este cel al lui Kenneth Bianchi, denumit “ Steve Walker”. Acesta ieşea la iveală în timpul şedinţelor de
hipnoză şi era agresiv, spre deosebire de Kenneth, care părea liniştit. Totuşi, în cele din urmă s-a descoperit că “Steve” nu era
decât o farsă.
Fabricarea unui alter ego este o modalitate convenabilă de a da vina pe altcineva, chiar dacă acel cineva este tot în
interiorul tău. Este o variaţie psihologică a expresiei “diavolul m-a îndemnat sa o fac”. Dar alter ego-urile malefice sunt de
obicei construcţii fragile care se prăbuşesc la o examinare atentă. Cel mult, un caz legitim de personalitate multiplă poate scapa
de pedeapsa cu moartea prin internarea într-o instituţie de boli mintale. Dar cazurile autentice sunt foarte rare.
Schizofrenia.”Cei mai mulţi schizofrenici rezistă comenzilor pe care le aud, halucinaţiilor auditive”, după Dr Meloy.
Spre deosebire de alţi criminali în serie care încearcă sa convingă autorităţile că sunt nebuni, Mullin a vrut sa-şi dovedească
integritatea psihică, spunând că fusese victima unei conspiraţii. El a declarat că este “un cetăţean american onorabil, care a fost
păcălit să comită crimele”.
John Linley Frazier credea că are o “misiune divină” şi în acest scop a măcelărit o familie din Santa Cruz în 1970,
deoarece “aceştia poluau şi distrugeau Pământul”. În urma examinărilor a reieşit că Frazier era un schizofrenic paranoid, însă a
fost declarat sănătos şi condamnat la închisoare pe viaţă.
Modul de operare a lui David Borkowitz era o încercare bine construită de a-l face să pară schizofrenic. “Nu am nici o
îndoială că există în mine un demon încă de când m-am născut. Îmi vreau sufletul înapoi. Am dreptul sa fiu o fiinţă umană”
scria Berkowitz în declaraţia făcuta poliţiei. Mai târziu a convocat o conferinţă de presă, mărturisind că toată povestea cu
demonii fusese doar o invenţie.
Genetică /seminţe rele. Oare criminalii psihopaţi sunt diferiţi din naştere? Mulţi spun că fii lor care au devenit ucigaşi
violenţi erau complet diferiţi de fraţii lor non-violenţi. Când avea 3 ani, Ted Bundy s-a strecurat în camera mătuşii sale Julia şi
a pus cuţite de măcelărie sub cuvertura de pe pat. Criminalul în serie Carl Panzram scria: “Toţi membrii familiei mele sunt cât
se poate de normali. Toţi sunt oneşti şi muncitori, cu excepţia mea. Eu am fost un animal uman încă de când m-am născut.
Când eram foarte tânăr, la 5 sau 6 ani, eram hoţ şi mincinos. Pe măsură ce creşteam am devenit mai rău”. Peter Kurten şi-a
înecat doi colegi când avea 9 ani.
Deci aceşti copii se nasc răi? Condiţiile de mediu luate individual nu pot explica devianţa, prea mulţi copii abuzaţi şi
neglijaţi devin maturi care respectă legile. Iar dacă există o explicaţie genetică, atunci ea nu reprezintă decât o mutaţie discretă,
singulară, pentru ca nu vedem familii întregi de criminali în serie. Nu există o “genă a uciderii”, dar cercetările arată unele
tendinţe genetice ale comportamentului violent. Cu alte cuvinte, seminţele rele înmuguresc în medii rele.
Un studiu făcut pe gemeni crescuţi separat, realizat de Yoon-Mi Hur şi Thomas Bouchard în 1997, a relevat că există
o legătură puternică între impulsivitate şi comportamentul deviant, “atribuite aproape în întregime factorilor genetici”. În
acelaşi timp s-a descoperit că ambele au o notă mai ridicată în rândul dependenţilor de droguri, al delicvenţilor şi psihopaţilor.
Cromozomi în plus. Criminalul Bobby Joe Lang avea un cromozom X (feminin) în plus, anomalie cunoscută sub
denumirea de sindromul Klinefelter, ceea ce înseamnă că hormonul feminin estrogen se află în cantitate mai mare în corp.
Totuşi, Lang avea şi alte caracteristici comune criminalilor în serie – suferise răni traumatice la cap în mod repetat.
În trecut, un cromozom Y (masculin) în plus reprezentase o explicaţie în vogă a violenţei. Richard Speck şi-a
întemeiat apărarea pe faptul că avea o structură genetică XYY, dar testele ulterioare au arătat ca acest lucru era irelevant. Deşi
un cromozom masculin în plus pare o explicaţie logica a comportamentului agresiv, nu există nici o probă care să lege
cromozomii X sau Y de criminalii în serie.
Testosteron. Un nivel ridicat al testosteronului nu reprezintă un pericol, dar când este combinat cu un nivel scăzut de
serotonină, rezultatele sunt “mortale”. Testosteronul este asociat cu nevoia de dominare (mulţi atleţi şi oameni de afaceri au
niveluri crescute de testosteron). Dar cum nu toţi putem să fim în top, serotonina este cea care ţine tensiunea sub control şi ne
linişteşte. Când nivelul de serotonină este anormal de scăzut, frustrarea poate duce la agresivitate, chiar la comportament sadic,
conform unui studiu realizat de Paul Bernhardt.
Metale grele. Cercetările au arătat că delicvenţii violenţi au niveluri ridicate de metale grele toxice în organism
(mangan, plumb, cadmiu şi cupru). Manganul în exces scade nivelul de serotonina şi dopamina, ceea ce contribuie la
agresivitate, iar alcoolul creşte aceste efecte. James Huberty avea cantităţi excesive de cadmiu în corp.
Defecte ale creierului. “După ce mor, îmi vor deschide capul şi o sa descopere că o parte a creierului meu este neagră,
uscată şi moartă” spunea Bobby Joe Lang, care suferise o rană severă la cap în urma unui accident de motocicletă. După mulţi
cercetători, defectele şi leziunile creierului reprezintă o cauză importantă a comportamentului violent. Dacă hipotalamusul,
lobii temporali şi sistemul limbic prezintă afecţiuni, acest lucru poate duce la agresivitate necontrolată.
Hipotalamusul reglează sistemul hormonal şi emoţiile. Creierul mare are un control limitat asupra hipotalamusului.
Din cauza apropierii fizice dintre centrii sexuali şi ai agresivităţii de hipotalamus, instinctul sexual şi violenţa sunt strâns legată
în cazul criminalilor în serie. Hipotalamusul poate fi afectat prin malnutriţie sau accidente.
Sistemul limbic este acea poarte a creierului asociată cu emoţiile şi motivaţiile. Când aceasta parte este afectată,
individul îşi pierde controlul asupra emoţiilor primare, cum sunt frica şi furia. După dr. Meloy, psihopatii nu au emoţii şi se
aseamănă cu reptilele. Acestea nu posedă sistemul limbic, unde sunt stocate memoriile, emoţiile, instinctele parentale. Cu alte
cuvinte, când criminalii în serie sunt descrişi ca având “sânge rece”, nu se face nici o greşeală.
Lobii temporali pot fi uşor afectaţi, deoarece sunt localizaţi acolo unde oasele craniene sunt cele mai subţiri. Rănile,
chiar cu obiecte neascuţite, inclusiv căderile pe suprafeţe dure, pot crea leziuni ce cauzează forme de amnezie şi crize
epileptice. Disfuncţia lobilor temporali are ca urmare reacţiile violente şi creste răspunsurile agresive. Când era copil, Ken
Bianchi a căzut pe spate de pe o bară de gimnastică şi s-a lovit la cap, iar ulterior a început sa aibă crize epileptice.
Conform cercetătoarei Dominique LaPierre „cortexul prefrontal, o zonă a creierului implicată în raţionament şi
planificare pe termen lung, nu funcţionează adecvat la subiecţii psihopaţi”. Paleopsihologii cred de asemenea că există o
funcţionare defectoasă a creierului criminalilor în serie, iar creierul primitiv devansează “creierul mai înalt” – raţionamentul şi
compasiunea sunt înlocuite cu instincte sexuale şi agresivitate. Un studiu făcut de către Pavlos Hatzitaskos şi colegii săi arată
că mulţi condamnaţi la moarte au suferit răni severe la cap, iar 70% dintre pacienţii cu leziuni craniene dezvoltă tendinţe
agresive.
Unele leziuni cerebrale sunt accidentale, dar cele mai multe dintre ele se datorează bătăilor din copilărie. Printre
criminalii în serie care aveau leziuni pe creier se regăsesc Leonard Lake, David Berkowitz, Kenneth Bianchi, John Gacy şi
Carl Panzram, care avusese o infecţie la cap când era copil.”În cele din urmă capul mi se umflase cât un balon de mare. Am
fost operat chiar acasă. Pe masa din bucătărie”, spunea Panzram. “Tare aş vrea să ştiu dacă acesta a fost cauza acţiunilor mele
criminale”. Totuşi Ted Bundy, deşi a fost supus investigaţiilor cu raze X şi scanere, nu prezenta leziuni cerebrale sau
traumatisme.
Imunitate la frică. S-a arătat că psihopatii răspund mai greu la stimuli de inducere a fricii, cum ar fi zgomote bruşte şi
puternice. Cu alte cuvinte, psihopatii ar putea fi imuni la frică. Pulsul şi temperatura sunt scăzute, iar reacţiile lor sunt încetinite
faţă de cele ale oamenilor obişnuiţi. “Sistemul nervos al oamenilor violenţi este leneş. Ei au nevoie de un nivel ridicat de
stimulare pentru a avea experienţe intense” spune psihologul criminalist Shawn Johnston.
Privare senzorială. Studiile relevă că lipsa atingerii fizice poate fi dăunătoare dezvoltării copilului. Într-un studiu
făcut pe cimpanzei s-a evidenţiat că puii care nu au fost atinşi au devenit retraşi, iar mai târziu au început să îi atace pe ceilalţi.
Unii criminali în serie au fost separaţi de părinţi la vârste fragede şi au fost privaţi de dragostea şi atingerea mamelor.
În concluzie, toate aceste caracteristici fiziologice nu sunt singurele cauze ale comportamentului criminalilor în serie.
Mulţi oameni au leziuni cerebrale şi defecte biologice, dar nu sunt violenţi. O aterizare în cap nu dă naştere unui criminal în
serie. Poate fi răul redus la o ecuaţie chimică ? Probabil ca este o combinaţie între factorii de mediu şi predispoziţiile genetice
şi chimice. Se ştie doar faptul că nu există un singur tipar pentru criminalii în serie.

1.2.3. PSIHOPAŢI / SOCIOPAŢI

Gândire denaturată. Semnul distinctiv al unui psihopat este inabilitatea de a simţi compasiune pentru ceilalţi.
Victimele sunt dezumanizate şi iau forma unor obiecte fără valoare în mintea criminalului. “Pur şi simplu îmi plăcea sa omor,
vroiam să omor” spunea Ted Bundy, în timp ce Peter Sutcliffe declara fără remuşcări că el “curăţa străzile de gunoi uman”.
“Diagnosticarea începe din copilărie în cazul copiilor care prezintă tulburări de comportament sau agresivitate. Primul
diagnostic care se pune este deficit de atenţie – disfuncţie hiperactivă, iar, în cazuri mai grave, schizofrenie sau un alt tip de
psihoză. Pe măsură ce copii cresc, dacă tratamentul nu dă rezultat, diagnosticul se schimbă în deviaţii de comportament, un
termen relativ nou, cel folosit anterior fiind reacţie agresivă antisocială. După ce adolescentul trece de 18 ani, deviaţia de
comportament se transformă în disfuncţie de personalitate sociopată” – Dorothy Otnow Lewis: “Vinovaţi de dementă”.
În sec al XIX-lea, psihopatologia era considerată ca fiind “nebunie”. Astăzi este cunoscută sub denumirea de
“sociopatologie”. Experţii cred că sociopaţii reprezintă o fuziune nefericită de elemente interpersonale, biologice şi
socioculturale.
Psihopaţilor le sunt caracteristice lipsa scopurilor, a conştiinţei, a trăirilor emoţionale, precum şi un comportament
antisocial iraţional. Ei caută permanent senzaţii puternice şi nu cunosc sentimente de frică. Pedepsele nu prea dau rezultat,
deoarece ei sunt impulsivi de la natură şi nu le este teamă de consecinţe. De asemenea, sunt incapabili sa aibă relaţii profunde,
pentru ei oamenii fiind doar obiecte de manipulare şi exploatare.
Conform unui studiu psihologic (numit DSM 111R) între 3 – 5 % dintre bărbaţi şi mai puţin de 1% dintre femei sunt
sociopaţi. Psihiatrii spun ca factorii care creează un sociopat sunt următorii:
 Studiile arată că 60 % din indivizi au pierdut un părinte;
 Copilul este privat de dragoste sau hrană, părinţii sunt distanţi sau absenţi
 Disciplina inconsecventă: dacă tatăl este sever, iar mama este slabă, copilul va învăţa sa evite autoritatea şi sa o
manipuleze pe mamă;
 Părinţi care în particular umilesc copilul, iar în public afişează imaginea unei “familii fericite”.
 Psihopatii devin deseori oameni de afaceri sau conducători importanţi. Nu toţi psihopatii sunt motivaţi sa ucidă. Dar
atunci când iţi este uşor sa îi desconsideri pe ceilalţi şi când o viată întreagă ai avut parte de nedreptăţi şi respingere,
crima ar putea sa pară o alegere naturală.
Genetica. Testele arată că sistemul nervos al psihopatiilor este diferit – ei simt mai puţină frică şi anxietate decât
oamenii normali. Un experiment a arătat că “nivelurile cerebrale scăzute” cauzează nu numai impulsivitate, dar arată de
asemenea că sociopaţii îşi schimbă foarte greu comportamentul şi au nevoie de mai mult timp pentru a învăţa decât indivizii
normali.
Genetica şi factorii fiziologici contribuie şi ei la formarea unui psihopat. Un studiu realizat în Copenhaga s-a
concentrat pe un grup de sociopaţi care fuseseră adoptaţi atunci când erau copii. Rudele biologice ale sociopaţilor erau de 4 – 5
ori mai predispuse la aceleaşi tulburări decât oamenii obişnuiţi. Totuşi, genetica nu oferă explicaţii complete, arată doar o
predispoziţie la un comportament antisocial. Mediul este cel care confirmă sau infirmă personalitatea sociopată.
Atunci când psihopatii au fost supuşi testului EEG (electroencefalografie), s-a observat că între 30% – 38% dintre ei
prezentau unde cerebrale anormale (de obicei difuze şi neregulate). Copii au de obicei o activitate cerebrală scăzută, dar
aceasta creşte pe măsură ce înaintează în vârstă. Nu acelaşi lucru se întâmplă cu psihopatii. Activitatea anormală a undelor
cerebrale se datorează lobilor temporali si sistemului limbic, zone care controlează memoria şi emoţiile. Dacă dezvoltarea
acestor parţi ale creierului este stopată, iar părinţii sunt abuzivi sau iresponsabili, atunci există toate premizele dezvoltării unei
personalităţi antisociale. Psihiatrii afirmă că psihopatii nu pot fi trataţi cu succes. Tratamentul cu şocuri nu dă rezultate,
medicamentele nu s-au dovedit benefice, iar psihoterapia, care necesită încredere în relaţia cu terapeutul, nici un intră în
discuţie deoarece psihopatii sunt incapabili sa dezvolte relaţii cu ceilalţi oameni. Cei mai mulţi psihopaţi ajung în închisoare în
loc de spitale psihiatrice.
Modul în care gândesc. După doctorul S. Reid Meloy, autorul cărţii “Mintea psihopată: origini, dinamica şi
tratament”, psihopatul este capabil numai de relaţii sadomasochiste, bazate pe putere şi nu pe ataşament. Psihopatii se
identifică cu un model agresiv, cum ar fi un părinte abuziv, şi atacă partea mai slabă, mai vulnerabilă din ei, care este proiectată
asupra celorlalţi. Aşa cum a spus Dennis Nilsen: “Mă omoram doar pe mine, dar întotdeauna murea cel din faţa mea”. Dr.
Meloy afirma că în timpul dezvoltării din copilărie se produce o ruptură în copilul psihopat: există “Eu-cel slab”, care este
interiorul vulnerabil, şi “Altul – cel puternic”, ce reprezintă exteriorul agresiv, experienţele dureroase. Copilul ajunge sa creadă
ca tot ceea ce vine din exterior este dureros, aşa ca se întoarce în sine. În încercarea de a se proteja de orice eveniment, copilul
îşi creează o “armura”, distruge tot ce este în exterior şi nu lasă nimic sa intre în interiorul sau. În curând, acest copil nu va mai
simţi simpatie pentru nimeni, iar zidul pe care l-a ridicat în jurul său va dura toată viaţa.
În dezvoltarea normală, copilul este legat de mama sa, de la care primeşte dragoste şi hrană. Dar psihopatii îşi percep
mama ca pe “un predator agresiv sau un străin răuvoitor”. În cazul psihopatiilor violenţi, aici intrând şi criminali în serie,
copilul creează doar legături sadomasochiste sau agresive.
Victima prin ochii psihopatilor. Atunci când îşi găsesc o victima, psihopaţii nu simt mânie în mod conştient, dar
violenţa faţă de victima arată efectul disociativ. Criminalii par să intre în transă în timpul perioadei în care omoară. Psihopatii
îşi caută victimele printre oamenii ideali (cât mai frumoşi, inteligenţi), pe care apoi îi umilesc şi îi distrug. Degradând victima,
psihopatul încearcă să anihileze duşmanul care se afla în propria lui minte. La procesul lui Gacy, psihiatrul criminalist Richard
Rappaport declara că: “El este atât de convins că cealaltă persoana posedă anumite calităţi, pe care el nu le poate avea, încât,
pentru a se salva, trebuie să o omoare”.
Victima este văzută ca un obiect simbolic. Bundy îşi descria victimele folosind pronumele “it”, care în limba engleză
se utilizează pentru obiecte, animale, fenomene ale naturii, dar niciodată pentru oameni. Femeile nu reprezentau pentru Bundy
persoane, ci imagini, obiecte pe care le dorea. De asemenea, se ferea să le cunoască prea bine, să vorbească cu ele înainte de a
le omorî, pentru că astfel victimele ar fi încetat să mai fie obiecte şi iluzia s-ar fi destrămat.
Războinici închipuiţi. Psihopaţii nu cunosc frica şi se cred omnipotenţi, unii închipuindu-şi că sunt reîncarnări ale
răului. Cei mai mulţi sunt complet rupţi de realitate. Un psihopat ţinut în arest s-a îmbrăcat ca un războinic indian, folosindu-şi
sângele pentru a se picta pe faţă şi penele din pernă, pe care le-a prins de îmbrăcăminte. Leonard Lake din regiunea Calavaros
era fascinat de cavalerii medievali, şi mulţi alţi criminali în serie, printre care Gacy şi Kemper, îl idolatrizau pe John Wayne,
arhetipul american al războinicului singuratic.
Interlocutori simpatici. Psihopatii ştiu ce e bine şi ce e rău în societate şi se comportă ca şi cum ar crede în aceste
valori. Mulţi citesc cărţi de psihologie şi reuşesc sa imite simptomele altor boli mintale, dar mai puţin periculoase, cum ar fi
schizofrenia, pentru a-i manipula pe doctori sau pe cei care îi evaluează. Dar oare aud voci care le spun ce să facă, aşa cum
pretind ? După dr. Meloy, “cei mai mulţi indivizi psihotici nu au halucinaţii şi nu aud voci care le comandă, iar aceia care într-
adevăr experimentează lucru de obicei le rezistă cu succes”.
Eugene Gauron, cel care l-a examinat pe Gacy, spunea ca acesta era “un interlocutor simpatic şi retras, care încerca să
convingă ca nu făcuse nici un rău. Avea un nivel înalt de inteligenţă şi ştia cum să se comporte pentru a influenta oamenii”.
Totuşi Gacy a fost eliberat, iar crimele au început aproape imediat. Cel mai dramatic caz în care doctorii s-au înşelat îl
reprezintă evaluarea lui Ed Kemper. Doi psihiatri l-au intervievat şi au decis că era “sănătos”. În tot acest timp, în portbagajul
maşinii lui Kemper, parcată în faţa biroului doctorilor, se afla capul uneia dintre victimele sale. Bundy s-a comportat frumos cu
gardienii din închisoare, dar numai pentru a evada atunci când aceştia s-au relaxat şi nu l-au mai păzit ca la început.
1.2.4. ABUZURI ÎN COPILĂRIE

Oare unii copii se nasc răi? Câţiva dintre criminalii în serie au manifestat semne de demenţă încă din
copilărie, fiind fascinaţi de violenţă, de sadism, de timpuriu. Când era copil, Ed Kemper decapita păpuşile surorii
sale, se juca de-a “executarea” şi a mărturisit că vroia să-şi sărute învăţătoarea, dar că “trebuie să o omor mai
întâi”.
Unul dintre primele locuri în care societatea căuta explicaţii este copilăria. “Mulţi dintre noi vor să
creadă că ceva i-a traumatizat atunci când erau copii, pentru că altfel ar însemna că unii oameni pur şi simplu dau
naştere la monştrii” a scris Schwartz. În unele cazuri, părinţii îşi abuzează copii în mod barbar, traumatizându-i
pe viaţă. Albert DeSalvo, supranumit “Strangulatorul din Boston”, a fost vândut când era copil de către tatăl său
alcoolic.
Mulţi ucigaşi sadici îşi descriu copilăria ca un şir lung de abuzuri sexuale şi tortură. Unele relatări sunt
exagerate, din dorinţa criminalilor de a-şi atrage simpatia şi de a da vina pe părinţi, dar altele sunt adevărate,
fiind corelate cu relatări ale martorilor. Chiar în familii care par normale din exterior pot avea loc abuzuri. Copii
învaţă tehnica “Jeckyl şi Hyde” de la părinţii lor, care sunt binevoitori cu vecinii sau colegii de serviciu, dar care
se răzbună pe proprii lor copii atunci când vin acasă.
Totuşi, în timp ce examinăm abuzurile din copilărie ca o posibilă cauză a comportamentului criminalilor
în serie, trebuie să luăm în considerare, că, deşi mulţi copii sunt abuzaţi de părinţii lor, nu toţi devin ucigaşi la
maturitate. Abuzurile nu reprezintă o legătură directă cu comportamentul criminal, dar reprezintă un factor care
nu trebuie neglijat.
În cartea sa “Criminalii în serie” Joel Norris descrie ciclurile de violenţă ca fiind generaţionale: “Părinţii
care abuzează de copii lor, fizic, ca şi psihic, îi determină să se bazeze în mod instinctiv pe violenţă atunci când
sunt provocaţi în orice mod. Aceşti copii, devenind adulţi, îşi vor traumatiza la rândul lor proprii copii şi aşa mai
departe, violenţa fiind transmisă din generaţie în generaţie”. Tot Norris spune că abuzurile dau naştere nu numai
la reacţii violente, dar afectează şi sănătatea copiilor, incluzând leziuni cerebrale şi malnutriţie.
Unii părinţi îşi închipuie că dacă sunt aspri şi autoritari îşi vor disciplina copii. În schimb, se creează de
obicei o lipsă de dragoste între părinte şi copil, care poate duce la rezultate dezastruoase. Dacă nu există o
legătură între copil şi primii care au grijă de el în viaţă, atunci nu se va fundamenta nici încrederea în ceilalţi mai
târziu. Acest lucru poate duce la izolare, iar fanteziile violente vor deveni prima sursă de gratificare. “În loc să
dezvolte trăsături pozitive, ca încrederea, securitatea şi autonomia, copilul devine dependent de fantezie şi se
rupe de realitate, când ar trebui sa interacţioneze social” – Robert Ressler, Ann Burgess şi John Douglas, autorii
cărţii “aCrim sexuală: Tipare şi motive”. “Când copilul creste” tot după aceşti autori, “tot ce cunoaşte sunt
fanteziile sale legate de dominaţie şi control. El nu simte compasiune pentru ceilalţi. Oamenii devin pentru ei
simboluri care le îndeplinesc fanteziile violente”. Dacă analizăm părinţii în căutare de explicaţii, vom vedea că
atât mamele, cât şi taţii joacă un rol important. De obicei, vina cade pe mamă, descrisă ca fiind prea dominantă
sau prea distantă. Atunci când tatăl este implicat , acest lucru se datorează tacticilor disciplinare sadice,
alcoolismului sau violentei faţă de femei.
Totul pare ca începe şi se termină cu mama. Henry Lee Lucas şi-a început “cariera” omorându-si mama,
în timp ce Ed Kemper si-a lăsat mama la sfârşit, aceasta fiind ultima pe care a omorât-o. Chiar şi celebrul ucigaş
al lui Shakespeare, Hamlet, avea o obsesie anormală în legătură cu mama sa. “Criminalii în serie au în mod
frecvent relaţii ciudate sau nenaturale cu mamele lor” scrie Steven Egger în “Criminalii dintre noi”. In cultura
noastră, imaginea “Mamei” ocupa un loc important şi poate de aceea a fost acceptată destul de uşor teoria
conform căreia criminalii în serie, traumatizaţi în copilărie, s-au răzvrătit împotriva tiraniei materne.
La prima vedere totul pare un clişeu, ca şi cum mama ar fi o scuză gata pregătită, mai ales în era noastră
în care suntem obsedaţi de modul în care trebuie să se comporte părinţii. Şi totuşi, cel puţin în unele cazuri ,
există o legătură strânsă între influenţa maternă şi comportamentul criminal de mai târziu.
În efortul lor de a-si păstra copii puri, unele mame au legat sexualitatea de moarte. Mama obsedată de
religie a lui Ed Gein l-a convins pe acesta ca femeile erau “obiectele păcatului şi purtătoare de boli”. Datorită
unei interpretări greşite , realizate în copilărie, Gein a ajuns la maturitate sa facă din femei chiar “obiecte” (de
exemplu, le folosea craniile în loc de vase). Joseph Kallinger a fost adoptat, iar mama lui , adepta unei discipline
stricte, îl forţa sa tină mâna deasupra flăcării de la aragaz şi îl bătea dacă plângea. După ce a crescut, lui
Kallinger ii făcea plăcere să tortureze şi a devenit la rândul lui un părinte sadic, ajungând în cele din urmă să îşi
înece fiul de 13 ani, după ce încheiase o poliţă de asigurare pe numele lui.
“Am vrut pentru mama mea o moarte uşoară şi liniştită, aşa cum vrea toată lumea”. Ideea lui Ed
Kemper despre o moarte uşoară e totuşi neobişnuită – după ce şi-a decapitat mama, i-a aruncat laringele la gunoi,
i-a pus capul pe căminul din sufragerie şi l-a folosit ca ţintă pentru săgeţi. Din relatările vecinilor, mama lui
Kemper era isterică şi tiranică, obişnuind să-si închidă fiul în pivniţă.
Unii criminali au fost expuşi, atunci când erau copii, comportamentului sexual inadecvat al mamelor
lor. Bobby Joe Lang omora femei pe care le caracterizase ca fiind “târfe şi stricate” şi care, după spusele lui, îi

85
aminteau de propria lui mamă. Aceasta obişnuia să întreţină raporturi sexuale în aceeaşi cameră în care dormea
Bobby. Mama lui Charles Manson era prostituată şi îşi aducea clienţii acasă. Henry Lee Lucas era confuz în
privinţa sexului său, din cauza mamei lui alcoolice. Din motive necunoscute, aceasta l-a îmbrăcat ca pe o fată
până când a împlinit 7 ani. “Trăiam ca o fată, eram îmbrăcat ca o fată şi aveam parul lung ca o fată”. Atunci când
învăţătoarea s-a plâns de acest lucru şi l-a tuns pe Henry, mama sa l-a bătut fără milă şi i-a fracturat craniul, după
ce l-a lovit în cap cu un par de lemn. Se pare ca şi el a fost expus activităţilor sexuale ale mamei sale. Lucas şi-a
ucis mama în 1951.
De obicei, tatăl sadic, alcoolic este cel care apare în arborele genealogic al criminalilor în serie. Tatăl lui
John Gacy, un alcoolic violent, îşi bătea soţia şi fiul în mod regulat. Îi spunea lui John ca arata ca o fetită şi ca
este un ratat şi i-a împuşcat câinele pentru a-l pedepsi. Mai târziu, când Gacy strangula tineri, le spunea sa fie
curajoşi în faţa morţii. “Prin acest ritual, Gacy credea că îşi va recrea propria identitate masculină, care fusese
anihilată de către tatăl său” scria Joel Norris.
Tatăl lui Albert DeSalvo aducea acasă prostituate şi îşi brutaliza soţia, la un moment dat rupându-i
degetele unul cate unul în timp ce micul Albert privea. Bătrânul DeSalvo si-a vândut copii ca sclavi unui fermier
din Maine, mama lor căutându-i timp de şase luni, întâmplare confirmată de prieteni ai familiei şi de asistenţii
sociali. “Tata era instalator. O data mi-a zdrobit spatele cu o ţeavă pentru că nu mă mişcam destul de repede”, a
spus DeSalvo.
Totuşi, nu toţi criminalii în serie au fost bătuţi sau molestaţi atunci când erau copii. Jeffrey Dahmer a
avut o copilărie aparent normală, deşi a ajuns sa fie unul dintre cei mai cunoscuţi criminali sexuali din istorie. În
cartea sa “Povestea unui tată”, Lionel Dahmer cauta răspunsuri pentru a explica devianţa fiului său. Lionel crede
că de vină ar putea fi bolile psihosomatice din timpul sarcinii ale mamei lui Jeffrey, dar admite că şi propriile lui
înclinaţii distructive ar fi putut fi transmise fiului său. Când era copil, Lionel era fascinat de foc şi făcea bombe,
iar micul Jeffrey avea o atracţie deosebită pentru oase, care la vremea aceea părea inofensivă. Jeff era timid şi
simţea teama faţă de oameni, aşa cum fusese şi tatăl lui. “Cred ca i-am transmis unele elemente ale caracterului
meu. Pur şi simplu nu ştiam să mă port cu ceilalţi”. Lionel a recunoscut ca Jeffrey era “atât de intimidat de
prezenţa lor încât, pentru a putea intra în contact cu ei, aceştia trebuiau sa fie morţi”.
Dacă există vreun element în aspectul lor care să-i facă să apară periculoşi, ei reuşesc să-l neutralizeze
prin comportament. Edmund Kemper, care avea peste 2 m înălţime, se comporta ca un uriaş gentil şi inofensiv şi
astfel femeile care făceau autostopul aveau încredere să urce în maşina lui. Aceşti indivizi arată şi se comportă
ca orice alt om sau , cum spune Mark Seltzer „anormal de normal”.

1.2.5. EVENIMENTE DIN COPILĂRIE

Adopţia, ca o contribuţie potenţială la motivaţia criminalilor în serie, este interesantă deoarece ridica
doua probleme. Prima se refera la faptul ca părinţii biologici ar putea transmite copiilor gene deviante, iar unii
cercetătorii apreciază ca o cauză a comportamentului criminal ereditatea, moştenirea genetică. De asemenea,
descoperind că este adoptat, un copil ar putea avea dificultăţi în stabilirea propriei identităţi şi ar fi predispus la
a-şi imagina tot felul de lucruri în legătură cu părinţii lui “adevăraţi”, bune sau rele. Oare mama a fost o
prostituată sau o călugăriţă, iar tata un gangster ori un erou ? Şi de ce şi-au respins copilul ? Sentimentul de
respingere poate avea consecinţe profunde asupra unui psihic deja instabil. Dacă un copil adoptat îşi cunoaşte
părinţii biologici şi aceştia îl resping din nou atunci consecinţele vor fi mai dezastruoase.
David Berkowitz a fost rănit profund când mama lui biologică nu a vrut să-l vadă. Unii au speculat că
“Fiul lui Sam” - modul de operare a lui Berkowitz- era o fantezie ce încerca să corecteze relaţia părinte – copil ce
fusese distrusă în viaţa reală. După spusele biografilor lui Ted Bundy, Michaud şi Aynesworth, dezvoltarea
emoţională a acestuia s-a oprit la vârsta de 13 ani, când a aflat că este nelegitim. “Era ca şi cum m-aş fi izbit de
un zid” a spus Bundy. Totuşi, ţinând cont că încerca să găsească scuze pentru a-şi explica faptele, este greu să iei
în considerare acest lucru, mai ales ca viaţa lui de familie părea destul de normală.
Fără doar şi poate că adopţia nu creează criminali în serie. Cel mult, poate crea probleme în stabilirea
identităţii de către copil.
Asistarea la violenţă. Unii criminali în serie pretind ca expunerea la evenimente violente a cauzat „setea
lor de sânge”. Ed Gein, printre alţii, a spus că asista la sacrificarea animalelor de la fermă. Atât Albert Fish, cât şi
Andrei Chikatilo dădeau vina pe poveştile înfricoşătoare care le fuseseră spuse în copilărie.
Nici experienţele traumatizante nu creează automat criminali în serie. John Haigh, “Ucigaşul Băii de
Acid” era copil când Londra a fost bombardată în timpul celui de-al doilea război mondial. “Bomba a venit cu un
şuierat îngrozitor şi, în timp ce mă uitam în sus, un cap s-a rostogolit la picioarele mele”. Joel Peter Witkin, un
cunoscut artist ale cărui lucrări sunt deopotrivă fioroase şi fascinante, a avut o experienţă similară după ce a
asistat la un accident de maşină. Cum de un copil a devenit artist, iar altul criminal în serie ?
Detenţia juvenilă. Şcoala de corecţie de la începutul anilor ’20 făcea orice altceva în afară de a corecta.
Există relatări despre îngrijitori sadici şi pedepse medicale, ca şi despre comportamentul violent al copiilor
închişi aici. Deşi Carl Panzram, un ucigaş din aceasta perioadă, era un delincvent juvenil incorigibil, tortura la

86
care a fost supus în şcoala de corecţie nu a făcut decât să-i agraveze comportamentul violent. “Tratamentul pe
care l-am primit când eram acolo şi lecţiile pe care le-am învăţat au determinat , atunci când am ieşit, modul în
care urma să-mi trăiesc viata. M-am decis să jefuiesc, să dau foc, să distrug şi să omor oriunde m-aş fi dus şi pe
oricine aş fi putut, atât cat trăiam. Iată cum am fost corectat”.
Respingerea din partea oamenilor. Din diferite motive, mulţi criminali în serie sunt izolaţi în copilărie.
Lucas, care era deja un copil timid, a fost ridiculizat din cauză că avea un ochi artificial. Mai târziu el a
mărturisit ca aceasta respingere în masă l-a determinat să-i urască pe toţi, fără excepţie. Kenneth Bianchi a fost
de asemenea un copil singuratic, cu multe probleme. Un raport medical spunea ca “băiatul urinează în pantaloni,
nu-şi face prieteni uşor şi are ticuri, iar ceilalţi copii râd de el”. Dahmer era antisocial când era copil şi râdea
dacă un coleg se lovea. Mai târziu a devenit un adolescent alcoolic, în mod constant evitat de ceilalţi.
În timp ce izolarea se agravează, fanteziile, în special cele distructive, devin tot mai puternice. Aceste
fantezii violente se dezvăluie cel mai adesea prin două dintre cele trei semne ce prezic comportamentul criminal,
adică piromania şi cruzimea faţă de animale.
Cruzimea faţă de animale. Aceste impulsuri sunt văzute ca seminţele comportamentului criminal de mai
târziu. “Actele violente sunt din ce în ce mai multe şi mai grave, deoarece criminalii le realizează fără a
experimenta consecinţe negative, iar pentru ei nu contează legea şi faptul că aceasta le interzice. În al doilea
rând, comportamentul impulsiv şi deviant descurajează prieteniile” – Robert Ressler şi co-autorii in “Crima
sexuală”. “Mai mult, criminalii cred că au dreptul să acţioneze aşa cum o fac, iar toate aceste lucruri se
constituie într-un sistem de feedback”. Torturarea animalelor şi piromania vor duce în cele din urmă la crime
împotriva oamenilor. Animalele sunt văzute ca o etapă de “practică” în copilărie, ce va culmina la maturitate cu
“practica” pe oameni. Ed Kemper şi-a ars pisica de vie, a secţionat-o şi apoi i-a tăiat capul. Dahmer era cunoscut
pentru cruzimea sa faţă de animale, obişnuind să taie capetele câinilor şi sa le înfigă în ţăruşi în spatele casei
sale. Totuşi nu toţi criminalii în serie sunt agresivi cu animalele. Dennis Nilsen îşi iubea câinele, pe nume Bleep
şi nu a suportat sa-l vadă după ce a fost arestat din cauza că “l-ar fi traumatizat”. Christopher Wilder, care a
torturat, violat şi omorât opt persoane, a donat bani fundaţiilor de salvare a balenelor şi focilor.
Piromania. Berkowitz, după ce s-a săturat să tortureze animalele, a devenit un piroman prolific, dând
foc de nu mai puţin de 1411 ori. “Ce extaz simt atunci când dau foc, ce putere !” i-a spus Joseph Kallinger
biografei lui, Flora Schweiber. Piromania este o activitate de stimulare sexuală pentru aceşti criminali.
Distrugerea de bunuri dă naştere unei nevoi similare de a distruge fiinţe umane şi, deoarece criminalii în serie nu
vad în oameni mai mult decât nişte obiecte, obstacolul dintre a da foc şi a ucide oameni este uşor de trecut.
Urinatul în pat. Acest semn este cel mai intim dintre simptome şi de aceea este puţin probabil că va fi divulgat
de bună-voie. După estimări, mai mult de 60% dintre criminalii în serie continuă sa urineze în timpul somnului
după adolescentă.
În concluzie, anii de formare din copilărie pot juca un rol important în modelarea unui criminal în serie,
dar nu pot reprezenta singurul motiv în fiecare caz. Psihopaţii au tendinţa de a da vina pe altcineva pentru
acţiunile lor, vizând în primul rând familiile în care au crescut. Dar dacă o copilărie nefericită este singura cauză
a tendinţelor criminale, de ce fraţii şi surorile lor nu au devenit de asemenea criminali? Ţinând cont de acesta,
trebuie sa analizam şi ceilalţi factori care determină comportamentul criminal.

1.2.6. SEXUALITATE ANORMALĂ

Găsim în lucrarea „ Teoria generală a perversiunilor sexuale „ (H.W. Gillespie) interpretările


psihanalitice asupra devianţei sexuale , din care reyumăm următoarele concluzii :
1. Fundamentele comportamentale ale perversiunilor sexuale îşi au originea în elementele
esenţiale ale sexualităţii infantile.
2. O perversiune constituie o apărare faţă de conflictele generale.
3. Sistemele defensive au ca efect:
a. regresiunea manifestărilor instinctuale – libidou şi agresivitate – la stadiile pregenitale, ceea ce are ca
rezultat amplificarea elementelor sadice şi a sentimentelor însoţitoare de angoasă .
b. sentimente de culpă la care se adaugă mecanisme de apărare împotriva acestora pentru a proteja obiectul
libidinal de ostilitatea externă.
4. O trăsătură principală a perversiunii este aceea de atribuire a unui caracter libidinal fricii, sentimentului de
vinovăţie, durerii, ca modalitate specifică de apărare .
5. Reacţiile şi modalităţile de apărare ale Eu-lui sunt tot atât de importante ca şi experienţele instinctuale .
6. În cazul perversiunii, E-ul preia o parte anume din sexualitatea infantilă pe care o converteşte în sens propriu,
în acest fel sunt blocate influenţele restului conţinuturilor sexualităţii infantile .
Un obiect libidinal idealizat la care se adaugă o parte a Eu-lui, care este relativ acaparată de angoasă şi de
culpă, servesc acelui scop de relaţie sexuală deviantă care se desfăşoară intr-un spectru în care controlul realităţii
nu mai funcţionează.

87
Criminalul în serie căută în ultimă instanţă sexul sau puterea, ori poate pe amândouă? Depinde pe cine
întrebi. Unii cred ca dominarea sexuală este o expresie a nevoii de putere. “Sexul este doar un instrument folosit de
ucigaş pentru a obţine putere şi dominaţie asupra victimei sale” scrie Steven Egger. Bundy spunea că sexul nu era
pentru el principala sursă de gratificare. “Vroiam sa stăpânesc viaţa şi moartea. Le posedam fizic, aşa cum cineva
posedă un tabloul sau un Porsche”. Alţii cred că dorinţa sexuală este cauza, iar puterea este instrumentul prin care
se obţine satisfacţie sexuală. Criminalii în serie au iluzii de grandoare religioasă, identificându-se cu Iisus sau cu
Satana, ori încearca să imite poliţiştii, ca şi cum această autoritate “împrumutata” le dă dreptul să omoare.
Devianţă sexuală. Pentru David Berkowitz (“Fiul lui Sam”), sexul nu includea un partener. Fanteziile lui
sexuale născute din izolare socială evocau forţe abstracte ale răului. Pentru criminalii sexuali, puterea, dominarea
şi sexualitatea se întrepătrund atât de strâns încât nu pot fi separate. Este greu de spus unde încetează dorinţa
sexuală şi preia controlul “setea de sânge.
Crima sexuală. Ressler, Burgess şi Douglas, în “Crima sexuală: tipare şi motive”, arată că numărul
crimelor care nu au putut fi rezolvate din cauza motivelor necunoscute a crescut dramatic. Ei cred că există două
tipuri de crime sexuale, iar în funcţie de această clasificare se diferenţiază “criminalul violator” şi “criminalul
sadic”. Violatorii care ucid, conform autorilor citaţi, “rareori simt o satisfacţie sexuală atunci când omoară victima
şi nici nu au raporturi sexuale postmortem. În contrast, criminalii sadici omoară ca urmare a unui ritual, a unei
fantezii”. Mutilarea victimei este exagerată, mergând mult mai departe decât este necesar pentru a omorî, dar
numai mutilările macabre le aduc satisfacţie criminalilor sexuali.
Ressler scrie că “deoarece experienţa sexuală a criminalului nu include un partener si nu poate dezvolta
relaţii interpersonale, el se limitează la acte de masturbare chiar atunci când un partener real (victima) este
disponibil. Masturbarea are loc după moartea victimei, atunci când fantezia atinge punctul culminant. Fanteziile nu
se bazează pe o persoană, ci pe un simbol, şi astfel violenţa creste în intensitate după moarte, iar mutilarea
intervine când victima este deja moartă”.
Mulţi dintre criminalii în serie admit ca au impulsuri sexuale anormale. Ed Kemper, care îşi decapita
victimele înainte de a le viola, spunea că avea “dorinţe sexuale puternice, ciudate, care au apărut mult mai devreme
decât e normal”. Totuşi, el avea fantezii cu femei moarte, nu cu cele vii. “Daca le omoram, nu m-ar mai fi putut
respinge ca bărbat. Mai mult sau mai puţin reuşeam sa fac o păpuşă dintr-o fiinţa umană... şi îmi realizam
fanteziile cu ea.” Cea mai mare satisfacţie o simţea Kemper atunci când îşi decapita victima. “Îmi amintesc ca era
de fapt un fior sexual... auzi un mic pocnet şi ridici capul ţinându-l de par în timp ce corpul rămâne acolo... la o
fată rămân multe în corpul ei în afară de cap. Bineînţeles, personalitatea dispare.” Criminalii nu se descurcă cu
personalitatea victimelor, simt nevoia să o despartă de corp şi aşa se explică mutilările oribile.
Alţi criminali cu dorinţe sexuale anormale sunt Albert DeSalvo (“Strangulatorul din Boston”) şi David
Berkowitz. DeSalvo dădea vina pe răceala soţiei lui pentru crimele comise, spunând ca avea nevoie de raporturi
sexuale de cel puţin 5 ori pe zi. “În realitate tot ce vroiam era o femeie, nu una specială, ci doar o femeie”. David
Berkowitz recurgea la masturbare, iar “preocuparea lui pentru sexualitatea orală” scria doctor David Abrahamsen,
“sugerează o dezvoltare sexuală imatură”.
Pentru unii dintre criminali, sexualitatea a devenit echivalentă cu păcatul şi moartea din cauza părinţilor
obsedaţi să-şi păstreze copii “puri. Joseph Kallinger, crescut de părinţi adoptivi sadici, era excitat de incendii.
William Heirens declara că furtul din case a constituit pentru el prima formă de eliberare sexuală (înainte să
înceapă sa ucidă), iar pentru Ed Gein, care fusese învăţat de mic ca sexul este păcătos şi degenerat, pare aproape
normal că îşi asocia curiozitatea sexuală cu moartea, fructul păcatului însuşi.
Suprimarea femeii din interior. Henry Lee Lucas, care fusese forţat să se îmbrace ca o fată în copilărie,
declara: “Nu simţeam că femeile trebuie să existe. Le uram şi vroiam să distrug orice femeie îmi ieşea în cale”.
Mulţi criminologi cred ca John Gacy omora barbari tineri care reprezentau în mod simbolic ura faţă de
homosexualul din el. Bobby Joe Lang, care avea un cromozom x (feminin) în plus, din această cauză crescându-i
sâni la pubertate, omora prostituate şi femei care îi aminteau de promiscuitatea mamei lui.
În prezent există controverse dacă ucigaşii care sunt “nesiguri” de masculinitatea lor sunt cei mai temuţi
criminali, spunându-se ca ei simt nevoia sa distrugă femeia din interiorul lor. Joel Norris scria că dacă “ucigaşul
mutilează corpul femeii, poliţia ar trebui să caute un suspect cu trăsături feminine”. Totuşi, aşa cum Richard
Tithecott arăta în cartea sa “Despre oameni şi monştrii: Jeffrey Dahmer şi construcţia criminalului în serie”,
“Mobilul criminalului în serie este frecvent explicat prin nevoia de eliminare: a laturii feminine, a
homosexualului... Întrebarea (şi problema) devine feminitatea, nu masculinitatea, sau mai bine spus invazia
feminităţii în masculinitate”. Tithecott spune în continuare că unele atribute feminine sunt de vină pentru psihoza
criminalilor, deoarece, istoric vorbind, aproape toate actele agresive din natură sunt masculine.
Curiozitate morbidă şi canibalism. Înainte de a începe să omoare, mulţi criminali în serie sunt fascinaţi de
moarte. Acest lucru, prin el însuşi, nu este neobişnuit. Poate dacă nu ar fi intervenit personalitatea lor antisocială,
criminalii ar fi devenit doctori, oameni de ştiinţă, antreprenori de pompe funebre sau chiar artişti. Gacy a lucrat
într-un astfel de loc, dormind în camera de îmbălsămare, singur cu cadavrele, dar a fost concediat când s-au
descoperit cadavre parţial dezbrăcate. Când era tânăr, Berkowitz era fascinat de tot ceea ce era morbid:
“Întotdeauna am avut un fetiş pentru crimă şi moarte – moartea violentă şi vărsarea de sânge mă atrăgeau mult”.

88
Lui Jeffrey Dahmer îi plăceau disecţiile de la orele de biologie şi odată i-a spus unui coleg ca despicase
un peşte pentru că “vreau să vad cum arată înăuntru, îmi place să vad cum funcţionează”. Mai târziu a dat
poliţiştilor aceiaşi explicaţie – îşi tăiase victimele “ca sa vadă cum funcţionează”. Avocatul a încercat sa explice
canibalismul lui Dahmer declarând că: ”A mâncat parţi din corpuri pentru ca aceşti oameni pe care i-a omorât să
continue să trăiască în el”. Deoarece psihopatii sunt incapabili să simtă simpatie şi dragoste, această forma crudă şi
primitivă prin care se creează legături devine un substitut dezgustător. “Foamea” la figurat pentru compania
celorlalţi devine o “foame” la propriu.
Un exemplu cutremurător al noţiunii de “dragoste consumată complet” este japonezul Issei Sagawa, care
a omorât şi a mâncat o studentă daneză. El a rememorat cu luciditate întreaga întâmplare: “Pasiunea mea era atât
de mare încât vroiam să o posed. Vroiam să o mănânc. dacă făceam acest lucru, atunci mi-ar fi aparţinut pentru
totdeauna”. În casa lui Ed Gein s-au găsit numeroase improvizaţii făcute din piele umană (abajururi, husele
scaunelor), ca şi cranii folosite în loc de căni. Gein îşi mai confecţionase haine şi bijuterii din corpurile victimelor.

1.2.7. FANTEZII MORTALE

“Fantezii ciudate iau naştere din izolare şi manie. Pentru criminalii în serie, fantasmele cu privire la
violenţă urmează după izolare, iar aceasta la rândul ei creează nevoia fanteziilor pentru procurarea plăcerii”, după
Robert Ressler şi co-autorii în “Crima sexuală”. “Pe măsură ce creşteam mi-am dat seamă ca eram diferit faţă de
ceilalţi oameni, iar modul de viaţă în casa mea era diferit de al celorlalţi... Acest lucru m-a stimulat să-mi pun
întrebări şi să recurg la introspecţie” spunea John Haigh, “Ucigaşul băii de acid”.
În final, pentru a-şi susţine fantezia, criminalii în serie ajung la un moment când simt nevoia să o trăiască
în afară. Ei se gândesc la crimă ani de zile şi intră într-o stare asemănătoare transei cu zile înainte de omor,
complet prinşi în fanteziile lor. Victimele sunt reduse la nişte pioni fără apărare în mintea lor denaturata. Multe
dintre mutilările ciudate , amintind de ritualuri, îşi au originea într-o dramă interioară, pe care numai criminalul o
înţelege. “Am făcut o altă lume, iar oamenii reali intrau în ea şi nu erau niciodată răniţi de legile imaginare ale
visului. Am dat naştere la vise care au cauzat moarte. Aceasta este crima mea” spunea Dennis Nilsen. Jeffrey
Dahmer avea o viziune similară “Mi-am făcut fantezia mai puternică decât viata mea reală”.
Totuşi realitatea brutală a crimei nu egalează niciodată complet puterea fanteziei. De fapt, este o
dezamăgire, dar fantezia nu dispare – este prea puternic înrădăcinată în psihicul criminalului. “Fantezia care
acompaniază şi generează nerăbdarea care precede crima este întotdeauna mai stimulativă decât crima însăşi”
observa Ted Bundy. Mulţi criminali păstrează suveniruri de la crimele comise, care servesc ulterior altor fantezii.
Când a fost întrebat de ce îşi fotografia victimele, Bundy a răspuns că “atunci când munceşti din greu sa faci ceva
bine, nu vrei sa uiţi”.
Doctorii B.R. Johnoson şi J.V.Becker de la Universitatea din Arizona încearcă să înţeleagă cât de
importantă este fantezia în mintea unui criminal în serie. În acest scop, ei studiază 9 cazuri de adolescenţi între 14
şi 18 ani care au “fantezii signifiante clinic de a deveni criminali în serie”. Cercetarea încearcă să vadă dacă se pot
depista potenţialii criminali pe baza fanteziilor violente, sadice ale adolescenţilor şi dacă exista vreo posibilitate de
a întrerupe legătura dintre fantezie şi acţiune.

1.2.8. ULTIMA BARIERĂ

Să-ţ imaginezi că omori pe cineva e un lucru, dar chiar să o faci e altceva. Ce-i determina pe criminalii
în serie sa depăşească bariera, de atâtea ori ? Drogurile sunt adesea implicate, de asemenea alcoolul, cum se
observa în cazurile lui Nilsen, Ramirez, Dahmer şi Gacy (care mai lua valium, amfetamine şi fuma marijuana).
Conform lui Ressler, există numite evenimente care îi determină pe criminali să treacă la acţiune.
Acestea pot fi “conflicte cu femeile, cu părinţii, stres financiar, conflicte în căsnicie, naşterea unui copil,
vătămări corporale, probleme cu legea, supărarea cauzată de o moarte”. Pe măsură ce criminalul acumulează
frustrare, mânie şi resentimente, fanteziile eclipsează realitatea. “Mulţi factori determinanţi sunt legaţi de un
anumit aspect de control” spune Ressler. Moartea mamei lui Gein a reprezentat un soc pentru acesta, în timp ce
Kemper dădea vina pe certurile constante dintre el şi mama sa. Christopher Wilder, care a violat, torturat şi
omorât 8 femei, pretinde ca totul a început după ce cererea sa în căsătorie a fost refuzată.
După Joel Norris, exista 6 faze în ciclul unui criminal în serie:
 Faza aurei – când criminalul pierde legătura cu realitatea;
 Faza cercetării – când criminalul îşi caută o victimă;
 Faza curtării – când victima este atrasă în cursă;
 Faza capturării – când victima este prinsă;
 Faza totemului – când are loc crima;
 Faza depresiei – intervine după crimă. Norris scrie că atunci când se instalează depresia, aceasta
determină ciclul să reîncepă. Bundy mărturisea că niciodată nu găsise la crime ce căuta şi se simţea “gol
şi fără speranţa după”. Norris descrie depresia post-ucidere pe care o simt criminalii în serie:

89
“Criminalul îndeplineşte o fantezie ritualică... dar, o dată sacrificată, victima nu se mai identifică cu
fantezia criminalului, nu mai reprezintă ceea ce el credea că reprezintă. Imaginea unei logodnice care l-
a respins pe ucigaş, ecoul vocii mamei pe care o ura sau atitudinea unui tată distant rămân vii în mintea
criminalului după comiterea faptei. Criminalul a greşit din nou. În loc să inverseze rolurile din copilărie,
el nu a făcut decât sa le consolideze şi, prin torturarea şi uciderea unei victime fără apărare, şi-a
reactualizat cele mai intime tragedii”.

1.2.9. PUNCT TERMINUS

Când se opresc? Ori atunci când sunt prinşi ori atunci când sunt ucişi. Putini au fost cei care s-au
predat. Numai Ed Kemper a sunat la politie pentru a mărturisi şi a aşteptat în cabina telefonică sosirea
poliţiştilor. Unii cer sa fie arestaţi, dar dispar înainte ca poliţia să ajungă la locul indicat de ei. William Heirens a
scris un mesaj memorabil (“Pentru numele lui Dumnezeu, prindeţi-mă înainte sa omor mai mulţi, nu mă pot
controla”), cu litere bizare pe un zid, folosind un ruj, în timp ce victima zăcea moartă, împuşcată şi cu gâtul tăiat.
Dacă există criminali în serie care renunţă deoarece se satură sau se plictisesc, nu putem şti, deoarece ei nu se
află în captivitate.
Unii pretind că, dacă ar fi putut, ar fi recurs la distrugeri în masă. Peter Kurten, “Vampirul din
Dresseldorf”, spunea ca “cu cât mai mulţi, cu atât mai bine. Da, dacă aş fi avut mijloace, aş fi ucis mase întregi
de oameni, aş fi prilejuit catastrofe”. Când Carl Panzram nu-şi imagina că otrăveşte oraşe cu arsenic, îşi petrecea
timpul căutând un motiv care sa declanşeze război între englezi şi americani. “Cred ca întreagă rasă umană ar
trebui exterminată, iar eu voi face tot ce voi putea în acest scop” a spus juriului înainte de deliberare (a fost
condamnat la moarte în mai puţin de 1 minut).
Există criminali în serie care s-au îndreptat ? Nu se ştie, pentru că, din fericire, societatea nu este
dispusă să rişte posibilitatea de a afla acest lucru, eliberându-i. De fapt, unul dintre cei mai sinceri critici ai
“îndreptării” criminalilor este chiar un criminal în serie, Carl Panzman: “Nu vreau sa mă îndrept. Singura mea
dorinţă este să-i corectez pe cei care încearcă să mă corecteze pe mine. Şi cred ca singurul mod în care poţi să-i
corectezi pe oameni este să-i ucizi. Motto-ul meu este <<Jefuieşte-i pe toţi, violează-i pe toţi şi omoară-i pe
toţi>>”.
Un om este un vid. Se poate concluziona că toţi criminalii în serie sunt “găuri negre umane”. Sunt atât
de normali, obişnuiţi, invizibili, încât ne înspăimântă, deoarece arată ca noi şi nu există nici o diferenţă care să
declanşeze un semnal de alarmă. Henry Lee Lucas declara că “de-a lungul ţarii există oameni la fel ca mine, care
se pregătesc sa distrugă viaţa umană”. Mulţi dintre ei se descriu ca având o piesă lipsă, ceva mort în interiorul
său, cum spunea Bundy, un vid înăuntru.
“Vroiam să vad moartea, vroiam să văd exaltarea, triumful asupra morţii... Cu alte cuvinte, eu câştigam.
Ei erau morţi şi eu eram viu. Aceasta a fost victoria în cazul meu” se amuza Ed Kemper. Deci îndemnul “Fă-ţi o
viaţă”, în cazul oamenilor normali, devine “Ia o viaţă”, în cazul criminalilor în serie. Uciderea victimelor nu
reprezintă o încercare de a umple vidul, ci de a răspândi vidul. Transformarea lor în obiecte fără viaţă imită
reprezentarea pe care criminalii o au despre ei înşişi: că sunt obiecte fără viaţă.
Criminalul în serie trăieşte de cealaltă parte a barierelor sociale. El este personificarea întunericului,
dorinţei şi puterii, este o creatură a exceselor şi a apetitelor vorace, el încalcă regulile sociale pe care noi ceilalţi
le respectam.

1.2.10. PERICOLE ÎN SOCIETATE

Cultura contemporană violentă. Mulţi criminali atribuie culturii violente apetitele lor denaturate. Cu
câteva zile înainte de a fi executat, Ted Bundy a declarat că pornografia era responsabilă de crimele înfăptuite de
el. În industria show-bisness-ului, sexul şi violenţa merg mână în mână. Există vreun adevăr în spusele lui
Bundy?
Unii criminali îşi iau ca modele personaje violente. Peter Kurten, care la suprafaţă părea un gentleman
politicos şi instruit, îl idolatriza pe Jack Spintecătorul când era în închisoare. “Mă gândeam ce plăcere ar fi sa fac
lucruri de felul acesta când as fi ieşit” spunea. John Gacy şi Ed Kemper îl venerau pe John Wayne, simţind ca
fusese nedreptăţit. Până în zilele noastre, filmele şi muzica au fost de multe ori blamate pentru acte violente. Deşi
nu există o dovadă că violenţa din mass-media creează criminali în serie, ea poate activa imaginaţia şi da naştere
la fantezii deviante. Aşa cum spunea Ed Kemper privitor la pornografia violentă: “Aceasta nu m-a făcut rău. Pur
şi simplu a alimentat focul”.
După Elliot Leyton, în cartea sa “Vânătoare de oameni”, criminalii în serie “nu sunt creaturi
extraterestre cu minţi dereglate, ci oameni alienaţi, care nu mai sunt interesaţi să-şi continue vieţile plicticoase în
care se simt încătuşaţi. Crescuţi intr-o civilizaţie care legitimează violenţa ca răspuns la frustrare, hrăniţi de
mass-media şi pornografie cu reclame şi filme care arata plăcerea sadismului, ei înţeleg doar identitatea
masculină a piratului şi răzbunătorului”.

90
Societate de străini. Pe măsura dezvoltării societarii, a industrializării şi a apariţiei marilor metropole,
este tot mai uşor sa vedem în cei care ne înconjoară străini, stereotipuri. “Facem străini unii din alţii, iar
devenind străini, începem să-i vedem pe ceilalţi mai mult ca obiecte şi mai puţin ca fiinţe umane” scrie Steven
Egger.
“E vorba de anonimitate” spunea Bundy, explicând de ce era uşor să omoare. În sec. XX, oraşul
continua să livreze atât ucigaşi, cât şi victime. Criminalii îşi găsesc cu uşurinţă victimele printre “cei uitaţi”:
prostituate, vagabonzi, dependenţi de droguri. Poate anonimitatea însăşi creează un criminal în serie. Simţindu-se
uitaţi, ignoraţi în mulţime, psihopatii nu numai ca îi omoară pe cei care le amintesc de propria identitate
anonimă, dar în acelaşi timp îşi fac şi un nume, devin celebrităţi (tot prin intermediul mas-mediei care, după ce a
influenţat criminalul actual, va oferi un model şi celui viitor).
Crima în serie – o carieră ? David Berkowitz a ilustrat această posibilitate. Nu avea o identitate stabilă
– nu avea bunuri, prieteni – numai izolare. Identitatea “Fiului lui Sam” i-a oferit notorietatea şi puterea mult
visate. Era încântat să-i audă pe colegii săi de la oficiul poştal vorbind despre “Fiul lui Sam”, neavând idee ca
David cel manierat era acelaşi cu ucigaşul psihopat din ziare.
Notorietatea ca un posibil stimulent este într-adevăr înspăimântătoare. Criminalii în serie, care iniţial
sunt motivaţi de nevoia de putere, iubesc atenţia acordată de mass-media. Gacy avea mare grija de jurnalul în
care lipise articole din ziare ce vorbeau despre el. Procesul lui Jeffrey Dahmer avea “un aer de premieră
cinematografică, completată cu celebrităţi locale, oameni care cereau autografe şi mass-media” scria Anne
Schwartz, biografa lui Dahmer.
Dar dr. Meloy, autorul cărţii “Mintea psihopată”, ne avertizează în legătură cu celebrarea crimelor în
serie. “În cazul în care crima atrage atenţia mass-media şi catalizează atât frica, cat şi fascinaţia publicului, se va
întări concepţia psihopatului despre el ca fiind mai mare decât viata... în acest sens, mass-media poate mitifica
predatorii până în momentul în care ei devin legende în propria lor minte. Aceasta verificare în realitate a ceea ce
înainte fusese experimentat numai în fantezie îi determina pe psihopaţi să considere crima ca fiind singura cale
de a dobândi celebritatea”.

2. OBIECTIVELE ŞI PREMISELE CERCETĂRII

Conform istoriei încă de la începutul lumii s-a putut observa comportamentul violent şi sadic,
comportament pe care astăzi îl numim infracţional.
Paradoxul omului în societatea contemporană se conturează între imensul efort de a-şi făuri un
destn sub steaua satsfacţiei şi fericirii, şi rezultatele acestui efort, care sunt dominate de ameninţare şi
frică. Ameninţarea vine din toate unghiurile mediului ambiental, de la natura naturans şi mai ales de la
natura societală, de la colectvitate şi de la individul necunoscut de pe stradă, sub forma violenţei
multplicate aproape la nesfârşit.

Cu o jumătate de secol în urmă, violenţa străzii, a unor grupuri îndepărtate de oameni, rămânea
exterioară, cunoaşterea ei find mediată verbal. Astăzi, de nenumărate ori în mod agresiv, violenţa pătrunde
în casă sub forme vizuale, cu amănunte terifante şi se insinuează în minte, sufet şi conştinţă. Mijloacele
de comunicare în masă sunt însetate de senzaţionalul agresiv. Dacă in societăţile primitve şi în cele ale
Evului Mediu agresiunea era percepută ca un atac fzic, în societatea modernă agresiunea s-a diversfcat
mult, pe măsura dezvoltării spirituale şi psihice a omului contemporan, acesta find nevoit să înveţe şi să
trăiască agresiunea pe tot parcursul vieţii sale. În mod inconştent, pe baza mecanismelor de apărare,
individului ameninţat este gata să răspundă, şi răspunde adeseori tot cu violenţă, pentru că în structura
finţei sale există o agresivitate latentă, care insa a fost modelată de cultură, morală şi civilizaţie. Aceste
structuri arhaice, în forme diferite şi în anumite condiţii, trimit semnale de agresivitate care, datorită
elementelor de stmulare şi intensifcare existente în relaţiile umane, se manifestă în comportamente
deviante. La cele mai multe persoane, tendinţele agresive sunt latente şi numai uneori, provocate de
situaţii limită, se manifestă. La alt indivizi ele sunt aproape permanente.

Izolarea se manifestă tot mai pregnant în societatea modernă. Apariţia marilor aglomerări urbane, a
computerelor şi a Internet-ului, a numărului tot mai mare de familii dezorganizate, abandonuri şi psihotraume
trăite în familie, au dus la dispariţia legăturilor afective ce existau în comunităţile restrânse, la depersonalizarea
indivizilor. Cei mai afectaţi sunt copii, care cresc într-un mediu “virtual”, cu jocuri pe calculator, în care totul
este permis şi chiar trebuie să “omoare” inamicul sau extraterestrul, ajungând să nu mai deosebească realitatea de
ficţiune şi binele de rău, sau caută diferite modalităţi de a se elibera de mediul în care sunt crescuţi.
În aceste condiţii intervin, ca factori de normalizare, educaţia, credinţa, conştiinţa şi voinţa. Credinţele
religioase, unele sisteme filozofice au jucat un rol important în dezvoltarea conştiinţei umane. Istoria

91
demonstrează că ateismul, lipsa credinţei în principiile spirituale supreme, a semănat ură şi a provocat moartea
aproapelui.
Persoanele care comit astfel de crime prezintă tulburări de netură psihică.
Cei care comit astfel de fapte prezintă un dezechilibru afectiv .
Cea mai mare pondere din rândul acestora au suferit traume în copilărie.
Deasemeni cea mai mare parte din rândul acestora au suferit abuzuri din partea părinţilor.
Având în vedere scepticismul asupra posibilităţii de recuperare a psihopatilor centraţi pe delicte sexuale,
trebuie acordată foarte multă atenţie factorilor din viaţa persoanei care ajunge să comită astfel de brutalităţi
pentru a-şi atinge scopul afectiv sau de împlinire personală .
Sunt mai mulţi factori care trebuiesc luaţi în considerare şi analizaţi, printre care , un prim factor
important este cauza care duce la apariţia unor astfel de indivizi în societatea noastră , un alt factor important
este comportamentul unui astfel de individ , condiţiile în care se dezvoltă un individ cu un comportament
capabil să comită ororile unor crime .
Pentru a reuşi un rezultat pozitiv în diminuarea numărului de indivizi care dezvoltă astfel de
comportamente criminale din societatea în care trăim este esenţial să reuşim diminuarea cauzelor şi a factorilor,
care duc la apariţia acestor indivizi în societatea noastră .
Fenomenul în sine implică în condiţiile actuale ale societăţii noastre o serie de probleme şi aspecte de
un deosebit interes teoretic şi practic pentru cercetarea ştiinţifică. Problematica teoretică se referă la mecanismele
etiologice, le modalităţile de producere a infractionalităţii şi la semnificaţiile sociale ale comportamentului
infracţional. Problematica ce ţine de practica presupune atat metode de investigare şi cunoaştere, cât şi forme şi
mijloace de prevenire şi combatere a manifestarilor antisociale atat la nivel individual cât şi la nivel social.
Cunoaşterea de sine, preceptul fundamental al templului spiritual de la Delphi, reprezintă o cale sigură
către forţa de a ne stăpâni şi de a ne călăuzi propriul destin, de a ne orienta propriile comportamente după
principiul comprehensiunii şi respectului demnităţii umane. Agresivitatea odată pusă sub controlul voinţei şi al
conştiinţei, şansele de declanşare a propriilor noastre impulsuri, cât şi ale altora, se reduc sau dispar.

3. METODOLOGIA CERCETĂRII

3.1. SUBIECTUL
ISTORIC - SUBIECT B. M.

Numitul B.M. născut la data de 27.02.1963, fiul lui N şi M, s-au constatat următoarele:
Numitul este cercetat pentru comiterea infracţiunilor de omor şi viol , constând în aceea că: - în noaptea de 10/11.
02.1972 a atacat şi a întreţinut raporturi sexuale cu o minoră de 16 ani împotriva voinţei acesteia , după care a strâns-o
de gât până aceasta a decedat .
- în noaptea de 15/16.02.1973 a atacat şi a întreţinut relaţii sexuale cu o fată de 18 ani împotriva voinţei acesteia,
după care a strâns-o de gât şi a lovit-o cu o piatră în zona capului, lovitură în urma căreia aceasta a decedat.
- în noaptea de 20/21.08.1973 a atacat şi a întreţinut relaţii sexuale cu o fată de 19 ani, împotriva voinţei acesteia,
după care a strans-o de gât până aceasta a decedat.
- în noaptea de 11/12.02.1974 a atacat şi a întreţinut relaţii sexuale cu o minoră de 17 ani împotriva voinţei acesteia,
după care a strâns-o de gât şi a lovit-o cu picioarele în zona toracelui aceasta decedând.

CONSTATAREA
ANTECEDENTE HEREDOCOLATERALE - nesemnificative
ANTECEDENTE PERSONALE
a ) Şcolarizare, profesie, situaţie militară
– 11 clase, muncitor, fără stagiu militar
b ) antecedente patologice
- afirma că nu a fost internat în spitale de psihiatrie şi nu a urmat
tratament ambulator de specialitate
c ) antecedente penale - nu are
d ) mediul social - înainte de arest locuia cu părinţii
Înainte de a fi transferat în penitenciarul de la Bacău, subnumitul se afla internat în secţia psihiatrie a Spitalului
Penitenciar Jilava, având tulburări de conduită de tip nesocializat. Abuzuri etilic .

EXAMEN PSIHIC
Subnumitul se prezintă într-o ţinută corespunzătoare, îngrijită.
Mimica şi pantomimica conforme cu conţinutul relatărilor.
Contact psihic facil .

92
Descrie împrejurările comiterii faptelor pe care le motivează sub forma că erau necesare pentru el şi pentru viaţa lui.
Orientat temporo-spaţial, auto şi allopsihic .
Atenţia şi memoria în limite normale.
Fără tulburări de percepţie de tip productiv.
Flux ideativ normal, coerent, fără modificări de formă şi conţinut.
Afectivitate – instabil, labilitate emoţională.
Intelect conform instrucţiei.
EXAMENE PARACLINICE
Examen RPRC – negativ
EXAMEN PSIHOLOGIC din 23.02.2006
Examenul eficienţei intelectuale: Q.I - 97 – inteligenţă medie inferioară
Examenul personalităţii evidenţiază în planul personalităţii manifeste, la data examinării valori conturate pentru
instabilitatea psihică şi emotivitate simplă.
Actualul profil pulsional Szondi al personalităţii profunde relevă în sfera vieţii afective cenzura morală foarte
slabă, lupta între bine şi rău. În vectorul sexualităţii - tranziţie de la real la ireal; eventuală predispoziţie pentru relaţiile
sadomasochiste. În vectorul contactual - legătura fidelă cu lumea exterioară. Căutare a unui obiect nou deşi se agaţă încă
de cel vechi. Atenţie împărţită, bi-obiectuală.
EXAMEN E.E.G. din 19 . 02 . 2006
Traseu EEG spontan mediovoltat cu alfa sărac reprezentat. Incidenţa crescută de ritm teta difuz. Hiperpneea
amplifică uşor traseul de fond. Fără anomalii paroxistice sau lezionale.
CONCLUZII
Numitul B.M. prezintă tulburare de conduită de tip nesocializat, abuzuri etilice.
Păstrează capacitatea psihică de apreciere a conţinutului şi consecinţelor faptelor sale.
Păstrează aceeaşi instabilitate psihică.
Păstrează aceeaşi labilitate emoţională .

3.2. INSTRUMENTELE DE INVESTIGARE

Studiul dosarului de penitenciar


Discuţii cu personalul în tangenţă cu subiectul din penitenciar
Studiul fişei medicale
Analiza datelor privind comportamentul subiectului în situaţii obişnuite cât şi a reacţiilor acestuia
în situaţii deosebite
Interviul clinic
Anamneza - formular completat cu - informaţii personale, evenimente deosebite
- componenţa familiei
- date medicale
- date referitoare la copilăria subiectului
- date referitoare la tulburările de comportament ale
subiectlui
- aspecte de ordin general
Chestionare autobiografice constând în formulare speciale care conţin întrebări cu referire la:
- copilărie
- mediul familial
- prieteni
- culpabilita
- viziunea subiectului cu privire la faptele şi condamnarea sa .
Testul arborelui –acesta este un test proiectiv, o probă psihodiagnostică ce constă în desenul unui arbore. Subiectul
este pus în faţa sarcinii de a desena un arbore, astfel nu poate evita o proiecţie inconştientă a diverselor aspecte ale
personalităţii proprii. Prin aplicarea acestui test obţinem informaţii valoroase cu privire la personalitatea, caracterul şi
temperamentul subiectului.
Interpretarea acestui test se face ţinând cont de mai multe particularităţi ale desenului :
- dimensiunea desenului
- accentuarea către dreapta sau stânga a desenului
- accentuarea părţii inferioare sau superioare a desenului
- neregularităţi, umbre, protuberenţe, excrescenţe
- dislocarea arborelui în unghi
- impresia globală a desenului
- particularităţile desenului:- linia solului
- rădăcina

93
- conturul tulpinei
- baza trunchiului
- forme deschise
- coroana arborelui
- accesorii decorative
- haşurări

Test de personalitate accentuată PA - se prezintă sub forma unui chestionar ce conţine 87 de itemi sub formă de
întrebări şi vizează 10 categorii psihopatologice. Răspunsurile sunt de forma da sau nu. Prin aplicarea acestui test obţinem
informaţii despre personalitatea accentuată a subiectului.

Test 16 PF - Testul 16 PF este un test de personalitate. Chestionarul conţine :


1. Chestionarul 4. Foaia de profil
2. Foaia de răspuns 5. Etalonul
3. Grila pentru corecţie 6. Cheia chestionarului
Chestionarul conţine 187 de întrebări care permit evidenţierea a 16 factori de personalitate şi a 4 factori secunzi.
Întrebările au trei variante de răspunsuri :- afirmativ , - negativ , - indecis .
Excepţie fac întrebările care operaţionalizează factorul B ( inteligenţa ), care solicită un singur răspuns.
Cei 16 factori dispun de un număr inegal de itemi ,în funcţie de complexitatea lor.
Fiecare întrebare cotează pentru un singur factor de personalitate. Toate întrebările dispun de aceeaşi pondere în
punctajul total.
Răspunsurile la întrebări se cotează atribuind celor trei variante:
- 2, 1, 0 puncte, când polaritatea întrebării este pozitivă
- 0, 1, 2 punct , când polaritatea întrebării este negativă
Excepţie fac întrebările de la factorul B (inteligenţă) care se notează astfel:
- 1 punct, răspunsul corect
- 0 puncte, răspunsul incorect
Întrebările au fost formulate astfel încât să nu stimuleze răspunsul de faţadă.
Prin aplicarea acestui test obţinem informaţii referitoare la personalitatea, temperamentul şi caracterul subiectului.

4. REZULTATELE CERCETĂRII ŞI INTERPRETATREA ACESTORA

4.1. PREZENTAREA ŞI ANALIZA DATELOR


ANAMNEZA
1. Date personale
Nume şi prenume
B . M . __________________________________________
Data naşterii / Vârsta
27 . 02 . 1963______________________________________
Domiciliul
Comuna Tătărăşti __________________________________
Starea civilă
Necăsătorit________________________________________
Nivel de şcolarizare
11 clase ___________________________________________
Calificare profesională
________-_________________________________________
Ocupaţia la arestare
Muncitor __________________________________________
Fapta / Condamnarea
4 omoruri _/ condamnat pe viaţă _______________________
2.Structura componenţei familiei
Părinţii _________________ ___________________
_Un frate şi o soră____________________________________
3.OBS
Traumatism cranio-cerebral _fără repercursiuni_____________
4. Date medicale
a. Antecedente hetero-colaterale
Rude cu boli psihice – nevroze ______________________________

94
Rude cu boli organice – boli vasculare
- tuberculoză_la ficat____________________
b. Antecedente personale patologice
Boli organice de disc ____________________________________
Sindrom nevrotic________________________________________
__Hepatită_______________________________________________
5. Copilăria deţinutului
Lipsă de interes din partea părinţilor , în ideea că copiii se cresc unii pe alţii____________________
Părinţii ocupaţi cu munca iar la sfârşitul zilei tatăl ,, ocupat ,, cu băutura _______________________
Tatăl foarte violent faţă de mamă şi copii atunci când consuma bauturi alcoolice_ Mama în neputinţa
de a interveni_____________________________________________________
6. Tulburări de comportament
În copilărie , adolescenţă:
În copilărie ardea ziare şi avea o plăcere_deosebită de a privi _______________________________
O reacţie de indiferenţă faţă de un animal rănit , ba chiar o plăcere de a privi____________________
In general un adolescent mai timid şi retras dar agresiv_____________________________________
Devenea agresiv atunci când un coleg râdea de el sau făcea glume pe seama lui__________________
_Acum aceeaşi atitudine de agresivitate _________________________________________________
7. Consum toxice
Consum de băuturi alcoolice rar __________________________________________________
8. Evenimente personale deosebite
Traumatism cranio-cerebral fără repercursiuni ____________________________________________
Psihotraume repetate datorită tatăl foarte agresiv,
violent şi _cu o atitudine autoritară
9. Examenul psihic aspecte de ordin general
a ) Ţinuta:
Ţinută corespunzătoare______________________________________________
b ) Starea de igienă:
Starea de igienă corespunzătoare______________________________________
c ) Facies :
_Expresiv_________________________________________________________
d ) Mimica
Mimică mobilă____________________________________________________
e ) Gestica
Gestica normală____________________________________________________
f ) Privirea
Privirea detaşată____________________________________________________
g ) Contact verbal
Contact verbal spontan_______________________________________________
h ) Dialogul
Dialogul sărac______________________________________________________
i ) Activitate verbală
Activitate verbală cu o modificare a vocii cu intensitate scăzută_______________
j ) Atitudine
Atitudine schimbătoare_______________________________________________
Examenul funcţiilor psihice
a ) Percepţia
Prag perceptiv ______________________________________________________
b ) Atenţia
Atenţia normală_____________________________________________________
Gândirea
a ) Tulburări ale conţinutului gândirii
Idei dominante , obsesive______________________________________________
b ) Limbajul
Limbaj obişnuit_____________________________________________________
c ) Intelectul
Intelect mediu_______________________________________________________
d ) Imaginaţia
Imaginaţie exacerbată_________________________________________________
e ) Afectivitatea

95
Instabilitate afectivă__________________________________________________
Anxietate ___________________________________________________________
Hipersensibilitate _____________________________________________________

Data întocmirii Întocmit de


Psiholog .............................

CHESTIONAR AUTOBIOGRAFIC

DATE DE IDENTIFICARE
Nume B. ___ Prenume ___M . ___ Data naşterii __27. 02 . 1963___
Fapta , condamnarea ____4 crime , închisoare pe viaţă____ Tata / Mama
Neculai / Mărioara..

1. Descrieţi familia din care veniţi ( în care v-aţi născut sau / şi aţi crescut ) .
__________ a fost bine , n-am dus lipsă de nimic_________________________
_________ tata ne mai certa , bătea şi ne mai pedepsea ca să învăţăm ce înseamnă disciplina
2. Cum credeţi că familia din care veniţi v-a influenţat viaţa ?
___________nu m-a influenţat niciodată_____________________________________
__________ când m-a influenţat m-a influenţat în bine__________________________
3. Ce consideraţi că ar fi trebuit să facă membrii familiei , inclusiv dumneavoastră pentru ca familia să fie perfectă ?
__________să se înţeleagă , să fie iubitori ____________________________________
__________să asculte copiii de părinţii lor____________________________________
4. Părinţii , fraţii sau surorile dumneavoastră au executat pedepse private de libertate ?
Dacă da , spuneţi ( scrieţi ) de ce .
______________________nu , nu a executat nimeni____________________________
5. Descrieţi cele mai importante momente din viaţa dumneavoastră , fie că au fost plăcute , fie neplăcute .
cele mai importante momente au fost acelea în care m-am împlinit şi m- am _eliberat cele mai importante au fost cele
frumoase şi cele petrecute în familie

6. Gândindu-vă la faptele dumneavoastră , cât de vinovat vă consideraţi şi de ce ?


_______nu aş putea spune că sunt atât de vinovat______________________________

7. Descrieţi cum sunt prietenii dumneavoastră şi cum a fost până acum viaţa dvs alături de aceşti oameni . Nu uitaţi să
spuneţi ( scrieţi ) de cât timp îi cunoaşteţi pe fiecare şi în ce împrejurare i-aţi cunoscut .
_eu sunt cel mai bun prieten al meu _______________________________
în rest ceilalţi sunt perverşi, doar pentru ei şi de cele mai multe ori suntinvidioşi şi
duşmănoşi_________________________________________________
8.Descrieţi pentru ce aţi ajuns în penitenciar şi cum s-au desfăşurat faptele.
_________________am violat şi am omorât patru femei _______________________
9. Scrieţi cum credeţi că ar fi trebuit justiţia să procedeze în cazul dumneavoastră şi ce pedeapsă ar fi fost dreaptă .
___________ mai multă libertate în penitenciar______________________________
10. Privind în urmă, ţinând cont de experienţa acumulată şi aflându-vă în situaţia de atunci, cum aţi proceda la
comiterea faptelor ?
________________________la fel _________________________________________

11. Ce înseamnă pentru dumneavoastră „a reuşi în viaţă„ ?


_________ „a reuşi în viaţă„ este totuşi o întrebare complexă ________________
____________totuşi ce pot eu să spun e că înseamnă să te împlineşti_______________
____________să te împlineşti aşa cum ştii mai bine ____________________________

12 . Ce credeţi că ar fi trebuit să faceţi pentru ca viaţa dumneavoastră să fie perfectă ?


________________să nu fiu prins___________________________________________
13. Cum ar trebui să vă ajute rudele şi prietenii astfel încât să reuşiţi în viaţă?
________________să nu mă judece _________________________________________
_______________să încerce să mă înţeleagă__________________________________

96
14. Care sunt persoanele pe care le iubiţi cel mai mult ?
_______________poate familia când mă gândesc la ei _____________________
_______________în rest nu pot spune că iubesc pe cineva_______________________
_______________sau pe nimeni____________________________________________

15.Cel mai mare rău în viaţă vi l-au făcut prietenii, familia dvs sau justiţia ?
_____________nimeni nu cred că mi-a făcut un rău atât de mare _________________
____________familia nu mi-a făcut nici un rău aşa de mare,eu trebuia să fiu atent ___
___________justiţia oricum nu poate fi condamnată___________________________
16. Pe cine consideraţi vinovat şi de ce, pentru viaţa dumneavoastră ?
_______________pentru viaţa mea nu e nimeni vinovat _________________________
______________vinovat sunt eu pentru că am ajuns aici________________________
_____________ nu trebuia să las să ajung aici_______________________________

Data Întocmit de
15/05/2007 ....................................

INTERVIU CLINIC

DATE DE IDENTIFICARE
Nume _____Balaş___ Prenume ____Mihai___ Data naşterii ___27. 02 . 1963___
Fapta / condamnarea ____4 crime / închisoare pe viaţă___ Tata / Mama
________Neculai / Mărioara ____.

1. Aţi mai fost la psiholog ? Dacă da se va insista pe motivaţie


______________da , pentru evaluarea periodică_____________________________
2. Dar în penitenciar aţi mai fost ? Dacă da – ce probleme personale aţi avut ?
_____da am fost în penitenciar pe motiv de tulburări, nestăpânire, agresivitate ____

3. De cine aţi fost crescut? În familia dvs cu cine v-aţi înţeles mai bine? De ce? De ce nu şi cei care v-au crescut / ceilalţi
din familie ? (dacă este cazul)
____am fost crescut de către părinţi şi m-am înţeles bine cu toţi din familie. Au mai fost certuri cu mama pentru că se
enerva repede şi cu tata cand se îmbăta şi ne bătea_________________________
4. Părinţii, fraţii consumă alcool, droguri? Dacă da – de când? Cât de mult?
_____nu consumă nimeni droguri,se mai consumă băutură dar nu mereu şi nu foarte multă
băutură____________________________
5. Părinţii , fraţii suferă de vreo boală ? Dacă da – ce fel de boală ?
________fraţii nu suferă de boală ______________________________________________________
_______ părinţii ştiu că sunt bolnavi cu ficatul dar nu ştiu ce fel de boală au ___________________
6. Aţi fugit de acasă ? Dacă da - care au fost motivele ? S-a întâmplat de multe ori ?
da , de mai multe ori şi cam de fiecare dată pentru că făceam ceva de care îmi era frică, mă certam cu părinţii sau pentru
că nu mă lăsau undeva eram nevoit să fug de acasă pentru a ajunge unde vroiam eu să ajung iar ei nu mă
lăsau_______________________________________________
7. Câte clase aveţi? Din ce cauză nu aţi mai mers la şcoală?
_____11 clase iar mai târziu am fost arestat ____________________________________________

8. Sunteţi consumator de alcool? Dacă da – ce anume consumaţi? Căt de des? Când ?


_____Înainte să fiu arestat mai beam când şi când ________________________________________
_____beam vin ____________________________________________________________________
Beam, dar nu mult, cand ştiam că se apropie ceva important şi aveam emoţii______________

9. Sunteţi fumător ? Dacă da – fumaţi un anumit tip de ţigări sau orice ? Căt de mult fumaţi ?
________am fumat cand şi cand ___________________________________________________
10. Consumaţi droguri ? Dacă da – ce anume ? De la ce vârstă ? Cât pe zi ? Cât de des ? Unde ? Ce tratamente aţi urmat ?
Aţi încercat singur să renunţaţi ?
_______nu consum droguri __________________________________________________________
_______nici nu am consumat _________________________________________________________
11. Aţi fost bătut sau abuzat vreodată ? Dacă da – de către cine ? S-a întâmplat de mai multe ori ? Cum aţi reacţionat ?

97
____da, de părinţi şi atunci pentru prostiile care le făceam__________________________________
___când era tata beat şi spunea că nu am învăţat ce înseamnă disciplina_______________________
___mama nu se băga şi atunci fugeam de acasă___________________________________________
12. Aveţi tatuaje ? Dacă da – câte ? Ce v-a determinat să vă faceţi tatuaje ?
____da , am 4 tatuaje _______________________________________________________________
____le-am făcut pentru că îmi plac şi reprezintă o parte din lumea care îmi aparţine , din care fac parte doar eu
13. Aveţi tăieturi provocate de dumneavoastră , în libertate? Dar în penitenciar? Dacă da –câte? Care au fost motivele?
____am cam 4 tăieturi din libertate dar nu mai ştiu de ce sau când le-am făcut _________________
____din penitenciar am mai multe şi le-am făcut pentru a-mi atinge scopul şi pentru a forţa cadrele
14. Aţi fost internat în spital sau aţi urmat tratamente de lungă durată ( chiar şi ambulatoriu ) ? Dacă da – care au fost
motivele ? Când ?
______am fost internat pentru operaţie de apendice_______________________ ________________
_____am mai fost internat şi pentru o intoxicare cu pastile __________________________________
_____în_rest nu mai ştiu_____________ ________________________________________________

15. Aţi suferit traumatisme în urma unor căzături sau lovituri (la cap) ? Dacă da – aţi urmat un tratament sau aţi fost
internat din această cauză ?
____nu mai stiu , am o taietură mare în cap de la o săritură în apă____________________________
16. V-aţi gândit vreodată să vă sinucideţi sau chiar aţi încercat ? Dacă da –când ? Care au fost motivele ?
_____da , m-am gândit şi am şi încercat dar m-a prins gardianul de pe hol în ultimul moment ._____
____asta s-a întâmplat în luna Februarie a anului 2004 şi mă mai gândesc la asta când sunt supărat că sunt aici şi mă
gândesc doar când sunt nervos __________________________________________
17. Aveţi prieteni ? Ce fel de oameni sunt ? Câţi prieteni aveţi ?
______nu pot să spun că am prieteni____________________________________________________
_____dar unii sunt buni alţii răi _______________________________________________________
_____cel mai bun prieten sunt eu ______________________________________________________
18. Cum apreciaţi relaţiile cu persoanele de sex opus? Vă simţiţi mai atras de femei /de bărbaţi? V-au dezamăgit vreodată?
Care credeţi că au fost motivele ?
_____mă simt atras de femei __________________________________________________________
_____am fost şi dezamăgit de ele ______________________________________________________
_____iar relaţiile cu persoanele de sex opus nu ştiu cum să le apreciez_________________________
19. Sunteţi căsătorit ? Dacă nu – ce s-a întâmplat? Acum sunteţi implicat intr-o relaţie? Copii aveţi? Dacă da – câţi?
_____nu sunt căsătorit ___________________________________________________
_____nu am copii _______________________________________________________
_____am ţinut la cineva cândva_____________________________________________
20. Cum dormiţi? Dacă aveţi probleme de somn, când apar? Sub ce formă?Aveţi coşmaruri?
Aveţi insomnii: la adormire, în timpul nopţii sau spre dimineaţă?
____ de obicei dorm bine ________________________________________________
____ câte o dată nu pot să mă mişc sau să vorbesc____________________________
_____insomnii nu am , dar mă mai uit pe fereastră uneori să văd cerul noaptea _____
21. Vă aflaţi pentru prima dată într-un penitenciar? Dacă nu , de câte ori aţi mai fost condamnat şi pentru ce ?
______da , pentru prima şi ultima dată______________________________________
22. Care este fapta pentru care sunteţi învinuit / condamnat ?
_____pentru viol şi crimă _________________________________________________
23. Regretaţi fapta comisă ? Consideraţi că pedeapsa este justă ?
_____nu pot eu să vorbesc de pedeapsa mea __________________________________
____asta a fost , asta este _________________________________________________
24. Sunteţi o persoană violentă / agresivă ? Dacă da – aţi lovit o altă persoană ?
____ da , sunt violent , am lovit mai multe persoane la nervi , la supărare sau din joacă
___ mă înfurii dacă cineva râde sau îşi bate joc de mine ________________________
____nu suport să se vorbească de mine sau să se facă glume pe seama mea _________
25. Consideraţi că cei din jur au o atitudine – negativă / neutră / pozitivă faţă de persoana dumneavoastră ?
_____cred că sunt persoane care au o atitudine neutră faţă de mine _______________
_____dar şi persoane care au o atitudine negativă sau pozitivă faţă de persoana mea
26. În general vă place să vă impuneţi punctul de vedere ?
_____depinde despre ce este vorba şi ce se discută ____________________________
_____depinde şi dacă este bun acel punct de vedere care vreau să-l impun__________

Data examinării Întocmit de


15/05 /2007 Psiholog ...............................

98
TESTUL ARBORELUI

Această probă psihodiagnostică constă în desenul unui arbore şi este un test proiectiv .
Subiectul, pus în faţa sarcinii de a desena un arbore, nu poate evita o proiecţie inconştientă a diverselor aspecte ale
personalităţii proprii.
După un simbolism elementar,
 trunchiul - este asemănat structurii personalităţii
 coroana – face legătura la raporturile cu mediul
 rădăcina – face referire în sens de siguranţă, adaptare, afectivitate posibilă şi ataşament de viaţă.
Prin aplicarea acestui test putem obţine informaţii importante despre:
 personalitatea subiectului
 imaginea subiectului asupra mediului din care face parte
 imaginea subiectului asupra faptelor sale.

TESTUL ARBORELUI

Nume _______ B._____________ Prenume _____M._______________


Data naşterii ________________________27 / 02 / 1963 __________________
Tatăl / Mama _______Nicolae / Mărioara____________________________
Fapta / Condamnarea _____4 omoruri cu viol __/ condamnat pe viaţă ____
Data examinării ____20 / 05 / 2007____________________________________

99
SUBIECTUL - B. M .
Nume/Prenume B. M.

Vârsta (data naşterii) : FOAIE DE PROTOCOL

100
44 ani /27.02.1963
Indici de apreciere a desenului Taxonomia parametrilor de Varianta Observaţii
interpretare corespun-
zătoare
I . Aprecierea imaginii de ansamblu I.
O.A. – Observaţia ansamblului I. O.A.
a . Ideea de sinteză b
b . Ideea de analiză
I.G.- Impresia globală I . I.G.
a . Plastic – artistică
b . Plastic – detaşată c
c . Plastic – dizarmonicată
d . Plastic – apatică
E.G. Expresia grafică R.T.C. A.C. I . E.G.
a . clară
R- Rădăcina b . puternică , precisă
T- Trunchiul c . armonioasă , pictată
C- Coroana d . alunecoasă , superficială
A.C.- Alte componente e . fragilă , destinsă
f . ornată
g . dezordonată
h . monotonă
i . friabilă
j . rigidă
k . frizantă
II Schema procesului de proiecţie II .
P – plasarea desenului în pagină a . poziţie centrală II . P
b . deplasare în sus
c . deplasare în jos
d . deplasare la dreapta
e . deplasare la stânga
f . depăşirea spaţiului grafic
M – Mărimea desenului a . normală , echilibrată II . M
b . supradimensionată
c . subdimensionată a
P.M. – Parametrii măsurabili II . PM
a . înălţimea rădăcinii Hr
b . înălţimea trunchiului Ht
c . înălţimea coroanei Hc
d . lăţimea coroanei Lc
e . Hr > ( Ht + Hc) h
f . Ht < Hc
f`. Ht < Hc/2
g . Ht > Hc
h . Ht = Hc
i . Hr de o parte şi de alta a liniei
solului
L .S. – Linia solului II . LS
a . prezenţa liniei solului
b . linia solului deasupra
bazei trunchiului
c . fuziunea bazei trunchiului
cu rădăcina f
d . linia solului oblică
e . linia solului sub
baza trunchiului
f . absenţa liniei solului

III . Semnificaţia componentelor III

101
R – Rădăcina a . prezenţa rădăcinii III . R
b . absenţa rădăcinii
c . rădăcina din linie simplă
d . rădăcina din linie dublă b
închisă
e . rădăcina din linie dublă
deschisă
f . rădăcina cu sudură
T – Trunchiul a . prezenţa trunchiului III .T
b . absenţa trunchiului a
C.T. – Conturul trunchiului a . din linie continuă III .TCT
b . din linie întreruptă
c . din linie ondulată
d . din linie neregulată la a
dreapta / stânga
e . din linii difuze , întrerupte
E.T.- Expresia trunchiului a . din linie simplă III . TET
b . din linie dublă
( paralele echidistante ) a
B.T . – Baza trunchiului a . tubulară III . TBT
b . tubulară , lărgită la dreapta
c . tubulară , lărgită la stânga
d . tubulară , lărgită în
ambele părţi
e . dreaptă , aşezată pe d
margina foii
f . situată pe o colină sau
pe o insulă
g . baza de sudură
F .T. – Forma trunchiului a . trunchi conic III . FTF
b . trunchi cu adâncituri
c . trunchi în formă de ,,S,,
d . trunchi cu umflături
( excrescente )
e . trunchi cu îngroşări şi
ştrangulări
f . trunchi de brad într-un f
pom fructifer
g . trunchi şi ramuri cu sudură
h . trunchi şi ramuri din
linii întrerupte
i . trunchi cu forme drepte şi
unghiulare
j . trunchi cu sprijin ( ţăruş )
E X – Extremităţile trunchiului a . deschise în ambele părţi III . TEX
b . trunchi deschis la bază
c . trunchi deschis în jos
d . trunchi închis jos , deschis în b
sus , ramuri din linie unică
e . trunchi deschis în coroană
balon
D.T . – Direcţia trunchiului a . înclinare spre stânga III . TDT
b . înclinare spre dreapta b
S.C. – Scoarţa ( suprafaţa ) a . din linii ascuţite , dantelate , III . TSC
forme geometrice
b . din linii curbe, rotunde, arcuite
c . scoarţă cu ,, pete ,,,
scorbură sau ,,nod ,, c
d . scoarţă umbrită la stânga
e . scoarţă umbrită la dreapta

102
C.R. – Coroana – Ramuri a . ramuri structurate III . CRO
necircumscrise
O – Organizarea coroanei b . ramuri structurate
circumscrise
c . ramuri – tub izolate c
dezorganizate
F – Forma coroanei a . coroană cu conturul ondulat III . CRF
b . coroană cu conturul tremurat
c . coroană în formă de balon
d . coroană ,, mâzgâlită ,,
e . coroană în formă de bucle
f . coroană cu penaj de fum
g . coroană în formă de spalier
h . coroană în formă de arcadă
i . coroană cu ,, baloane de nori,,
j . coroană ,,în umbră ,,
k . coroană cu spaţii vide m
l . coroană aplatizată
m . coroană cu ramificaţii
abundente
n . coroană în formă de mătură
o . coroană în formă de reţea
p . coroană cu forme inverse
q . coroană cu paranteze
CE – Centrarea ramurilor a . centripetă III.CR CE
b . centrifugă
c . radială b
d . concentrică
D – Direcţia coroanei şi a a . în poziţie normală III . CRD
ramurilor b . în poziţie inversă
c . înclinaţie spre dreapta
d . înclinaţie spre stânga
e . direcţie orizontală
f . ridicarea spre dreapta ,
recăderea spre stânga c
g . ramuri ascendente
h . ramuri care cad
i . coroană ( arbore ) ,, bătută de
vânt ,,
j . ramuri în jos şi la stânga
k . ramuri care atârnă
( ,, cai obosiţi ,, )
ER – Expresia ramurilor a . dintr-o linie continuă III CR ER
b . dintr-o linie discontinuă
c . din două linii continuie c
paralele
d . din două linii discontinuie
FR – Forma ramurilor a . tubulare III CR FR
b .tubulare în dezordine
c . tubulare deschise la
extremităţi
d . deschise
e . în formă de flăcări
f . în formă de spini şi pumnale
g . aplatizate
h . închise a,l
i . deformate
j . ramuri prea lungi ( şi libere )
k . izolate , căzând
l . cu părţile exterioare ascuţite

103
m . legate de rădăcină sau
de sol
n . curbate
o . etajate
p . tăiate frontal
q . în formă de unghi ( în echer )
r . în formă de unghi ( izolate )
s . în formă de frunze de
palmier
t . retezate
u . ramuri frontale izolate
v . ramuri măciucă
w . izolate în contrasens
x . încrucişate
CO - Coordonarea ramurilor a . armonioasă III CR CO
b . dizarmonică
c . fără semnificaţie b
FZ – Frunzele a . prezenţa frunzelor în desen III . FZ
b . absenţa frunzelor din desen
c . frunziş căzut ,, ca un sac ,,
d . frunze ( şi fructe ) b
supradimensionate
e . frunze ( şi fructe ) căzând
sau căzute
FL – Florile a . prezenţa florilor în desen III . FL
b . absenţa florilor din desen b
FR – Fructele a . prezenţa fructelor în desen III . FR
b . fructe ( şi frunze )
supradimensionate
c . fructe libere în spaţiul
coroanei e
d . fructe ( şi frunze ) căzând
sau căzute
e . lipsa frunzelor
IV . Particularităţi ale desenului a . regularităţi IV . PC
( PC ) b . deformări
c . stereotipii
d . accesorii
e . antropomorfisme
f . culoarea desenului d, g’, g”
g . accentuarea
g’ .accentuarea spre dreapta
g” . accentuarea spre stânga
g”’. echilibru
h . arborele în context grafic
( peisaj )
h’ . peisaj schematic
h” . peisaj complex
i . forme degenerate
i’. crengi groase din
trunchi subţire
i” . crengi în formă de spini
sau pumnal
j . forme inautentice
k . schimbare tematică

Data examinării

Nume prenume ____ B. M. ___ Data naşterii ___27 . 02 . 1963____


Tata / Mama ___Necuali / Mariana ___, fapta şi condamnarea

104
____4 omoruri cu viol / condamnat pe viaţă ___ .
CHESTIONAR P.A.
Se răspunde cu „ DA „ / „ NU „

1 . În general , sunteţi un om voios şi fără grijă ? Da


2 . Sunteţi sensibil ( ă ) la jigniri ? Nu
3 . Uneori vă dau repede lacrimile ? Nu
4 . După ce aţi terminat cu bine o treabă oarecare , vi se întâmplă să vă îndoiţi Nu
totuşi că aţi făcut bine şi să nu aveţi linişte până cand nu vă convingeţi încă
o dată ?
5 . În copilărie aţi fost tot atât de îndrăzneţ / îndrăzneaţă ca şi ceilalţi / celelalte Da
de o vârstă cu dumneavoastră ?
6 . Dispziţia dvs este schimbătoare , de la mare voioşie la mare deprimare ? Da
7 . De obicei , într-o reuniunie amicală sunteţi în centrul atenţiei celorlaţi ? Nu
8 . Sunt zile în care , fără motiv aparent , sunteţi iritat (ă) şi îmbufnat (ă) , încât Da
este mai bine să nu vi se adreseze nimeni ?
9 . Credeţi ca sunteţi o persoană serioasă ? Da
10 . Sunteţi în stare să vă entuziasmaţi puternic ? Nu
11 . Sunteţi foarte întreprinzător ? Da
12 . Uitaţi uşor când o persoană v-a jignit ? Da
13 . Sunteţi foarte milos ? Nu
14 . Atunci când puneţi o scrisoare la cutie , obişnuiţi să controlaţi cu mâna Da
dacă scrisoarea a intrat cu adevărat ?
15 . Aveţi ambiţia ca la locul de muncă să faceţi parte din cei mai buni ? Da
16 . Vă este frică ( sau v-a fost când eraţi copil ) de furtună şi de câini ? Nu
17 . Unii oameni cred despre dvs că sunteţi puţin pedant ? Da
18 . Dispoziţia dvs depinde de întâmplările prin care treceţi ? Da
19 . Sunteţi frecvent agreat (ă) , simpatizat (ă) de către toţi cunoscuţii dvs ? Nu
20 . Aveţi uneori stări de nelinişte şi de tensiune ( încordare ) puternice ? Da
21 . De obicei vă simţiţi apăsat (ă) de ceva , deprimat (ă) ? Da
22 . Aţi avut , până acum , crize de plâns sau crize nervoase ? Da
23 . Vă vine greu să staţi pe scaun un timp mai îndelungat ? Da
24 . Când cineva v-a făcut o nedreptate , luptaţi energic pentru interesele d Da
25 . Sunteţi în stare să tăiaţi un animal ? Da
26 . Vă supără faptul că , uneori , acasa , perdeaua sau faţa de masă sunt puţin Nu
cam strâmbe şi le îndreptaţi imediat ?
27 . Când eraţi copil , vă era frică să rămâneţi seara singur (ă) acasă? Nu
28 . Vi se schimbă des dispoziţia fără motiv ? Da
29 . În activitatea dvs profesională sunteţi mereu printre cei mai capabili ? Nu
30 . Vă înfuriaţi repede ? Da
31 . Puteţi fi , câteodată , cu adevărat exuberant (ă) , voios / voioasă ? Da
32 . Puteţi uneori să trăiţi un moment de fericire ? Nu
33. Aţi fi de acord să fiţi invitat la o reuniune veselă ? Da
34 . De obicei , spuneţi oamenilor în mod descis părerea dvs ? Nu
35 . Vă impresionează dacă vedeţi sânge ? Da
36 . Vă place o activitate cu mare răspundere personală ? Da
37 . Sunteţi înclinat (ă) să interveniţi pentru oameni cărora li s-a facut o Nu
nedreptate ?
38 . Vă simţiţi prost când vă duceţi într-o cameră întunecoasă ? Nu
39 . Vă plac mai mult activităţile care trebuie făcute încet şi foarte exact , în Nu
locul celor care pot fi făcute repede şi fără migală ?
40 . Sunteţi o persoană deosebit de sociabilă ? Da
41 . La şcoală vă plăcea ( vă place ) să recitaţi poezii ? Nu
42 . Aţi fugit vreodată de acasă când eraţi copil ? Da
43 . Vi se pare grea viaţa ? Da
44 . Vi s-a întâmplat să fiţi atât de tulburat de conflicte sau de supărări încât Da
v-a fost imposibil să vă mai duceţi la şcoală ( lucru ) ?
45 . S-ar putea spune despre dvs că în general nu vă pierdeţi prea repede Nu
buna dispoziţie atunci când aveţi un insucces ?
46 . Dacă v-ar jigni cineva , aţi face dvs primul pas spre împăcare ? Nu

105
47 . Vă plac animalele ? Da
48 . Vă întoarceţi uneori din drum ca să vă convingeţi că acasă sau la locul Nu
de muncă totul este în regulă şi că nimic nu se poate întâmpla ?
49 . Sunteţi câteodată chinuit de o frică nelămurită că dvs sau rudelor dvs Da
li s-ar putea întâmpla ceva rău ?
50 . Credeţi că dispoziţia dvs depinde de starea vremii ? Nu
51 . V-ar displace cumva să urcaţi pe o scenă şi să vorbiţi în faţa Da
publicului ?
52 . Când cineva vă necăjeşte rău de tot şi cu intenţie aţi fi în stare să vă Da
ieşiţi din fire şi să vă încăieraţi ?
53 . Vă plac mult petrecerile ? Da
54 . Vă simţiţi adânc descurajat (ă) când aveţi decepţii ? Da
55 . Vă place o muncă unde dvs să trebuiască să organizaţi mult ? Da
56 . În mod obişnuit , urmăriţi cu tărie scopul pe care vi l-aţi propus , chiar Nu
dacă întâmpinaţi multă rezistenţă ?
57 . Poate să vă influenteze intr-atât un film tragic, încât să vă dea lacrimile ? Da
58 . Vi se întâmplă des să adormiţi cu greutate pentru că vă gândiţi la Da
problemele zilei sau ale viitorului ?
59 . Ca şcolar , aţi suflat colegilor sau i-aţi lăsat să copie ? Da
60 . V-ar displace să treceţi prin cimitir în întuneric ? Nu
61 . Vi se întâmplă , câteodată , să mergeţi seara la culcare şi diminaţa să vă Da
sculaţi prost dispus şi apăsat , stare care să dureze câteva ore ?
62 . Sunteţi peste măsură de grijuliu ca acasă la dvs fiecare lucru să aibă Nu
un loc al lui ?
63 . Puteţi să vă adaptaţi la situaţiile noi ? Da
64 . Aveţi uneori dureri de cap ? Da
65 . Râdeţi des ? Nu

66 . Cu oamenii pentru care nu aveţi consideraţie , vă puteţi purta Da


foarte prietenos , încât ei să nu observe adevărata dvs părere
despre ei ?
67 . Sunteţi o persoană vioaie , plină de viaţă ? Nu
68 . Suferiţi mult ( vă supără rău ) din pricina nedreptăţii ? Da
69 . Sunteţi un categoric prieten al naturii ? Da
70 . Întru-cât nu sunteţi chiar atât de sigur (ă), aveţi obiceiul ca atunci Nu
când plecaţi de acasă sau mergeţi la culcare să controlaţi totdeauna
încă o dată starea unor lucruri , ca de pildă : dacă gazul este închis ,
dacă aparatele electrice sunt scoase din priză , dacă uşile sunt
încuiate ?
71 . Vi se poate schimba dispoziţia în urma consumării alcoolului ? Da
72 . Colaboraţi sau aţi colaborat cu plăcere la cercuri teatrale de Nu
amatori ?
73 . Vă este câteo dată foarte dor de depărtări ? Da
74 . În mod obişnuit , priviţi viitorul cu pesimism ? Da
75 . Vi se poate schimba atât de puternic dispoziţia încât să aveţi uneori Da
un mare sentiment de bucurie pentru ca apoi să cădeţi într-o stare grea
de amărăciune ?
76 . Vă vine uşor să creaţi o bună dispoziţie într-o societate , într-o Nu
reuniune ?
77 . De obicei , rămâneţi multă vreme supărat (ă) ? Da
78 . Sunteţi foarte puternic impresionat (ă) de suferinţa altor oameni ? Nu
79 . În mod obişnuit , în caietele de şcoală scriaţi încă o dată pagina dacă Nu
se întâmpla să faceţi o pată de cerneală ?
80 . Se poate spune că în general vă arătaţi faţă de oameni mai mult prudent Nu
si bănuitor decât încrezător ?
81 . Aveţi des vise cu spaime ? Nu
82 . Sunteţi câteodată terorizat de gândul că , fiind pe peronul unei gări , aţi Da
putea să vă aruncaţi înaintea trenului împotriva voinţei dvs ?
83 . În mod obişnuit , deveniţi vesel (ă) int-un loc plăcut ? Nu
84 . În general , vă debarasaţi (vă scăpaţi ) uşor de problemele apăsătoare Da

106
şi nu vă mai gândiţi mereu la ele ?
85 . Când consumaţi alcool deveniţi de obicei impulsiv ? Da
86 . În discuţii , sunteţi mai degrabă zgârcit (ă) la vorbă decât vorbăreţ(ă) ? Da
87 . Atunci când trebuie să colaboraţi la o reprezentaţie teatrală , aţi putea
să vă însuşiţi atât de bine şi cu atâta dăruire rolul , încât pe scenă să Nu
uitaţi complet că sunteţi un altul ?

TEST DE PERSONALITATE ACCENTUATĂ


___ GRILA DE CORECŢIE __
Valori standard ale cotei Procentaj simptomatic
24 100 %
18 75 %
12 50 %
6 25 %

Cu cât rezultatul / cota se apropie de 24 , cu atât se face marcată direcţia de „accentuare” a personalităţii .
GRUPA DA NU
I - DEMONSTRATIV 7 ,19 ,22 ,29 ,41 ,44 ,63 ,66 ,73 ,85 , 88 51
II - HIPEREXACT 4 ,14 ,17 ,26 ,39 ,48 ,58 ,61 ,70 ,80 , 83 36
III - HIPERPERSEVERENT 2 ,15 ,24 ,34 ,37 ,56 ,68 ,78 , 81 12,46,59
IV - NESTĂPÂNIT 8 ,20 ,30 ,42 ,52 ,64 ,74 ,86 -
V - HIPERTIM 1 ,11 ,23 ,33 ,45 ,55 ,67 ,77 -
31,53,65
VI - DISTIMIC 9 ,21 ,43 ,75 ,87
-
VII - CICLOTIM 6 ,18 ,28 ,40 ,50 ,62 ,72 ,84 -
VIII - EXALTAT 10 ,32 ,54 ,76 5
IX - ANXIOS 16 ,27 ,38 ,49 ,60 ,71 ,82 25
X - EMOTIV 3 ,13 ,35 ,47 ,57 ,69 ,79

Grupele cu 12 întrebări Grupele cu 8 întrebări Grupele cu 4 întrebări


( I , II , III ) ( IV , V , VI , VII , IX , X ) ( VIII )
1 răspuns 8,3% 1 răspuns 12,5% 1 răspuns 25%
simptomatic simptomatic simptomatic
2 răspunsuri 16,6% 2 răspunsuri 25% 2 răspunsuri 50%
simptomatice Simptomatice simptomatice
3 răspunsuri 24,9% 3 răspunsuri 37,5% 3 răspunsuri 75%
simptomatice simptomatice simptomatice
4 răspunsuri 33,2% 4 răspunsuri 50% 4 răspunsuri 100
simptomatice Simptomatice simptomatice %
5 răspunsuri 41,5% 5 răspunsuri 62,5
simptomatice Simptomatice %
6 răspunsuri 49,8% 6 răspunsuri 75%
simptomatice Simptomatice
7 răspunsuri 58,1% 7 răspunsuri 87,5
simptomatice Simptomatice %
8 răspunsuri 66,4% 8 răspunsuri 100%
simptomatice Simptomatice
9 răspunsuri 74,7%
Simptomatice
10 răspunsuri 83%
simptomatice
11 răspunsuri 91,3%
simptomatice
12 răspunsuri 99,6%

107
simptomatice

108
TEST 16 P . F .

109
110
111
112
113
GRILA DE CORECŢIE PENTRU 16 P. F.

N.B. 2 puncte (a) 1 punct (b) 2 puncte (c)


1. A 20 3,52,101,126,176 26,27,51,76,151

2. B 13 152,177,178 28,53,54,78,103,128 77,102,127,153

3. C 26 4,30,55,104,105,130,179 5,29,79,80,129,154

4. E 26 7,56,131,155,156,180,181 6,31,32,57,81,106

5. F 26 33,58,83,132,133,182,183 8,82,107,108,157,158

6. G 20 109,134,160,184,185 9,34,59,84,159

7. H 26 10,36,110,111,135,136,186 35,60,61,85,86,161

8. I 20 12,37,112,138,163 11,62,87,137,162

9. L 20 38,88,113,114,164 13,63,64,89,139

10. M 26 39,40,65,91,115,116,140 14,15,90,141,165,166

11. N 20 17,42,117,142,167 16,41,66,67,92

12. O 26 18,43,69,94,118,119,143 19,44,68,93,144,168

13. Q1 20 20,46,70,145,169 21,45,95,120,170

14. Q2 20 47,71,72,146,171 22,96,97,121,122

15. Q3 20 48,73,98,148,173 23,24,123,147,172

16. Q4 26 49,50,74,99,124,149,174 25,75,100,125,150,175

Etalonul original (frantuzesc) pentru 16 PF

N.S. A B C E F G H I
10 16-20 12-13 23-26 19-26 21-26 19-20 23-26 17-20
9 15 11 21-22 18 20 18 22 16
8 14 - 20 16-17 18-19 17 20-21 15
7 13 10 18-19 14-15 17 16 17-19 13-14
6 11-12 - 16-17 13 15-16 14-15 15-16 12
5 10 9 15 11-12 13-14 13 13-14 10-11
4 9 8 13-14 10 11-12 11-12 11-12 9
3 8 7 12 8-9 9-10 10 8-10 8
2 6-7 6 10-11 6-7 7-8 8-9 6-7 6-7
1 5 5 9 5 6 6-7 5 5
0 0-4 0-4 0-8 0-4 0-5 0-5 0-4 0-4

89
N.S. L M N O Q1 Q2 Q3 Q4
10 16-20 21-226 15-20 17-26 17-20 17-20 19-20 21-26
9 15 19-20 14 16 16 16 17-18 19-20
8 13-14 17-18 13 14-15 14-15 15 16 17-18
7 12 16 12 12-13 13 13-14 15 15-16
6 10-11 15 11 10-11 12 12 13-14 13-14
5 9 13-14 10 8-9 10-11 10-11 12 11-12
4 8 11-12 8-9 7 9 8-9 10-11 8-10
3 7 10 7 5-6 8 7 9 6-7
2 5-6 8-9 6 4 7 6 8 5
1 4 6-7 5 3 6 4-5 6-7 3-4
0 0-3 0-5 0-4 0-2 0-5 0-3 0-5 0-2

Factorii de ordinul II - N.S.

Nr Factorii F. mic Mic Moderat Ridicat F. ridicat


1 Adapt.-anx. (-20) (-1,7) (-1,6) (2,4) (2,5) (6,7) (6,8) (10,4) >10,5
2 Introv.-extrov. (-3,1) (7,8) (7,9) (13) (13,1) (16,3) (16,4) (19,9) >20
3 Dinam.-inhib. (-5,1) (-0,7) (-0,6) (2,3) (2,4) (5,8) (5,9) (8,3) >8,4
4 Indep.-supun. (-5) (5,5) (5,6) (8) (8,1) (10) (10,1) (13,5) >13,6

CHEIA CHESTIONARULUI 16 P.F.

Factor N.B. Itemii care sunt notaţi cu două puncte


totală A b c
A 20 3 , 52 , 101 , 126 , 176 ; vezi mai jos 26 , 27 , 51 , 76 , 151 ;
B 13 Aceste răspunsuri primesc 1 punct
152 , 177 , 178 ; 28 , 53 , 54 , 77 , 102 , 127 , 153 ;
78 , 103 , 128 ;
C 26 4 , 30 , 55 , 104 , 105 , 130 , Răspunsul b 5 , 29 , 79 , 80 , 129 , 154 ;
179 ; primeşte
E 26 7 , 56 , 130 , 155 , 156 , 180 , întotdeauna 6 , 31 , 32 , 57 , 81 , 106 ;
181 ; 1 punct
F 26 33 , 58 , 83 , 132 , 133 , 182 , (inclusiv la 8 , 82 , 107 , 108 , 157 ,
183 ; factorul A ) 158 ;
G 20 109 , 134 , 160 , 184 , 185 ; 9 , 34 , 59 , 84 , 159 ;
H 26 10 , 36 , 110 , 111 , 135 , 35 , 60 , 61 , 85 , 86 , 161 ;
136 , 186 ;
I 20 12 , 37 , 112 , 138 , 163 ; 11 , 62 , 87 , 137 , 162 ;
L 20 38 , 88 , 113 , 114 , 164 ; 13 , 63 , 64 , 89 , 139 ;
M 26 39 , 40 , 65 , 91 , 115 , 116 , 14 , 15 , 90 , 141 , 165 ,
140 ; 166 ;
N 20 17 , 42 , 117 , 142 , 167 ; 16 , 41 , 66 , 67 , 92 ;
O 26 18 , 43 , 69 , 94 , 118 , 119 , 19 , 44 , 68 , 93 , 144 , 168 ;
143 ;
Q1 20 20 , 46 , 70 , 145 , 169 ; 21 , 45 , 95 , 120 , 170 ;
Q2 20 41 , 71 , 72 , 146 , 171 ; 22 , 96 , 97 , 121 , 122 ;
Q3 20 48 , 73 , 98 , 148 , 173 ; 23 , 24 , 123 , 147 , 172 ;
Q4 26 49 , 50 , 74 , 99 , 124 , 149 , 25 , 75 , 100 , 125 , 150 , 175 .
174 ;

4. 2 . INTERPRETAREA REZULTATELOR

90
CONCLUZIILE TESTULUI ARBORELUI :
După încadrarea în pagină a desenului - care ocupă aproape toată suprafaţa paginii – reiese dorinţa de a
atrage atenţia .
Prin înclinarea coroanei spre dreapta deducem - aroganţă
-o conştiinţă de sine exagerată
- un simţ slab al realităţii
- superficialitate
Prin particularitatea şi accentuarea desenului din partea stângă a coroanei, cu semnificaţie specială,
identificăm - un conflict intim şi o tensiune emotivă
– care, în acest caz reprezintă reproşul faţă de mamă - datorat faptului că mama
nu l-a apărat în faţa tatălui
- apartenenţa la trecut - familia
-tot prin această particularitate se mai pot identifica - imaturitatea
- întârzierea intelectuală a subiectului

Prin forma trunchiului cu trăsăturile aproape drepte şi înfipte în baza coroanei distingem:
-rigiditate
-iritabilitate

Centrarea desenului centrifug cu ramurile spre exterior, coroana ramificată, extremităţile ramurilor
bogate
în rămurele, ne arată :
- agresivitatea subiectului
-caracterul impulsiv
- violenţa primitivă
- capriciozitate
- extraversiune
- iniţiativă
- susceptibiltate
- lipsa adaptabilităţii
- slabă capacitate de autocontrol

CONCLUZIILE ÎN URMA APLICĂRII TESTULUI DE PERSONALITATE ACCENTUATĂ

Valori standard ale cotei Procentaj simptomatic


24 100 %
18 75 %
12 50 %
6 25 %

Cu cât rezultatul / cota se apropie de 24 , cu atât se face marcată direcţia de „accentuare” a


personalităţii .

În urma aplicării PA reiese faptul că subiectul accentuează în personalitatea lui o serie de caracteristici:
- lipsă totală de stăpânire şi autocontrol
- existenţa sindromului de agitatie psihomotorie - expresie motorie mai mult sau mai puţin tulburată ,
dezordonată , ieşită de sub controlul involuntar printr-o stare afectivă halucinatorie, delirantă , destructurare în
mai multe sau mai puţine grade a conştienţei , reacţie la factorii psihotraumatizanţi din copilărie .
- dezvoltă un temperament hipomaniacal - tulburări afective
- manifestă prin episoade de depresie
- excese de furie
- activitate permanenta
- instabilitate profesională
- abuzul de substanţe
- un larg repertoriu de comportamente sexuale
- tendinta către folsosirea excesiva a ornamentatiei .

CONCLUZIILE ÎN URMA APLICĂRII TESTULUI 16 PF

91
Rezultate PROFIL 16 PF
Factorul 1 = anxietate –adaptabilitate = 97,4 - anxietate ridicată , subiectul este nesatisfăcut de
capacitatea sa de a răspunde cerinţelor vieţii şi de a-şi realiza dorinţele
Factorul 2 = introversie – extraversie = 132,9 – satisfacţie generală faţă de propria persoană
Factorul 3 = emotivitate – dinamism = - 39,1 – emotivitate difuză de tip depresiv şi frustrant,
tendinţa de a reflecta prea mult
Factorul 4 = supunere – independenţă= 134,6 – tendinţă spre agresivitate
Tot din profilul 16 PF putem extrage următoarele caracteristici ale subiectului :
- mai puţin inteligent
- gândire concretă
- caracter emotiv
- influenţabil
- iritabil
- nemulţumit
- agresiv
- încăpăţânat
- face ceea ce-i place
- neâncrezător
- suspicios
- egoist
- neliniştit
- deprimat
- are gânduri negre
- incapabil să se integreze
- necontrolat
- nepăsător
- impulsiv
- are energie dar nu are scopuri în care să o folosească .
Prin aplicarea chestionarelor autobiografice , a testului proiectiv , a testelor de personalitate putem
verifica viabilitatea rezultatelor obţinute .

FIŞĂ PSIHOLOGICĂ

1. DATE DE IDENTIFICARE

Nume __________B . ___________ Prenume ____________M . _________

1. DATE ANAMNESTICE

Interrelaţionarea cu părinţii ___nu relaţionează cu părinţii______________________________


_____________________________________________________________________________
Calitatea mediului familial ___conflictual-instabil ,___________________________________
deprimant___________________________________________
____________________________________________________________________________
Evenimente şi experienţe deosebite în dezvoltarea infantilă_____________________________
___________________traume repetate datorită tatălui________________________________
tendinţe piromane___________________________________________
fuga de acasă_______________________________________________
Istoric comportamental şi al asistării în unităţi specializate______-_______________________
____________________________________________________________________________
Istoric în consumul de droguri / substitute _nu__ alcool ___rar______ fumat ___nu_______
_____________________________________________________________________________
Rezistenţe _______________________-____________________________________________
Evaluarea riscului de suicid / autoagresiune ______tăieturi pe braţe ______________________
_________________________tentativă de suicid fără _repercursiuni_____________________
_____________________________________________________________________________
Alte date relevante _______traumatism cranio-cerebral fără repercursiuni ________________

92
_ _ internat pentru o intoxicaţie cu medicamente _________________
___ agresivitate ____________________________________________

2. TEHNICI EVALUATIVE UTILIZATE

Anamneza , interviul clinic ,______________________________________________________


ghid autobiografc ______________________ __________________________________
Test de personalitate accentuată__, 16 PF___________________________________________
_Testul arborelui_______________________________________________________________

3. CONCLUZIILE EVALUĂRII

Nivelul intelectual _____________________ intelect sub mediu ______________________________


gândire concretă________________________________
__________________________________________________________________________________
Domeniul afectiv __________instabilitate _afectivă______________________________________
__________________________hipersensibil______________________________________________________
__________________________________________________________________________
Personalitatea ___are o fire extrovertă__ , prezintă o stabiliate emoţională scăzută , _
este mai puţin inteligent cu o gândire concretă__. _____________________________________
Are o atitudien agresivă în unele situaţii este retras şi versat , retras . ______________________
Se manifestă prin lipsă de toleranţă la frustrare ,_este hipersensibil . _______________

Are o capacitate de integrare foarte slabă __, este impulsiv şi neâncrezător _._________________
Este nepăsător , nu îl interesează de nimeni altcineva în afară de persoana lui ._________________

_ Prezintă un temperament _hipomaniacal care - se manifestă prin episoade maniacale ce _ ___


alternează cu cele de depresie__, se manifestă prin tulburări afective ____________________
- se manifestă prin activitate permanentă_dar , în acelaşi timp , prin instabilitate profesională – intru-cât
nu poate fi decis în alegerea unei peofesii – a vrut să devină preot , a vrut să se apuce de pictură , a vrut să
se facă croitor dar nu reuşeşte să rămână la o profesie sau o activitate pe care să o
desfăşoare permanent ._______________________________________________________________
___- se manifestă prin abuz de substanţe_- subiectul a fost internat în spital pentru un astfel de abuz_
___-se manifestă printr-un larg repertoriu de comportamente sexuale , tendinta către folsosirea
excesivă a ornamentatiei – subiectului îi plăcea , ca în timp ce victima era leşinată , să aranjeze locul în care
urma să „ împlinească „ actul sexual , cu multe flori deşi ulterior îşi abandona victima
__________________________________________________________________________________

Preocupări ________cititul şi sportul ____________________________________________________

4. OBSERVAŢII

__Resurse : încredere în sine _________________________________________________________


Comportament _: tonus scăzut în activităţile comune ,____________________________________
tendinţă de retragere – izolare socială__________________________________

5. RECOMANDĂRI

Consilierea de confidenţialitate_şi susţinere_______________


, activitate de intervenţie psihosocială____________________
_activităţi productive _________________________________
_consiliere post testare _______________________________

Data întocmirii Psiholog ,


20 / 06/ 2007 ........................................................................

5. CONCLUZII ŞI IMPLICAŢII

93
În perspectiva evoluţiei umane, făcând un bilanţ atent şi obiectiv, se poate constata un paradox
zguduitor: în condiţiile unor forme uluitoare ale progresului uman, de la conservarea vieţii şi până la cutezanţa
de a zbura în Cosmos, fiinţa şi conştiinţa umana sunt mult mai încărcate de violenţă decât cu mii de ani în urmă.
Dar fiinţa umană, pentru care viaţa şi bucuria de a trăi sunt valori supreme, trebuie să se întrebe neâncetat: cine
poate să stăpânească acest destin al omenirii? Aceasta ar putea fi şi întrebarea Sfinxului pusă lui Oedip. Iar
dezlegarea vine din Biblie, din cuvintele Domnului către Cain: „Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci
rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu poţi să-l stăpâneşti”. În concluzie, Oedip cel
modern ar putea răspunde cu replica din opera lui George Enescu: Omul, omul este singurul stăpân al destinului
său!
Şi în acest caz ca în multe alte cazuri ca - Albert DeSalvo al cărui tată era abuziv şi violent, îşi bătea cu
regularitate soţia şi copii,-Ted Bundz care a aflat mulţi ani mai târziu că cei pe care îi considera părinţi îi erau de
fapt bunici iar cea pe care o considera soră era de fapt mama lui, - David Berkowitz a fost dat spre adopţie,
părinţii adoptivi au încercat să îi ofere totul, era un copil singuratic, se simţea diferit şi mai puţin atractiv decăt
ceilalţi colegi ai lui, uneori avea excese de violenţă faţă de ceilalţi copii fără un motiv anume, după moartea
mamei adoptive, în ciuda încercării mamei biologice de a se apropia de el, situaţia lui s-a înrăutăţit - mediul
familial, psihotraumele trăite în familie din cauza tatălui, nevoia de a evada din acel spaţiu care atunci se
manifesta prin fuga de acasă, vina sau reproşul faţă de mamă au condus la formarea unui individ cu o
personalitate, temperament şi caracter capabil de a-şi atinge scopul de a scăpa, de a evada, de a se răzbuna, de a-
şi împlini idealurile prin comiterea unor crime pline de brutalitate.
Este esenţial ca întreaga societate să cunoască cauzele care conduc la apariţia unor astfel de
comportamente.
Dacă omul îşi doreşte o mai mare siguranţă în societatea din care face parte atunci ar trebui ca fiecare să se
găndescă şi să conştientizeze consecinţele faptelor sale, pornind de la o banală glumă făcută pe seama cuiva (cât
de bine cunoaştem acea persoană?), la ambianţa mediului familial pe care îl creează, la cum ne creştem şi ne
educăm copiii.
Totul face parte din viaţa pe care o trăim zi cu zi.

BIBLIOGRAFIE
1. Tudor Amza, Criminologie teoretică, Ed. Lumina Lex, 2000
2. Gh. Scripcaru, T. Ciornea, N. Ianovici, Medicină şi drept, Ed. Junimea, 1979
3. Constantin Păunescu, Agresivitatea şi condiţia umană, Ed. Tehnică, 1994
4. Ronald Kessler, F.B.I., Ed. Allfa, 2000
5. Dorothy Otnow Lewis, Vinovaţi de demenţă-Cazuri celebre de criminali psihopaţi, Ed. Allfa, 2001
6. Ziarul „Libertatea”, august 2002
7. Tudorel-Severin Butoi , Criminali în serie psohologia crimei , Ed. Phobos, 2003
8. Tudorel-Severin Butoi , Psihanaliza crimei , 1996

INTERNET
9. John Douglas, Cazurile care ne urmăresc – “The Cases that Haunt Us”
10. Steven Egger, Criminalii dintre noi – “The Criminals Among Us”
11. Harold Schechter, David Everitt, Enciclopedia criminalilor in serie de la A la Z – “The
A-Z Encyclopedia of Serial Killers”
12. Harold Schechter, Depravat – “Depraved”
13. Joel Norris, Criminali în serie – “Serial Killers”
14. Robert Ressler, Ann Burgess, John Douglas, Crima sexuală: tipare şi motive – “Sexual Homicide:
Patterns and Motives”
15. Lionel Dahmer, Povestea unui tată – “A Father’s Story”
16. Reid Meloy, Mintea psihopată: origini, dinamică şi tratament – “The Psychopathic Mind: Origins,
Dynamics and Treatment”
17. Richard Tithecott, Despre oameni şi monştri: Jeffrey Dahmer si construcţia criminalului în serie – “Of
Men and Monsters: Jeffrey Dahmer and the Construction of the Serial
Killer”
18. Elliot Leyton, Vânătoarea de oameni – “Hunting Humans”
19. Anne Rule, Străinii de lângă mine – “The Strangers Beside Me”

94
METODOLOGIA DE CERCETARE ÎN CAUZELE PRIVIND
ACCIDENTELE DE MUNCĂ DIN SECTORUL PETROLIER
(FORAJ, EXTRACTIE ). ASPECTE TEORETICE ŞI PRACTICE
Cosmin RADU
Procuror D.I.I.C.O.T Prahova

1. Noţiunea şi importanţa cercetării la faţa locului


Cercetarea la faţa locului reprezintă activitatea procedurală al cărei obiect îl constituie perceperea
nemijlocită de către organele judiciare a locului unde s-a săvârşit activitatea infracţională, descoperirea, fixarea şi
ridicarea urmelor, precizarea poziţiei şi stării mijloacelor materiale de probă, în vederea stabilirii împrejurărilor
comiterii infracţiunii, a elementelor care să conducă la identificarea făptuitorului.
Codul de procedură penală în vigoare nu precizează înţelesul noţiunii de "faţa locului", ci foloseşte
noţiunea de "locul săvârşirii infracţiunii" într-o altă materie, cea a competenţei teritoriale, noţiune care acoperă
aproape integral înţelesul expresiei de "faţa locului".
Astfel, potrivit art.30 alineatul final din C.pr.pen. ;" prin locul săvârşirii infracţiunii se înţelege locul
unde s-a desfăşurat activitatea infracţionala, în tot sau în parte, or locul unde s-a produs rezultatul acesteia".
Esenţial este de precizat faptul că prin "faţa locului" este necesar să se înţeleagă nu numai suprafaţa
determinată a terenului în care s-a realizat activitatea materială ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, ci
şi locul unde s-au produs consecinţele faptei săvârşite, precum şi acela ce conservă, într-un fel sau altul, date
informaţii, urme în legătură cu fapta comisă.
În virtutea celor expuse mai sus, prin "faţa locului" trebuie să se înţeleagă următoarele:
- suprafaţa de teren în care s-a înfăptuit activitatea ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii (de
exemplu, în cazul infracţiunilor prev.de Lg.90/1996 privind protecţia muncii locul unde există instalaţia utilajul,
mijlocul de producţie ce a produs, în mod direct şi nemijlocit accidentarea victimei),
- porţiunea de teren în care s-au produs consecinţele infracţiunii (de exemplu, în cazul accidentelor de
muncă în domeniul extracţiei şi forajului ţiţeiului, suprafaţa de teren sau mijloacele de producţie afectate de
utilizarea necorespunzătoare sau funcţionarea necorespunzătoare a unor utilaje, mijloacele de producţie);
- porţiunea de teren (sau încăperea) în care se află obiectele ce constituie produsul infracţiunii sau
obiectele în legătura nemijlocită şi directă cu stabilirea existenţei sau inexistenţei vinovăţiei făptuitorului (de
exemplu, în cazul accidentelor de muncă încăperea în care sunt postate echipamentele individuale de protecţie a
muncii) precum şi locul unde se păstrează, într-un fel sau altul urme ale infracţiunii (ex. căi de acces către şi de
la locul săvârşirii infracţiunii, urme lăsate de unelte, urme de picioare, etc;);
În concluzie, noţiunea de "faţa locului" nu se identifică întotdeauna cu noţiunea de "locul săvârşirii
infracţiunii" astfel cum este definit în C.p.p. deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, prima din acestea are un
conţinut mai larg, în care este inclusă, în mod necesar de cea de-a doua noţiune.

2. Situaţii ce reclamă efectuarea cercetării la faţa locului


Aşa cum preciza şi prof. univ. dr. Emilian Stancu în "Criminalistica. Tactica şi metodologia
criminalistică" vol.II (Editura Actami Bucureşti 1995), soluţionarea cauzelor penale, îndeosebi a celor de mare
periculozitate umană si socială, cum sunt accidentele de muncă, debutează cu un act deosebit de important,
denumit cercetare la faţa locului.
În afară de norma cu caracter general cuprinsă în art.129 al. l din C.p.p. potrivit căreia :"Cercetarea la
faţa locului se efectuează atunci când este necesar să se facă constatări cu privire la locul săvârşirii infracţiunii,
să se descopere şi fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor de probă şi
împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită” ,C.p.p. în vigoare, nu precizează ce situaţii anume reclamă
necesitatea efectuării cercetării la faţa locului.
În cazul accidentelor de muncă - cu specificul celor produse în domeniul forajului şi extracţiei ţiţeiului -
cercetarea la faţa locului este o activitate nu numai necesară – cum precizează Aurel Ciopraga în " Criminalistica.
Tratat de practica", apărut în anul 1996 la Editura Gama ci şi obligatorie (ca şi în cazul unor infracţiuni contra
persoanei, cum ar fi omorul, pruncuciderea, lovirea sau vătămările cauzatoare de moarte, uciderea din culpă,
infracţiunile la regimul circulaţiei, sau în cazul unor infracţiuni contra patrimoniului).

3. Caracterele şi importanţa cercetării la faţa locului


Pentru a înţelege importanţa cercetării la faţa locului trebuie subliniat că este o activitate iniţială,
imediată şi în principiu, irepetabilă.

95
Este o activitate iniţială deoarece se efectuează de către organele de urmărire penală - respectiv de către
procuror în cazul accidentului de muncă - la începutul investigaţiilor legate de cercetarea unor infracţiuni. Este o
activitate imediată, adică o activitate ce trebuie efectuată neîntârziat.
Este o activitate, în principiu, irepetabilă, deoarece odată realizată, locul faptei suferă modificări, ceea
ce face ca aceasta să nu poată fi repetată în condiţiile în care s-ar efectua prima dată.
Caracterul iniţial derivă din faptul că în mod necesar cercetarea accidentului de muncă debutează în
mod obligatoriu cu efectuarea acestui act procedural care se constituie într-o "osatură" pe care se grevează
întreaga cercetare penală.
Caracterul iniţial şi imediat derivă din faptul că această activitate permite - în plus în cazul accidentelor
de muncă faţă de alte infracţiuni-perceperea neimplicită a locului săvârşirii faptei, a stării anumitor mijloace de
producţie, maşini, utilaje, în vederea descoperirii, ridicării, fixării examinării mijloacelor materiale de probă
precum şi pentru o expertizare - eventual, pe parcursul cercetărilor - a mijloacelor de producţie care au cauzat
accidentul de muncă. Astfel, o cunoaştere nemijlocită a stării în care se găsesc utilajele, mecanismele, maşinile-
unelte, ridicarea sau eventual sigilarea acestora sau a unor părţi componente este, în unele cazuri absolut
necesară pentru derularea ulterioară a anchetei cu legătura de cauzalitate directă cu rezolvarea cauzei penale
dedusă anchetei.
De altfel şi în traducerile în limba română a unor lucrări publicate în străinătate ex.: A. Swensson, O.
Wendei:" Descoperirea infracţiunilor - metode moderne în investigarea criminală - Stockolm 1954") este
recunoscută importanţa deosebită a acestui moment procedural care se constituie într-unul din cele mai complexe
şi importante activităţi, ale cărei rezultate, condiţionează, de cele mai multe ori nu numai direcţia ci însăşi
finalitatea investigaţiilor ce se efectuează în cauza dată.

4. Sarcinile cercetării la faţa locului


Sarcinile cercetării la faţa locului în materia accidentelor de muncă sunt acele obiective ce trebuie
urmate în mod obligatoriu de către procuror cu ocazia deplasării în teren pentru efectuarea acestui act procedural.
Aceste cerinţe sunt:
a. Cunoaşterea şi investigarea directă de către organul de urmărire penală a locului în care a fost
săvârşită fapta în vederea stabilirii particularităţilor sale. Contactul direct, nemijlocit, cu ceea ce este denumit
neştiinţific "scena" sau "ambianta" locului serveşte la formarea unei imaginii exacte asupra cadrului în care a
fost comisă fapta, la determinarea poziţiei şi distanţei dintre obiectele principal,etc.
b. Descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infracţiunii, mijloacelor materiale de probă.
Descoperirea urmelor, urmată de interpretarea lor imediată la faţa locului este de natură să ofere indici
puţin cu caracter general cu privire la natura faptei şi chiar persoana autorului. Aici s-ar înscrie, spunem noi
specific accidentelor de muncă ridicarea de către anchetator a fişelor individuale de protecţia muncii, bararea şi
semnarea acestora a fişelor de instructaj a protecţiei muncii pentru activitatea desfăşurată de victimă înainte de
survenirea accidentului de muncă, dacă existenţa acestora din urmă era obligatorie conform normelor specifice
de desfăşurare a unei anumite activităţi şi normelor generale de protecţie a muncii.
c. Identificarea eventualilor martori, întrucât în funcţie de condiţiile concrete ale locului şi momentele
săvârşirii faptei, se poate stabili dacă, şi în ce măsura, activitatea infractorului sau în cazul accidentelor de muncă
- a victimei putea fi percepută de cineva.
Un rol important al cercetării la faţa locului este acela ca permite elaborarea unor versiuni generale
privind fapta penală şi participanţii la săvârşirea acesteia.

5. Pregătirea în vederea efectuării cercetărilor la faţa locului:


Pentru efectuarea cercetărilor la faţa locului în cazul accidentelor de muncă din sectorul petrolier, este
necesar, mai întâi să fie sesizat organul de urmărire penală printr-unul din modurile prev. de art. 221 c.p.p.,
respectiv plângere, denunţ sau sesizare din oficiu.
La primirea sesizării, organul de urmărire penală are următoarele obligaţii;
a. identificarea persoanei care a făcut plângerea sau denunţul daca sesizarea s-a făcut pe aceeaşi cale.
b. determinarea locului, naturii, gravitaţii şi a oricărui element care să servească la formarea unei prime
imagini despre fapta petrecută.
c. dispunerea de măsuri urgente, strict necesare şi premergătoare cercetării la faţa locului (luarea
legăturii cu un lucrător de poliţie criminalist şi deplasarea de îndată la faţa locului).
Odată primită sesizarea, organul de urmărire penală este obligat să îşi verifice competenţa atât materiala
cât şi teritorială, procedând fie la efectuarea cercetării, fie la informarea organului de urmărire penală competent
să efectueze urmărirea, dar va efectua acele acte care nu suferă amânare. (art. 213 din C.p.p.)

6. Reguli tactice pentru efectuarea cercetărilor la faţa locului


a. cercetarea la faţa locului se efectuează cu maximă urgenţă iar scopul prevenirii producerii unei modificări la
locul faptei şi al dispariţiei sau degradării urmelor. Asemenea modificări pot fi determinate nu numai de acţiunea

96
autorului faptei, dar şi de alţi factori neutri cum sunt condiţiile meteorologice, caracterul perisabil al unor urme şi
a materialului biologic, precum şi intervenţia unor persoane care vin sa vadă ce s-a întâmplat.
Spre exemplu, într-o speţă aflată la un moment dat în cercetare la Parchetul de pe lângă Judecătoria
Moreni, s-a produs accidentarea mortală a victimei B. P. încadrat sondor şef la SP Moreni. Astfel, la data de
16.01.2001 în timpul programului de lucru, în jurul orei 10,30 susnumitul a condus troliul 716 pe un drum de
sondă în vederea efectuării unor intervenţii. La un moment dat, în timp ce se deplasa cu troliul către sonda nr.
3264 MP victima s-a prăbuşit într-o rampă ce marginea drumul de acces, fapt ce a provocat strivirea acesteia de
părţile metalice ale troliului în cursul rostogolirii acestuia în râpă. Deplasându-se de îndată la faţa locului, am
constatat că datorită condiţiilor meteorologice specifice lunii ianuarie şi locului săvârşirii faptei (drumuri puţin
circulate) se formase un strat de zăpadă bătătorită, chiar pe marginea râpei ce mărginea drumul de sondă, fapt ce
a provocat la efectuarea unei manevre de blocare a unei şenile a troliului şi acţionarea celeilalte de către victimă,
alunecarea pe zăpada şi prăbuşirea în râpă. Evident că o deplasare târzie la faţa locului nu ar fi avut acelaşi efect,
condiţiile meteorologice specifice schimbându-se în decursul câtorva ore.
b. cercetări la faţa locului trebuie să se efectueze complet şi detaliat. Această cerinţă reclamă de la organele de
urmărire penală obiectivitate şi conştiinciozitate, astfel încât locul săvârşirii faptei să fie cercetat sub toate
aspectele, indiferent de versiunea pe care echipa de cercetări este tentată să o atribuie evenimentului cercetat.

7. Fixarea integrală şi obiectivă a rezultatelor cercetării.


Potrivit art.131 din C.p.p. după efectuarea cercetării la faţa locului se încheie un proces verbal, care
constituie principalul mijloc procedural de fixare a celor constatate de organele judiciare. Totodată el constituie
mijloc de probă în cadrul procesului penal.

8. Măsuri preliminarii cercetării la faţa locul


Sintetizând, putem spune că principalele direcţii tactice de acţiune constând în luarea primelor măsuri,
măsuri apreciate la fel de importante ca şi cercetarea propusă la faţa locului, pot fi grupate în câteva categorii :
a. acordarea primului ajutor victimelor
Acordarea primului ajutor victimelor, dacă acestea mai sunt în viaţă, sau dacă nu există certitudinea
instalării morţii, este prima măsura ce trebui întreprinsă.
În ipoteza transportării victimei la spital, va fi fixată poziţia iniţiala a acestuia, de regulă prin desen cu
cretă precum şi poziţionarea obiectelor din apropiere.
b. determinarea locului săvârşirii faptei, punerea lui sub pază şi protejarea urmelor.
Menţinerea aspectului iniţial al locului faptei este conservarea urmelor este o măsura esenţială, fiind
contraindicat să se atingă sau să se modifice poziţia unor obiecte daca situaţia nu o impune cu necesitate.
c. fixarea tuturor împrejurărilor care cu timpul se pot modifica sau pot dispărea:
- ora exactă a sesizării organelor de urmărire penală;
- poziţia şi starea uşilor, ferestrelor şi perdelelor;
- prezenţa unor mirosuri deosebite şi, în general, caracterul acestora;
- poziţia mobilei şi a altor obiecte din încăpere;
- funcţionarea unor aparate;
- existenţa sau inexistenţa unor indicatoare de restricţionare a accesului în zonă.
La cele enumerate sa pot adăuga cu specific în domeniul accidentelor de munca din domeniul petrolier:
- starea şi poziţia mijloacelor de producţie, a instalaţiilor, a utilajelor;
- starea, poziţia manetelor poziţiei (funcţionare/nefuncţionare) aparatelor,utilajelor ce au provocat accidentarea
victimei;
- luarea de măsuri pentru oprirea instalaţiilor, utilajelor, mijloacelor de producţie înainte de efectuarea propriu
zisă a cercetării la faţa locului;
d. identificarea martorilor şi audierea acestora .
Înainte de cercetarea propriu zisă la faţa locului a accidentelor de muncă din sectorul petrolier se va
proceda la luarea legăturii cu organele de specialitate - protecţia muncii, cu medicul legist cu criminalistul pentru
deplasarea în echipă la faţa locului.
A. Cercetarea în faza statică
De regulă în faza statică se procedează la o examinare atentă a locului faptei, atât în ansamblu cât şi a
zonelor mai importante fără a se admite nici-o modificare a acestuia. Cercetarea poate începe de la centru şi
continua spre marginea locului faptei sau de la obiectul principal cum ar fi de exemplu corpul victimei spre
margine.
Dintre activităţile mai importante desfăşurate în faza statică a cercetării la faţa locului menţionam
următoarele:
a. stabilirea stării şi poziţiei obiectelor materiale de probă.
b. măsurarea distanţei dintre obiectele principale şi urme sau locuri de acces;

97
c. executarea de fotografii de orientare, schiţe şi fotografii ale obiectelor principale precum şi fixarea
prin filmare ori înregistrare video magnetică;
d. determinarea eventualelor modificări intervenite anterior sosirii echipei de cercetare. Se recomandă
să se recurgă la ajutorul unui martor care a asistat la producerea accidentului.
Prin urmare, în cazul accidentelor de muncă din sectorul petrolier prin luarea acestor măsuri se evită ca
ulterior să apară „goluri” în activitatea de cercetare şi soluţionare a cauzei dedusă judecăţii.
Astfel, în cazul suscitat în care decesul victimei a fost provocat de rostogolirea troliului în râpă se va
proceda la stabilirea stării în care se găseşte acesta, a motorului (funcţionare /nefuncţionare) a poziţiei diferitelor
manete, pentru ca să se verifice eventual dacă rostogolirea troliului a fost consecinţa unei manevre efectuată
necorespunzător sau a nefuncţionării trolului respectiv.
B. Cercetarea în faza dinamică
Faza dinamică este cea mai complexă şi mai laborioasă, întrucât presupune participarea tuturor
membrilor echipei la efectuarea investigaţiilor şi folosirea integrală a mijloacelor tehnico – ştiinţifice
criminalistice aflate la dispoziţia lor. În această etapă se examinează amănunţit corpul victimei şi fiecare obiect
purtător de urme, fiind posibilă atingerea sau schimbarea poziţiei lor.
Totodată, o atenţie deosebită se acordă descoperirii, fixării şi ridicării urmelor infracţiunii, potrivit
tipului şi naturii acestuia în această categorie fiind incluse şi mijloacele materiale de probă. Se executa fotografii
de detaliu, se definitivează schiţa locului faptei şi se începe redactarea procesului verbal.
De asemenea, se fac investigaţii pentru obţinerea de date cât mai complexe încă din aceasta fază în
legătură cu victima, a locului în care s-a săvârşit fapta, organul judiciar evitând să facă comentarii cu privire la
aspectele cunoscute. Paralel cu activitatea de mai sus se iau primele declaraţii martorilor eventual victimei dacă
este în viaţă identificarea persoanelor suspecte. Declaraţiile vor fi luate separat fără a se face aprecieri din partea
organelor judiciare fără a se influenţa persoanele ascultate într-un anume mod respectându-se regulile tactice ale
ascultării specifice fazei de anchetă.

9. Fixarea rezultatelor cercetării


Potrivit prev. art. 131 din C.p.p. despre efectuarea cercetării la faţa locului se încheie un proces verbal
care reprezintă atât mijloc de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului cât si mijloc de probă. Procesul verbal
poate avea ataşat schiţe, fotografii, desene, etc.

10. Procesul verbal


Procesul verbal încheiat în vederea fixării rezultatelor cercetării la faţa locului se numără printre
mijloacele de probă prevăzute de legea penală şi, ca atare, trebuie să răspundă acestor cerinţe .
A. Din punct de vedere al formei va conţine următoarele menţiuni, prev. de art. 91 din C.p.p.: data şi locul unde
este întocmit; numele, prenumele şi calitatea celui cere îl încheie; numele prenumele ocupaţia martorilor
asistenţi; descrierea amănunţită a celor constatate şi a măsurilor luate; numele, prenumele, ocupaţia persoanelor
la care se referă procesul verbal, obiecţiunile acestora; menţiunile prevăzute de lege pentru cazuri speciale.
B. Sub aspectul conţinutului se va acorda o atenţie deosebită părţii descriptive are va avea următoarele elemente:
a. descrierea locului faptei se va face amănunţit, interesând aspectul de ansamblu al acestuia, topografia,
dimensiunile şi dispunerea faţă de punctele cardinale, precum şi punctele de reper mai apropiate, drumurile şi
căile de acces, particularităţi.
b. descrierea urmelor, mijloacelor materiale de probă a altor obiecte care vor fi examinate şi ridicate, va
fi efectuată detaliat pe lângă denumirea lor exactă, va fi precizat locul unde au fost găsite, distanţa dintre ele sau
până la obiectele principale, forma, dimensiunea, culoarea şi alte elemente de identificare .
c. menţionarea oricărui element particular al cercetării cum sunt împrejurările negative.
Nu trebuie omise acţiunile întreprinse în direcţia clarificării şi explicării lor .
d. ultima parte a procesului verbal va cuprinde o examinare exactă a urmelor mijloacelor materiale de
probă ridicate de la faţa locului şi persoanele cărora le-au fost încredinţate, a fotografiilor, schiţelor şi a altor
lucrări efectuate. Totodată, se va indica ora începerii şi terminării cercetării la faţa locului după care procesul
verbal va fi semnat de către organul judiciar şi de martorii asistenţi pe fiecare pagină, locurile rămase libere fiind
barate.

11. Schiţa locului faptei


În cazul accidentelor de muncă, în speţă cele referitoare la domeniul petrolier, schiţa locului faptei este,
un element indispensabil al procesului verbal deoarece permite fixarea şi prezentarea în ansamblu a locului
faptei, a modului cum sunt dispuse în plan obiectele şi urmele infracţiunii precum şi a distanţelor sau a raportului
de poziţie dintre acestea.
Principalul rol al schiţei locului faptei este acela de a facilita formarea unei imagini cât mai apropiate
de realitate asupra scenei infracţiunii.
a. planul schiţă

98
Este executat la scară, sunt respectate riguros poziţiile şi dimensiunile reale ale suprafeţelor.
b. desenul schiţă
Se realizează printr-o simplă desenare a locului faptei, fără a respecta cu rigurozitate elementele descrise
mai sus. La efectuarea schiţei este necesar să se facă orientarea acesteia după punctele cardinale, latura din
dreapta planului fiind dispusă pe direcţia N-S.

99
AFACEREA DREYFUS
Istorie şi Criminalistică
Radu CONSTANTIN
Lector univ.
Expert criminalist
Vicepreşedinte al Asociaţiei Grafologice din România
Membru al Societăţii Franceze de Grafologie şi al Asociaţiei Grafologice Italiene

Când am scris acest articol, m-am gândit în primul rând la nou-sosiţii în domeniul criminalisticii dar şi la
profesioniştii cu experienţă, pentru că o revedere a cazului „Dreyfus" este binevenită dacă avem în vedere în primul
rând consecinţele pe care le au de suportat uneori unele persoane implicate în dosarele judiciare pentru a căror
activitate de stabilire a adevărului, se efectuează expertize criminalistice.
Chiar dacă în formă sintetică, în acest moment considerăm necesar să amintim întâmplările ce ţin de cazul
(afacerea) „Dreyfus" care, dincolo de lecturile şi interpretările istorice, constituie una din cele mai celebre erori
judiciare şi de expertiză grafică şi care, evident a contribuit la creşterea neîncrederii în acest gen de expertiză
criminalistică.
Literatura referitoare la acest subiect este destul de vastă şi pentru că afacerea nu e numai judiciară, ci şi
emblematică în confruntarea politică dintre partidele republicane şi socialiste de stânga (dreyfusarde) şi partidele
monarhiste şi naţionaliste de dreapta.
Este vorba de un proces lung şi complex sau, mai bine zis, de o serie de procese care încep din 1894 şi ţin până la
1906, chiar dacă din punct de vedere tehnic, putându-se verifica direct originalul bordereau-ului, chestiunea era
relativ simplă.
Scrisul verificat la început este atribuit căpitanului Alfred Dreyfus*. Ulterior este identificat adevăratul
autor: maiorul Esterhazy.
Doamna Bastian este o femeie de serviciu care lucrează la ambasada germană din Paris. Serviciile franceze
de informaţii o plătesc pentru a aduna hârtiile (ce conţin informaţii secrete provenite de la francezi) pe care
locotenentul-colonel Maximilian von Schwartzkoppen, ataşatul militar al Germaniei la Paris, le aruncă în coşul de
gunoi. În 1894 adună fragmente dintr-o scrisoare redactată de un ofiţer (oficial) francez prin care comunică nemţilor
o serie de informaţii (chiar faimosul bordereau).
La 29 octombrie 1894, „La Libre Parole" a anunţat arestarea unui ofiţer al cărui nume însă nu 1-a dat.
La 31 octombrie 1894, vine „Le Matin" cu ştirea care precizează că este vorba de spionaj în favoarea
Germaniei şi este dezvăluit numele lui Dreyfus, aceasta după ce la 6 octombrie 1894, bordereau-ul îi este atribuit lui
Dreyfus şi ministrul de război generalul Mercier a semnat ordinul de arestare a căpitanului.
Cu instruirea „afacerii Dreyfus", care trebuia să rămână secretă pentru a menaja „onoarea armatei" a fost
însărcinat, împotriva voinţei sale, maiorul Du Paty de Clam care la 15 octombrie 1894 îi dictează lui Dreyfus la
Ministerul de Război, în prezenţa şefului Siguranţei, Cochefert, un text asemănător celui din bordereau şi după ce
acesta scrisese al patrulea rând, îl declară arestat sub învinuirea de colaborare cu duşmanul.
La 23 decembrie 1894, „Le Petit Journal” a publicat un articol despre „Afacerea Dreyfus”.
El nu încetează să-şi susţină nevinovăţia. Dar nu ştie pentru ce este acuzat. I se percheziţionează
apartamentul. Soţia sa este interogată cu asprime, fără a i se spune unde se află soţul ei. I se atrage atenţia că dacă va
semnala dispariţia lui, îi va semna condamnarea la moarte.
La 15 zile după arestare, lui Dreyfus îi este în sfârşit arătată o fotocopie a bordereau-ului.
Doi experţi grafologi diletanţi (Du Paty de Clam - despre care am amintit mai sus şi care se vedea în
calitatea de „ofiţer de poliţie judiciară", şi locotenentul-colonel d′ Aboville, (subşeful Biroului IV) îşi orientează
studiul către căpitanul Alfred Dreyfus, evreu, personalitate introvertită.
Gobert, expert al Băncii Franceze, aminteşte că bordereau-ul nu poate fi atribuit lui Dreyfus. Generalul care
a cerut expertiza, fiind nesatisfăcut de răspuns, se adresează lui Bertillon care a făcut pentru Gobert fotografii
mărite, dar care, cum precizează Jules Crepieux-Jamin „nu era un expert în scrieri şi nici nu mai efectuase vreodată o
expertiză", în rest, conform spuselor lui Edmond Locard (1914), Bertillon „avea oroare de expertiza privind scrisul şi
nu avea deloc încredere în rezultatele obţinute prin tehnicile neconsistente ale celor care se ocupau de acest lucru".
Prima concluzie a lui Alphonse Bertillon înclină spre faptul că scrisul nu aparţine lui Dreyfus. Ulterior,
acesta dezvoltă ideea autofalsificarii, acreditată prin „manipulări" obţinute cu ajutorul cadrelor fotografice ale
fragmentelor şi apărată cu ardoare în primul proces.Alături de Bertillon, la proces intervin şi alţi experţi: Pelletier,
funcţionar al Ministerului Artelor Frumoase (conform teoriei acestuia, bordereau-ul nu este disimulat), Charavay,
comerciant de autografe, şi Teyssonnieres, gravor (după părerea căruia bordereau-ul duce la Dreyfus).
În baza unui dosar secret discutabil şi a probelor fabricate de maiorul Henry şeful Departamentului de
contraspionaj, Dreyfus este condamnat la degradare şi deportare pentru toată viaţa din cauza livrării de secrete
militare unei puteri străine. Avocatul său, Edgar Demange a aflat că a fost condamnat pe baza unui dosar secret, care
nu a fost pus la dispoziţia apărării. Apelul este respins.
Colonelul Picquart, noul şef al Contraspionajului, prin aceeaşi doamnă Bastian, intră în posesia unei alte
liste de lucruri lipsite de valoare şi pe care Esterhazy o trimisese aceluiaşi locotenent-colonel Schwartzkoppen şi îşi
dă seama de asemănările acesteia cu bordereau-ul. Superiorii îi spun să tergiverseze lucrurile şi îl transferă în
Tunisia. Picquart, temându-se că va fi ucis, lasă un dosar avocatului său, care, deşi trebuia să păstreze secretul, face
în aşa fel încât ziarele publică unele documente de la proces, inclusiv faimosul bordereau. Un bancher recunoaşte
asemănarea cu scrisul clientului său, maiorul Esterhazy.
Fratele lui Dreyfus, pe baza reproducerii bordereau-ului, publicată în ziare, apelează la 12 experţi
internaţionali, printre care şi Jules Crepieux-Jamin (pentru care marele criminalist al secolului XX, Edmond Locard
avea să declare în 1959: „Nu se va repeta niciodată îndeajuns faptul că Crepieux-Jamin este primul care a făcut
lumină în atribuirea bordereau-ului într-o epocă în care afacerea Dreyfus prezenta multe puncte obscure"), Edouard
de Rougemont şi Preyer care ajung la concluzia că scrisul nu aparţine lui Dreyfus. Mathieu Dreyfus îl denunţă pe
Esterhazy, care este dat şi el pe mâinile Consiliului de război. În cel de-al doilea proces, care se desfăşoară la Rennes,
sunt numiţi 3 experţi (Couard, Varinard şi Balhomme) care la presiunea Statului Major (dar acest lucru se va afla
abia după aceea), declară că scrierea nu aparţine lui Esterhazy şi acesta este achitat (ianuarie 1898).
acest timp, Emile Zola, indignat de eveniment, pe care îl vede ca pe o degenerare a vieţii militare, civile şi
culturale a Franţei şi care luptă pentru cauza Dreyfus, redactează celebrul „Jaccuse...!", care este publicat în
L'Aurore, protestând împotriva tratamentului aplicat lui Dreyfus, acuzând ierarhiile militare că ascund în mod
deliberat probe ce pot dovedi nevinovăţia lui Dreyfus şi pe judecătorii din procesul lui Esterhazy că l-au achitat în
mod intenţionat. În urma acestui articol, scriitorul este acuzat de defăimare şi apare în faţa Curţii cu juri. În ciuda
extraordinarei elocvente a apărătorilor - fraţii Clemenceau şi Fernand Labori, Zola este condamnat la 1 an de
închisoare (foarte curând el va părăsi Franţa, pentru a se îndrepta spre Anglia).
În acelaşi an maiorul Henry, duşmanul lui Dreyfus şi protectorul lui Esterhazy, mărturiseşte falsurile făcute
de el şi se sinucide.
După episodul Zola, dezbaterea pentru revizuirea sau nu a procesului Dreyfus se transformă într-o afacere
naţională. Partizanii revizuirii (printre care şi soţia lui Dreyfus) cer ca Dreyfus să fie din nou judecat de Consiliul de
Război la Rennes (1899). Cei doi avocaţi au păreri diferite despre strategia care ar urma să fie adoptată: Demange
este gata să pledeze în beneficiul îndoielii, în timp ce Labori vrea o reparare totală a imaginii acuzatului. Detestat de
anti-dreyfusarzi, este rănit de un glonte, din fericire nu foarte grav; apărătorii cauzei îl preferă în cele din urmă pe
Demange, care pledează singur.
Rennes, 1899. Dreyfus şi cei doi avocaţi ai săi, Demange (în centru) şi Labori (în dreapta).
Imaginea este redată după „PARIS ET SES AVOCATS" de saint Louis à Marianne, Exposition réalisée par la
Direction Generale de Information et de la Comunication de la Mairie de Paris et l'Ordrc des Avocats â
la Cour de Paris, 6 novembre 2001-2 mars 2002, pag. 5. În cel de-al treilea proces, Meyer, Molinier şi Giry dell
′Ecole des chartes, atribuie bordereau-ul lui Esterhazy. În ciuda tuturor acestora şi în ciuda confesiunii lui Esterhazy,
Tribunalul militar nu recunoaşte neimplicarea lui Dreyfus, ci se limitează la comutarea pedepsei la 10 ani de detenţie.
În 1904 este înaintat şi acceptat un recurs. Cei 3 experţi Darboux (secretar al Academiei Ştiinţelor), Appel
(decanul Facultăţii de ştiinţe) şi Poincare (profesor la Facultatea de Ştiinţe), printr-o supra-expertiză statistică-
matematică asupra tezei lui Bertillon, relevă că reproducerile sunt alterate şi corelaţiile evidenţiate de acesta nu au
valoare ştiinţifică şi deci, nu pot fi hotărâtoare .
Sunt audiaţi experţii de dinainte. Charavay îşi recunoaşte propria greşeală, în timp ce Bertillon
se încăpăţânează să-şi păstreze poziţia (acelaşi mare criminalist Edmond Locard o va defini ca: „celebra
eroare a unui creier magnific").
Schematic, acestea au fost poziţiile experţilor în această afacere:
Atribuirea bordereau-ului Neimplicarea lui Dreyfus
lui Dreyfus
1894-1895

Patty de Clam, D′ Aboville, Gobert (Banca franceză), Pelletier


Bertillon (serviciul de identitate (funcţionar al Ministerului Artelor
Judiciară al Prefecturii Poliţiei, Frumoase)
autoimitare), Charavay (comerciant
de autografe, ulterior retrasă),
Teyssonnieres (gravor).
1896-1898
Crepieux-Jamin, Gustav Bridier Hurst, Edouard de
Rougemont, Paul Moriaud (profesor de Drept şi rector al
Universităţii din Geneva), De Marneffe (Belgia), De Gray
Birch (doctor în Drept, expert din Londra), Thomas H.
Gurrin (expert al Ministerului Finanţelor şi al Băncii
Engleze), J. Hoit Schooling (scriitor şi grafolog din Marea
Britanie), Carvalhp (expert oficial din New York), Ames
(S.U.A.), Preyer (fiziolog, Germania), Couard -Varinard -
Belhomme.

1899-1900
(Procesul de reevaluare de la Rennes)
Atribuirea lui Esterhazy
Paul Meyer (director la Ecole des chartes), Emile Molinier
(arhivar la Muzeul Louvre, arhivar paleograf), Giry,
Hericourt (fiziolog).
Neimplicarea lui Dreyfus
Darboux (secretar la Academia Ştiinţelor), Appel (decan al
Facultăţii de Ştiinţe), H. Poincare (docent al Facultăţii de
Ştiinţe).

Dreyfus este eliberat de Preşedintele Emile Loubet, este recunoscut ca fiind nevinovat de Curtea
de Casaţie în 1906.
În 1930 publicarea memoriilor lui Maximilian von Schwartzkoppen va aduce confirmarea totală a
neimplicării lui Dreyfus.
Locard a comentat amar şi în mod realist (1924): „După această înfrângere, a avea curajul de a relua studiul
grafismelor, ar putea părea imprudent. Şi totuşi asta s-a întâmplat".
În Italia, Congresul Naţional al experţilor caligrafi din 1901 se naşte tocmai ca o reacţie la „spectacolul urât"
oferit de unii dintre cei mai renumiţi experţi din Franţa.
La rândul său, Jules Crépieux-Jamin (1935) scrie: „Nici un caz nu se pretează mai bine decât cazul Dreyfus
la judecarea stării actuale a expertizei asupra scrisului. Aici se vede cum sunt comise toate erorile, cum se produc
toate excentricităţile şi cum se manifestă cele mai mari talente".
Salvatore Ottolenghi (1924) scrie că „eroarea foarte gravă pe care a comis-o nu numai Franţa, ci şi întreaga
lume" ar fî putut fi evitată dacă s-ar fi făcut apel, pe baza criteriilor „extra-grafice" şi deci antropologice-psihologice,
la studiul şi la confruntarea celor două personalităţi: a falsificatorului suspectat (Dreyfus) şi falsificatorului
(Esterhazy).

(1) Alfred este cel mai tânăr dintre cei şapte copii, trei fete şi patru băieţi, provenit dintr-o familie alsaciană. El işi
face studiile la Mulhouse, Basel, Paris. Este admis la Şcoala politehnică, apoi e sublocotenent la Şcoala de aplicaţii
din Fontainebleau, locotenent de artilerie la Maus, după aceea la Paris; căpitan în 1889, este adjutant la Şcoala
centrală de pirotehnie militară din Bourges. Primit la Şcoala de război în 1890, este repartizat în 1892 la statul-major
al armatei. Înalt, cu ochii de un albastru cenuşiu, Dreyfus este un om foarte rece, tăcut extrem de rezervat şi chiar
închis în sine, sobru în gesturi şi expresii, cu o stăpânire de sine care-i frânează orice manifestare exterioară. Distant,
uneori tăios, nu are nimic din expansivitatea firească a „unui băiat bun şi de treabă". Mathieu Dreyfus, fratele său,
spunea că Alfred are „un caracter foarte dificil". De o corectitudine specifică militarului, este în acelaşi timp sigur de
sine şi sub o aparenţă de om repezit, e de fapt un timid. Acest alsacian care n-are nimic deosebit nu se lasă în voia
sorţii. Are simţul autorităţii şi ierarhiei şi un spirit de disciplină cât se poate de pronunţat Când nepotul lui Leon
Blum, Jacques Kayser i-a prezentat manuscrisul cărţii scrise de el despre afacerea Dreyfus, Alfred Dreyfus s-a
mulţumit să-i rectifice doar o cifră. Îşi face serviciul ca stagiar în mai multe birouri ale statului-major al armatei.
Începută în octombrie 1894, afacerea Dreyfus s-a terminat în iulie 1906. La 13 iulie Dreyfus era înaintat la gradul de
MAIOR ŞI NUMIT ŞEF de escadron. La 22 iulie, la Şcoala militară unde fusese degradat, Dreyfus primea în faţa
trupei Legiunea de onoare în prezenţa a 250 de oameni în cadrul unei ceremonii care a durat vreo zece minute.
Întrucât n-a putut obţine gradul de locotenent-colonel cu titlu de reparaţie, Dreyfus cere la 26 iunie 1907 să fie trecut
în rezervă cu anticipaţie. La 4 iunie 1908, în timp ce era transferată la Pantheon cenuşa lui Zola, mort în urmă cu şase
ani, Louis-Anselme Gregori, un om de litere bătrân şi sărac trage la sfârşitul ceremoniei un foc de revolver asupra lui
Dreyfus, pentru a provoca în faţa Curţii de juri o revizuire a revizuirii. Dreyfus este foarte uşor rănit la braţul drept.
La 2 august 1914, maiorul Dreyfus este adjunct al colonelului comandant al artileriei din zona de Nord a taberei
fortificate a Parisului. Apoi, el primeşte comanda parcului de artilerie al unei divizii a Corpului 20. La începutul
anului 1918, ca urmare a unei circulare cu privire la limita de vârstă a ofiţerilor din unităţile de luptă, trece la
comanda parcului de artilerie din Orleans. La 9 septembrie 1918 este numit locotenent-colonel şi promovat ofiţer al
Legiunii de onoare. Moare la 11 iulie 1935 în urma unei boli îndelungate, (conform Maurice Baumont, membru al
Institutului Franţei, „ÎN MIEZUL AFACERII DREYFUS", 1976, Editions Mondiales, Paris, tradusă în limba română
de A. Toader şi B. Hacker, 1980, Editura Politică, Bucureşti, pag. 100-101 şi 377-378);

(2) Esterhazy (cel care afirma ulterior la Londra în 1903 lui Marius Gabion, ziarist la Le Temps: „Între spionaj şi
contraspionaj nu este o distanţă mai mare decât grosimea unei foiţe de ţigară") s-a născut în 1847. Acest Marie-
Charles-Ferdinand Walsin-Esterhazy, fiu şi nepot al unor generali francezi, legat prin străbunica lui de o familie
celebră în istorie, al cărei descendent nelegitim era, va deveni curând un aristocrat declasat. După ce studiază la
liceul Bonaparte cutreieră Germania şi Austria. Timp de un an, este ofiţer în armata pontificală; trece ca
sublocotenent în Legiunea străină; face războiul din 1870-71 în armata din Loire şi este avansat căpitan de infanterie.
Din ianuarie 1877 până în septembrie 1880, este detaşat la Serviciul de informaţii. În 1887 „cintele" Walsin
Esterhazy se căsătoreşte cu o fiică a marchizului Jacques de Nettancourt. În iulie 1892 el este avansat maior în
Regimentul 74 infanterie, (conform Maurice Baumont, op. cit. pag. 157-158);

(3) Doamna Bastian, născută Marie Caudron, soţia unui tâmplar (un vechi guard republican) din
strada Saint Honore nr. 398, Paris. Ea se îngrijea de curăţenia şi încălzirea camerelor şi birourilor ambasadei şi a
apartamentului ataşatului militar von Siisskind, din strada Lille, nr. 103.
Simulând un profund devotament faţă de germani, ea fura cu dibăcie nu numai bucăţele de hârtii, ci
şi scrisori din buzunarele hainelor, precum şi documente militare. Strângea documentele rupte şi
aruncate la coş, le ducea cu regularitate cel puţin o dată pe săptămână portarului Rohmer, în strada
Foburgul Saint-Honore nr. 3 sau 5, într-un plic, pe numele domnului Resch. Documentele de
dimensiuni mari, suluri etc. le preda direct căpitanului Rollin, la serviciul de informaţii (începând
din 1886). Ataşatul militar al S.U.A. scrisese ambasadei Germaniei că: „în faţa germanilor, doamna
Bastian se prefăcea că nu ştie să citească, ţinea scrisorile pe dos, dar ea citea foarte bine şi era
amestecată în toate uneltirile criminale împotriva Ambasadei Germaniei". La 29 august 1899, cu
prilejul Consiliului de Război de la Rennes, Times pomeneşte de doamna Bastian şi de activităţile ei legate de
serviciile franceze de informaţii. Aceste relatări trezesc o foarte mare curiozitate, pe care
Times caută s-o satisfacă la 1 septembrie, arătând că timp de mai bine de 20 de ani ea a fost femeie
de serviciu la ambasadă şi acum, retrasă într-un colţişor pierdut din Franţa, se bucură de „roadele muncii sale
cinstite". Ea primea de la Secţia de statistică 100 de franci pe lună, iar mai târziu, când soţul ei n-a mai putut munci,
250 de franci. Din când în când, mai căpăta şi câte o primă excepţională. În registrele Secţiei de statistică, doamna
Bastian figura sub numele de August, (conform Maurice Baumont, op. cit. pag. 20-22 şi Annachiara e Paciflco
Cristofanelli, „Grafologicamente. MANUALE DI PERIZIE GRAFICHE", Casa editrice CE.DI.S S.r.l. Roma, 2004,
pag. 55);

(4) Maximilian von Schwartzkoppen (după cei doi autori italieni citaţi mai sus ar fi „Schwartzkopfen") ocupă, între
10 decembrie 1891 şi 15 noiembrie 1897, funcţia de ataşat militar al Germaniei la Paris. S-a născut la Postdam în
1850, intră la infanterie în 1868. Sublocotenent în 1869, el luptă Ia Forbach, la Gravelotte şi, după asediul Metz-ului,
ia parte la campania împotriva armatei din Răsărit. Între 1873 şi 1876 urmează cursurile la Kriegsakademie, unde a
lucrat la secţia pentru Franţa a statului-major. În 1862, căpitan de stat-major, este trimis la ambasada din Paris în
calitate de al doilea ataşat militar şi rămâne aici din 1882 până în 1885. Între anii 1885-1888 este instructor militar al
marelui duce de Hessen-Darmstadt. În 1888 este maior la statul-major al unei
divizii de infanterie. În 1891, după ce a comandat câteva luni un batalion al Regimentului 3 de
gardă, este numit ataşat militar la ambasada din Paris şi, în exerciţiul acestor funcţiuni, avansat în 1893 locotenent-
colonel, în 1896 aghiotant imperial şi regal. În 1897 colonel. Avea reputaţia unui om amabil, cult, acomodabil şi era
bine văzut de împărat: Wilhelm al II-lea voia să aibă la Paris un ofiţer care se prezintă bine. Foarte monden, mai mult
om de lume decât de cazarmă, Schwartzkoppen, celibatar convins (nu se va căsători decât la 52 de ani, la cinci ani
după plecarea sa din Paris), îşi ţesea intrigile într-un domeniu care nu trebuia neapărat să ţină de biroul de informaţii,
(conform Maurice Baumont, op. cit. pag. 65-66);

(5) Alphonse Bertillon s-a născut la 23 aprilie 1853 într-o familie lyoneză (de numele acestui oraş avea să se lege şi
numele altor doi titani - Lacassagne şi Locard), era fiul doctorului Louis Adolphe Bertillon, un ilustru statistician,
vicepreşedinte al Asociaţiei de antropologie şi nepotul lui Achille Guillard naturalist şi matematician. A fondat
Serviciul dc identitate judiciară şi de asemenea Serviciul antropometric a fost opera sa, activitate (măsurarea
anumitor variabile ale corpului) care a dus la identificarea criminalilor. În schimb se opunea tehnicii dactiloscopiei,
având o aversiune pentru amprente, pe care le numea „pete minuscule1* („taches minuscules") şi care nu puteau
servi, după opinia sa, niciodată, ca mijloc esenţial la constituirea unui sistem de identificare valabil. Bertillon a
refuzat cu cerbicie să adopte dactiloscopia. Când Sir Galton i-a propus să contribuie la studiul amprentelor, nu a găsit
alt motiv ca să-1 refuze pe ilustrul savant, decât acela că metoda este dificilă, pentru că murdăreşte degetele! Şi ca o
ironie, presa a răspândit ideea că identificarea cu ajutorul amprentelor se datorează lui Bertillon). Totuşi Bertillon era
la curent cu dactiloscopia: în 1894 s-a iniţiat în secret asupra principiilor care-i stau la bază şi el care avea geniu şi
care din nefericire cu nici un preţ nu accepta ideile altora, a inventat toate elementele unei clasificări dactiloscopice.
EI considera ca o soluţie combinarea celor două metode - antropometrică şi dactiloscopică - soluţie preferabilă ca
siguranţă şi rapiditate în identificarea unui suspect. În 1894, contrar voinţei sale, Bertillon este amestecat în afacerea
Dreyfus. Este consultat în calitate de grafolog, domeniu care îi era complet străin. Comite o gravă eroare şi raportul
său contribuie la condamnarea unui nevinovat. Chiar după reabilitarea lui Dreyfus, Bertillon nu a vrut să-şi
recunoască greşeala. Bertillon a suferit toată viaţa de migrene. Poate că această suferinţă şi-a pus amprenta şi asupra
caracterului său. Cert este că, prin anul 1913, migrenele şi durerile de stomac şi
intestine se intensifică. La toate acestea, se adaugă o stare de slăbiciune generalizată. Are senzaţie permanentă de
frig; se înveleşte cu pleduri şi încinge soba. Medicii îi diagnostichează o anemie pernicoasă avansată. Şi starea sa
psihică se înrăutăţeşte, mai ales la aflarea faptului că pretutindeni metoda antropometrică este înlocuită cu cea
dactiloscopică. Este cuprins de accese de furie şi firea sa devine şi mai insuportabilă pentru cei din jur. Se recurge la
o ultimă încercare, riscantă pentru vremea aceea: i se face o transfuzie de sânge. Bertillon îşi recapătă vederea şi
puterile, reluându-şi activitatea. Dar nu pentru mult timp: după două luni boala îi revine, iar repetarea transfuziilor nu
mai are efecte de lungă durată. Aproape orb, îşi petrece zilele într-un fotoliu. O ultimă mângâiere: i se acordă Rozeta
Legiunii de Onoare. Alphonse Bertillon moare la 13 februarie 1914. (conform Paul Ştefănescu, „În slujba vieţii şi a
adevărului", voi. 1, Editura Teora, 1998, Bucureşti, pag. 87, 96, 157-159; Maurice Baumont, op. cit. pag. 97;
Annachiara e Pacifico Cristofanelli, op. cit. pag. 56);

(6) Maiorul Henry s-a născut în 1846 în Marna, dintr-o familie de cultivatori. Joseph Henry intră în armată la
infanterie, în 1865; sergent-major în 1870, în timpul războiului franco-german devine sublocotenent, apoi locotenent.
Căpitan în 1879, Henry ia parte la expediţia din Tunisia precum şi la cea din Tonkin; este rănit în sudul regiunii Oran.
Din Oran pleacă în 1890 la Peronne cu gradul de maior; aici se căsătoreşte cu fiica unui hangiu. în 1893 este detaşat
la Secţia de statistică. Era un bun ofiţer de trupă, provenit din rândurile trupei. Fiind de origine ţărănească,
antidreyfusarzii spuneau despre el că este „un plebeu energic", iar dreyfusarzii un „ţărănoi viclean".
CONSIDERAŢII PRIVIND EXPERTIZAREA ÎNSCRISURILOR
REDACTATE ÎNTR-O LIMBĂ STRĂINĂ

Bogdan FLORESCU∗

Abstract:
The study is treating the situations in which the questioned documents are redacted in a foreign language,
language which the forensic expert doesn’t know very well. The study underlines and arguments the examination
necessity – always – as well as of the characteristics of the written language, of the ideas coherence in the text of the
questioned document, of the orthography and of all the other characteristics that are considered “extra-graphic”.
The examination and revaluation by the expert of the characteristics of expression in writing needs, in these cases,
the consultation of either an authorized translator, either of a forensic institute from the state whose language has
been utilized in the redaction of the questioned document. Neglecting these requirements may lead the expert to
wrong conclusions, following the unobserved aspects, which would prove evident to a good connoisseur of the
language in which the questioned document is redacted,

Expertiza constituie un procedeu probator cu ajutorul căruia se operează asupra anumitor mijloace de probă
a căror folosire corectă nu ar fi posibilă fără cunoaşterea exactă a valorii lor probatorii66. La acest procedeu probator
se recurge pentru a se stabili dacă anumite obiecte materiale conţin sau nu elemente susceptibile de a servi ca probă,
adică de a releva date, situaţii de fapt care constituie probe şi deci pot fi reţinute ca mijloace de probă. Expertiza are
aceeaşi funcţiune atât în cadrul proceselor penale, cât şi în cazul litigiilor civile. În ceea ce priveşte expertizele
criminalistice, în virtutea art. 119 C.p.p., acestea sunt efectuate instituţionalizat, de către laboratoarele de expertize
criminalistice din structurile ministerului justiţiei ori ale ministerului administraţiei şi internelor.
Cea mai mare parte a activităţii laboratoarelor de expertize criminalistice din sistemul ministerului justiţiei,
este reprezentată de expertizele grafice; obiectivul acestora este reprezentat de identificarea persoanei care a scris sau
a semnat înscrisuri ce produc anumite efecte juridice, expertizele grafice având aşadar funcţiunea de a ajuta organele
judiciare în valorificarea înscrisurilor expertizate ca mijloace de probă şi stabilirea valorii probante a acestora.
Adeseori, înscrisurile supuse examinării sunt redactate în altă limbă decât limba română. În asemenea
situaţii, organele judiciare apelează la instituţia interpretului, pentru a cunoaşte conţinutul înscrisului respectiv şi
pentru a stabili consecinţele juridice pe care le produce acel înscris.
Expertiza criminalistică a scrisului de mână, în cazul în care înscrisul nu este redactat în limba română,
comportă însă unele particularităţi. Trebuie să menţionăm de la bun început că literatura de specialitate şi normele
deontologice ce se circumscriu expertizei criminalistice grafice, nu prevăd şi nu sugerează un mod de lucru aparte în
cazul scrisurilor olografe într-o limbă străină. Nu există recomandări în sensul necesităţii consultării unui traducător
autorizat ori a unei instituţii, expertul având libertatea de a aprecia asupra utilităţii şi oportunităţii unui asemenea
demers.
Singura recomandare este aceea ca expertul să cunoască limba de redactare a actului în litigiu, doar în cazul
în care actul incriminat este scris în alt alfabet decât cel latin, respectiv în alfabet chinezesc, arab, slavon (chirilic)
sau ebraic67. Este omis alfabetul grecesc, precum şi alte alfabete utilizate în special în zona asiatică. În opinia citată
se arată că – chiar daca actul este scris în alt alfabet decât cel latin – nu este necesar ca expertul să cunoască limba de
redactare, în cazul în care urmează a fi examinată doar semnătura executată în acel alfabet. Autorii citaţi nu fac însă
nicio referire la documentele scrise în alfabet latin, însă într-o limbă străină, necunoscută expertului.
În marea majoritate a unor asemenea cazuri, expertiza criminalistică a scrisului se rezumă la o examinare
comparativă a scrisului în litigiu, faţă de scrisul de comparaţie, întrucât metoda utilizată în expertiza grafică este
metoda comparaţiei68.


Expert criminalist - Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice Timişoara
66
Dongoroz, V. ş.a., Explicaţii teoretice ale codului de procedură penală roman, Partea generală, vol. 1, Ed.
Academiei RSR, Bucureşti, 1975, pag. 270
67
Frăţilă, A., Păşescu, Gh., Expertiza criminalistică a semnăturii, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, pag. 242
68
Ionescu, L., Expertiza criminalistică a scrisului, Ed. Junimea, Iaşi , 1973, pg. 123
Pentru a putea proceda însă la examinarea comparativă a două scrisuri, etapa premergătoare este analiza
separată a caracteristicilor grafice ale fiecărui scris în parte. Analiza separată a scrisurilor presupune cercetarea
minuţioasă a tuturor caracteristicilor generale şi speciale ale scrisurilor 69.
Conform celor arătate până acum, indiferent de limba în care este redactat un înscris, nu ar fi necesar ca
expertul să cunoască respectiva limbă, deoarece el urmează să determine caracteristicile de ordin general şi special
ale scrisurilor ce urmează a fi comparate, operaţiune care are un caracter eminamente tehnic.
Cu toate acestea, literatura de specialitate acceptă şi existenţa unei a treia categorii de caracteristici ale
scrisului, pe lângă cele de natură pur grafică (caracteristicile generale şi cele speciale). Această a treia categorie este
formată din aşa-numitele „caracteristici ale limbajului scris”, a căror utilitate a fost constatată în special în cazul
examinării scrisorilor anonime70.
Aşadar, literatura de specialitate pune în evidenţă existenţa unei categorii de caracteristici extragrafice, ce
prezintă totuşi relevanţă în identificarea autorului scrisului, însă se limitează aria de aplicabilitate a examinării
acestor caracteristici la cazul scrisorilor anonime.
Potrivit autorului citat71, „aceste caracteristici ajutătoare se referă în primul rând la limbajul folosit de
scriptor la redactarea textului. Cu toate că limbajul oral şi cel scris sunt strâns legate, ultimul fiind materializarea prin
semne a primului, totuşi ele nu sunt identice. De obicei formularea ideilor în scris este mult mai dificilă decât
enunţarea lor pe cale verbală, chiar la persoane cu un grad de cultură mai ridicat. Câteodată o expunere scrisă poate fi
individualizată prin vocabular, stil, construcţia şi complexitatea frazelor, anumite preferinţe de ordin gramatical, cum
ar fi timpurile verbelor, plasarea adjectivelor etc. Dintre acestea, cele mai preţioase indicaţii le oferă vocabularul
folosit. Bogăţia sau sărăcia lexicului ne va da o imagine aproximativ exactă asupra gradului de instruire al autorului
sau chiar asupra profesiunii acestuia. Pe de altă parte, întrebuinţarea în scrisul în litigiu a unor provincialisme,
arhaisme, neologisme, termeni de jargon sau de argou etc., care apar şi în scrisul persoanei bănuite, vor fi deosebit de
concludente pentru identificare, mai ales atunci când sunt specifice sau puţin comune”.
Din cele citate mai sus, rezultă că examenul comparativ pe care îl efectuează expertul criminalist în vederea
stabilirii autorului unei scrieri este unul complex, acest examen comparativ nereducându-se la o simplă examinare
caligrafic-descriptivă, grafometrică ori grafonomică72 a grafismelor comparate. Dimpotrivă, identificarea autorului
unui scris presupune şi o examinare extragrafică a scrisurilor comparate, un asemenea examen oferind elemente în
plus, utile în identificarea autorului scrisului.
Nu trebuie pierdut din vedere faptul că scopul expertizei nu este stabilirea identităţii de autor între două
scrisuri comparate, ci stabilirea identităţii scriptorului înscrisului în litigiu. Deşi, de cele mai multe ori, între cele
două noţiuni există identitate, există situaţii în care atât textul în litigiu, cât şi cel de comparaţie sunt scrise de una şi
aceeaşi persoană, însă acea persoană este alta decât titularul înscrisului, decât persoana de la care ar fi trebuit să
emane înscrisul, pentru ca acesta să producă anumite efecte juridice. În aceste situaţii, examenul comparativ de
natură grafică va demonstra identitatea de autor între cele două scrisuri; examinarea complexă, grafică şi
extragrafică, ar putea însă să aducă un plus de informaţii care să conducă la stabilirea identităţii reale a scriptorului,
respectiv a faptului că scriptorul nu este una şi aceeaşi persoană cu titularul actului. În practică, există situaţii în care
se face uz de un act contrafăcut în totalitate (fie el testament olograf, fie un alt înscris), iar pentru efectuarea
expertizei grafice se produc scripte de comparaţie executate de aceeaşi persoană care a scris actul în litigiu. În atare
situaţii, existenţa la dosar a unor informaţii privind vârsta titularului, profesia acestuia, gradul de şcolarizare, nivelul
de cultură a acestuia, ar putea pune în evidenţă o contradicţie flagrantă cu nivelul grafic afişat de scriptele examinate,
limbaj, regulile gramaticale folosite etc. Asemenea contradicţii, odată aduse la cunoştinţa organelor judiciare ce au
solicitat expertiza, vor putea servi acestora în elaborarea unor noi versiuni de anchetă, conducând la aflarea
adevărului obiectiv.
Cele expuse anterior sunt însă valabile numai în situaţia actelor scrise în limba română sau într-o limbă
cunoscută foarte bine de către expert. Numai în aceste cazuri, expertul va putea constata şi evalua caracteristicile
limbajului folosit în redactarea actului în litigiu. În cazul în care expertul nu cunoaşte limba de redactare a actului, nu
va putea sesiza anumite deprinderi sau particularităţi ale limbajului scris; mai mult, nu va putea sesiza nici măcar
greşeli gramaticale grave, anacronisme, confuzii de execuţie a literelor etc. Practic, toate examinările sale se vor
reduce doar la caracteristicile grafice, comparând entităţi a căror semnificaţie nu o cunoaşte. Adeseori, expertul va
avea dificultăţi să stabilească semnificaţia literelor, putând chiar să comită confuzii de interpretare a acestora.

69
Ionescu, L., op. cit., pag. 132
70
Ionescu, L.., op.cit., pag. 71
71
Ionescu, L.., op.cit., pag. 71
72
Cârjan, L., Tratat de criminalistică, Editura Pinguin Book, Bucureşti, 2005 pag.403
Cu toate acestea, în practică, atunci când înscrisul în litigiu este redactat într-o limbă pe care expertul nu o
cunoaşte, în cvasitotalitatea cazurilor se omite examinarea caracteristicilor de limbaj, acestea nefiind considerate
necesare în stabilirea identităţii de autor între scrisul în litigiu şi scriptele de comparaţie.
Chiar literatura de specialitate arată că examinarea caracteristicilor exprimării în scris ar fi utilă (nu
imperios necesară) în special în cazul scrisorilor anonime cu conţinut calomnios 73.
Mai mult, există opinia că expertul şi-ar depăşi atribuţiile şi limitele de competenţă, dacă ar proceda la
consultarea unor traducători autorizaţi şi dacă ar proceda la o examinare mai amănunţită a actului în litigiu, cu privire
la aspecte asupra cărora nu i s-a cerut să se pronunţe.
Personal, considerăm că în toate cazurile în care actul în litigiu este redactat într-o limbă străină pe care
expertul criminalist nu o cunoaşte foarte bine, ar fi necesar ca acesta să apeleze la cunoştinţele unui traducător
autorizat, căruia să îi solicite nu doar traducerea actului în litigiu, ci – mai ales – anumite lămuriri privind limbajul
utilizat de scriptor (nivelul de cunoaştere a limbii de către scriptor, respectarea regulilor gramaticale ale limbii
utilizate, respectarea sintaxei specifice limbii respective, existenţa unor greşeli gramaticale, nivelul de cultură şi de
instruire afişat de scriptor etc.).
În opinia noastră, expertul criminalist este dator să examineze scrisul în litigiu sub toate aspectele, inclusiv
sub aspectul coerenţei logice a textului (incoerenţa logică putând reprezenta un indiciu privind un fals prin adăugare
de text74), a clarităţii exprimării, a respectării regulilor ortografice, a vocabularului etc. Această obligaţie subzistă şi
în cazul actelor scrise într-o limbă care îi este străină expertului, ori acesta nu o stăpâneşte la un nivel foarte bun.
În susţinerea acestei opinii, aducem următoarele argumente:
1. În virtutea rolului său activ, expertul trebuie să examineze în mod exhaustiv obiectul material al
expertizei şi să aducă la cunoştinţa organului judiciar orice aspect care are legătură cu obiectul expertizei şi care ar
putea prezenta relevanţă în cauză. Cu privire la rolul activ al expertului criminalist, au existat dezbateri doctrinare,
considerându-se că atunci când expertul constată anumite aspecte care ar putea lămuri în mod suplimentar
problematica expertizei şi ar putea servi instanţei de judecată în aflarea adevărului obiectiv, el este dator să releve
acele aspecte. Acest punct de vedere se reflectă şi în literatura de specialitate 75. O atare conduită este nu doar
recomandabilă, ci necesară, având şi suport legal, în art. 123 lit.c) C.p.p.: „Concluziile, care cuprind răspunsurile la
întrebările puse şi părerea expertului asupra obiectului expertizei”. Mai mult, chiar şi legiuitorul şi-a însuşit
propunerile de lege ferenda rezultate din dezbaterile doctrinare, întreprinzând demersuri pentru a consfinţi
îndatorirea expertului criminalist de a face cunoscute organelor judiciare orice aspect util soluţionării corecte a
cauzei; în proiectul noului cod de procedură penală se arată că „Art.170. (1) Efectuarea unei expertize se dispune
când evaluarea unor fapte sau împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, impune
constatarea şi opinia unui expert.”, iar în art. 177 se arată: „c) concluziile, care cuprind răspunsurile la obiectivele
stabilite de organele judiciare, precum şi orice alte precizări şi constatări rezultate din efectuarea expertizei, în
legătură cu obiectivele expertizei.”. Din aceste texte legale, rezultă cu claritate intenţia legiuitorului de a valorifica
toate constatările expertului, însă rezultă şi faptul că expertul trebuie să examineze în mod complet obiectul material
al expertizei, fără a îşi limita examinările strict la întrebările formulate de organul judiciar;
2. Expertul poate solicita anumite lămuriri unui traducător autorizat, însă nu în temeiul art. 128 C.p.p.
(folosirea interpreţilor), ci în virtutea prevederilor art. 119 alin. 3 C.p.p.: „Când (...) laboratorul de expertiză
criminalistică (...) consideră necesar ca la efectuarea expertizei să participe sau să-şi dea părerea şi specialişti de la
alte instituţii, poate folosi asistenţa sau avizul acestora”. Totodată, opinăm că, în contextul în care România face parte
din Uniunea Europeană, expertul criminalist poate folosi avizul sau părerea atât a traducătorilor autorizaţi din
România, cât şi a unor specialişti din alte laboratoare de criminalistică din Uniunea Europeană, respectiv din statul a
cărui limbă este utilizată în redactarea înscrisului în litigiu;
3. Identificarea persoanei care a dactilografiat un act este posibilă numai prin examinarea unor caracteristici
extragrafice76, întrucât la scrisul dactilografiat nu există caracteristici grafice care să aibă valoare în identificarea
dactilografului. Aşadar, în cazul actelor dactilografiate, se recunoaşte valoarea identificatoare a caracteristicilor
exprimării în scris77. Întrucât atât scrisul dactilografiat, cât şi scrisul de mână reprezintă exprimări în scris ale unei

73
Stancu, E. - Criminalistica, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, Vol I, pag 330
74
Stancu, E, op.cit., pag. 344
75
Frăţilă, A., Vasilescu, A.D. „Concluzia raportului de expertiză criminalistică”, Editura Continent XXI, Bucureşti,
2001, pag. 38
76
Ministerul de Interne, colectiv, Tratat de criminalistică, Vol II, Serviciul Editorial, 1978, pag 179
77
Ministerul de Interne, colectiv,op.cit., pag 180-187; potrivit lucrării, au valoare identificatoare: gradul de calificare
a dactilografului (care poate fi echivalat cu evoluţia scrisului de mână), tehnica de batere la maşină, punctuaţia,
caracteristicile topografice, modul de corectare a greşelilor, evidenţierea titlurilor, numerotarea paginilor, greşelile de
persoane, înseamnă că exprimarea în scris a persoanei şi caracteristicile acesteia, vor avea aceeaşi valoare
identificatoare în ambele cazuri. Aşa fiind, expertul va trebui să examineze şi caracteristicile exprimării în scris,
tratarea cu superficialitate a acestor aspecte putându-se repercuta negativ asupra concludenţei examinărilor. Aceeaşi
obligaţie, de a examina şi exprimarea în scris, subzistă şi în cazul actelor redactate în altă limbă, întrucât ar fi
inacceptabil ca în cazul actelor scrise într-o altă limbă, expertul să procedeze de o manieră diferită faţă de cazul
actelor scrise în limba română. Singura diferenţă este aceea că în cazul actelor scrise în limba română nu are nevoie
de ajutorul altor specialişti, în timp ce în cazul actelor scrise în altă limbă, este necesar să solicite unele lămuriri de la
persoane (instituţii) calificate în acest sens.
4. Între modalităţile de stabilire a existenţei falsului în acte, se numără anacronismele, respectiv un conţinut
aflat în neconcordanţă cu data pe care o poartă, fie prin existenţa unor referiri la fapte şi împrejurări ce nu avuseseră
loc la data prezentată a actului, fie prin folosirea unui limbaj, a unor expresii sau a unei ortografii aflate în disonanţă
cu data actului78.
Atunci când actul este scris în limba română, expertul va constata existenţa acestor aspecte, pe care le va
învedera organului judiciar, demonstrând datarea falsă a actului, chiar dacă obiectul expertizei privea doar
paternitatea scrisului ori autenticitatea unei semnături.
În anumite situaţii, conţinutul actului ar putea indica întocmirea acestuia la o dată ce se situează temporal
după decesul prezumtivului scriptor: într-o speţă, titularul unui contract, presupus a fi redactat acel contract, decedase
în anul 1952. Cu toate acestea, actul era redactat conform normelor ortografice instituite prin Hotărârea Consiliului
de Miniştri nr. 3135 din 16 septembrie 1953, cu intrare în vigoare de la data de 1 aprilie 1954. Aşa fiind, a fost
evident că titularul nu avea cum să fi scris respectivul act, şi nici măcar să fi fost de faţă la momentul scrierii
acestuia.
Însă, asemenea constatări sunt imposibile în cazul în care actul în litigiu este redactat într-o limbă pe care
expertul nu o stăpâneşte perfect. Chiar şi în cazul în care expertul cunoaşte limba respectivă, considerăm că subzistă
necesitatea consultării unui traducător autorizat ori a specialiştilor din laboratoarele de criminalistică a statului în
limba căruia este redactat actul în litigiu, întrucât este posibilă existenţa unor anacronisme sau neconcordanţe care să
fie evidente pentru un vorbitor nativ al limbii respective, însă un străin să le ignore.
În cele ce urmează, redăm câteva cazuri întâlnite în practică, ilustrative pentru punctul de vedere privind
necesitatea consultării unor traducători autorizaţi.
Într-un prim caz, s-a solicitat expertizarea semnăturii de pe un testament olograf, solicitându-se de asemenea
să se constate orice elemente având relevanţă sub aspectul autenticităţii ori neautenticităţii înscrisului în litigiu.
Înscrisul era reprezentat de un testament olograf, redactat în limba maghiară.
Pentru a aprofunda examinarea înscrisului în litgiu, sub aspect gramatcal şi lingvistc, în temeiul art. 119 alin. 3
C.p.p., al Legii nr. 187/1997 privind traducătorii autorizaţi şi al Regulamentului de aplicare a acestei legi, aprobat
prin Ordinul ministrului justţiei nr.462/C/16.03.1998, am apelat la cunoştnţele de limba maghiară ale unui
traducător autorizat. În acest sens, s-a emis, din partea laboratorului de expertze criminalistce, o adresă către un
traducător de limba maghiară, autorizat de Ministerul Justţiei şi cadru didactc (profesor de limba maghiară la o
unitate de învăţământ public). Prin adresă, am solicitat:

a. traducerea înscrisului în litigiu;


b. pe baza limbajului, a stilului, a expresiilor şi a termenilor utilizaţi, să se aprecieze dacă persoana care a
conceput textul înscrisului sus-menţionat poseda cunoştinţe de limba maghiară avansate, medii ori inferioare, dacă
limbajul utilizat este unul elevat ori unul inferior;
c. să se indice dacă există cuvinte a căror ortografiere în limba maghiară ridică în mod curent probleme unui
scriptor mediu instruit în această limbă, şi dacă în textul actului în litigiu aceste cuvinte au fost ortografiate corect
sau nu;
d. să se indice dacă există cuvinte a căror ortografiere în limba maghiară nu ridică în mod normal probleme
unui scriptor cu cunoştinţe medii de limba maghiară, însă în textul actului în litigiu au fost scrise greşit;
e. să se aprecieze dacă există o neconcordanţă vădită între nivelul de cunoaştere a limbii maghiare,
aşa cum rezultă acesta din formularea frazelor, din terminologia şi a expresiile utilizate, raportat la eventualele
greşeli de ortografie şi la gravitatea acestora (posibilitatea ca asemenea greşeli de ortografie să apară în scrisul unei
persoane ce cunoaşte scrierea în limba maghiară, la un nivel mediu), ori dacă nivelul limbajului utilizat este în
concordanţă cu eventualele greşeli de ortografie din text.

dactilografiere, elementele de redactare, limbaj şi ortografie (conţinutul textului, stilul redactării, vocabularul folosit,
ortografia)
78
Sandu, D., Falsul în acte, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, pag. 187
Traducătorul autorizat a răspuns solicitării noastre arătând că textul testamentului în litigiu este întocmit cu
utilizarea unui limbaj elevat, vădind cunoştinţe aprofundate de limba maghiară. Actul conţine expresii ca „în posesia
deplină a facultăţilor mele intelectuale şi neinfluenţată de nimeni”, „despre averea mea imobilă şi mobilă”, „Revoc şi
declar nule toate dispoziţiile mele anterioare, referitoare la decesul meu”. Totodată sunt utilizate expresii rare, ce
vădesc bune cunoştinţe de limbă, expresii care nu au corespondent în limba română, ceea ce indica faptul că textul
testamentului a fost „gândit” în limba maghiară, de către un vorbitor nativ al acestei limbi.
În ce priveşte ortografia, există contradicţii: astfel, pe de o parte, există în text cuvinte care ridică probleme
de ortografiere, chiar în cazul vorbitorilor medii de limba maghiară, însă în textul de faţă sunt corect ortografiate:
“szellemi”, “képességeim”, “befolyásolva”, “avval”, “alatt”, “eltemessenek”, “parkkal”, “eddig”, “tett” etc. Cu toate
acestea, se întâlnesc şi greşeli absolut banale, inexplicabile chiar în cazul unor minime cunoştinţe de limbă maghiară:
- „Wégrendelet” (Testament), corect scris „Végrendelet”; în limba maghiară nu există litera „w”, decât în familia
de cuvinte derivate din substantvul „wat”. Aşa find, o eventuală „confuzie” comisă de o persoană care
cunoaşte limba maghiară, este imposibilă, find echivalenta cu scrierea într-un act în limba română a unui
cuvând de genul „Qontract” sau „Kontract” în loc de „Contract”:- „halálozás am – kor”, corect fără cratmă:
„halálozásomkor”; o asemenea despărţire în silabe şi utlizarea cratmei, sunt justfcate doar în cazul scrierii la
sfârşitul unui rând, cu contnuare în rândul următor, niciodată la mijlocul rândului:

- „kogy” – corect „hogy”. Cuvântul „kogy” nu există în limba maghiară, şi - mai mult - acelaşi cuvânt este scris
corect, cu „h”, în alte locuri în text:

- „képességein telyjes” – corect „képességeim teljes”:

De asemenea, se constată utlizarea neadecvată a accentelor, utlizarea punctelor în locul accentelor alungite,
utlizarea suprasemnelor alungite în locul punctelor, însă nici aceste erori nu se manifestă cu consecvenţă,
acelaşi cuvânt find scris în moduri diferite. Regulile de utlizare a accentelor sunt bine-cunoscute de către
vorbitorii de limba maghiară, întrucât din punct de vedere fonetc, aceeaşi literă, cu accent, corespunde altui
sunet decât litera fără accent, astel încât confuziile nu sunt posibile.

Aşadar, se constată neconcordanţe vădite între cunoştnţele de limba maghiară atestate de formularea frazelor,
de terminologia şi expresiile utlizate, scrierea corectă a unor cuvinte „difcile”, ce necesită bune cunoştnţe de
limba maghiară - pe de o parte – şi greşelile grave, uneori în cazul cuvintelor banale, care se scriu cum se
pronunţă, despărţirea în silabe la mijlocul rândului, a unor cuvinte care se scriu unitar – pe de altă parte.

Mai mult, se constată că greşelile se manifestă în special prin confundarea unor litere care au aspect
asemănător: „k / h”; „n / m”; „y / j”, „r / n”, „W / V”. Existenţa unor asemenea confuzii între litere care au un
aspect asemănător, în condiţiile în care textul vădeşte bune cunoştnţe de limba maghiară, nu poate reprezenta
decât un indiciu că textul actului în litgiu a fost reprodus (transcris) de către o persoană care nu are cunoştnţe
de limba maghiară, după textul scris de o persoană bună cunoscătoare a limbii maghiare.

Frecventele întreruperi ale execuţiei scrisului, întreruperi care nu sunt justfcate de ritmul normal al scrierii ori
de necesitatea realimentării peniţei tocului, scrierea extrem de lentă, repasarea şi retuşarea unor litere, în
condiţiile în care limbajul textului este unul elevat, sunt în vădită discordanţă. De asemenea, forma multor
litere este una evoluată, îndepărtată de modelul caligrafc, ceea ce intră de asemenea în contradicţie cu
„potcnelile” şi viteza extrem de redusă a scrisului actului în litgiu.

Am concluzionat aşadar că textul actului a fost conceput de către o persoană care cunoştea bine limba
maghiară (cum de altfel era şi cazul titularei testamentului în litigiu), însă actul a fost scris (transcris, reprodus) de
către o persoană complet necunoscătoare a limbii maghiare.
Într-un caz similar, a fost supus expertizei un set de înscrisuri ce constituiseră anterior (în anul 1988) scripte
de comparaţie pentru expertizarea unui testament olograf. La acea vreme, pe baza scriptelor de comparaţie existente,
s-a demonstrat identitatea de autor.
Ulterior, datorită unor puternice suspiciuni privind contrafacerea scriptelor de comparaţie, acestea au fost
supuse expertizei grafice, având de această dată ca material de comparaţie scripte în afara oricărei suspiciuni,
respectiv acte aflate în arhiva instanţelor de judecată (acte ce nu fuseseră descoperite cu ocazia primei expertize).
Între înscrisurile în litigiu se găsea şi o scrisoare redactată în limba franceză, adresată generalului Charles de
Gaulle. Am examinat textul actului în litigiu şi am constatat existenţa a numeroase cuvinte scrise greşit. Greşelile
constatate relevă – similar speţei anterioare – un scriptor care nu are deloc cunoştinţe de limbă franceză; cu alte
cuvinte, actul incriminat a fost conceput de un cunoscător al limbii franceze (cum era titularul real al actelor în
litigiu), însă transcris de către o persoană care nu a înţeles literele şi cuvintele pe care le-a reprodus, comiţând
numeroase confuzii. De asemenea, am apelat la asistenţa unui traducător autorizat de limbă franceză, traducător care
a confirmat cele constatate de expert.
În cele ce urmează, redăm o parte din cuvintele transcrise greşit, indicând şi forma corectă a acestora. Este
evident că greşelile nu provin din cunoaşterea mediocră a limbii franceze (cum este cazul textului scrisorii), ci
reprezintă confuzii comise cu ocazia transcrierii scrisorii de către o persoană care nu cunoaşte deloc limba franceză.
Referitor la actul în litigiu descris mai sus, în raportul de expertiză criminalistică au fost consemnate
următoarele: „Facem precizarea că, deşi examinarea textului vădeşte cunoaşterea limbii franceze (fapt vădit de
coerenţa ideatică şi de modul de formulare a frazelor, precum şi de cunoaşterea gramaticii limbii franceze), apar
unele inadvertenţe grave, respectiv greşeli paradoxale în scrierea unor cuvinte, confuzii de litere etc.; exemplificativ,
cuvântul „chez” este scris sub forma „duz”, cuvântul „même” este consemnat sub forma „mime”, „fabrication” este
consemnat „fabrîcation” şi multe alte erori similare, erori în contradicţie flagrantă cu nivelul de cunoaştere a limbii,
vădit de conţinutul textului. Aceste elemente reprezintă indicii ale transcrierii unui text olograf în limba franceză,
transcriere realizată de o persoană care nu cunoştea limba franceză, ori ale cărei cunoştinţe sunt inferioare persoanei
care a redactat iniţial textul.
Într-un alt caz, s-a solicitat de către organele de urmărire penală expertizarea unui act redactat în limba
maghiară, ce prezenta toate aparenţele unui înscris autentic, purtând antetul unui birou notarial, o stemă ce – în
aparenţă – reproducea stema Ungariei, semnături şi ştampile ce induceau – toate la un loc – o puternică aparenţă de
act autentic, în înţelesul pe care legislaţia română îl dă acestui termen.
Cooperarea dintre organele de anchetă române, cu instituţiile din Republica Ungară, au relevat faptul că în
Ungaria, actele autentice se întocmesc într-un singur exemplar original, care rămâne în arhivele biroului notarial, iar
părţilor nu li se eliberează decât o copie legalizată a actului. Aşadar, un act cu impresiuni de ştampilă şi semnăturile
în original, nu s-ar fi putut afla – conform legislaţiei maghiare – în posesia părţilor.
Situaţia descrisă mai sus pune în evidenţă cât de uşor se poate trece peste unele aspecte pe care expertul (sau
organul judiciar din România) nu are cum să le cunoască, decât prin consultarea instituţiilor statului în a cărui limbă
a fost redactat actul în litigiu.
S-a solicitat expertizarea stemei (emblemei) din colţul superior-stâng al actului în litigiu, pentru a se stabili
dacă acea stemă reprezintă stema oficială a Republicii Ungare. Din examinări a rezultat faptul că stema de pe actul în
litigiu nu este stema oficială a Republicii Ungare, fiind o reprezentare stilizată ce are semnificaţie militară.
Consultarea unui istoric din Ungaria a adus o precizare relevantă, şi anume că stema examinată, în forma prezentă pe
actul în litigiu, a fost utilizată pe documentele militare maghiare într-o perioadă limitată, şi anume între 1920 şi 1944.
În prezent, o formă asemănătoare, însă nu identică, este utilizată ca emblemă a Misterului Apărării din Republica
Ungară.
În imaginile de mai jos ilustrăm stema actului în litigiu (foto 1), stema oficială a Republicii Ungare (foto 2),
stema utilizată pe documentele militare din Ungaria în perioada 1920-1944 (foto 3) şi emblema utilizată în prezent de
Ministerul Apărării al Republicii Ungare (foto 4).
Mai mult, consultarea unui traducător autorizat de limbă maghiară - vorbitor nativ al acestei limbi, a fost de
natură să pună în evidenţă utilizarea unui limbaj impropriu limbii maghiare. Deşi toate formulările actului în litigiu,
aveau sens odată traduse mot-a-mot în limba română, ele nu aveau sens în limba maghiară. Aşadar, o simplă lectură a
textului actului în litigiu, de către un vorbitor nativ al limbii maghiare, a evidenţiat faptul că textul actului „autentic”
a fost conceput în limba română şi tradus cuvânt cu cuvânt în limba maghiară. Or, o asemenea informaţie este
valoroasă pentru organele de anchetă, în efortul de identificare a locului şi a modului de contrafacere a unui act ce
părea – iniţial – a proveni din Ungaria.
Deşi aceasta ultimă speţă nu se referă la expertiza scrisului de mână în altă limbă, considerăm că este foarte
potrivită pentru a sublinia necesitatea consultării unor traducători autorizaţi ori a laboratoarelor de expertize (sau a
autorităţilor) din statul în a cărui limbă este redactat un înscris. Mai mult, asemenea consultări trebuie să aibă loc nu
doar în cazul în care actul este scris în altă limbă, ci ori de câte ori un act prezintă orice element „de extraneitate”,
aparţinând altui stat: steme, ştampile, timbre fiscale sau poştale, sigilii, ori referiri la evenimente, stări de fapt,
persoane ori referiri la toponimia aparţinând altui stat.
* *
*

În concluzie, subliniem necesitatea examinării – întotdeauna – şi a caracteristicilor limbajului scris, a


coerenţei textului actului în litigiu, a ortografiei şi a tuturor celorlalte caracteristici considerate „extragrafice”.
Personalitatea scriptorului se reflectă în scrisul său, nu doar prin caracteristicile grafice, ci şi prin stil, vocabular,
gradul de cultură şi nivelul de instruire afişate. Aceste caracteristici extragrafice sunt la fel de valoroase în
identificarea autorului scrisului de mână, ca şi caracteristicile grafice. Examinarea şi valorificarea de către expert a
caracteristicilor exprimării în scris nu sunt însă posibile în cazul în care actul este redactat într-o limbă pe care
expertul nu o cunoaşte perfect sau foarte bine. În acest caz, expertul omite adeseori etapa examinării caracteristicilor
extragrafice, ori neglijează valoarea identificatoare a acestora, trecând direct la examinarea tehnică a scrisului. Nu
trebuie neglijat faptul că, în condiţile în care expertul nu cunoaşte limba de redactare a actului în litigiu, nici el nu
este ferit de a comite confuzii între literele cu aspect apropiat (de genul „h-k”, „m-n”, „n-r”, „o-a”, „e-i”, „y-j” etc.) şi
să constate diferenţe grafotehnice între litere care în realitate nu sunt comparabile, ori să constate asemănări pe care
să le considere relevante, între litere care în realitate sunt diferite.
Examinarea actelor redactate într-o limbă străină impune – considerăm noi – obligativitatea consultării fie a
unui traducător autorizat (preferabil vorbitor nativ al limbii de redactare a actului în litigiu), fie a unui institut de
criminalistică din statul a cărui limbă este utilizată în redactarea actului cercetat. Neglijarea acestei etape absolut
necesare, poate să conducă expertul la concluzii greşite, ca urmare a trecerii neobservate a unor aspecte relevante,
aspecte care ar fi evidente unui bun cunoscător al limbii de redactare a actului examinat.

PARTICULARITĂŢI ÎN CERCETAREA CRIMINALISTICĂ


A MICROURMELOR DE FIBRE TEXTILE
DESCOPERITE LA FAŢA LOCULUI
ŞI ROLUL ACESTORA ÎN PROBAREA DIVERSELOR INFRACŢIUNI

cms. drd. ing. chimist Maria Georgeta STOIAN


insp. pr. drd. farmacist Mihaela GHEORGHE
insp. chimist-fizician Lorena Magdalena SAVU
I.G.P.R. - Institutul de Criminalistică
Serviciul Expertize Fizico-Chimice

ABSTRACT
The importance of the transfer and swap of the textle microfbers is that it links a subject to an object, a
locaton or to another being. Such tny evidence can be extremely important in an investgaton, because the small
size of the microtraces makes the author not aware of leaving them at the crime scene and, as a result, cannot alter
them on purpose. The criminologists must be aware, on the course of investgaton at the crime scene, not only of
the relatvely large fragments of textle materials, but also of the microtraces of fbers, that are invisible to the
naked eye in normal light, which can bring signifcant contributon in solving the cases.

The fragments of textle materials, threads and fbers can become evidence in diferent cases: in case of
homicide and rape, where the victm has been immobilized with textle materials (rope, ribbon, gag); in car
accidents (crashes) where the author leaves the scene and fragments from the victm’s clothes were caught under
the vehicle; in burglaries when fragments from the perpetrator’s garments got stocked in the access point. Locatng
the evidence in the access point or the aspect of the textle material, the threads and fbers may be an important
source of informaton.

În accepţiunea criminalistică, constituie urme tot ceea ce a rămas material, vizibil sau invizibil, la locul
infracţiunii de la persoana făptuitorului, de la îmbrăcămintea sau încălţămintea lui, de la vehiculele, armele,
instrumentele sau materialele pe care le-a întrebuinţat, obiectele ori fragmentele de obiecte de orice natură,
abandonate sau pierdute de infractor la locul faptei, precum şi tot ceea ce s-a putut ataşa material, vizibil sau invizibil
de la locul infracţiunii asupra acestuia.
În cercetarea la faţa locului, examinarea materialelor de mărime mică, de obicei microscopice numite şi
urme materie sau microurme, este foarte importantă. Studiul urmelor materie are la bază principiul schimbului
Locard, conform căruia este imposibilă interacţiunea dintre mediu şi individ fără a-l schimba, într-un mod
microscopic, fe prin preluarea, fe prin adăugarea unor urme materie.

În acest context, examinarea fbrelor textle se bucură de o importanţă majoră în cercetarea criminalistcă
pe plan mondial, deoarece microurmele de fbre textle sunt urme care de multe ori pot aduce contribuţii decisive la
documentarea cauzelor penale.

Fibra textilă reprezintă unitatea cea mai mică dintr-un material textil (obiecte de îmbrăcăminte, huse etc.).
Mai multe fibre textile toarse (răsucite) alcătuiesc firul textil. Prin tricotarea sau ţeserea firelor se obţin materialele
textile.
Fragmentele de materiale textile, fire şi fibre pot deveni probe în diferite cazuri: în cazuri de omor sau viol,
în care în care victima a fost imobilizată cu materiale textile (sfoară, cordelină, căluş); în cazul accidentelor rutiere cu
părăsirea locului faptei, când fragmente din hainele victimei au fost agăţate sub vehicul; în cazul spargerilor, când
fragmente din îmbrăcămintea infractorului au rămas agăţate în punctul de acces. Localizarea probelor în punctul de
acces sau aspectul materialului textil, al firelor şi fibrelor poate fi o importantă sursă de informaţii.
În general, localizarea unor fibre textile pe hainele unui suspect care sunt asemănătoare cu cele găsite cu
ocazia cercetării la faţa locului pe obiectele de îmbrăcăminte ale victimei sau cu cele găsite la locul faptei constituie
un element foarte important în investigaţia criminalistică.
Fibrele textile pot fi considerate o categorie de urme care în timpul comiterii unei fapte penale pot fi
transferate de pe hainele unui suspect pe hainele victimei şi invers. Urme de această natură pot fi transferate şi de pe
alte materiale, cum ar fi obiectele de mobilier tapiţat, huse, aflate la faţa locului. Fibrele textile pot fi transferate între
doi indivizi, între o persoană şi un obiect şi între obiecte.
Factorii principali care conduc la transferul şi persistenţa fibrelor transferate sunt:
- caracteristicile fibrelor (natura, tipul, lungimea) din care este fabricat materialul textil;
- metoda de tricotare sau ţesere;
- alcătuirea şi compoziţia firelor materialului textil;
- natura, durata şi intensitatea contactului;
- rezistenţa îmbrăcămintei;
- vechimea ţesăturii.
Astfel, modul de fabricare a ţesăturii afectează numărul şi tipul fibrelor ce pot fi transferate în timpul
contactului. Ţesăturile bine strânse sau împletite se desprind mai greu decât cele împletite mai larg; materialul textil
compus din fire tip filament (drepte) se desprind mai greu decât cele compuse din fibre răsucite. Unele tipuri de fibre
au tendinţa de a se transfera mai uşor, cum sunt de exemplu fibrele textile matisate.
De asemenea, vechimea unei ţesături afectează şi ea gradul de transfer al fibrelor: textilele noi, datorită
abundenţei fibrelor largi şi aderente de la suprafaţă se desprind mai uşor, cele purtate lasă fibre doar când prezintă
zone deteriorate. Excepţie fac fibrele textile naturale (bumbac, lână) care, în timp, îşi pierd rezistenţa la rupere.
Deteriorarea materialului textil cauzată în timpul contactului fizic poate creşte mult probabilitatea transferului de
fibre.
Durata şi intensitatea contactului fizic realizat la interfaţa obiectelor de îmbrăcăminte victimă-agresor au o
importanţă foarte mare în procesul de transfer. Dacă victima este imobilizată, vor fi transferate mai puţine fibre iar
persistenţa acestora pe hainele suspectului sau victimei este mică. În cazul unui contact fizic violent, cu durată mai
îndelungată numărul de fibre transferate este mai mare.
Existenţa unui contact fizic între două persoane sau între un obiect şi o persoană nu întotdeauna are ca rezultat
transferul de fibre. Anumite tipuri de fibre nu pot fi transferate întrucât nu au proprietăţi aderente sau suportul
este nereceptiv din acelaşi considerent.
În acest sens, spre exemplu, probabilitatea unui transfer de fibre textile nematisate, tip filament, ţesute strâns sau
împletite este extrem de mică, însă nu exclusă.
Există cinci tipuri de fibre textile care pot fi analizate ca probă: fibre animale (lâna), fibre sintetice (nailon,
poliester, poliamidă), fibre vegetale (bumbac, in), fibre minerale (vată de sticlă), amestec de fibre sintetice şi naturale
(poliester, lână).
Materialele textile, firele şi fibrele pot avea caracteristici individuale şi generale. Culoarea, tipul, numărul
firelor şi fibrelor, direcţia de rotire a firelor sunt importante pentru caracterizarea probei. Un fragment de material
textil, fir sau fibră poate fi potrivit fizic cu un alt fragment textil, fir sau fibră, sugerând o sursă comună.
Când o fibră este găsită în relaţie cu victima, suspectul sau scena crimei, ea are un potenţial probatoriu
deosebit. Potrivirea fibrelor colorate, dacă sunt industriale sau naturale, poate fi relevantă în actul probatoriu în timp
ce potrivirea fibrelor comune, cum ar fi bumbacul alb sau bumbacul albastru din pânza de doc (blugi), poate fi de o
importanţă mai mică. În unele situaţii, totuşi, prezenţa bumbacului alb sau a bumbacului albastru din blugi este
posibil să prezinte încă interes în stabilirea adevărului. Descoperirea unor transferuri de material de la suspect la
victimă şi invers creşte probabilitatea că doi subiecţi au fost în contact şi reduce semnificativ probabilitatea unei
prezenţe întâmplătoare.
Majoritatea probelor colectate de la faţa locului pot f doar identfcate, ceea ce înseamnă că au o sursă
comună. Astel, obiectele pot f clasifcate sau plasate într-un grup împreună cu alte obiecte având aceleaşi
caracteristci.De exemplu, o fbră de poliacrilonitril (PNA) de culoare roşie este găsită la faţa locului într-un caz de
furt. Un suspect purtând un tricou din material textl de culoare roşie este reţinut. Testele efectuate în laborator
între fbra în litgiu şi cele prelevate ca model de comparaţie au indicat faptul că acestea coincid .

În urma analizelor de laborator nu se poate spune că fibra de PNA de culoare roşie provine cu siguranţă de
la tricoul purtat de suspect. Se poate trage concluzia că fibra textilă putea proveni din tricoul suspectului sau oricare
altă bluză fabricată din fibre similare. Deci, obiectivul care a fost identificat ca fiind o fibră de culoare roşie poate fi
plasat într-o clasă de elemente cu caracteristici asemănătoare.
Nu poate fi stabilit cu certitudine dacă o fibră provine dintr-un material textil anume, deoarece alte materiale
textile au fost fabricate folosind acelaşi tip de fibră având aceeaşi culoare. Inabilitatea de a asocia pozitiv o fibră cu
un material textil (îmbrăcăminte) anume şi de a exclude alte tipuri de materiale textile, nu înseamnă că fibra asociată
este lipsită de valoare.
Valoarea de individualitate a fibrelor care fac obiectul unei expertize sau constatări tehnico-ştiinţifice este dată de
următoarele caracteristici:
- Forma, în special secţiunea transversală, care de multe ori poate fi specifică fabricantului;
- Culoarea fibrei: Modul de aplicare al culorii şi de absorbţie de-a lungul lungimii fibrei sunt caracteristici
importante pentru comparaţie. Nuanţarea culorii şi pierderea culorii pot, de asemenea, conferi o valoare mărită
comparaţiei;
- Numărul fibrelor: Cu cât este mai mare numărul de fibre, cu atât este mai mare probabilitatea existenţei unui
contact;
- Locaţia fibrelor pe diverse zone ale corpului sau pe diverse obiecte de la faţa locului.
Fibrele pot f localizate în locurile de pătrundere, pe vehicule, pe îmbrăcăminte, în depozite subunghiale,
chiar şi pe păr – în cazul folosirii de căciuli confecţionate din materiale textle. Fibrele pot f transferate de pe
hainele unei persoane ce vine în contact cu altă persoană, sau de pe obiecte, covoare, tapiţerii, pături etc.
Aspecte privind cercetarea la faţa locului
Din cele prezentate, putem aprecia că investigarea criminalistică a urmelor de fibre cuprinde patru domenii
distincte :
- stabilirea posibilităţii transferului fibrelor şi persistenţa urmelor de fibre;
- ridicarea microurmelor de fibre de la locul faptei, de pe îmbrăcămintea suspecţilor sau de pe obiecte
bănuite a fi contaminate prin transfer de fibre pe parcursul desfăşurării infracţiunii;
- analiza fibrelor, stabilirea proprietăţilor fizico-chimice esenţiale ce pot discrimina probele;
- formularea concluziilor şi estimarea valorii probatorii a acestora.
Pentru prevenirea contaminării accidentale în timpul activităţilor de cercetare la faţa locului sau cu ocazia
interogării suspecţilor, contaminări ce pot invalida rezultatele, se iau măsuri stricte care vor fi specificate şi în
documentele ce se întocmesc, pentru evitarea contestaţiilor ulterioare:
- personalul care efectuează cercetarea va purta costum de protecţie tipizat, de preferinţă de unică folosinţă,
din hârtie tratată la suprafaţă;
- corpurile în litigiu nu vor fi despachetate în aceeaşi încăpere cu cele de comparaţie;
- recoltarea urmelor de microfibre de la persoanele suspecte nu se va efectua în încăperi în care au intrat
victimele infracţiunilor pentru care sunt bănuite persoanele în cauză;
- se vor recolta şi probe de comparaţie de pe materialele textile din zone inaccesibile contactului fizic.
În tmpul cercetării la faţa locului, ca şi în cazul altor obiecte de probă, este preferabil ca materialele textle,
frele şi fbrele să se ridice de pe alte obiecte de care sunt ataşate. În cazul când acest lucru nu e posibil, materialele
textle, frele şi fbrele trebuie ambalate într-un container şi etchetate corespunzător.
Ridicarea urmelor de microfibre se poate realiza “ţintit“ urmărindu-se un anumit tip de fibre cu proprietăţi
fizice distincte (culoare, fluorescenţă), vizualizate cu ajutorul unor surse speciale de lumină (Polylight, UV). Cel mai
eficient mijloc este totuşi recoltarea “în orb” prin care sunt ridicate urme invizibile cu ochiul liber de pe toate
obiectele implicate în desfăşurarea infracţiunii. Microfibrele se pot preleva folosind pense sau vacuum, scotch fixat
pe o lamă de sticlă şi benzi adezive incolore fixate pe folii transparente din poliester, mijloc ce permite o bună
conservare a probelor.
Examinarea în laborator a probelor este precedată de o selecţie a acestora pentru ca fibrele a căror prezenţă
este comună în mediul înconjurător - bumbacul incolor sau negru, lâna neagră, fibrele sintetice incolore în general,
fibrele unice din cele care intră în compoziţia uniformelor de poliţie - să nu fie reţinute pentru analizele ulterioare.
Aspecte privind analiza fizico-chimică a microurmelor de fibre textile
Principalele instrumente şi metode analitice utilizate pentru identificarea şi asocierea caracteristicilor fizico-
chimice a probelor în litigiu cu cele ale probelor model de comparaţie sunt:
- examinarea cu microscopul cu lumină polarizată şi cu fluorescenţă, ce permite stabilirea naturii fibrelor
(bumbac, lână, poliester, acrilice, derivaţi de celuloză etc.);
- studiul curbelor de tranziţie termică cu microscopul cu masa încălzită;
- spectrometria în infraroşu, care furnizează informaţii privind natura polimerului de bază al fibrei;
- piroliza cuplată cu gazcromatografie sau piroliză-gazcromatografie-spectrometrie de masă, metode de mare
fineţe ce pot realiza diferenţieri uneori chiar între loturi diferite ale aceluiaşi fabricant;
- microspectrometria în lumină vizibilă şi în UV, care diferenţiază fibrele pe baza nuanţelor de culoare;
- extracţia fibrelor cu solvenţi organici şi cromatografia în strat subţire a extractului, metodă prin care sunt
analizaţi coloranţii de impregnare a fibrelor;
- examinarea detaliilor morfologice a secţiunilor longitudinală şi transversală a fibrelor cu microscopul
electronic cu baleiaj şi analiza microelementelor din compoziţie, cu ajutorul sondei analitice EDAX aferentă acestui
echipament analitic.
Din literatura de specialitate rezultă că în cazul urmelor de fibre textile nici un laborator european de
criminalistică nu execută întreaga gamă de analize, majoritatea rezumându-se la examinarea microscopică în lumină
polarizată, microspectrometrie în vizibil şi infraroşu, precum şi cromatografie în strat subţire, aplicând şi celelalte
metode în funcţie de cantitatea de probă sau de gradul de diferenţiere urmărit.
Datorită cantităţilor mici de probă, interpretarea rezultatelor analizelor şi formularea concluziilor este uneori
dificilă, neputând fi exclusă în unele cazuri contaminarea întâmplătoare din mediul înconjurător cu fibre care nu au
legătură cu cauza cercetată.
Întrucât ridicarea şi analiza urmelor de microfibre textile implică un volum mare de muncă şi costuri
financiare semnificative, este recomandat ca abordarea criminalistică a acestora să fie luată în considerare în special
în cazul unor infracţiuni grave: violuri, omoruri, accidente de circulaţie mortale cu autori necunoscuţi etc.
În prezent, Institutul de Criminalistică din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române dispune de
dotarea necesară pentru analiza urmelor de fibre textile prin spectrometrie în infraroşu şi cromatografie în strat
subţire, prin microspectrometrie în lumină vizibilă şi UV, precum şi prin examinare microscopică optică şi
electronică, metode moderne de diferenţiere a acestor categorii de probe.
În cadrul Institutului de Criminalistică o preocupare permanentă o reprezintă dotarea Laboratorului de
Analiză a Microurmelor cu aparatură performantă. Astfel în anul 2004 s-a achiziţionat un microspectrofotometru
UV-VIS model QDI 1000 (Foto 1), şi în 2005 un microscop electronic cu baleaj şi sondă analitică EDAX. De curând
dotarea a fost completată cu un spectofotometru în infraroşu cuplat cu microscop.
Microspectrofotometrul UV-VIS foloseşte pentru analiză metode optice cu absorbţie de energie, iar
analizele efectuate sunt nedistructive; cu ajutorul acestuia se realizează analiza nuanţelor de culoare, prin
înregistrarea şi compararea spectrelor de transmisie, reflexie şi fluorescenţă, obţinute în domeniul de lungimi de undă
de 800 - 350 nm (în domeniul ultraviolet şi vizibil).
Rezultatele analizelor fizico-chimice obţinute cu microspectrofotometrul UV-VIS sunt prezentate sub formă
de spectre (Figura 3), la care pe abscisă sunt reprezentate valorile lungimilor de undă la care se absoarbe fiecare
component, materializate sub formă de picuri, iar pe ordonată intensitatea acestora.
Din luna mai 2004 (data achiziţiei aparatului) şi până în prezent au fost expertizate circa 1000 de probe
ridicate de la faţa locului, în diverse cauze penale, cum ar fi: furturi, crime, violuri, morţi suspecte, accidente de
circulaţie.
Exemplificăm în acest sens :
1. Un fragment de cordon conţinând fibre de culoare albă şi neagră, cu care a fost imobilizată victima, ridicat cu
ocazia cercetării la faţa locului într-un caz de viol urmat de asasinat. În urma anchetei a fost reţinut un suspect în
a cărui maşină s-a găsit o bucată de cordon, iar de pe hainele acestuia s-au recoltat fibre de culoare albă şi
neagră.
Pentru determinarea tipului de fibră, fibrele de culoare albă, respectiv neagră, litigiu şi comparaţie, au fost
analizate prin spectrometrie de absorbţie în infraroşu pe un aparat FTIR Varian 3100 (Foto 2). Din analiza
spectrelor rezultate s-a constatat că există concordanţă între compoziţia chimică a fibrelor de culoare albă
(bumbac - Figura 4), respectiv a celor de culoare neagră (poliester - Figura 5).
Analizele efectuate în laborator pentru compararea nuanţei de culoare a fibrelor în litigiu şi a celor ridicate ca
modele de comparaţie (fibre din cordonul de comparaţie şi cele prelevate de pe hainele suspectului) nu au fost
concludente, albul şi negrul fiind nonculori (albul respige lumina, iar negrul o absoarbe în totalitate) - Figura 6 şi
Figura 7.
Aceste teste de laborator au prezentat informaţii despre compoziţia chimică a fibrelor în cauză, dar nu au
furnizat date comparative cu privire la nuanţa culorii acestora.
De aceea, pentru obţinerea unor date suplimentare necesare analizei comparative a fibrelor în litigiu şi de
comparaţie, acestea au fost analizate la microscopul electronic cu baleiaj şi sondă analitică EDAX. Acesta produce
imagini ale fibrelor (Figurile 8 şi 9) cu măriri de ordinul a 80 000 şi peste. În acest fel se obţin imagini de înaltă
rezoluţie în format digital. Acest instrument analitic folosit pe scară largă asigură o adâncime excepţională a
câmpului, prepararea simplificată a probelor şi posibilitatea unei analize mixte împreună cu microanaliza de raze X.
Analiza prin microscopie electronică a demonstrat că fibrele corespondente albe şi respectiv negre, în litigiu
şi de comparaţie, au nu doar compoziţii chimice asemănătoare, dar şi dimensiuni ale fibrelor de aceleaşi mărimi.

2. Într-un caz de furt de cabluri electrice, prin analiza comparativă, cu ajutorul microspectrometriei de
infraroşu şi microscopiei electronice, a fibrelor conţinute de mantaua cablului cu microfibrele textile recoltate din
teaca cuţitului folosit pentru tăierea cablului, s-a putut demonstra că acestea au acelaşi aspect şi compoziţie chimică -
poliamidă (paraphenylenterephtal-amide) - Figura 10, precum şi aceeaşi grosime - 10,5 microni - Figura 11
(singurele caracteristici comparabile datorită cantităţilor la nivel de microurme a probelor analizate).

Aşadar, importanţa schimbului de microfibre textile este aceea că leagă un subiect de un obiect, de o locaţie
sau de alt individ. Asemenea probe minuscule pot fi extrem de importante într-o investigaţie, deoarece dimensiunile
mici ale microurmelor fac ca făptuitorul să nu sesizeze crearea acestora la faţa locului şi, ca urmare, să nu le poată
altera intenţionat.
Prin valorificarea acestui gen de microurme, cu ajutorul mijloacelor şi metodelor tehnico-ştiinţifice special
adaptate şi perfecţionate, în concordanţă cu cerinţa principală de desfăşurare a expertizelor fizico-chimice ca
adevărate protocoale de cercetare ştiinţifică, se poate stabili corespondenţa fidelă cu realitatea faptelor petrecute.
Criminaliştii trebuie să urmărească pe parcursul cercetării la faţa locului nu numai fragmentele relativ mari
de materiale textile, ci mai ales microurmele de fibre invizibile cu ochiul liber în lumină normală, care pot aduce
contribuţii importante la soluţionarea cazurilor.

Bibliografie

1. M. Ghimbu, E. Iacobeanu, Studiul Materiilor Prime Textile, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1973
2. Ştefănescu, E., Tipurile, proprietăţiile şi domeniile de utilizare a firelor poliesterice în industria textilă, Nr.
1/ 1962
3. Marchis ş.a ., Structura şi proiectarea ţesăturilor, Bucureşti, Editura tehnică, 1964.
4. L. Alexandru, S. Bosică, Fibre sintetice, chimie şi tehnologie, Bucureşti, Editura tehnică, 1966
5. www.textileweb.com.
6. www.eurotexx.com.
EXAMINAREA FIZICO-CHIMICĂ A DIFERITELOR
URME ÎN CAZURI
DE FURTURI SAU SPARGERI

cms. chimist Georgeta ANDREESCU


sinsp. fizician Violeta CIOFU
I.G.P.R. – Institutul de Criminalistică
Serviciul Expertize Fizico-Chimice

ABSTRACT
This work shows a few theoretic facts about traces and microtraces generaly, and especially about the
types of traces met in any kind of burglary and robbery cases. An approach of these cases with analytical
equipments like Micro - X- Ray Fluorescence Spectrometer and Scanning Electron Microscope can lead to
certain and pertinent conclusions for the circumstances in which this kind of facts were committed. A few
cases from the Forensic Institute's casework are presented here.

În ultimii ani, în care explozia tehnică-ştiinţifică a atins un stadiu fără precedent, necesitatea apelării la
cunoştinţele unor experţi în domeniul chimiei judiciare pentru examinarea cu mijloace moderne a urmelor şi a
celorlalte mijloace materiale de probă a devenit o necesitate fără de care este greu de conceput că s-ar putea ajunge la
adevăr. De aceea, asistăm în această perioadă la o dezvoltare şi diversificare a expertizei criminalistice care vine să
lărgească cu mult sfera mijloacelor şi metodelor clasice de analiză.
Studiul urmelor are un rol important în ştiinţa şi practica cercetării criminalistice, sub toate aspectele
posibile, începând de la procesul de formare, aspectul sub care se prezintă, continuând cu metodele şi mijloacele
tehnice de căutare, fixare, ridicare de la locul faptei şi terminând cu examinarea lor în condiţii de laborator şi cu
concluziile expertului criminalist.
În prezent, ştiinţa şi practica cercetării criminalistice dispune de variate posibilităţi de descoperire şi
valorificare a urmelor create la faţa locului în procesul săvârşirii infracţiunii, de aceea considerăm că definirea urmei
în sens larg şi în sens restrâns nu prezintă o temeinică justificare. Astfel se impune o definiţie care să cuprindă toate
modificările produse la locul faptei.
Aşadar, sub aspect criminalistic, se poate considera că prin urmă se înţelege orice modificare produsă la
locul faptei, ca rezultat material al activităţii persoanelor implicate în comiterea acesteia şi este utilă cercetării
criminalistice.
Urmele se clasifică în trei mari categorii:
- urme de reproducere a construcţiei exterioare a obiectelor;
- urme care constau în obiecte sau felurite substanţe;
- urme produse prin incendii sau explozii.
Descoperirea, ridicarea şi conservarea microurmelor reprezintă o problemă deosebit de importantă în
cercetarea criminalistică. Acestea, dacă nu sunt corect relevate, ridicate şi ambalate nu pot fi utilizate de expertul ce
beneficiază de metodele cele mai moderne pentru cercetarea lor.
În funcţie de mecanismul producerii microurmelor, se clasifică astfel:
a) particule secundare ale unor urme;
b) microfragment din obiectul iniţial;
c) microurme naturale.
Cuvântul ,, micro” provine de la cuvântul din limba greacă ,, MIKROS " şi are două semnificaţii: ,,micro” poate
însemna ceva mic, foarte mic sau mărunt, iar în a doua accepţiune ,,micro” semnifică a 10-6–a parte a unei unităţi de
bază. Astfel, microurmele pot fi definite ca fiind urme mici sau foarte mici, părţi integrante a urmelor existente, cu
toate caracteristicile lor importante, deosebindu-se doar prin mărimea lor.
Microurmele sunt acele caracteristici mecanice invizibile sau slab vizibile cu ochiul liber, dar care pot fi
cercetate numai prin folosirea metodelor microanalitice.
În funcţie de modalitatea de transmitere, întâlnim două categorii de microurme:
a) microurme de contact care se creează în toate situaţiile în care două obiecte intră în contact, indiferent
dacă acestea se află într-o stare statică sau dinamică.
b) microurme transmise unilateral, din categoria cărora fac parte cele transmise către obiecte sau persoane.
Acestea pot fi preluate de către autori din câmpul infracţiunii sau pot fi rezultatul al activităţilor desfăşurate de
infractori la locul faptei.
Din punct de vedere al investgării criminalistce microurmele pot f clasifcate astel:
a) microurme create de om;
b) microurme create de animale;
c) microurme vegetale;
d) microurme ale obiectelor: partcule de metalice, stclă, vopsea, lac sau coloranţi; partcule de
pământ, tencuială, partcule din materiale plastce şi sintetce; pulbere arsă şi nearsă provenind de la o tragere
cu o armă de foc etc.

În cazul furturilor şi spargerilor, natura extrem de diversă a probelor ridicate de la faţa locului impune expertului
chimist utilizarea unei palete largi de metode analitice de identificare, astfel încât, rezultatele examinărilor
comparative efectuate să permită formularea unor concluzii certe sau de probabilitate, în clarificarea aspectelor
solicitate de investigator.
Principalele instrumente analitice utilizate în expertizarea fizico-chimică a urmelor şi microurmelor ridicate
în cazul furturilor şi spargerilor şi caracteristicile fizico-chimice care pot fi determinate sunt redate în tabelul de mai
jos:

Nr. Denumirea instrumentului analitic Caracteristicile fizico-chimice determinate:


Crt.
1 Stereomicroscop optic - numărul straturilor de vopsea ale peliculelor şi succesiunea
acestora;
- nuanţa culorii peliculelor de vopsea;
- aspectul morfologic al solului şi stabilirea microstructurii acestuia;
- aspectul morfologic al microfibrelor textile prelevate .
2 Spectrometru IR - natura liantului şi a materialului de umplutură din care sunt
fabricate micropeliculele de vopsea;
- natura polimerului din care sunt fabricate probele din plastic şi
fibrele textile ridicate de la faţa locului;
- natura urmelor de produse petroliere grele (uleiuri minerale,
vaselină etc.)
3 Spectrometru de fluorescenţă de - natura elementelor anorganice din compoziţia micropeliculelor de
raze X vopsea şi a urmelor dinamice evidenţiate pe obiecte de
imbracaminte, microparticule metalice (dimensiune de aproximativ
300 μm) pe diverse suporturi;
- natura elementelor anorganice din compoziţia solului şi sticlei.
4 Microscopul electronic cu baleiaj - natura microurmelor (microfibre textile, microfragmente de
şi microsonde analitice metal, plastic sau sticlă, micropelicule de vopsea (dimensiuni de
intre 20 - 50 μm , etc.);
- natura elementelor anorganice din compoziţia microurmelor;
- aspectul morfologic al microurmelor şi stabilirea microstructurii
acestora.
5 Spectrometria UV-VIS şi PC- - nuanţa culorii peliculelor de vopsea şi a microfibrelor textile redate
SPEC de spectrele de reflexie, transmisie şi de fluorescenţă ale acestora

Probele ridicate de la faţa locului sunt foarte variate, cum ar fi :


- microurme dinamice de vopsea evidenţiate pe diverse obiecte (cleşte, cutter, patent, rangă etc) care au fost
folosite în cazurile de furturi şi spargeri ;
- microfibre textile care au fost detaşate din materialul textil al obiectului de îmbrăcăminte în timpul
furtului;
- microfragmente sau particule metalice, plastic sau cioburi de sticlă găsite la faţa locului care pot proveni
din bunurile sustrase (cabluri telefonice, amplificator de semnal, inductori de cale de la instalaţiile feroviare, piese şi
ansambluri locomotivă etc.);
- urme de ulei mineral, sol etc. identificate pe obiectele de îmbrăcăminte ale bănuitului sau prelevate de la
faţa locului etc.
Este cunoscut faptul că în atenţia infractorilor orice bun poate constitui o ţintă, de cele mai multe ori sustrag de
la obiecte banale (morcovi, cartofi, etc.) ajungând până la obiecte de dimensiuni şi cantităţi impresionante
(piese de locomotivă, spalier de beton, diverse cabluri etc.)
Abordarea unor astfel de cauze cu echipamente analitice moderne cum sunt spectrometria de fluorescenţă de
raze X sau analiză prin microscopie electronică cu baleiaj şi sonde analitice permit formularea unor concluzii
pertinente şi certe referitoare la circumstanţele în care au avut loc comiterea unor fapte de acest gen.
În continuare, câteva exemple ilustrează afirmaţiile făcute mai sus.

1. În cazul furturilor de cabluri (Foto nr. 1, 2 şi 3) putem găsi microurme metalice pe partea activă a obiectelor în
litigiu (patent, cutter, topor, etc.)

Prin spectrometria de fluorescenţă de raze X s-a obţinut probarea furtului de conductori electrici,
microparticulele metalice (Cu, Zn) prelevate de pe partea activă a patentului în litigiu (Foto nr. 4 şi 5) având aceeaşi
compoziţie chimică (Foto nr. 6, 7, 8 şi 9) cu componentele existente (fire metalice, manta) în cablurile pentru
comparaţie.
De obicei infractorii sustrag cablurile electrice, telefonice (Foto nr. 1, 2 şi 3) pentru valorificarea metalelor
existente în componenţa acestora. În acest sens aceştia îndepărtează mantaua cablului prin incendiere obţinând
metalul dorit. De exemplu, într-un caz de furt similar s-a putut proba vinovăţia bănuitului prin evidenţierea pe
pantalonii acestuia a unei microparticule metalice tip perlă (Foto nr. 10 şi 11) provenită din mantaua de oţel a unui
cablu electric şi microparticule de cupru recoltate atât din cenuşa rezultată în urma incendierii, găsită la faţa locului,
cât şi de pe pantalonii acestuia (Foto nr. 12 şi 13).

2. Cu ajutorul microscopiei electronice cu baleiaj s-a putut proba vinovăţia unui inculpat în cazul unui furt de piese
de aluminiu (Foto nr.15). S-au prelevat microparticule cu dimensiuni cuprinse între 20 - 50 μm de pe mâinile
acestuia (Foto nr. 14). Analizele comparative au scos în evidenţă faptul că acestea au aceeaşi compoziţie chimică
(Foto nr. 16, 17, 18, 19) cu materialul din care sunt confecţionate piesele sustrase.

3. În cazul spargerilor de locuinţă se pot folosi diverse obiecte (rangă, şurubelniţă) pentru pătrunderea prin efracţie în
interior, de exemplu pentru forţarea sistemului de închidere al uşii sau al ferestrei.
Pe ranga în litigiu (Foto nr. 20) se observă microurme de vopsea de culoare albă (Foto nr. 21) desprinse din
tocul ferestrei forţate. În proba de comparaţie se evidenţiază urme de vopsea de culoare roşie recoltate din tocul
ferestrei (Foto nr. 22).
Pentru determinarea şi compararea nuanţei culorii microurmele de vopsea au fost supuse analizei de
spectroscopie de reflexie. Din studiul spectrelor de reflexie obţinute (Foto nr. 23), se constată că spectrele urmelor de
culoare alb şi roşii ale probelor în litigiu şi de comparaţie au aceleaşi intensităţi şi maxime de absorbţie dispuse la
aceeaşi valoare a lungimii de undă.
Pentru analiza comparativă a liantului şi materialului de umplutură existent în urmele vopsea de culoare
albă ale probelor în litigiu şi de comparaţie, porţiuni din acestea au fost analizate sub formă de pastile de KBr la
spectrometrul FT-IR PARAGON-1000 în domeniul de frecvenţă 2000 - 600 cm –1 cu rezoluţia 4 cm-1.
Examinarea comparativă a spectrelor obţinute (Foto nr. 24) relevă faptul că acestea sunt asemănătoare atât
în privinţa frecvenţelor de absorbţie ale benzilor cât şi a rapoartelor relative între acestea.

Cu ajutorul spectroscopiei de fluorescenţă de raze X s-a putut realiza analiza calitativă şi cantitativă a
pigmentului (Foto nr. 25 şi 26) conţinut de cele două tipuri de vopsea.
În urma analizelor efectuate s-a dovedit faptul că microurmele de vopsea de culoare roşie existente pe
fereastră sunt identice din punct de vedere fizico-chimic (nuanţă culorii, compoziţia chimică a liantului, materialului
de umplutură şi pigmentului) cu peliculele de vopsea existente pe ranga în litigiu.
4. Un alt caz rezolvat de spargeri din locuinţe în care s-a utilizat drept obiect în litigiu o şurubelniţă (Foto nr. 27): S-a
demonstrat prin analiza instrumentală (spectrometrie de infraroşu şi de fluorescenţă de raze X - Foto nr. 30), că
microurmele de vopsea de culoare verde existente pe partea activă a şurubelniţei (Foto nr. 28) au aceeaşi compoziţie
chimică cu vopseaua existentă pe şildul uşii forţate (Foto nr. 29).
5. În cazul unui furt de piese de locomotivă s-a demonstrat că straturile de vopsea de culoare galbenă şi maro
recoltate de pe piesele găsite în posesia bănuitului (Foto nr. 31) au caracteristici fizico-chimice identice (nuanţa
culorii şi compoziţia chimică - Foto nr. 33 şi 34) cu straturile de vopsea corespondente existente pe suprafaţa pieselor
locomotivei (Foto nr. 32).
În această lucrare s-au enumerat câteva exemple din cazuistica Institutului de Criminalistică. Prezentarea
cazurilor şi, pe marginea lor, a valorii probelor constituie un exemplu de aplicare a metodelor şi logicii ştiinţifice în
orice afirmaţie procesuală, printre care cerinţa principală de desfăşurare a expertizei fizico-chimice ca adevărate
protocoale de cercetare ştiinţifică din care trebuie să decurgă aptitudinea concluziilor ştiinţifice, pentru a stabili
corespondenţa fidelă cu realitatea faptelor petrecute.
Probaţiunea ştiinţifică s-a impus cu autoritate şi a deschis căi procesuale noi de ameliorare a cercetării
ştiinţifice care împreună cu acurateţea investigării ineditului judiciar, creează şanse maxime de rezolvare veridică şi
echitabilă a oricăror speţe judiciare.

Bibliografie:

• Popa Gheorghe – Microurmele, Editura Sfinx 2000, ISBN – 973 – 8217 – 21 – 0, 2003
• Tratat de Criminalistică vol. I – IV, Editura Minerva, 1974
• V. Dumitrescu, Cristina Prodănescu, Analiza instrumentală, aspecte teoretice şi practice ale
fluorescenţei de radiaţii X, Editura Universităţii din Bucureşti, 1998

POSIBILITĂŢI DE DIFERENŢIERE PRIN SPECTROMETRIE DE MASĂ A URMELOR DE


PRODUSE PETROLIERE
PRELEVATE DE LA FAŢA LOCULUI
ÎN CAZUL INCENDIILOR PROVOCATE INTENŢIONAT

Subcomisar chimist Mihai STOICA


Inspector chimist Lucian STIMERIU
I.G.P.R. - Institutul de Criminalistică
Serviciul Expertize Fizico-Chimice

ABSTRACT
In this study we have used gasoline, thinner, kerosene and diesel fuel, evaporated petroleum products, totally
and partally burnt objects (cartons) which were soaked in these petroleum products. All objects were
extracted in n-hexane HPLC (high pressure liquid chromatography) and petroleum products and evaporated
petroleum products were extracted or diluted in n-hexane HPLC. All extracts were analyzed by
gaschromatography - mass spectrometry. In the libraries WILEY and NIST we have searched target compounds:
alkyl benzene (bi, tri and tetra methyl benzene), naphthalene, alkyl naphthalene (mono, bi and tri methyl
naphthalene) and polycondensed cycles (anthtracene/phenantrene, methyl anthracene/phenanthrene,
naphthacene/benzphednanthrene). There are diferences and similarites between the target compounds from
petroleum products and extracts.

Dacă înainte de 1989, eprubeta şi reacţiile de culoare erau instrumentele principale de lucru ale chimiştilor
analişti, astăzi, situaţia se prezintă complet schimbată. Cerinţele tot mai mari impuse de cantitatea probelor de
analizat, care în domeniul chimiei judiciare sunt la nivel de urme şi microurme, precum şi de necesitatea prelucrării
rapide a informaţiilor obţinute şi a luării deciziilor pe baza acestora, au dus la modificări profunde în domeniul
analizei chimice.
Este cunoscut faptul că lipsa unor echipamente analitice de investigare criminalistică moderne are
consecinţe negative imediate în planul eficienţei activităţii de cercetare la faţa locului a infracţiunilor, precum şi în
cel al valorificării prin expertize criminalistice a probelor ridicate, în scopul identificării autorilor, a probării
vinovăţiei sau nevinovăţiei acestora.
Spectrometria de masă a fracţiunilor separate prin cromatografie de gaze sau lichide este în prezent metoda
de elecţie pentru analizele toxicologice de substanţe stupefiante, medicamentoase, alcaloizi şi pesticide. Ne referim
în special la probele cu masă mică (câteva miligrame) conţinând două sau mai multe componente sau la extractele
realizate din probele biologice, alimente, băuturi, etc.
Spectrometria de masă, metodă analitică structurală, poate fi de cele mai multe ori unica metodă folosită
pentru identificarea unor substanţe necunoscute, despre care, prin celelalte metode de analiză (reacţii de culoare,
cromatografie în strat subţire, gazcromatografie), s-au obţinut doar informaţii aproximative.
Analiza probelor biologice, recoltate de la persoane care au făcut obiectul unor tâlhării cu mod de operare
prin folosire de substanţe tranchilizante, este esenţială pentru clarificarea acestora. Prin acest procedeu, s-a reuşit
obţinerea unor spectre de masă suficient de clare pentru a putea fi comparate cu succes în vederea identificării în
colecţiile de spectre de care dispunem (Diazepam şi Flunitrazepam).
Dacă în cazul unor substanţe care, parţial, rămân nemodificate în organism căutarea este uşurată prin
selectarea ionilor caracteristici ai acestora, în cazul substanţelor metabolizate rapid este necesară o anticipare a
cineticii de metabolizare, precum şi a naturii compuşilor de descompunere a căror concentraţie este suficientă
pentru identificarea substanţei iniţiale.
Metoda şi-a dovedit deasemenea utilitatea în stabilirea explozivului utilizat în cauze de explozii cu
dispozitive explozive improvizate. Condiţia esenţială pentru folosirea metodei este rezistenţa la temperatură a
substanţei explozive, ştiut fiind că, exceptând nitroderivaţii aromatici, celelalte substanţe explozive se descompun în
condiţiile relativ agresive din sistemul analitic (injector, coloană). În cazul unei probe de TNT, analiza GC-MS
permite identificarea explozivului în concentraţii mai mici de 1 ppm
În afara probelor toxicologice, analiza prin spectrometrie de masă a rezolvat şi o problemă insolubilă prin
alte metode : stabilirea existenţei în probele ridicate de la scena unui incendiu a substanţelor inflamabile, condiţie
necesară în multe cazuri pentru a se confirma ipoteza provocării intenţionate a incendiului.
Expertiza chimică îşi propune în aceste cazuri decelarea urmelor de substanţe ce pot proveni din amestecuri
inflamabile şi identificarea tipului de produs care a iniţiat incendiul. Metoda GC-MS permite rezolvarea acestei
sarcini în cazul multor primeri volatili, cum ar fi de exemplu produsele petroliere.
În cazurile de incendii provocate intenţionat există mai mulţi factori care sporesc dificultatea analizei
urmelor de substanţe inflamabile:
- scăderea cantităţii de primer sub limita de sensibilitate a metodei datorită temperaturilor mari dezvoltate la
scena incendiului ;
- contaminarea majoră a probelor cu substanţe folosite la stingerea incendiului ;
- interferenţe provocate de materiale care formează prin piroliză substanţe cu o compoziţie chimică
asemănătoare reziduurilor de evaporare ale lichidelor inflamabile.
În depăşirea acestor obstacole un rol deosebit îl are modul de recoltare, ambalare şi expediere a probelor
spre laboratorul unde se efectuează analiza.
Trebuie să subliniem în acest sens necesitatea recoltării unor probe din locul probabil de iniţiere al
incendiului, din zonele care au fost, prin modul de propagare al acestuia, parţial protejate de flacără sau căldură. Este
superfluă întrebarea privind existenţa unor lichide inflamabile în probe ridicate de la distanţa mare de zona de debut
a incendiului sau în probe care au fost supuse la temperaturi foarte înalte (cenuşă, metale topite, etc.). Examinarea
chimică a resturilor ridicate de la scena incendiului este în acelaşi timp facilitată la probele conţinând sol, resturi
textile din bumbac sau lână, lemn sau resturi vegetale şi îngreunată de materialele plastice ce conţin aditivi ce
interferă cu analizele ulterioare.
Spectrometria de masă reprezintă o metodă de investigaţii cu largi aplicaţii în chimie, servind la
determinarea maselor atomice şi moleculare, a compoziţiei izotopice a elementelor, stabilirea formulei moleculare şi
a structurii substanţei.
În rezolvarea tuturor acestor probleme, spectrometria de masă se bazează pe posibilitatea obţinerii ionilor, a
separării acestora in funcţie de raportul masă şi sarcină m/z, precum şi a înregistrării acestora.
Principiul spectrometriei de masă constă în bombardarea substanţei investigate cu ajutorul unui fascicul de
electroni ce are ca efect apariţia ionului molecular şi a unor fragmente ionice şi a unor radicali:
M→M+→m1+ + m2.

operaţie urmată de accelerarea ionilor pozitivi formaţi şi de separarea lor în funcţie de masă (mai corect, în funcţie de
raportul masă/sarcină, m/z). Spre deosebire de spectrometriile de absorbţie moleculară IR, UV-VIZ sau RMN,
spectrometria de masă transformă chimic proba, care astfel devine nerecuperabilă.
Spectrometrul de masă se bazează pe diferenţa de comportare a unei particule încărcate electric (ion) în
câmpuri electrice şi magnetice.
Modul de operare a spectrometrului de masă, modul de pregătire şi introducere a probei reprezintă o tehnică
complexă şi variată.
În cadrul acestei lucrări au fost analizate reziduurile rămase în urma arderii totale şi parţiale a unor suporturi
de tipul cartoanelor impregnate cu diluant, bemzină, kerosen şi motorină precum şi reziduurile rămase în urma
evaporarării produselor petroliere sus menţionate. În paralel, au fost analizate în aceleaşi condiţii, produsele
petroliere diluate cu n-hexan HPLC. Menţionăm că în cadrul lucrării a fost folosit un singur tip de benzină, diluant,
kerosen şi motorină, care există în colecţia laboratorului.
Produsele petroliere diluate cu hexan precum şi extractele în hexan ale lichidelor şi reziduurile rămase în
urma evaporărilor, arderilor parţiale şi totale ale acestor produse au fost analizate prin gazcromatografie cuplată cu
spectrometrie de masă în următoarele condiţii de lucru:
- coloană capilară Vf-1ms, lungime = 30 m, diametru interior = 0,32 mm, grosimea filmului de fază
staţionară = 0,25 μm;
- temperatura coloanei = 45 oC-170oC (3oC/min.) -270oC (10oC/min.);
- temperatura injector : 260oC;
- temperatura de transfer : 250oC;
- domeniu de scanare 50-450 u.a.m., timp de scanare = 0,9 sec.;
- debit gaz purtător (heliu) : 2 ml/min.
Pentru fiecare produs petrolier au fost căutaţi în biblioteca de spectre WILEY şi NIST următorii compuşi
tintă: alchil benzeni (xileni, trimetil benzeni, tetrametil benzeni), naftalină, alchil naftaline (mono, di şi trimetil
naftaline), cicluri policondensate (antracen/fenantren, naftacen/benzfenantren) şi cicluri policondensate substituite
(metil antracen/fenantren). Datele obţinute sunt prezentate mai jos:
Produs petrolier Compuşi evidenţiaţi
BENZINĂ
Total arsă -
Parţial arsă alchil benzeni, naftalină, alchil naftaline, cicluri policondensate (antracen/fenantren,
metil antracen/fenantren, naftacen/benzfenantren)
Evaporată parţial naftalină, alchil naftaline, cicluri policondensate (antracen/fenantren, metil
antracen/fenantren)
Diluată cu n-hexan alchil benzeni, naftalină, alchil naftaline, cicluri policondensate (antracen/fenantren,
metil antracen/fenantren)
DILUANT
Total ars -
Parţial ars alchil benzeni (xileni şi trimetil benzeni)
Evaporat total -
Diluat cu n-hexan xileni şi trimetil benzeni
KEROSEN
Total ars -
Parţial ars alchil benzeni (xileni şi trimetil benzeni), naftalină, alchil naftaline
Evaporat parţial trimetil naftalină
Diluat cu n-hexan alchil benzeni, naftalină, mono şi dimetil naftaline
MOTORINĂ
Total arsă -
Parţial arsă alchil benzen, naftalină, alchil naftaline, cicluri policondensate (antracen/fenantren,
metil antracen/fenantren)
Evaporată parţial tetrametil benzen, alchil naftaline, cicluri policondenstate (antracen/fenantren, metil
antracen/fenantren)
Diluată cu n-hexan alchil benzeni, naftalină, alchil naftaline, cicluri policondensate (antracen/fenantren,
metil antracen/fenantren)

În cazul produselor petroliere total arse nu s-au evidenţiat compuşi chimici care pot proveni din produsele
petroliere respective.
În comparaţie cu produsele petroliere diluate cu n-hexan, în compoziţia produselor petroliere evaporate nu
se regăsesc compuşii cu puncte de fierbere mai scăzute (alchil benzeni).
În compoziţia chimică a produselor petroliere parţial arse se regăsesc compuşii prezenţi în produsele
petroliere diluate cu n-hexan, dar în proporţii diferite, respectiv o creştere a ponderii compuşilor mai puţin volatili în
detrimentul celor mai volatili. Se pot face discriminări între diluant, kerosen şi celelalte produse petroliere analizate.
Nu se pot face discriminări 100% a urmelor de produs petrolier de tipul benzinelor şi motorinelor în cazul arderii
parţiale, datorită originii comune a acestora (petrol brut) şi a proceselor tehnologice de obţinere.
BIBLIOGRAFIE
1. Aplicaţii ale metodelor fizice în chimia organică - A.T. Balaban, M. Banciu, I. Pogany
2. Metode instrumentale de analiză, Metode spectrometrice - Ion Gh. Tănase

IMPORTANŢA INVESTIGAŢIEI CRIMINALISTICE


ÎN TOXICOLOGIA JUDICIARĂ

Comisar dr. ing chim. Emilian COSTACHE


Comisar drd. ing. chim. Maria Georgeta STOIAN
I.G.P.R. – Institutul de Criminalistică
Serviciul Expertize Fizico-Chimice

ABSTRACT
The presentaton deals with the importance of correct and objectve interpretaton of microtraces available
in cases of intoxicatons with unknown substances. When the toxic is difcult to reveal from the surrounding matrix,
or there's only a small quantty of it, cases of diagnose impossibility or misinterpretatons can occur.

Often, forensic investigation of traces collected in such cases can help identifying the toxic contained. This
is the case of attempting to isolate ethylene glycol from the stomach content of the victim, by solvent extraction,
derivatization with silanic compounds and gas chromatography - mass spectrometry analysis.
We also present a case of identification of a possible cause of death that disagrees the coroner's initial
diagnostic (arsenic poisoning). The cause was established by physico-chemical examination of the samples taken
from the crime scene, samples that were found to contain metallic phosphides, known as phosphine generators, a
very toxic gas.
Chimia judiciară se confruntă frecvent cu sarcina, de multe ori dificilă, de a analiza urme ridicate de la faţa
locului în scopul precizării naturii acestora. Dacă în cazul unor probe unitare, cu volum mare, analiza nu ridică
probleme deosebite, de cele mai multe ori efectuarea unui spectru IR şi a unei separări cromatografice pe strat subţire
fiind suficiente, în cazul unor urme cu masă mică, constituite din amestecuri de mai multe substanţe, problema
devine dificilă. În aceste cazuri, întrucât numărul încercărilor analitice este limitat foarte mult de volumul mic al
probei, trebuie adoptată o strategie corespunzătoare de analiză pentru a obţine maximum de informaţii din fiecare tip
de analiză efectuat.
Expertizele toxicologice au drept obiectiv confirmarea sau infirmarea mai ales a intoxicaţiilor cu pronostic
grav sau urmat de moarte. Probele sunt constituite din corpuri delicte (apă, resturi de alimente sau băuturi, obiecte
suspecte etc.) şi materiale biologice (sânge, urină, conţinut stomacal, organe). Acestea sunt colectate prin cercetarea
la faţa locului sau cu ocazia efectuării autopsiei de către medicul legist, având grijă ca proba să fie reprezentativă din
punct de vedere calitativ şi cantitativ, ambalată corespunzător, etichetată şi sigilată.
„Cercetarea la faţa locului se înscrie printre activităţile de bază ce contribuie în mod substanţial la aflarea
adevărului în cauză, de ea depinzând în mod substanţial lămurirea problemelor referitoare la faptele şi împrejurările
acesteia, inclusiv cu privire la persoana făptuitorului” 79. „Nu de puţine ori, această activitate se constituie în unica
modalitate de obţinere a probelor şi mijloacelor materiale de probă, cel puţin în prima fază a cercetărilor” 80.
În accepţiunea specialiştilor, cercetarea la faţa locului poate fi definită ca fiind acea activitate iniţială de
urmărire penală şi de tactică criminalistică care constă în cunoaşterea nemijlocită a locului unde s-a săvârşit
infracţiunea sau a locului în care au fost descoperite urmele acesteia, în vederea descoperirii, fixării şi ridicării
urmelor şi în stabilirea împrejurărilor în care infracţiunea a avut loc.
Pentru investigarea criminalistică a faptelor ce au avut ca mijloc folosirea substanţelor toxice, ţinând cont de
evoluţia tehnică a metodelor analitice de determinare a acestora, este necesară aplicarea unor modalităţi specifice de
investigare tehnico-ştiinţifică a locului faptei, interpretarea urmelor în context, precum şi cunoaşterea unor proceduri
de relevare, ridicare, ambalare şi transport a urmelor de substanţe toxice.
Trebuie spus că orice analiză toxicologică este în esenţă o cercetare ştiinţifică care are drept obiectiv
căutarea unor cantităţi extrem de mici de substanţă toxică într-un mediu extrem de variat şi complex şi cu un volum
deosebit de mare.
Pentru a stabili dacă moartea victimei provine prin otrăvire trebuie să existe o colaborare strânsă între
medicul legist şi toxicolog.
Probele materiale existente la faţa locului sau cele identificate cu ocazia examinării corpului pot aduce
informaţii importante dacă victima a murit prin otrăvire.
Informaţiile provin anchetatorilor sub diverse forme şi pe diverse căi. Astfel, ambalajele medicamentelor
sau chimicalelor de uz casnic, etichetele de pe sticle, formele medicamentoase găsite intacte sau resturi ale lor, cutii,
pahare, ceşti, veselă, eprubete şi alte recipiente, găsite în apropierea victimei sau în locuri ce au legătură cu aceasta,
oferă informaţii importante.
În general, probele puse la dispoziţia expertului chimist în vederea identificării substanţei/substanţelor
toxice, prin natura lor sunt însoţite de o matrice în care substanţa incriminată se află, din punct de vedere cantitativ, la
nivel de urme sau microurme. Acest fapt impune ca, premergător analizelor efectuate, probele să fie purificate prin
extracţii succesive cu solvenţi selectivi şi concentrate prin evaporarea solventului în vid pentru prevenirea
descompunerii termice a substanţelor incriminate 81.
Spectrometria de masă, metodă analitică structurală, poate fi de cele mai multe ori unica metodă folosită
pentru identificarea unor substanţe necunoscute, despre care, prin celelalte metode de analiză (reacţii de culoare,
cromatografie în strat subţire, gazcromatografie), se obţin doar informaţii aproximative.
La probele deosebit de mici, a căror concentraţie este la limita de sensibilitate a detectorului de masă,
analiza se poate efectua numai ţintit, căutându-se un număr limitat de compuşi, a căror comportare
gazcromatografică este cunoscută prin analize anterioare. În aceste situaţii, analiza poate fi mult uşurată de obţinerea
unor date suplimentare despre probă, pe baza colaborării cu organele de investigaţii (simptomele manifestate de
victimă, efectele fiziologice probabile ale probei, inscripţionarea flaconului de ambalare, proprietăţi organoleptice,
provenienţă etc.).

79
V. Bercheşan, C. Pletea şi Eugen I. Sandu, Cercetarea la faţa locului în "Tratat de tactică criminalistică", Ed.
Carpaţi, Craiova, 1992, pag. 26.
80
C. Ioniţoaie, Tactica cercetării la faţa locului în „Curs de criminalistică”, Academia de Poliţie „Al. I. Cuza”,
Bucureşti, pag. 2
81
Toxicologie analitică, Marţian Cotrău, Editura medicală Bucureşti, 1988
Prelucrarea anterioară a probei joacă un rol important în succesul analizei prin GC-MS. Probele în care
componenţii de interes sunt în urme, pot da, la analiză, picuri deosebit de largi corespunzătoare unor compuşi de
interferenţă, mascându-se astfel substanţele urmărite, fiind imposibilă din aceasta cauză obţinerea unui spectru de
masă caracteristic. De aceea este absolut necesară o preseparare a componenţilor pentru înlăturarea balasturilor (de
exemplu zaharide, lipide, alcalii etc.) şi concentrarea la maximum a substanţelor de interes.
Cele mai convenabile metode de preseparare sunt cele cromatografice (cromatografie pe coloană sau
cromatografie în strat subţire), deşi uneori metode mai puţin pretenţioase (extracţii lichid-lichid, lichid-solid, etc.) pot
fi eficiente.
Identificarea compuşilor de interes toxicologic se face prin obţinerea spectrelor de masă a ionilor pozitivi la
impact electronic şi compararea automată a acestor spectre cu spectrele de masă cuprinse în colecţiile de spectre
disponibile. Deşi foarte utilă, căutarea computerizată nu trebuie absolutizată, fiind necesară de fiecare dată
compararea de către specialist a spectrelor având cele mai mari scoruri din lista de hituri cu spectrul substanţei
necunoscute şi luarea deciziei numai după coroborarea cu rezultatele celorlalte investigaţii efectuate pe probă. În caz
contrar, există de multe ori posibilitatea unor erori.
De asemenea, trebuie să se estimeze dacă substanţele de interes rezistă la condiţiile de temperatură, de multe
ori brutale, din poarta de injecţie şi din coloana cromatografică. Sunt multe substanţe care suferă transformări la
temperaturi ridicate astfel încât numai o mică fracţiune din cantitatea injectată în coloană rămâne nemodificată,
această cantitate putând fi sub sensibilitatea metodei. Grupările polare ale substanţelor cu masă moleculară mare,
termic instabile, se protejează în aceste cazuri prin derivatizare cu silani sau anhidride acide (anhidridele acizilor
organici perfloruraţi). Derivatizarea este necesară şi în cazul unor substanţe având spectrele de masă sărace în benzi,
cu benzi plasate în zona inferioară a domeniului de masă.
În anul 2001, Laboratorul de Toxicologie din cadrul Serviciului Expertize Fizico-Chimice al Institutului de
Criminalistică din I.G.P.R. a fost implicat în identificarea cauzei unui deces. Din cercetări se presupunea că victima
consumase etilenglicol, iar în urma autopsiei s-a stabilit că aceasta fusese intoxicată cu o substanţă necunoscută.
Laboratorul a primit spre analiză mostre de sânge, ficat şi conţinut stomacal prelevate de la victimă.
Deoarece laboratorul nu este dotat pentru analize toxicologice din probe biologice, ne-am concentrat atenţia spre
analiza conţinutului stomacal.
În prealabil, au fost efectuate studii pentru a găsi o modalitate de izolare şi apoi de identificare a unor
eventuale urme de etilenglicol. Întrucât identificarea etilenglicolului prin cromatografie de gaze este foarte dificilă,
acesta nefiind un compus volatil, au fost efectuate teste cu diverşi reactivi în vederea creşterii volatilităţii
etilenglicolului. Un rezultat bun a fost obţinut prin preluarea unei picături de etilenglicol într-o cantitate minimă de
acetonitril şi tratarea acestei soluţii (derivatizarea) cu BSTFA (bis(trimetilsilil)trifluoracetamidă), la cald, timp de un
minut. Un microlitru din soluţia rezultată a fost supusă analizei prin cromatografie de gaz cuplată cu spectrometrie de
masă, utilizând o creştere lentă a temperaturii coloanei.
Prin comparaţie cu cromatograma obţinută dintr-o probă oarbă (fără etilenglicol), a fost identificată prezenţa
etilenglicolului bisilanizat la timpul de retenţie 975 secunde. Compararea spectrului de masă în biblioteca de spectre
Wiley a condus la un factor de potrivire directă de 91 % şi de potrivire inversă de 93 %.
În continuare, conţinutul stomacal a fost supus extracţiei în câteva rânduri cu acetonitril, iar extractul a fost
evaporat sub vid. Lichidul vâscos obţinut a fost analizat în infraroşu, constatându-se că este alcătuit în principal din
acizi graşi.
Un mic volum din acest reziduu a fost tratat cu BSTFA la cald. Un microlitru din soluţia rezultată a fost
analizată prin cromatografie de gaz cuplată cu spectrometrie de masă, în aceleaşi condiţii ca şi testul anterior.
Cromatogramele iono-selective având m/z=147 şi 191, specifice etilenglicolului bisilanizat, indică prezenţa acestui
compus la un timp de retenţie de 967 secunde. Compararea spectrului de masă rafinat cu biblioteca de spectre Wiley
a condus la confirmarea structurii acestuia ca fiind etilenglicol bisilanizat, cu un factor de potrivire directă de 80 % şi
potrivire inversă de 88 %. Toţi ceilalţi compuşi care apar în cromatogramele iono-selective m/z=147 şi 191 s-au
dovedit a avea spectre de masă diferite de cel al compusului vizat de analiză. În finalul cromatogramei s-au obţinut
picuri de intensitate ridicată reprezentând acizi graşi silanizaţi.

S-a putut, astfel, dovedi prezenţa etilenglicolului în conţinutul stomacal al victimei.

Cercetarea la faţa locului este, de regulă, o activitate care nu se poate repeta, „Efectuarea necorespunzătoare
a acestei activităţi, minusurile în materializarea rezultatelor obţinute nu mai pot fi înlăturate” 82. Totuşi, în anumite

82
V. Bercheşan, C. Pletea şi Eugen I. Sandu, op. cit., pag. 30.
situaţii şi în mod excepţional, cercetarea la faţa locului poate fi repetată, spre exemplu când există neclarităţi sau
inadvertenţe în soluţionarea unor cazuri.
În anul 2006, laboratorul nostru a fost confruntat cu un caz de intoxicaţie cu substanţă toxică. De data
aceasta, rezultatul medico-legal a fost "otrăvire cu arsen". Identificarea arsenului a fost făcută prin reacţiile de
culoare pe care le dă arsina. În urma acestui rezultat, organul de cercetare penală a condus o investigaţie la domiciliul
victimei, colectând probe aflate pe masă: o cutie cu pulbere de culoare gri şi o cană metalică ce conţinea câţiva
mililitri de lichid.
Investigaţiile noastre au debutat prin analize în infraroşu ale probelor primite spre analiză (pulbere gri, urme
materie din cană, lichid din cană având o depunere solidă). Spectrul pulberii de culoare gri prezenta benzi de
absorbţie slabe ce ar fi putut proveni dintr-un fosfat anorganic. Conţinutul lichidului din cană şi a urmelor materie
depuse în cană au indicat prezenţa polizaharidelor.
A urmat investigaţia prin analize de fluorescenţă de raze X. Metoda presupune analize calitative respectiv
cantitative, nedistructive şi simultane, a elementelor chimice cu numărul atomic mai mare de 10, de la sodiu (Z = 11)
până la uraniu (Z = 92), din probe solide, pulberi, paste, lichide.
Analiza calitativă se face pe baza poziţiei picurilor din spectrul obţinut, situate la diferite energii
caracteristice tranziţiilor electronice ale diverselor elemente din care este formată proba.
Analiza cantitativă se face determinând intensitatea radiaţiilor caracteristice emise de un element.
Fluorescenţa de radiaţii X este o metodă precisă de analiză. Pentru componenţii afaţi în concentraţie mare,
precizia este de acelaşi ordin de mărime cu a metodelor chimice de analiză. În general, pentru a putea f determinat
prin această metodă, un element trebuie să fe în concentraţie mai mare de 0,01 – 0,1 %. Limita absolută de
detecţie prin fuorescenţă de radiaţii X este de 10–8g.
Metoda este selectivă, apărând foarte puţine interferenţe spectrale datorită simplităţii relative a spectrului de
radiaţii X.
Rezultatele obţinute la analiza prin această metodă au fost următoarele :
- pulbere gri: zinc 46 %, sodiu 30 % şi fosfor 24 %;
- urme materie din cană, depunere din lichid şi reziduu la evaporare - majoritar zinc şi fosfor, alături de
cantităţi mici de sulf, potasiu, sodiu, calciu şi fier.
În nici unul dintre spectre nu s-a pus în evidenţă prezenţa arsenului. În urma acestor rezultate, concluzia
imediată era că probele puteau conţine fosfură de zinc. Se ştie că fosfurile metalice (de zinc, aluminiu, magneziu)
sunt raticide cu toxicitate ridicată. Odată înghiţite, acestea generează fosfină în prezenţa apei şi acizilor din stomac.
Rămânea de verificat dacă fosfina putea fi confundată cu arsina. Din literatură am aflat că, într-adevăr, la
reacţiile de culoare ale arsinei poate interfera fosfina. Pulberea de culoare gri a fost tratată cu acid sulfuric diluat,
gazul degajat având miros de usturoi, caracteristic at ât fosfinei, cât şi arsinei. Gazul a fost testat prin două reacţii de
culoare, confirmând prezenţa fosfinei (hârtie îmbibată cu o soluţie de azotat de argint şi hârtie îmbibată cu un
amestec de soluţie de clorură de mercur şi de galben de metil).
Pentru a testa interferenţa fosfinei a fost efectuată şi o reacţie de culoare caracteristică arsinei: tehnica
Cribier, cu soluţie de clorură de mercur, reacţia fiind pozitivă tocmai datorită degajării de fosfină din proba în cauză.
Am concluzionat, astfel, că probele analizate de noi conţin majoritar fosfură de zinc şi că moartea ar fi putut
proveni ca urmare a acţiunii ei toxice în organism.
Cunoaşterea nemijlocită a locului săvârşirii faptei oferă aşadar posibilitatea unei interpretări mai juste a
urmelor descoperite în cursul cercetărilor, prin încadrarea lor în tabloul de ansamblu al locului faptei, asigurând o
reprezentare mai fidelă a împrejurărilor care le-au dat naştere. Culegerea unui material probator primar, necesar
elaborării cât mai juste a versiunilor, ajută la reprezentarea cât mai clară a mecanismului săvârşirii infracţiunii
respective şi a succesiunii în care s-au desfăşurat diferitele acţiuni ale infractorului sau a modului în care faptele s-au
petrecut.
STUDIUL MICROURMELOR DE VOPSEA
ÎN ELUCIDAREA ACCIDENTELOR RUTIERE. STUDIU DE CAZ

Cms. şef inginer chimist Iuliana STĂNEL


Insp.pr. chimist Gabriela IANCULESCU
IGPR - Institutul de Criminalistică
Serviciul Expertize Fizico-Chimice

The analysis of causes and circumstances in which the accidents were produced, the identfcaton of
involved vehicle, especially in case of leaving accident scene, make criminalistc examinaton very difcult and
laborious.
The film paints recovered at the crime scene, on the traffic road or on victim’s clothing represent relevant
samples that offer information which constitute the „fingerprint” for following vehicle investigation.
Analytical methods and equipment used in Romanian Forensic Institute from General Inspectorate of
Romanian Police are: microscopic examination with Stereomicroscope, Infrared Spectroscopy, UV-VIS
Spectrophotometry, X-Ray Flourescence Spectrometry, Electronic Microscopy and Microscope coupled with FT-IR
Spectrometry, in order to put in evidence the physical and chemical characteristics - binders, pigments color, layers
sequence and thickness, surfaces and layer features, contaminants.
The methods used in our laboratories enable, by means of their detection limit and sensitivity of analitic
equipment, comparative examinations which are valuable for criminalistic investigation of road traffic accidents.
Non-distructive methods are important especially when the analyzed samples are in traces.

Conform statstcilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în lume, accidentele de circulaţie reprezintă a 10-a
cauză de mortalitate, înregistrându-se anual cca. 1.171.000 de decese. Necesitatea determinării cauzelor şi
circumstanţelor în care s-a produs accidentul, identfcării autovehiculului implicat şi a persoanei vinovate, în ipoteza
părăsirii locului accidentului, fac investgarea criminalistcă extrem de laborioasă şi difcilă.
Peliculele de vopsea descoperite la locul faptei, pe carosabil sau pe obiectele de îmbrăcăminte ale
victmelor reprezintă probe relevante, care prin gama de informaţii oferite consttuie “amprenta” după care începe
căutarea autovehiculului.
Vopseaua este formată din trei componenţi de bază: liant, pigment şi solvent.
Rolul liantului este de a asigura forţele care menţin ceilalţi componenţi într-un tot unitar, adică forţele de
coeziune care asigură în acelaşi timp aderenţa peliculei de substrat sau forţele de adeziune.
Pigmentul este o pulbere fină al cărui rol este de a da filmului culoarea dorită şi proprietăţile de acoperire.
El are o influenţă considerabilă asupra consistenţei vopselei şi implicit asupra funcţiilor de aplicare. Pigmenţii sunt în
acelaşi timp importanţi pentru rezistenţa peliculei la atacul extern, influenţând parţial proprietăţile de duritate,
rezistenţa la abraziune şi la intemperii.
Solventul este un lichid volatil al cărui rol este de a dizolva lianţii, care la temperatura normală sunt solizi
sau semisolizi, lucru valabil în cazul majorităţii răşinilor naturale sau de sinteză.
În afară de aceşti trei componenţi, vopselele mai conţin aditivi de diverse tipuri, precum: plastifianţi,
sicativi, agenţi de umectare, agenţi de întindere, emulsificatori sau stabilizatori.
Prin definiţie vopseaua este un material colorat întrebuinţat pentru acoperirea suprafeţelor de diferite tipuri
– lemn, tablă, sticlă etc.
Pentru analiza probelor de vopsea sunt utilizate următoarele metode şi instrumente:
a) Examinări microscopice
Peliculele de vopsea ridicate de la faţa locului sunt examinate într-o primă etapă, la stereomicroscop, în
vederea evidenţierii caracteristicilor fizice - număr de straturi, succesiune şi culoare. În situaţia în care caracteristicile
fizice ale peliculelor sunt în domeniul de rezoluţie optică a microscopului, acestea sunt examinate comparativ cu
peliculele de vopsea prelevate de la autovehiculul suspect.
b) Analize spectrometrice
- Analiza prin spectrometrie în infraroşu: oferă informaţii despre natura liantului. Eşantioanele prelevate
din probe sunt analizate la un spectrometru prin absorbanţă, transmitanţă sau reflectanţă.
- Analiza prin spectrofotometrie UV – Vis: spectrele de transmitanţă, reflectanţă şi fluorescenţă oferă
informaţii despre nuanţa culorii probelor (pigmenţi organici). Microspectrofotometrul UV-Vis permite examinarea
nedistructivă a probelor.
- Analiza prin spectrometrie de fluorescenţă cu raze X: spectrele de fluorescenţă oferă informaţii calitative
despre natura chimică a pigmenţilor anorganici şi a materialelor de umplutură din compoziţia peliculelor de vopsea,
precum şi informaţii cantitative. Analiza este nedistructivă.
- Examinarea la microscopul electronic cu baleiaj: metoda este abordată în situaţia în care dimensiunile probelor
sunt sub limita de rezoluţie optică a microscopului optic. Metoda oferă informaţii despre aspectul morfologic al
microparticulelor, precum şi informaţii compoziţionale anorganice calitative şi cantitative prin utilizarea
sondelor analitice EDX şi WDX.
Rezultatele obţinute se prezintă sub formă de spectre, a căror interpretare furnizează informaţii calitative şi
cantitative asupra compoziţiei probelor. Astfel:
Configuraţia şi valorile pick-urilor de intensitate mare şi medie din spectrele IR permit stabilirea naturii
liantului:
- pick-urile 1730, 1277, 1123 cm-1 sunt caracteristice răşinilor alchidice şi
- pick-urile 1237, 1145, 994 cm-1 sunt caracteristice răşinilor acrilice (figura 1).
Valorile maximelor pick-urilor din spectrele de reflexie în domeniul UV-VIS sunt caracteristice fiecărei
nuanţe de culoare (figura 2) şi permit examinări comparative ale probelor.
Elementele chimice din matricea anorganică a peliculelor de vopsea (pigmenţi şi materiale de umplutură)
sunt puse în evidenţă prin spectrele de fluorescenţă de raze X, fiind extrem de relevante în ipostaza în care două sau
mai multe probe prezintă nuanţe diferite ale aceleiaşi culori (unele elemente anorganice în funcţie de concentraţie şi
asociere, dau aceleaşi culori, cum este cazul pigmenţilor pe bază de plumb şi crom, care în anumite proporţii dau
aceeaşi culoare ca pigmenţii pe bază de mangan şi crom, dar cu nuanţe diferite - figura 3).
Studiul de caz propune căutarea tuturor tipurilor de urme ce rămân în urma coliziunii dintre autoturisme, sau
dintre autoturisme şi victime.
Microparticule de vopsea se pot transfera de pe un autoturism pe altul sau de pe autoturism şi victimă,
funcţie de zona de contact. Studiind coliziunea dintre două autovehicule, se poate evidenţia transferul de pe
autoturismul care a provocat accidentul, pe de o parte, şi transferul de pe autoturismul “victimă” pe de altă parte.
Urmele sunt sub formă de dâră, iar tabla este deformată atât ca urmare a impactului cât şi a temperaturii la care are
loc transferul de probe de vopsea de pe un autoturism pe celălalt. Ţinând cont de faptul că autoturismul se încălzeşte
în timp ce rulează pe carosabil, de acţiunea forţelor de frecare, de momentul şi locul coliziunii, se pot realiza
examinări între tipurile de urme şi microurme create.
În studiul a două autoturisme implicate într-un accident rutier trebuie ţinut cont de toţi factorii implicaţi.
Spre exemplificare, prezentăm studiul urmelor materie rezultate în urma coliziunii dintre două autoturisme:
- s-au pus la dispoziţie probe de pe autoturismele implicate în accident, acestea constând în pelicule de
vopsea recoltate cu ocazia cercetării tehnico-ştiinţifice a locului accidentului (foto 1), de pe autoturismul care a
provocat accidentul (foto 2) şi un fragment din capota autoturismului avariat în urma accidentului (foto 3).

- capota ridicată de pe autoturismul avariat (exemplificată în foto 3) este acoperită cu vopsea de culoare
rubin cu pigmenţi roşii; prezintă deformări plastice în zonele marcate cu săgeţi, ca urmare a impactului cu un corp
solid de consistenţă tare, zone în care vopseaua a fost desprinsă (foto 4) şi zone cu urme dinamice sub formă de dâre
de culoare mai deschisă decât suportul (foto 5 şi 6)

- probele de vopsea au fost analizate prin următoarele metode:


o absorbţie în infraroşu, pentru determinarea naturii liantului (figura 4);
o spectrometrie de fluorescenţă cu raze X, pentru determinarea elementelor
chimice din pigmenţii anorganici (figura 5), rezultatele fiind trecute în tabel;
o spectroscopie UV-Vis pentru determinarea nuanţei culorilor (figurile 6, 7 şi 8).
c)
Elemente chimice identificate
Proba Pb Cr Fe Zn Ti Ca

vopsea de la faţa locului + + + + + +


vopsea de pe autoturismul care a + + + + + +
provocat accidental

dâre vopsea pe autoturismul avariat + + + + + +

Coroborând rezultatele obţinute prin spectrometrie în infraroşu, spectrometrie de fluorescenţă cu raze X şi


spectroscopie s-a putut răspunde la întrebările şi solicitările organelor care au dispus efectuarea lucrării în cauză.
Metodele utilizate permit, prin limitele de detecţie şi sensibilitate ale echipamentelor analitice, examinări
comparative care pot fi valorificate în procesul de investigare criminalistică a accidentelor rutiere. Metodele
nedistructive prezintă importanţă în situaţia în care probele examinate sunt în urme.

Bibliografie:
Small, P.A., J. Appl. Chem. (London), 3, 71 (1953)
Billmeyer, F. W., Textbook of Polymer Science, ediţia a 2-a, Wiley-Interscience New York 1971, p. 272-278
Melville, H.W., ş.a., J. Polymer Science 12, 461 (1954)
Greenly, R. Z., ş.a. Macromolecule, 2, 561-567 (1969)
Burnet, J., Mechanism of Polymer Reaction, Interscience, Publishers Inc. New York 1954, p. 350
Harkins, J., “J.Chem. Phys.”, 14, 47, (1946)
Temple, C. Patton Pigment Handbock, vol. I, II, III, Wiley – Interscience, New York, 1973
Harrison, A.W.C. The manufacture of Lakes and precipitated Pigments, Leonard Hill Ltd., London, 1957
Chromy L. Karminsky, E. Progress in organic coatings, 6, 1, 31 – 48, (1978)
Sward, G.G. Paint Testing Manual, ASTM, Philadelphia, 1972
Sato, K. Progress in organic coatings, 8, 1, 1 – 18 (1980)
ROLUL CHIMIEI JUDICIARE ÎN INVESTIGAREA
URMELOR ŞI MICROURMELOR RIDICATE DE LA FAŢA LOCULUI
PENTRU ELUCIDAREA ACCIDENTELOR RUTIERE

Comisar de poliţie drd. ing. chimist Maria Georgeta STOIAN


Şef Serviciu Expertize Fizico-Chimice din Institutul de Criminalistică
Inspectoratul General al Poliţiei Române

Accidentele rutiere sunt probleme globale care afectează toate sectoarele societăţii, dar până acum ele nu au
beneficiat de suficientă atenţie nici la nivel naţional şi nici la nivel internaţional (datorită lipsei de informaţii
referitoare la mărimea consecinţelor directe şi indirecte, abordării fataliste a lor şi lipsei unor responsabilităţi politice
şi a unor abordări interdisciplinare). Conform statisticilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în întreaga lume, un
număr de 1.250.000 de oameni mor anual în accidente de circulaţie reprezentând 2,2% din totalitatea deceselor şi
25% din decesele provocate de accidente în general (cauza principală a deceselor pentru persoanele cu vârsta între 15
şi 44 ani şi pe locul 9 pentru toate categoriile de vârstă). Prognoza OMS pentru 2020 indică trecerea accidentelor de
circulaţie de pe locul 9 pe locul 3 la cauza deceselor, după sinucideri şi afecţiuni cardiovasculare.
Necesitatea determinării cauzelor şi circumstanţelor în care s-a produs accidentul, a identificării
autovehiculului implicat şi a persoanei vinovate - în ipoteza părăsirii locului accidentului, implică o serie de analize
morfologice şi analitice care fac investigarea criminalistică extrem de laborioasă şi dificilă.
Părăsirea locului accidentului fără încuviinţarea poliţiei ori a procurorului care efectuează cercetarea locului
faptei, precum şi modificarea sau ştergerea urmelor accidentului de către conducătorul oricărui vehicul angajat într-
un accident de circulaţie, deşi sunt incriminate penal, sunt întâlnite frecvent, astfel de fapte reprezentând cca. 30 %
din totalul accidentelor rutiere înregistrate.
În procesul de investigare criminalistică a unor astfel de cazuri, un rol important în stabilirea cu certitudine a
circumstanţelor în care a fost comisă fapta îl are expertul chimist care prin examinarea şi analiza probelor puse la
dispoziţie de organul de cercetare penală poate emite concluzii pertinente de incriminare a mijlocului auto implicat
într-un astfel de eveniment.
Criminalistica este ştiinţa multidisciplinară care realizează investigarea tehnico-ştiinţifică a locului faptei în
scopul administrării probelor necesare aflării adevărului în procesul judiciar.
Puţini sunt cei care atunci când vorbesc de criminalistică ating şi domeniul chimiei judiciare, adică a unei
lumi puţin cunoscute, deseori apreciate, întotdeauna importante. Mulţi consideră că obiectul criminalisticii este
definit de laturile aplicative clasice: dactiloscopia, traseologia, balistica, grafica, fără să ia în considerare şi laturile
oferite de chimia judiciară cum sunt: gazcromatografia, spectroscopia în infraroşu, spectrometria de fluorescenţă în
raze X, spectrofotometria UV-VIS, microscopia electronică etc.
Dacă expertizele biocriminalistice, dactiloscopice, grafice au la bază examinarea unor caracteristici
intrinseci individului (desenul papilar, respectiv profilul ADN), expertizele chimice, în majoritatea cazurilor, se
referă la examinări şi analize a unor elemente sau caracteristici ale obiectelor care au legătură cu împrejurările
infracţiunii, în special pe cele care au legătură directă cu rezultatele examinării.
Întrucât majoritatea probelor ridicate de la faţa locului constituie o matrice neunitară din punct de vedere al
compoziţiei chimice, expertizarea presupune abordarea de către expertul chimist a unui întreg evantai de mijloace şi
metode analitice prin care matricea iniţială să fie descompusă în elementele constitutive astfel încât, prin examinarea
comparativă cu probele model de comparaţie, să poată fi formulată o concluzie certă sau de probabilitate din punct
de vedere al similitudinilor compoziţiilor chimice.
Probele ridicate de la faţa locului în cazul accidentelor rutiere sunt dintre
cele mai diverse, cum ar fi :
- microurme dinamice de vopsea evidenţiate pe autovehiculele implicate în eveniment (autoturisme,
camioane, biciclete, motociclete etc.) sau pe obiectele de îmbrăcăminte ale victimelor, urme şi microurme găsite la
locul impactului, pe şosea, parapeţi, copaci etc.;
- microfibre textile găsite pe autovehiculul suspect, care au fost detaşate din materialul textil al obiectului de
îmbrăcăminte al victimei, în timpul accidentului;
- diverse fragmente de metal, plastic sau sticlă găsite la faţa locului care pot proveni din părţile componente
ale autoturismului (caroserie, geam, bară de protecţie, piese de ornament, filamente faruri etc.);
- urme de ulei mineral, asfalt, sol etc. identificate pe obiectele de îmbrăcăminte ale victimei, pe roţile sau
caroseria autovehiculului bănuit, sau prelevate de la faţa locului etc.
Toate aceste tpuri de probe descoperite la locul faptei, pe carosabil, pe autovehicule sau pe obiectele de
îmbrăcăminte ale victmelor reprezintă probe relevante, care prin gama de informaţii oferite consttuie “amprenta”
de la care începe drumul spre afarea adevărului.

Vopseaua este un material colorat întrebuinţat pentru acoperirea suprafeţelor de diferite tpuri – lemn,
tablă, stclă etc.

Vopseaua este un amestec alcătuit din liant, pigment, umplutură, aditiv şi solvent. Dintre aceştia,
componenţii de bază sunt: liantul, pigmentul şi solventul.
Liantul este partea nevolatilă, al cărui rol este de a asigura forţele care menţin ceilalţi componenţi într-un tot
unitar, adică forţele de coeziune care asigură în acelaşi timp aderenţa peliculei de substrat sau forţele de adeziune.
Pigmentul este o pulbere fină, insolubilă, al cărui rol este de a da filmului culoarea dorită şi proprietăţile de
acoperire şi poate fi organic şi/sau anorganic. El are o influenţă considerabilă asupra consistenţei vopselei şi implicit
asupra funcţiilor de aplicare. Pigmenţii sunt în acelaşi timp importanţi pentru rezistenţa peliculei la atacul extern,
influenţând parţial proprietăţile de duritate, rezistenţa la abraziune şi coroziune şi la intemperii. Termenul de pigment
include şi materialul de umplutură.
Solventul este un lichid volatil al cărui rol este de a dizolva lianţii, care la temperatura normală sunt solizi
sau semisolizi, lucru valabil în cazul majorităţii răşinilor naturale sau de sinteză.
În afară de aceşti trei componenţi, vopselele mai conţin aditivi de diverse tipuri, adică substanţe adăugate în
cantităţi mici pentru a le îmbunătăţi proprietăţile, precum: plastifianţi, sicativi, inhibitori ai coroziunii, catalizatori,
absorbanţi de UV, agenţi de umectare, agenţi de întindere, emulsificatori sau stabilizatori.
Caracteristicile deosebit de importante în descrierea probelor de vopsea sunt aspectul, culoarea, stratificarea
- numărul, grosimea şi succesiunea straturilor, compoziţia chimică a straturilor, a pigmentului şi liantului.
În general se folosesc tehnici combinate, care asigură analiza şi compararea atât a lianţilor, cât şi a
pigmenţilor, mai ales în cazul în care probele nu au o structură multistrat complexă. În funcţie de caracteristicile
probelor poate fi aleasă o gamă variată de tehnici, care asigură informaţii utile pentru evaluarea corectă a acestora.
Fibra textlă reprezintă unitatea cea mai mică dintr-un material textl (obiecte de îmbrăcăminte, huse etc.).
Mai multe fbre textle toarse (răsucite) alcătuiesc frul textl. Prin tricotarea sau ţeserea frelor se obţin materialele
textle.

Materialele textle, frele şi fbrele pot avea caracteristci individuale şi generale. Proprietăţi cum ar f
natura, tpul, culoarea, numărul frelor şi fbrelor, direcţia de rotre a frelor (torsionarea), diametru sunt importante
pentru caracterizarea probei. Un fragment de material textl, fr sau fbră poate f potrivit fzic cu un alt fragment
textl, fr sau fbră, sugerând o sursă comună.

Când o fbră este găsită în relaţie cu victma, autovehiculul suspect sau scena accidentului, ea are un
potenţial probatoriu deosebit. Când un nasture de la un anumit obiect vestmentar este rupt, în general de acesta
rămâne ataşată şi aţa utlizată la cusut, dar şi material textl; în acest caz, comparaţia cu obiectul de îmbrăcăminte
(sau porţiuni din acesta) conduce la formularea unei concluzii mai precise.

Sticla este definită ca un produs anorganic de fuziune care a fost răcit într-o formă rigidă fără cristalizare.
Din punct de vedere al structurii, culorii şi compoziţiei elementare, sticla este foarte variată.
Proprietăţile fizice ale urmelor de sticlă, sub formă de cioburi, aşchii sau pudră/praf de sticlă, furnizează
informaţii folositoare şi pot avea un rol important în investigarea accidentelor de circulaţie. Chiar şi fragmentele cele
mai mici de sticlă (particule de aproximativ 1 mm) pot fi utilizate pentru comparaţii, prin realizarea unor teste fizice de
tipul determinării indicelui de refracţie, precum şi pentru determinarea tipului de sticlă (de la geamurile laterale ale unui
autoturism, sticlă de parbriz).
Materialele plastice şi urmele metalice care pot proveni din părţile componente ale autoturismului
(caroserie, bară de protecţie, piese de ornament, filamente faruri etc.), precum şi analiza detaliilor microscopice ale
acestora, pot fi elemente esenţiale în reconstituirea accidentului de circulaţie.
Probele de sol prelevate de la locul accidentului pot fi utile în stabilirea unei legături între autovehiculul
implicat în eveniment şi locul faptei. Compararea urmelor de sol este relevantă mai ales prin analiza impurităţilor, în
acest caz analiza chimică fiind mai puţin importantă. Aspectul morfologic al impurităţilor, examinarea
microorganismelor specifice microflorei şi microfaunei sunt cele care conferă caracteristicile specifice solului în
analizele comparative.
Prezenţa unor urme de produse petroliere pe hainele victimei sau pe sol oferă o şansă în plus pentru
efectuarea analizelor comparative cu eventualele urme de produse petroliere evidenţiate pe autovehiculul suspect.
Natura extrem de diversă a probelor ridicate de la faţa locului în cazul accidentelor rutiere impune
expertului chimist utilizarea unei palete largi de metode analitice de identificare şi comparare.
Principalele instrumente analitice utilizate în expertizarea fizico-chimică a probelor ridicate la investigarea
tehnico-ştiinţifică a accidentelor rutiere sunt următoarele:
1. Stereomicroscopul optic
Într-o primă etapă, probele ridicate de la faţa locului sunt examinate la stereomicroscop, în vederea
evidenţierii următoarelor caracteristici fizice:
- numărul straturilor de vopsea ale peliculelor şi succesiunea acestora;
- nuanţa culorii peliculelor de vopsea;
- aspectul morfologic al solului şi stabilirea microstructurii acestuia;
- aspectul morfologic al microfibrelor textile prelevate de pe autoturismul bănuit că a fost implicat în
accident şi al fibrelor textile extrase din obiectele de vestimentaţie ale victimei etc.

2. Spectrometrul FTIR
Analiza prin spectrometrie în infraroşu oferă informaţii despre:
- natura liantului din care sunt fabricate micropeliculele de vopsea;
- natura polimerului din care sunt fabricate probele din plastic şi fibrele textile ridicate de la faţa locului şi
cele de comparaţie;
- natura urmelor de produse petroliere grele (uleiuri minerale, vaselină etc.)
Eşantioanele prelevate din probe sunt analizate la un spectrometru prin absorbanţă, transmitanţă sau
reflectanţă.

Atunci când abordarea directă nu este posibilă, este indicată utlizarea unui microscop cuplat la FTIR, acest
accesoriu făcând posibilă analiza unor probe de dimensiuni extrem de reduse, precum şi preparate microscopice
obişnuite pentru care se pot prelua spectre punctual. Se pot exploata variantele de lucru în transmisie, refexie şi
ATR, precum şi preluarea de spectru punctual, în linie sau pe o suprafaţă specifcată.

Rezultatele obţinute se prezintă sub formă de spectre, a căror interpretare furnizează informaţii calitatve şi
canttatve asupra compoziţiei probelor.

3. Spectrofotometria UV-VIS

Microspectrofotometrul UV-Vis permite examinarea nedistructvă a probelor. Spectrele de transmitanţă,


refectanţă şi fuorescenţă oferă informaţii despre nuanţa culorii peliculelor de vopsea (pigmenţi organici) şi a
microfbrelor textle.

Microspectrofotometru UV-Vis Spectrometru de fluorescenţă cu raze X Microscop electronic cu baleiaj


Valorile maximelor pick-urilor din spectrele de reflexie în domeniul UV-VIS sunt caracteristice fiecărei
nuanţe de culoare şi permit examinări comparative ale probelor.

4. Spectrometru de fuorescenţă de raze X


Analiza este nedistructivă, iar spectrele de fluorescenţă oferă informaţii calitative despre natura
microparticulelor metalice (dimensiune de aproximativ 300 micrometri), a elementelor anorganice din compoziţia
solului şi sticlei, despre natura chimică a pigmenţilor anorganici şi a materialelor de umplutură din compoziţia
micropeliculelor de vopsea şi a urmelor dinamice evidenţiate pe obiectele de îmbrăcăminte ale victimei, precum şi
informaţii cantitative.

5. Microscopul electronic cu baleiaj şi microsonde analitice

Metoda este abordată în situaţia în care dimensiunile probelor sunt sub limita de rezoluţie optică a microscopului
optic. Metoda oferă informaţii despre aspectul morfologic al microparticulelor, precum şi informaţii
compoziţionale anorganice calitative şi cantitative prin utilizarea microsondelor analitice EDS şi WDS.
Microscopul electronic oferă informaţii despre natura microurmelor cu dimensiuni între 20 - 50 micrometri,
ridicate de la locul accidentului, prin analiza morfologică şi chimică a microfibrelor textile, prin analiza chimică
a microfragmentelor de metal, plastic sau sticlă şi a micropeliculelor de vopsea (grosimea, succesiunea şi
compoziţia straturilor).

Microscopul electronic permite obţinerea unor performanţe deosebite în analiza urmelor dinamice (dâre) create
prin impactul dintre victimă şi un autovehicul. Metoda ne permite analize comparative calitative (natura
elementelor chimice) şi cantitative (compoziţia chimică în procente de masă) a pigmentului conţinut atât în
peliculele de vopsea, cât şi în urmele impregnate pe hainele victimei.
Deasemenea, este un echipament analitic foarte util în reconstituirea accidentelor de circulaţie prin analizarea
detaliilor microscopice de pe centurile de siguranţă, ale pieselor din metal sau din plastic, microfibrelor textile,
filamentelor farurilor de maşină.

6. Cromatograf în fază gazoasă cuplat cu spectrometru de masă

Metoda GC-MS este abordată în cazul în care se doreşte stabilirea naturii unor eventuale urme de produse
petroliere petroliere: bitum, uleiuri minerale, benzine, motorine etc. Analiza comparativă a extractelor urmelor de
produse petroliere cu n-hexan de puritate HPLC poate adeseori să direcţioneze investigaţia spre autovehiculul
implicat în accident.
Rezultatele obţinute se prezintă sub formă de gazcromatograme şi de spectre de masă ale compuşilor
separaţi, din al căror studiu comparativ se pot face asocieri atât cu un anumit tip de produs petrolier, cât şi de
asemănare între probe. Pentru fiecare probă se efectuează căutări în bibliotecile de spectre WILEY şi NIST pentru
următorii compuşi ţintă: alchil benzeni (xileni, trimetil benzeni, tetrametil benzeni), naftalină, alchil naftaline (mono,
di şi trimetil naftaline), cicluri policondensate (antracen / fenantren, naftacen / benzfenantren / benzantracen) şi
cicluri policondensate substituite (metil antracen / fenantren). În funcţie de compuşii identificaţi, urmele pot fi
atribuite unui anumit tip de produs petrolier.

7. Gazcromatograf cuplat cu sistem de piroliză

Metoda PGC poate fi utilizată pentru identificarea şi compararea liantului în cazul probelor de vopsea în
care acesta se găseşte în concentraţii scăzute sau pentru analiza unei game largi de probe din categoria elastomerilor
(cauciuc, polimeri pe bază de butadiene etc.), ridicate de la faţa locului în cazul accidentelor rutiere.

8. Lichidcromatograf cuplat cu spectrometru de masă

Metoda LC-MS reprezintă soluţia ideală pentru analiza coloranţilor din fibrele textile. În general, analiza
fibrelor textile implică o serie de analize morfologice prin microscopie comparativă, microscopie în lumină
polarizată, microspectrofotometrie, analize de compoziţie prin spectrometrie FTIR, analiza coloranţilor organici prin
cromatografie în strat subţire, analiza nuanţei de culoare în UV-Vis. Metodele spectroscopice nu sunt suficiente
pentru identificarea fără ambiguitate a coloranţilor, deoarece există coloranţi care au aceeaşi culoare, dar au structuri
moleculare diferite, identificabile doar prin LC-MS.
Metodele utilizate permit, prin limitele de detecţie şi sensibilitate ale echipamentelor analitice, examinări
comparative care pot fi valorificate în procesul de investigare criminalistică a accidentelor de circulaţie. Metodele
nedistructive prezintă importanţă în situaţia în care probele examinate sunt în urme.
Cunoaşterea nemijlocită a locului săvârşirii accidentului de circulaţie oferă aşadar posibilitatea unei
interpretări mai juste a urmelor descoperite în cursul cercetărilor, prin încadrarea lor în tabloul de ansamblu al locului
faptei, asigurând o reprezentare mai fidelă a împrejurărilor care le-au dat naştere. Culegerea unui material probator
primar, necesar elaborării cât mai juste a versiunilor, ajută la reprezentarea cât mai clară a mecanismului săvârşirii
accidentului şi a modului în care faptele s-au petrecut.
Pentru a ajunge la stabilirea adevărului, tehnici şi echipamente de o mare sensibilitate şi acurateţe îşi aduc
contribuţia în procesarea adecvată a probelor criminalistice, asigurând înfăptuirea actului de justiţie.

Bibliografie:
1. Popa Gheorghe – Microurmele, Editura Sfinx 2000, 2003
2. Tratat de Criminalistică vol. I – IV, Editura Minerva, 1974
3. Vasile David, Metode de separare şi de analiză a urmelor, Editura Universităţii din Bucureşti, 2001
4. Prof.dr.doc.ing. Alexandru T. Balaban, conf.dr.ing. Mircea Banciu, prof.dr.ing. Iuliu I. Pogany, Aplicaţii
ale metodelor fizice în chimia organică, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983
5. Ion Gh. Tănase, Metode instrumentale de analiză, Metode spectrometrice, Editura Universităţii din
Bucureşti, 2001
6. Scutaru Dan, Spectrometria de masă, Editura Cermi, 1998
7. V. Dumitrescu, Cristina Prodănescu, Analiza instrumentală, aspecte teoretice şi practice ale fluorescenţei
de radiaţii X, Editura Universităţii din Bucureşti, 1998
8. M. Ghimbu, E. Iacobeanu, Studiul Materiilor Prime Textile, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,
1973
9. Billmeyer, F. W., Textbook of Polymer Science, ediţia a 2-a, Wiley-Interscience New York, 1971
10. Temple, C. Patton Pigment Handbock, vol. I, II, III, Wiley – Interscience, New York, 1973
12. Sward, G.G. Paint Testing Manual, ASTM, Philadelphia, 1972
13. Sato, K. Progress in organic coatings, 1980
14. Saferstein, Richard, Criminalistics: An Introduction to Forensic Science, New York: Prentice-Hall, 2000
15. Personal communication, Characterize the Dyes from Fibers, National Center of Forensic Science,
University of Central Florida, USA, 2002
16. J.S. MacNeil, Today’s Chemist at Work, 33, 28–30, 2001
17. R. Willoughby, E. Sheehan and S. Mitrovich, A Global View of LC/MS Global View Publications,
Pittsburg 98 A.D
18. M.R.B. Heramb, Forensic Science Communications, 4, 2002
19. Y. Deng, H. Zhang and J. Henion, Anal. Chem., 73, 1432–1439, 2001
CONTRIBUŢIA CHIMIEI JUDICIARE ÎN SOLUŢIONAREA UNOR CAZURI
DEOSEBITE DE ACCIDENTE RUTIERE

Cms. chimist Georgeta ANDREESCU


Sinsp. fizician Violeta CIOFU
I.G.P.R. - Institutul de Criminalistică
Serviciul Expertize Fizico-Chimice

Abstract:
This work shows a few examples of analysis and maximum of information obtained from the traces and
microtraces created at the traffic road accident's scene: paint dynamic traces (contact traces) visible on different
objects, textile microfibers, plastic microfragments or glass fragments. Following are presented a few cases from the
Forensic Institute’s casework.
This approach was accomplished with modern analytical equipment like Micro-X-Ray Fluorescence
Spectrometer, Scanning Electron Microscope and UV-VIS Craic Data Spectrometer which can lead to relevant and
certain conclusions under the circumstances in which this kind of accidents happened.

În ultimii ani, în care explozia tehnico-ştiinţifică a atins un stadiu fără precedent, necesitatea apelării la
cunoştinţele unor experţi în domeniul chimiei judiciare pentru examinarea cu mijloace moderne a urmelor şi a
celorlalte mijloace materiale de probă a devenit o necesitate fără de care este greu de conceput că s-ar putea ajunge la
adevăr. De aceea, asistăm în această perioadă la o dezvoltare şi diversificare a expertizei criminalistice care vine să
lărgească cu mult sfera mijloacelor şi metodelor clasice de analiză.
Studiul tuturor urmelor şi microurmelor în cazul accidentelor rutiere, are un rol important în ştiinţa şi
practica cercetării criminalistice, sub toate aspectele posibile, începând de la procesul de formare, aspectul sub care
se prezintă, continuând cu metodele şi mijloacele tehnice de căutare, fixare, ridicare de la locul faptei şi terminând cu
examinarea lor în condiţii de laborator şi cu concluziile expertului criminalist.
În prezent, ştiinţa şi practica cercetării criminalistice dispune de variate posibilităţi de descoperire şi
valorificare a urmelor create la faţa locului în procesul săvârşirii accidentului rutier, acestea pot fi:
a) urme şi microurme de contact (dinamice) - care iau naştere în toate situaţiile între două sau mai multe
maşini, maşină şi victimă, maşină şi un obiect (copac, stâlp, căruţă, motocicletă etc.) ce intră în contact, indiferent
dacă acestea au un caracter stabil sau dinamic.
b) urme şi microurme găsite la locul accidentului (fragmente de sticlă, pelicule de vopsea, materiale
plastice, cauciuc, fibre textile etc.).
În cazul accidentelor de circulaţie, natura extrem de diversă a probelor ridicate de la faţa locului impune
expertului chimist utilizarea unei palete largi de metode analitice de identificare, astfel încât, rezultatele
examinărilor comparative efectuate să permită formularea unor concluzii certe sau de probabilitate, în clarificarea
aspectelor solicitate de investigator.
Probele ridicate de la faţa locului sunt foarte variate, cum ar fi :
- microurme dinamice de vopsea evidenţiate pe diverse obiecte (de îmbrăcăminte sau încălţăminte, căruţă,
motoscuter, etc)
- microfibre textile care au fost detaşate din materialul textil al obiectului de îmbrăcăminte în timpul
accidentului;
- microfragmente de plastic sau cioburi de sticlă găsite la faţa locului
- urme de ulei mineral, sol etc. identificate pe obiectele de îmbrăcăminte ale victimei sau prelevate de la
faţa locului etc.
Abordarea unor astfel de cauze cu echipamente analitice moderne cum sunt spectrometria de fluorescenţă de
raze X sau analiza prin microscopie electronică cu baleiaj şi sonde analitice permit formularea unor concluzii
pertinente şi certe referitoare la circumstanţele în care au avut loc comiterea unor fapte de acest gen.
În continuare, cateva exemple ilustrează afirmaţiile făcute mai sus.
1. În cazul unui accident de circulaţie, produs pe şoseaua Petricani, cu o victimă şi al cărui autor a părăsit locul
faptei s-au pus la dispoziţie drept probe:
- pantalonul victimei (foto nr.1), care prezintă o urmă dinamică de vopsea de culoare galbenă (foto nr.
2);- pelicule de vopsea de pe o maşină suspectă.
Probele au fost examinate la microspectrofotometru UV-VIS tip QDI 1000 în domeniul de măsură 400-
850nm (foto nr. 5), prin spectrometrie I.R.(foto nr. 6) şi de asemenea prin spectrometrie de raze X (analiza calitativă -
foto nr. 7 şi cantitativă –foto nr. 8-9 ), s-a obţinut faptul că stratul exterior al peliculelor de vopsea de pe autoturismul
suspect prezintă aceeaşi nuanţă de culoare şi compoziţie chimică cu urmele de vopsea prelevate de pe pantalonii
victimei.

2. Un alt caz de accident de circulaţie, în care au fost implicate o motocicletă şi un autoturism, s-au pus la
dispoziţie următoarele probe:
- jantă cu anvelopa (foto nr. 10) ridicată de pe maşina implicată în accident; pe aceasta se evidenţiază urme
şi microurme dinamice de vopsea de culoare roşie (foto nr. 11 şi 12);
- peliculele de vopsea prelevate, de pe apărătoarea faţă, de pe rezervorul motocicletei accidentate;
- peliculele de vopsea prelevate de pe casca, vesta de protecţie şi mănuşile de protecţie ale victimei (foto nr.
13).

Toate probele au fost analizate şi examinate prin spectroscopie de reflexie în domeniul 340-1000 nm folosind un
sistem PC SPEC UV-VIS cu un spot de 0,2 mm, timp de integrare 500 msec., nr. de medieri 5, boxcar 5 (foto nr.
14) şi prin spectrometrie de fluorescenţă de raze X (analiza calitativă - foto nr. 15), s-a obţinut faptul că urmele
dinamice de culoare roşie existente pe janta roţii stânga spate a maşinii implicate în accident, prezintă aceeaşi
nuanţă de culoare şi compoziţie chimică cu peliculele de vopsea roşie prelevate de pe casca de protecţie a
victimei precum şi cu vopseaua roşie recoltată de pe rezervorul şi de pe apărătoarea faţă a motocicletei.

3.Următorul caz ilustrează un accident rutier cu autor necunoscut, care după producerea accidentului a fugit
de la locul faptei. În acest caz au fost puse la dispoziţie următoarele probe:
- cioburi recoltate din autoturismului lovit, marca VW BORA, autoturism al cărui far şi geam al portierei
faţă stânga au fost sparte în timpul accidentului produs pe autostrada DN1:cioburi albe transparente cu aspect de
material plastic, cioburi negre cu aspect de material plastic şi cioburi de culoare verzuie cu aspect de sticlă, foto nr.
16-18;
- cioburi ridicate de la un alt autoturism suspectat de producerea accidentului: cioburi albe transparente cu
aspect de material plastic şi cioburi de sticlă de culoare verzuie, foto nr. 17-19.

Cioburile transparente de sticlă în litigiu şi de comparaţie prezintă aceleaşi proprietăţi fizice:


- nuanţa culorii: transparente cu tentă verzuie;
- grosimea suprafeţelor plan paralele: este 3,54 mm;
- valorile indicelui de refracţie determinat în funcţie de variaţiile temperaturii lichidului de imersie: este acelaşi,
n= 1,52111.
Examinând muchiile cioburilor se constată că acestea sunt ascuţite, neregulate, dispuse în planuri diferite şi
prezintă un aspect specific a fi creat prin spargerea unui întreg. Fisurile existente pe anumite bucăţi ale probelor
sunt specifice geamurilor tip securit care echipează în general autovehiculele.
Pentru determinarea compoziţiei chimice a cioburilor de culoare verzuie în litgiu şi de comparaţie, acestea
au fost analizate prin microscopie electronică cu baleiaj la un microscop electronic tp JEOL JSM-6480 LV prevăzut cu
un spectrometru de raze X tp INCA x-Sight model 7574 cu dispersie după energie (EDS). Imaginile
microfragmentelor de stclă, cu diverse magnifcări (60x-110x) sunt ilustrate în foto nr. 20- 23.

Probele au fost acoperite în prealabil cu cărbune, utilizând un dispozitiv de acoperire tip Polaron model CA
74625.
Din studiul spectrelor de fluorescenţă, se constată prezenţa în ambele probe a următoarelor elemente: oxigen,
siliciu, calciu şi în urme sodiu, magneziu şi fier (foto nr. 24 -27).
În urma analizelor efectuate se constată că cioburile de sticlă în litigiu şi de comparaţie prezintă aceleaşi
caracteristici fizico-chimice (nuanţa culorii, grosime şi compoziţie chimică).

S-a analizat şi compoziţia chimică a cioburilor transparente din material plastic în litigiu şi de comparaţie
prin spectrometrie I.R., la spectrometrul FT-IR PARAGON-1000, în domeniul de frecvenţă 4000 - 400 cm–1 cu
rezoluţia 4 cm-1, obţinându-se spectre I.R. asemănătoare cu spectrul copolimerului polycarbonat +
poly(stiren:acrylonitril:butadienă) – foto nr. 28.

4. În cazul accidentelor rutiere, cu părăsirea locului faptei când la faţa locului se găsesc micropelicule de
vopsea constituite din mai multe straturi (maşini revopsite, aceste pelicule se desprind mai uşor), analiza morfologică
(nuanţa culorii, număr, succesiunea straturilor) este foarte importantă, iar şansele de indentificarea autovehicolului
este mai mare.
Astfel s-au ridicat, pelicule de vopsea de la faţa locului (foto nr. 29) şi pelicule de vopsea prelevate prin
detaşare de pe portiera stângă faţă a autoturismului marca Dacia 1310 , maşina suspectă (foto nr. 30).

Ambele pelicule în litigiu şi de comparaţie prezintă elemente de revopsire, având următoarea succesiune de
straturi:
1) strat albastru metalizat, format dintr-un strat albastru, email, cu pigmenţi de culoare argintie şi
albastră, acoperit cu un strat de lac protector, transparent;
2) strat gri metal, vopsea intermediară;
3) strat albastru cu pigmenţi de culoare argintie şi albastră, email;
4) strat verde deschis metalizat, cu pigmenţi de culoare argintie, acoperit cu un strat subţire de lac
transparent;
5) strat gri foarte fin, vopsea intermediară;
6) strat gri, grund.
S-au analizat aceste pelicule în litigiu şi de comparaţie, în aceleaşi condiţii:
- prin spectroscopie de reflexie în domeniul 340-1000 nm folosind un sistem PC SPEC UV-VIS - analiza
nuanţei de culoare pentru straturile nr. 2 şi 6 ( Foto nr. 31 şi 32);
- prin spectrometrie I.R. la spectrometrul FT-IR PARAGON-1000 în domeniul de frecvenţă 2000 - 450 cm–
1
cu rezoluţia 4 cm-1 – analiza liantului şi materialului de umplutură al stratului nr. 1 (foto nr. 33);
- prin spectrometrie de fluorescenţă de raze X, la Spectrofluorimetrul de raze X - EAGLE III – analiza
pigmentului straturilor de vopsea nr. 1, 2 şi 6 (foto nr. 34-36).
Astfel s-a demonstrat că peliculele de vopsea în litigiu (prezintă aceleaşi caracteristici fizico-chimice
(nuanţa culorii, număr, succesiunea straturilor şi compoziţia chimică) cu peliculele de vopsea, model de comparaţie,
prelevate de pe autoturismul suspect.
În această lucrare am enumerat câteva exemple din cazuistica Institutului de Criminalistiscă. Prezentarea
cazurilor şi, pe marginea lor, a valorii probelor constituie un exemplu de aplicare a metodelor şi logicii ştiinţifice în
orice afirmaţie procesuală, printre care cerinţa principală de desfăşurare a expertizei fizico-chimice că adevărate
protocoale de cercetare ştiinţifică din care trebuie să decurgă aptitudinea concluzilor ştiinţifice, aptitudinea
constructelor fizico-chimice de a stabili corespondenţa fidelă cu realitatea faptelor petrecute. Probaţiunea ştiinţifică
s-a impus cu autoritate şi a deschis căi procesuale noi de ameliorare a cercetării ştiinţifice care se cuplează cu
acurateţea investigării ineditului judiciar, creând şanse maxime de rezolvare veridică şi echitabilă a oricaror speţe
judiciare.

Bibliografie:
„Acoperirea suprafeţelor cu lacuri şi vopsele” - O. Basula, J. Iacobescu, C. Voiculescu, Editura Tehnică, Bucureşti
1964.
„Tehnologia acoperirilor organice” – Aurel Blaga, Constantin Robu, Editura Tehnică, Bucureşti 1981.
„Sticlă ceramică de menaj şi email” – Z. Basus, I. Fanderlik, M. Fanderlik, H. Fitz, Editura Tehnică, Bucureşti 1964.
„Microurmele” – Popa Gheorghe, Editura Sfinx 2000, ISBN – 973 – 8217 – 21 – 0, 2003
O CAUZĂ NEOBIŞNUITĂ A PRODUCERII UNUI ACCIDENT DE CIRCULAŢIE
STABILITĂ PRIN EXPERTIZĂ FIZICO-CHIMICĂ

Cms. dr.ing.chim. Emilian COSTACHE


Scms. drd.ing.chim. Elena GALAN
I.G.P.R. - Institutul de Criminalistică
Serviciul Expertize Fizico-Chimice

Rezumat
Cercetarea la faţa locului în cazul unui accident grav de circulaţie a condus la recoltarea unei mici
cantităţi din lichidul de frână rămas. Analizele fizico-chimice efectuate au relevat faptul că acesta era constituit
dintr-un amestec de apă şi alcool etilic (ţuică).

Abstract
Crime scene investigation in the case of a road accident led to the collection of a small quantity of the
remained brake-liquid. Physico-chemical analyses revealed that this was made up of a mixture of water and ethylic
alcohol ("eau de vie").

Importanţa cercetării la faţa locului a fost, de multe ori, subliniată de diverşi autori de tratate de
criminalistică. Cercetarea la faţa locului este o activitate de bază, care contribuie la aflarea adevărului, putând lămuri
faptele şi împrejurările în care acestea s-au produs.
Accidentele de circulaţie sunt evenimente care se produc ca urmare a încălcării normelor privind circulaţia
pe drumurile publice. În urma acestora, se desfăşoară o activitate de cercetare a locului accidentului care nu este
deloc uşoară. Printre activităţile ce trebuie desfăşurate de către membrii echipei de cercetare la faţa locului, un loc
important îl ocupă şi verificarea stării tehnice a autovehiculelor implicate în accident. Se recomandă ca această
activitate să fie desfăşurată de sau sub conducerea unui specialist – ingineri sau tehnicieni auto. Vor fi urmărite
aspecte precum starea tehnică a sistemelor de frânare, de direcţie şi iluminare-semnalizare, de blocare a uşilor, de
rulare, indicaţiile aparaturii de bord, etc. Aceste aspecte au stat şi la baza cercetării accidentului prezentat în
continuare.
În anul 2004, în judeţul Argeş, a avut loc un accident de circulaţie soldat cu decesul a trei persoane, dar nu şi
a şoferului care l-a provocat. Accidentul a fost unul mai deosebit, datorită cauzei care a condus la scăparea
autoturismului de sub control. În urma verificării acestuia, echipa de cercetare a procedat la apăsarea pedalei de
frână, constatându-se că aceasta se mişcă liber, fără a opune rezistenţa specifică. Maneta schimbătorului de viteze se
afla în treapta a treia, iar în rezervorul pompei de frână a fost găsit lichid doar pe fundul vasului. Lichidul prezenta
miros specific de ţuică, iar echipa de cercetare a reuşit să recolteze o cantitate de circa 4 mililitri care a fost înaintată
pentru expertiză Serviciului Expertize Fizico-Chimice din Institutul de Criminalistică.
Analizele de laborator au demarat prin măsurarea şi cântărirea lichidului în cauză. Acesta a avut un volum
de 4,3 ml, a cântărit 4,2 grame, prezenta o vâscozitate scăzută, asemănătoare apei, şi un miros specific de ţuică.
Lichidul a fost analizat prin spectrometrie de absorbţie în infraroşu pe un aparat FTIR tip Paragon 1000, în
domeniul 4000-400 cm-1, rezoluţie 4 cm-1. Spectrul IR obţinut a indicat un amestec de apă şi alcool etilic (etanol). În
spectru nu s-a observat prezenţa benzilor de absorbţie specifice lichidului de frână. Din densitatea lichidului (0,976
g/ml) a rezultat o concentraţie de circa 11 % alcool etilic în probă.
Pentru a confirma prezenţa alcoolului etilic, lichidul a fost analizat prin gazcromatografie cuplată cu
spectrometrie de masă, în următoarele condiţii de lucru:
- coloană capilară VF-1ms, lung. = 30 m, diam. int. = 0,32 mm;
- temperatura coloanei = 30°C (20 min.) - 150°C (5°C/min.);
- temperatura injectorului = 150oC;
- temperatura de transfer = 250 oC;
- domeniu de scanare = 30-450 u.a.m., timp de scanare = 0,9 sec.
Din studiul datelor obţinute s-a constatat că din lichid s-a separat un compus majoritar având timpul de
retenţie şi spectrul de masă caracteristice alcoolului etilic.
Lichidul a fost apoi supus evaporării la sec pentru îndepărtarea apei. S-au obţinut 0,1 grame de reziduu (2,4
% din cantitatea totală) care constă într-un lichid vâscos. Acesta a fost analizat în infraroşu în condiţiile de mai sus.
Spectrul IR obţinut a corespuns poliglicolilor aflaţi în compoziţia lichidului de frână.
Coroborând rezultatele obţinute, s-a demonstrat că lichidul recoltat din rezervorul pompei de frână
aparţinând autoturismului care a provocat accidentul este o soluţie apoasă de alcool etilic, care prezintă miros de
ţuică. Lichidul are vâscozitatea asemănătoare apei şi conţine doar urme de poliglicoli ce se află în compoziţia
lichidului de frână.
Se poate deduce, astfel, că înlocuirea lichidului de frână al autoturismului cu o băutură alcoolică (de ex.
ţuică) a făcut ca sistemul de frânare al acestuia să îşi piardă eficienţa şi să provoace accidentul.
Se pare, însă, că această substituire a lichidului de frână cu alte lichide, mai ales cu băuturi, nu este un fapt
unic şi întâmplător. Pe forumul de discuţii www.daciaclub.ro se pot întâlni diverse discuţii despre modul de aerisire
a frânelor, în care se regăsesc observaţii şi sfaturi despre înlocuirea lichidului de frână, cum ar fi:
" - Poate fi şi din cauza lichidului de frână să fie pedala moale? Am văzut la cineva care avea lichior în loc de lichid
de frână şi era pedala beton.(acum nu ştiu în mers cum ţinea). Dacă nu reuşesc nici după aerisire o dau pe lichior!!!"
" - Să ne zici şi nouă care au fost rezultatele! dacă nu merge cu lichior, încearcă cu ţuică. Dar să nu te prindă Poliţia
Rutieră (sub influenţa alcoolului). Bătrânii foloseau în locul lichidului de frână apă cu săpun (sau băuturi alcoolice)."
Nu putem şti în ce procent aceste idei nepotrivite îşi găsesc punerea în practică, în special în mediul rural,
însă este cert că nerespectarea celor mai elementare norme de siguranţă a traficului conduce, mai devreme sau mai
târziu, la accidente cu urmări grave.

ROLUL CONSUMULUI DE SUBSTANŢE MEDICAMENTOASE


ÎN PRODUCEREA ACCIDENTELOR DE CIRCULAŢIE

Insp. pr. drd. farmacist Mihaela GHEORGHE


Insp. pr. ing. chim. Elena GALAN
I.G.P.R. - Institutul de Criminalistică
Serviciul Expertize Fizico-Chimice

Abstract
Traffic collisions are a major cause of morbidity and mortality in Romania.
Psychotropic drugs elicit a large number of physiological and psychological responses in humans that can
lead to a significant behavioural changes and adverse effects on skills required for safe drug. These include
increased reaction times, reduced hand – eye coordination, vigilance and cognitive impairment divided attention
skills and thus contribute to road crashes.
Although more information is available on the role of alcohol than drugs in motor vehicle collisions, in
recent years there has been a growing interest in the role played by medication in traffic safety. It has been estimated
that at least 10% of all people injured or killed in road crashes were taking some sort of psychotropic medication.
There are 10 main classes of medicinal drugs that because of their pharmacological properties could
impair psychomotor performance: sedatives, antidepressants, antihistamines, hypnotics, anaesthetics,
cardiovascular, narcotics, psychosomatics and stimulants. The most commonly studied classes of depressants on
psycho-motor performance are benzodiazepine derivatives.

Accidentele de circulaţie sunt probleme globale care afectează toate sectoarele societăţii, având un impact
enorm asupra sănătăţii, economiei şi vieţii sociale a persoanelor implicate, a familiilor acestora, a comunităţii din
care aceştia fac parte.
În fiecare an, în Uniunea Europeană, accidentele rutiere sunt responsabile pentru mai mult de 50.000 de
decese şi peste 150.000 de persoane invalide, ceea ce afectează în consecinţă viaţa a peste 200.000 de familii
(emoţional, economic şi prin procesele civile sau penale). Pierderile economice provocate de accidentele rutiere
reprezintă un procent de 1-3% din PIB-ul fiecărei ţări europene.
Până acum accidentele rutiere nu au beneficiat de suficientă atenţie la nivel naţional or internaţional datorită
lipsei de informaţii referitoare la mărimea consecinţelor directe şi indirecte, a abordării lor fataliste şi a lipsei unor
abordări interdisciplinare.
Uniunea Europeană, prin Cartea Albă a Transportatorilor, şi-a propus să reducă la jumătate numărul
victimelor din accidentele rutiere, în perioada 2000 - 2010. În urma unui studiu realizat de Consiliul European
pentru Siguranţa Drumurilor cu privire la numărul de accidente rutiere mortale, s-a constatat faptul că România
ocupă unul dintre primele locuri în Europa, alături de Lituania, Ungaria, Bulgaria şi Estonia. Prin urmare în
România, siguranţa rutieră ar trebui să devină o prioritate naţională, fiind necesară adoptarea unor măsuri urgente
care să reglementeze problematica prevenirii şi combaterii accidentelor de circulaţie. În acest context, în anul 2006
Inspectoratul General al Poliţiei Române, a iniţiat programul partenerial „Stop accidentelor! Viaţa are prioritate!”,
având drept scop reducerea numărului accidentelor de circulaţie mortale cu 5 % .
Dintre cauzele accidentelor rutiere înregistrate în primul trimestru din 2007, I.G.P. a clasat pe primul loc
nerespectarea regulilor de circulaţie de către pietoni (29 %), urmate de nerespectarea regimului de viteză (16%),
conducerea imprudentă (12,6%), depăşiri neregulamentare (5%), alte cauze (13%).
Consumul de substanţe medicamentoase poate influenţa funcţiile fizice şi mentale ale conducătorilor auto
aflaţi sub tratament şi astfel poate contribui la producerea accidentelor rutiere. Deşi cele mai multe informaţii
existente în prezent se referă la consumul de alcool şi droguri, în ultimii ani există un interes tot mai mare în
evaluarea rolului jucat de consumul de medicamente în siguranţa circulaţiei. S-a constatat că 10% din persoanele
accidentate parţial sau mortal sunt sub medicaţie psihotropă. Totuşi, spre deosebire de alcool, relaţia între medicaţie
şi abilităţile de conducere este extrem de complexă şi necesită multe studii experimentale, farmacologice şi
epidemiologice pentru elucidarea acestei probleme.
Din studiile experimentale realizate de-a lungul anilor reiese că există zece clase de medicamente care,
datorită proprietăţilor farmacologice pot afecta capacităţile psihomotorii: sedative, hipnotice, narcotice,
antidepresive, antihistaminice, anestezice, cardiovasculare, analgezice, antiepileptice şi stimulante. Pentru
multe medicamente din aceste clase nu există studii epidemiologice care să pună în evidenţă efectul acestora asupra
abilităţilor de conducere. Totuşi, aceste medicamente, prin acţiunea pe care o exercită asupra sistemului nervos
central (SNC) pot influenţa direct performanţele psihomototrii ale participanţilor în trafic, sau pot influenţa indirect
abilităţile de conducere prin diverse efecte adverse ce pot aparea în timpul tratamentului.
Aceste medicamente pot fi împărţite în două grupe în funcţie de modul de acţiune asupra SNC:
- deprimante ale SNC care includ tranchilizantele (benzodiazepine şi barbiturice), narcotice (derivaţi de
opiu, metadonă), antidepresive, antihistaminice care produc predominant efecte de relaxare şi sedare.
- stimulante ale SNC care includ medicamente de tipul amfetaminelor, al căror efect principal constă în
stimularea transmisiilor la nivelul sinapselor.
Deşi aceste două categorii de medicamente au efecte neurochimice similare, efectele lor asupra
comportamentului diferă considerabil. Sunt două clase total opuse de medicamente, care au o strânsă legatură între
ele, constituindu-se într-un cerc vicios : stimulantele se iau pentru a rămâne treaz şi a avea performanţe fizice şi
psihice, iar deprimantele pentru a putea dormi după aceea.
La nivelul populaţiei din România, un studiu al Agenţiei Naţionale Antidrog identifică o prevalenţă de-a
lungul vieţii a consumului de tranchilizante, sedative şi antidepresive de 15%, jumătate dintre respondenţi (7,9%)
declarând că au luat astfel de medicamente fără prescripţie medicală.
Uzul medicamentelor sedativ - hipnotice - tranchilizante este extrem de răspândit, 15% din populaţia
globului folosind un sedativ cel puţin o dată pe an cu sau fără prescripţie medicală. Consumul de medicamente fără
consimţământul medicului înregistrează aproximativ jumătate din valorile statistice obţinute pentru consumul pe
bază de prescripţie medicală.
Comparativ cu bărbaţii, femeile consumă de aproximativ 2 ori mai multe tranchilizante, sedative şi
antidepresive.
În timp ce unele persoane iau astfel de medicamente pentru a uita de probleme (2,2%) sau pentru a se simţi
mai relaxaţi (3,3%), majoritatea apelează la ele pentru a se calma (9,7%).
Conform unor studii experimentale farmacologice şi epidemiologice s-au pus în evidenţă efectele
medicamentelor şi influenţa acestora asupra abilităţilor de conducere a autovehiculelor. Unele medicamente pot să
producă deficienţe majore, iar altele generează efecte minore sau pot chiar să inducă îmbunătăţiri ale performanţei
de conducere.
Acţiunea nefavorabilă a medicamentelor în cazul conducătorilor auto se poate manifesta la nivele diferite,
cu preponderenţă asupra sistemului nervos (ex.: dezorientare, confuzie, depresie, reducerea atenţiei, vigilenţei şi
a reactivităţii reflexelor, cefalee, ameţeli, oboseală, somnolenţă, parestezii etc.) şi asupra ochiului (ex.: tulburări
de adaptare, vedere înceţoşată). Unele efecte se manifestă la toate persoanele care le utilizează sau la majoritatea lor,
însă intensitatea şi frecvenţa lor au o mare variabilitate.
Pentru alte medicamente, rezultanta nefavorabilă conducerii autovehiculului este obţinută datorită unor
efecte adverse sistemice sau a unora locale (ex: picăturile pentru ochi), care apar în procente variabile la persoanele
tratate, cu intensităţi şi durate diferite.
Efectele tuturor medicamentelor menţionate mai sus sunt amplificate de consumul de alcool, el însuşi fiind
un deprimant recunoscut al sistemului nervos central.
Benzodiazepinele se numără printre cele mai prescrise medicamente la nivel mondial. Ele sunt substanţe
organice de sinteză care au comun nucleul diazepinic şi includ 1,4-benzodiazepinele, cum ar fi diazepam, oxazepam,
precum şi derivaţii cu grupe diazolo şi triazolo din care fac parte alprazolamul, midazolamul, triazolamul.
În funcţie de utilitatea farmacoterapică, benzodiazepinele pot fi: anxiolitice (diazepam, clordiazepoxid,
medazepam), hipnoinductoare (nitrazepam, flunitrazepam), anticonvulsivante (clonazepam, clobazam, diazepam,
clorzepat), miorelaxante (diazepam), inductoare ale anesteziei (midazolam).
Benzodiazepinele pot fi clasificate în trei categorii în funcţie de durata lor de acţiune:
- cu acţiune de scurtă durată (sub 10 ore) - oxazepam, temazepam;
- cu acţiune intermediară (10 – 50 de ore) - lorazepam, alprazolam;
- cu acţiune de lungă durată (>50 ore) - diazepam, clordiazepoxid.
Benzodiazepinele de scurtă durată sunt prescrise pentru efectele lor hipnotice: relaxare, calmare, eliberare
din anxietate şi frică. Pot avea şi efecte secundare în funcţie de doza utilizată şi de persoană: ameţeală, letargie,
oboseală, confuzie, depresie, vorbire încâlcită, vertij, agitaţie la doze medii, reflexe întârziate, comportare ostilă,
excentrică, euforie la doze mai mari.
Benzodiazepinele de lungă durată se prescriu pentru efectele contra anxietăţii; se elimină încet din
organism, iar ingerarea unor doze multiple o perioadă îndelungată duce la acumularea lor în ţesuturile adipoase.
Simptomele suprasedării apar după câteva zile şi pot include: confuzie, dezorientare, slăbirea muşchilor, lipsa
coordonării, vorbire încâlcită, afectarea gândirii, memoriei şi judecăţii.
Efectele hipnotic, sedativ, tranchilizant al benzodiazepinelor implică mecanismele GABA-ergice din
sistemul nervos central. Studiile electrofiziologice au arătat că benzodiazepinele facilitează transmisia sinaptică
GABA-ergică la nivelul scoarţei cerebrale, hipocampului, hipotalamusului şi măduvei spinării. Benzodiazepinele
intensifică activitatea lui transmiţătorului GABA, şi încetinesc impulsurile nervoase în întreg organismul.
Benzodiazepinele pot avea diverse utilizări medicale, dar predomină utilizarea lor ca sedative şi hipnotice.
Mai sunt folosite şi în tratamentului stresului post traumatic, renunţarea la alcool, spasme musculare, apoplexie,
diminuarea efectului renunţării la heroină, cocaină.
Benzodiazepinele prezintă un număr mare de efecte fiziologice şi psihologice care pot conduce la modificări
semnificative de comportament, cu efecte adverse asupra abilităţilor de conducere: abilitate redusă de concentrare şi
de menţinere a atenţiei, timpi de reacţie întârziaţi, diminuarea coordonării mână - ochi, deteriorare cognitivă,
deteriorare care este mai puternică decât cea produsă de alcool.
Consumul repetat de benzodiazepine produce toleranţă, dependenţă psihică moderată, iar la doze mari se
poate instala dependenţa fizică. S-a avansat ideea că un consum prelungit de sedative poate antrena tulburările de
coordonare locomotorie traduse prin mers ebrios, schimbări de personalitate, în special în cazul benzodiazepinelor
(diazepam, clordiazepoxid); de asemenea s-a demonstrat că benzodiazepinele alterează memoria şi vigilenţa.
Pentru a demonstra influenţa medicaţiei cu benzodiazepine asupra abilităţilor de conducere au fost efectuate
studii experimentale care includ teste psihometrice, teste de conducere simulată a autovehiculului, teste de
conducere pe drum deschis/închis. Aceste teste includ evaluarea unor parametri ca: timpul de reacţie asupra frânelor,
vigilenţa, coordonarea mână - ochi, abilităţi generale de conducere, deviaţia laterală pe artere de circulaţie,
recunoaşterea umbrelor complexe, slalom, întoarcerea în trei puncte, teste de parcare. Există date experimentale care
dovedesc că doze terapeutice de diazepam, flunitrazepam, flurazepa, nitrazepam, triazolam pot deriora abilitaţile de
conducere. Acestea se aplică în special benzodiazepinelor cu acţiune de lungă durată, cînd testarea s-a realizat după
câteva ore de la ingerarea medicamentelor. Benzodiazepinele cu acţiune de scurtă durată cum ar fi oxazepam,
lormetazepam, temazepam, au efecte reduse sau nu influenţează deloc abilităţile de conducere. Aceste efecte asupra
capacităţilor locomotorii şi asupra abilităţilor de conducere au fost cuantificate ca fiind la fel de severe ca şi cele
cauzate de 0,05g/100 ml etanol.
Barbituricele sunt derivaţi ai acidului barbituric, ureida ciclică a acidului malonic sau ai acidului
tiobarbituric. Pot fi utilizate ca hipnotice, sedative, anticonvulsivante şi anestezice, deşi ele sunt cunoscute mai mult
ca "pilule de somn". Proprietăţile diferite ale barbituricelor depind de poziţia grupărilor ataşate la nucleu. Studiind
corelaţia între structură şi proprietăţile farmacodinamice se poate observa că:
- activitatea farmacodinamică creşte când radicalii introduşi la C5 sunt diferiţi între ei şi când conţin o dublă
legătură (alil, ciclohexenil etc.);
- prin substituirea hidrogenului din poziţia 1 sau 3 cu un radical metil creşte acţiunea hipnotică şi scade
durata de acţiune;
- substituirea atomului de oxigen din poziţia 2 cu un atom de sulf imprimă proprietăţi anestezice şi acţiune
de scurtă durată.

După durata lor de acţiune, barbituricele se grupează în 4 categorii:


- cu acţiune lentă (6 - 9 ore): barbital (Veronal), fenobarbital (Luminal);
- cu acţiune medie (3 - 6 ore): amobarbital (Amital, Dormital);
- cu acţiune scurtă (până la 3 ore): ciclobarbital (Phanodorm);
- cu acţiune foarte scurtă (anestezice): tiopental (Pentothal).
Efectul farmacodinamic principal la barbituricelor este reprezentat de acţiunea lor depresivă asupra
SNC, cu deosebire la nivelul cortexului cerebral şi al substanţei reticulate.
Din punct de vedere farmacodinamic următoarele acţiuni prezintă importanţă clinică: hipnotică (provocarea
unui somn profund); sedativă (se produce la doze mici); anticonvulsivantă (prezentată de unii barbiturici în doze
subhipnotice şi care stă la baza folosirii acestora în epilepsie); anestezică.
Acţiunea toxică variază de la un tip de barbituric la altul; cei mai activi sunt şi cei mai toxici. Barbituricele cu durată
scurtă de acţiune sunt mai toxici decât cei cu durată de acţiune lungă. Datorită capacităţii lor foarte mici de a produce
depresia fatală a SNC, benzodiazepinele au înlocuit în mare parte barbituricele ca agenţi sedativ-hipnotici.
În doze normale, barbituricele induc somnul şi relaxarea, produc diminuarea anxietăţii, induc pierderea
inhibiţiilor şi creşterea încrederii în sine, încetinirea respiraţiei, scăderea presiunii sângelui şi a pulsului. Somnul
indus de barbiturice seamănă cu cel fiziologic, atât subiectiv, cât şi electroencefalografic.
În doze masive, deprimă metabolismul oxidativ la nivelul mitocondriilor, ce se traduce prin alterarea stării
de conştienţă, depresiunea centrilor respiratori şi vasomotori. Aceste alterări sunt reversibile. De asemenea, au ca
efecte secundare reacţii emoţionale neprăvăzute, confuzie mentală, afectarea raţionamentului, schimbări de atitudine.
Efectele mentale ale barbituricelor depind de doza luată. În general, o persoană adoarme imediat după
administrarea dozei prescrise înainte de culcare, dar barbituricile ramân în organism pentru o perioadă mai lungă de
timp, iar efectele lor sedative pot să dureze şi după inducerea somnului. Conducerea unui autovehicul precum şi alte
activităţi care necesită coordonarea musculară pot fi afectate şi la o zi după administrarea unei singure doze. Ele pot
influenţa abilitatea conducătorilor auto de a gândi raţional, diminuând discernământul. Alcoolul potenţează acţiunea
barbituricelor; ingerat concomitent cu ele poate conduce la comă.
Antihistaminicele sunt în general prescrise pentru tratarea alergiilor. Ele blochează complet sau în parte
acţiunile histaminei, substanţă eliberată în inflamaţii şi reacţii alergice. Histamina acţionează asupra a două tipuri de
receptori histaminergici (H1 şi H2). Corespunzător celor două tipuri de receptori histaminergici există două tipuri de
antihistamine H1 şi H2. Antihistaminele H1 se folosesc în tratamentul afecţiunilor alergice, şi sunt clasificate din punct
de vedere cronologic în:
1. Antihistaminice de generaţia I - au efecte sedative şi pot influenţa capacităţile cognitive, psihice şi locomotorii.
Aceste efecte rezultă din influenţa pe care o au asupra funcţiilor nervoase centrale. Ele pot fi clasificate în funcţie de
structura chimică în: etilendiamine, etanol amine, alchilamine, imidazoline, fenotiazine, piperazine şi piperidine.
2. Antihistaminice de generaţia II - acţionează asupra receptorilor periferici, nu trec prin bariera hematoencefalică şi
nu prezintă efecte de sedare.
Somnolenţa, senzaţia de oboseală, potenţarea efectul deprimant central al băuturilor alcoolice şi al
medicamentelor tranchilizante apar ca reacţii adverse în cazul anthistaminelor din prima generaţie. Rareori, la
anumite persoane, anthistaminicele provoacă nelinişte, nervozitate, insomnie, tremor.

Studiile experimentale existente arată că această clasă de medicamente consttuie rareori cauza producerii
unor accidente de circulaţie.

Antdepresivele sunt prescrise pentru a trata depresiile, fobiile, tulburările obsesive - compulsive. Ele pot
f clasifcate în antdepresive triciclice, inhibitori ai monoaminoxidazei, (I.M.A.O) şi inhibitori selectvi ai recaptării
serotoninei (SSRI) şi ai noradrenalinei (NRI). Antdepresivele nu determină dependenţă. Efectele lor terapeutce se
instalează în tmp scurt, dar pot f resimţite şi după o periodă mai lungă de tmp (10 zile) de la ingerarea unor doze
normale. Deşi anumite studii afrmă că antdepresivele pot afecta performanţele în cazul persoanelor sănătoase,
după o săptămână de tratament se constată că performanţele se îmbunătăţesc ca rezultat a reducerii simptomelor
depresive. Există puţine studii experimentale care să evalueze efectele antdepresivelor asupra capacităţilor
locomotorii. Efectele secundare ale acestora cum ar f tulburările de vedere, stările de ameţeală, starea de
somnolenţă pe tmpul zilei, nervozitatea şi insomnia pot afecta abilităţile de conducere ale conducătorilor auto.

Alte medicamente
Medicamentele utilizate în tratamentul răcelii şi al gripei au efecte adverse asupra conducătorilor auto. Trei
din patru siropuri împotriva tusei conţin codeină, o substanţă care produce somnolenţa, iar unele dintre aceste
siropuri conţin chiar 14 % alcool, cantitate suficientă pentru un alcool-test pozitiv. De asemenea, alte medicamente
ca antialgicele, anticonvulsivantele trebuie evitate de către conducătorii auto.
O altă cauză importantă în producerea accidentelor rutiere este reprezentată de asocierea dintre diferite
tipuri de medicamente, asociere care poate să determine apariţia unor tulburări de vigilenţă, somnolenţă, tulburări ale
stării de atenţie, concentrare, lipsă de coordonare în mişcări.
Specialiştii în patologia somnului au evaluat riscurile adormirii la volan legate de luarea anumitor somnifere
şi a unor tranchilizante, ajungând la concluzia că "zece la sută dintre răniţii sau morţii în accidentele rutiere se aflau
sub efectul unui preparat psihotrop", iar "riscul producerii unor accidente este mărit de două până la cinci ori în urma
consumului de substanţe sedative, tranchilizantele pe baza de benzodiazepine fiind cel mai adesea incriminate".
Pe baza datelor de mai sus se constată că ar fi deosebit de util ca în fişele conducătorilor auto să se
consemneze orice stare patologică ce ar putea determina somnolenţă, precum şi orice tratament cronic medicametos
care influenţează abilităţile şi comportamentul conducătorilor auto.
Studiile de laborator au evidenţiat că benzodiazepinele, antihistaminicele şi antidepresivele diminuează
abilităţile de conducere, în timp ce stimulantele le intensifică, însă utilizarea lor pe perioadă îndelungată creşte
probabilitatea implicării în accidente rutiere. De asemenea stimulantele pot crea dependenţă, iar retragerea lor poate
intensifica riscul de implicare în accidente.
În programul partenerial „Stop accidentelor! Viaţa are prioritate!”, unul dintre obiective a fost şi dezvoltarea
colaborării cu alte instituţii care au atribuţii în domeniu. Astfel, printre evenimentele care au avut loc cu prilejul
„Săptămânii Internaţionale a Siguranţei Rutiere” (23-29 aprilie 2007) s-a numărat şi masa rotundă cu tema
“Accidentele de circulaţie: de la prevenţie la reabilitare”, la care au participat reprezentanţi ai Ministerului Sănătăţii
Publice, Ministerului Transporturilor, Primăriei Generale Bucureşti, Serviciului 112, Serviciului de Ambulanţă
Bucureşti, Inspectoratului General al Poliţiei Române, RATB, Metrorex, Asociaţiei pentru Siguranţa Auto, precum şi
reprezentanţi ai altor instituţii interesate în promovarea siguranţei rutiere.
Pentru o informare cât mai corectă a conducătorilor auto asupra producerii accidentelor de circulaţie în urma
consumului de substanţe medicamentoase (benzodiadiazepine, barbiturice, antidepresive,etc.) trebuie să existe o
strânsă colaborare între Ministerului Sănătăţii Publice, Poliţiei Române şi mass-media, atât prin presa scrisă cât şi
cea vizuală. Prin publicarea de articole, reportaje, dezbateri, aceste instituţii trebuie să atragă atenţia asupra efectelor
nocive şi asupra consecinţelor care pot să apară datorită consumului de medicamente sedativ-hionotice-
tranchilizante.
Conform Consiliului Internaţional privind alcoolul, medicamentele şi siguranţa traficului (ICADTS)
autorităţile trebuie să implementeze sisteme de avertizare vizibile şi precise pe ambalajele de medicamente în
conformitate cu efectele cunoscute ale medicamentelor asupra abilităţilor de a conduce.

Bibliografie

1. Burns, M., Driving skills impairment by prescription and OTC medications: The evidence from laboratory
experiments. Presentation TRB,1996.
2. Del Rió, M. C., Alvarez, F. J., Illegal drugs and driving. Journal of Traffic Medicine, 1995, 23(1), pp. 1-5.
3. Ellinwood, E. H., Heatherly, D. G., Benzodiazepines, the popular minor tranquillizers: Dynamics o effect on
driving skills. Accident Analysis and Prevention, 1985, 17(4), pp. 283-290.
4. Ferrara, S. D., Giorgetti, R., Zancaner, S, Psychoactive substances and driving: State of the art and methodology.
Los Angeles: UCLA Brain Information Service/ Brain Research Institute, 1994.
5. Stan, T., Bălălău D., Toxicologia substanţelor organice,1985.
6. Bălălău D., Baconi D., Toxicomanii, 2005
7. Starmer, G., Antihistamines and highway safety. Accidents Analysis and Prevention, 1995.
8. Neutel CI, Benzodiazepine-related traffic accidents in young and elderly drivers, Hum. Psycho-Pharmacol Clin
Exp, 1998.
9. Wingen M., Bothmer J., Langer S., Actual driving performance and pshichomeotor function in healthy subjects
after antidepressants treatment, J. Clin. Psychiatry, 2005.

ROLUL CONSUMULUI DE DROGURI


ÎN PRODUCEREA ACCIDENTELOR DE CIRCULAŢIE

cms. drd. ing. chim. Maria Georgeta STOIAN


insp. pr. drd. farmacist Mihaela GHEORGHE
I.G.P.R. - Institutul de Criminalistică
Serviciul Expertize Fizico-Chimice

ABSTRACT
There is increasing concern across the EU Member States about the role drugs use (legal and illegal) may
play in traffic accidents, about relationship between different patterns of drug consumption, road safety and traffic
accidents. In general, whilst alcohol still remains the biggest problem on the roads, the lesser problem posed by
other drugs is still important.
When you drive, your hands, eyes and feet control the vehicle, and your brain controls your hands, eyes and
feet. To drive safely, you need to be alert, aware and able to make quick decisions in response to a rapidly changing
environment.
Alcohol and other drugs alter the normal function of the brain and body, and interfere with even the most
skilled and experienced driver’s ability to drive safely. While different drugs can have different effects on driving,
any drug that slows you down, speeds you up or changes the way you see things can affect your driving - too often
with tragic consequences.
Alcohol is a depressant drug, which means it slows down your brain and body. Other drugs, including some
prescription drugs such as sedatives and painkillers, affect a person’s ability to drive safely, in a way similar to
alcohol. When alcohol and another drug are combined, the effect is more intense and dangerous than the effect of
either drug on its own.
The role of other drugs, used on their own or in combination with alcohol, is not routinely assessed in
traffic accidents, but is known to be an important factor in many road deaths.
In this paper there are presented most common effects of psychotropic drugs and alcohol that may affect
driving.
Young people who drink and drive may be particularly at risk for being involved in a motor vehicle accident
because they have less experience with driving, and are more likely to engage in risk-taking behaviour.

Conform statisticilor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, în lume, accidentele de circulaţie sunt a 10-a cauză
de mortalitate la toate vârstele, reprezentând 2,2% din mortalitatea globală, şi a 9-a cauză de povară globală a bolii.
Întrucât bolile infecţioase se află relativ sub control, se constată o creştere a interesului care se acordă
mortalităţii cauzate de accidentele care se produc în circulaţia rutieră. Probabilitatea ca, într-o oră, o persoană să fie
rănită într-un accident de circulaţie este de 30 de ori mai mare decât probabilitatea ca, în acelaşi interval de timp, o
persoană să sufere un accident de muncă. Conform estimărilor statistice, într-o ţară cu trafic rutier intens, jumătate
din populaţie va suferi în timpul vieţii un accident grav de circulaţie. Tinerii sunt mai afectaţi de accidentele de
circulaţie decât alte segmente ale populaţiei, la care mortalitatea se datorează în primul rând bolilor cronice. În multe
ţări accidentele de circulaţie constituie cauza principală a mortalităţii în rândul tinerilor şi au o pondere mai mare
decât alţi factori în scăderea mediei de viaţă a populaţiei.
În ceea ce priveşte România, ţara noastră ocupă primul loc în Europa privind severitatea accidentelor
rutiere. În România o persoană moare la fiecare trei accidente, în timp ce media europeană este de un decedat la 40
de accidente.
Potrivit statisticilor Poliţiei Române, peste 2.500 de persoane sunt ucise anual în evenimente rutiere,
echivalentul dispariţiei de pe harta ţării a unei localităţi rurale de mărime medie şi peste 6.000 de persoane sunt rănite
grav. De la începutul anului în evidenţele statistice s-au înregistrat peste 5.000 de accidente rutiere grave şi aproape
12.000 accidente uşoare.
Cele mai multe accidente de circulaţie se produc din cauza încălcării prevederilor legale de către pietoni
(20,6%) şi a nerespectării regimului legal de viteză (16,3%), precum şi a depăşirilor neregulamentare (5,8%), dar
sunt şi alte cauze, precum: starea drumului, condiţiile de trafic, defecţiunile tehnice ale maşinilor, starea
conducătorilor auto.
Prin starea conducătorilor auto ne referim la modul în care aceştia conduc: cu viteză mare, nedisciplinaţi,
neatenţi, angrenaţi în discuţii sau certuri, obosiţi, bolnavi sau sub influenţa alcoolului, medicamentelor sau
drogurilor. Investigarea maşinii şi a drumului numai în anumite cazuri pot da informaţii despre modul de petrecere al
accidentelor în trafic, iar accidentele produse ca urmare a stării şoferilor, în special în cazul consumului de alcool sau
droguri sunt aparent neexplicabile.
Noul Cod Rutier, în Secţiunea a III-a, art. 44, pct. 3, prevede drept una dintre obligaţiile
conducătorului auto: “Să nu conducă autovehiculul după ce a consumat băuturi alcoolice, produse sau substanţe
stupefiante ori medicamente cu efecte similare, precum şi în cazul în care este bolnav, rănit sau într-o stare avansată
de oboseală, de natură a pune în pericol siguranţa circulaţiei.
Totodată, interdicţia de a conduce autovehiculele a fost extinsă şi la persoanele bolnave cu afecţiuni
medicale vizibile, sau care sunt rănite ori care se află într-o stare avansată de oboseală ce pune serios în pericol
siguranţa circulaţiei.”
Există o preocupare deosebită privind unitatea securităţii rutiere a Uniunii Europene. Grupul Pompidou,
organism însărcinat cu prevenirea toxicomaniei în cadrul Consiliului Europei, a organizat în cadrul acestuia, la
Strasbourg, un seminar pe tema “Circulaţia rutieră şi drogurile”, ocazie cu care preşedintele Consiliului internaţional
privind alcoolul, stupefiantele şi securitatea circulaţiei a subliniat că “Alcoolul rămâne o problemă gravă de
securitate rutieră, însă efectele sale sunt încă o dată sporite atunci când acesta este asociat cu alte droguri”. În cadrul
seminarului s-a concluzionat că abuzul simultan de alcool şi droguri agravează pericolele, că acest fenomen are
efecte catastrofale, mai ales printre tineri: “În fiecare an, în Europa 2000 de tineri sunt ucişi de accidentele de
duminică dimineaţă, când se întorc de la petrecerile sau ieşirile din seara precedentă”.
Deasemenea, a fost prezentat noul program de cercetare “Druide”, care are drept obiectiv optimizarea
politicii destinate stopării consumului de alcool, droguri sau alte substanţe psihotrope, legale sau nu, de către
conducătorii auto. În aceeaşi măsură programul are ca scop o mai bună cunoaştere a efectelor substanţelor psihotrope
asupra comportamentului, să încurajeze studiile epidemiologice, să amelioreze tehnicile de control şi depistare şi,
deasemenea, să evalueze politicile de prevenire şi represiune.
În sens larg, termenul de „drog” se poate atribui unei substanţe cu proprietăţi curatve, unui medicament.
Conform defniţiei dată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (O.M.S.), “drogul” este acea substanţă care, după ce se
metabolizează într-un organism viu, îi modifcă acestuia una sau mai multe funcţii.

În sens farmacologic, “drogul” este o substanţă utilizată sau nu în terapeutică, a cărei folosire în afara unor
indicaţii medicale, în mod abuziv, poate induce starea de dependenţă fizică şi/sau psihică, poate produce tulburări
grave, ireversibile ale activităţii mentale, ale percepţiei senzoriale şi ale comportamentului uman. Această definiţie
include multe substanţe care pot să nu fie considerate neapărat ca droguri.
În fiecare zi, pe tot cuprinsul globului pământesc, milioane de oameni folosesc droguri. Se spune că doar
indivizii slabi ajung dependenţi de droguri, însă studiile au dovedit că toxicomanii provin din aproape toate
categoriile sociale şi domeniile de activitate.
În mod surprinzător, de cele mai multe ori, folosim droguri atunci când consumăm ceai sau cafea, sau în
cazul multor adulţi, un pahar de vin ce ne relaxează. Ca şi alte droguri, cafeina din ceai, cafea sau din alte băuturi
răcoritoare, cum ar f Coca-Cola, sau alcoolul din vin şi bere sunt droguri zilnice care modifcă starea,
comportamentul şi funcţionarea normală a organismului. Folosite cumpătat, aceste droguri sunt relatv inofensive şi
în multe zone ale lumii perfect legale.

Totuşi, există şi alte tipuri de droguri, ilegale şi periculoase, care circulă la nivelul străzii, de substanţe
farmaceutice utilizate fără scopuri terapeutice, uzual pentru plăcerea senzaţiilor pe care le produc. Substanţe ca
heroina, codeina, cocaina, cannabisul, amfetamina şi derivaţii de amfetamină fac parte din această categorie, iar
deţinerea sau folosirea lor sunt interzise prin lege. Aceste droguri pot ucide.
Consumul greşit al acestor substanţe în scopul obţinerii unor efecte în afara celor terapeutice, utilizarea
sporadică sau persistentă, nepotrivită şi fără legătură cu practica medicală obişnuită este o mare problemă a zilelor
noastre.
Organizaţia Mondială a Sănătăţii a stabilit că dependenţa de droguri este un mod de comportament care
conduce la utlizarea obligatorie a drogului, caracterizat prin necesitatea stringentă de a consuma drogul, asigurarea
furnizării şi tendinţa mărită de a reîncepe după ce ai încetat de a lua droguri. Dependenţa este însoţită sau nu de
toleranţă. În funcţie de natura tulburărilor sau a modifcărilor ce apar la nivelul organismului, dependenţa de
droguri este de două tpuri: psihică şi fzică.

Dependenţa psihică (uneori numită obişnuinţă) se petrece în mintea omului şi se caracterizează prin nevoia
şi dorinţa imperioasă, irepresibilă, de a administra drogul pentru a retrăi anumite senzaţii. Efectul plăcut îndeamnă la
repetarea administrării, iar consumatorul simte că nu poate să gândească normal şi să supravieţuiască fără ajutorul
drogului. Dependenţa fizică este consecinţa interacţiunii prelungite între organism şi drog şi care determină
necesitatea organică de a folosi drogul pentru a evita tulburările care apar la încetarea utilizării acestuia. În cazul
dependenţei fizice, nervii, muşchii, inima şi alte organe ale corpului au nevoie de drog pentru a-şi continua
funcţionarea.
Dacă este privat de droguri, dependentul poate suferi tulburări fizice şi psihice, uneori grave, ale renunţării
la acestea. Aceste tulburări variază de la tremurături şi friguri, la transpiraţii, crampe şi dureri, halucinaţii,
inconştienţă şi chiar convulsii fatale. Acest sindrom de sevraj (abstinenţă, lipsă) dispare la administrarea drogului,
dependenţa fiind astfel mascată.
Organismul se obişnuieşte treptat cu unele droguri, iar efectul drogului se diminuează progresiv la repetarea
administrării lui. Cu timpul este nevoie de o cantitate mai mare de drog pentru a da aceleaşi rezultate ca înainte.
Această nevoie de cantităţi din ce în ce mai mari de drog, în vederea obţinerii aceluiaşi efect, poartă numele de
toleranţă.

După modul de acţiune asupra Sistemului Nervos Central (SNC), drogurile se clasifică în:
1. Depresive ale SNC: alcoolul, opiaceele (opiu, morfina, codeina, heroina), barbituricele şi tranchilizantele
(benzodiazepinele);
2. Stimulente ale SNC: majore (amfetaminele, cocaina), minore (nicotina, xantina - cafea, ceai, cacao, coca
- cola etc);
3. Perturbatoare ale SNC: halucinogenele (LSD, mescalina, psilocina), cannabisul (marijuana, haşiş, ulei
de haşiş), inhalantele (solvenţi şi substanţe volatile) şi drogurile de sinteză (ecstasy).
După efectul acţiunii, drogurile sunt:

1. Stupefante (morfna, heroina, cocaina, T.H.C.-ul, marihuana, haşişul);

2. Halucinogene (psilocina, mescalina, LSD-ul).


Se cunoaşte faptul că efectul acţiunii unui drog este în funcţie de doza administrată; astfel, amfetaminele pot
avea acţiune stimulentă asupra SNC, stupefiantă sau halucinogenă, pe măsură ce doza administrată este mai mare.
După criteriul legalităţii, drogurile pot fi împărţite în:
1. Legale: alcoolul, tutunul (nicotina), cafeina etc.
2. Ilegale: heroina, cocaina, marihuana, amfetaminele etc.
Luând în considerare modul de obţinere, drogurile sunt:
1. Naturale - obţinute din plante sau din arbuşti:
- Opiul şi opiaceele, obţinute din latexul macului opiaceu - Papaver Somniferum;
- Cannabisul, răşina şi uleiul de Cannabis, produse obţinute din planta Cannabis Sativa;
- Khatul - din Catha Edulis;
- Frunzele de coca şi cocaina - din arbustul Erytroxylon Coca;
- Psylocina şi psylocibina - din ciupercile halucinogene (magice);
- Mescalina - din cactuşi;
- Alte plante cu proprietăţi halucinogene.
2. Semisintetice - realizate prin procedee chimice, pornind de la o substanţă naturală, extrasă dintr-un
produs vegetal: heroina, LSD-ul, oxicodon, hidromorfon, codeinona.
3. Sintetice - obţinute în întregime prin sinteze chimice: amfetaminele, metadona (sintalgon), petidina
(mialgin), pentazocina (fortral), fentanilul, harmalina, L.S.D.-25, designer-drugs ori alte substanţe psihotrope
obţinute în laboratoarele clandestine (ecstasy). Aici sunt incluşi, deasemenea, solvenţii volatili şi alte produse cu
proprietăţi asemănătoare drogurilor.
Trebuie menţionat că unele droguri sunt obţinute atât pe cale sintetcă, cât şi pe cale semisintetcă
(heroina, LSD-ul).

Alcoolul etilic este cel mai comun şi cel mai vechi drog utilizat aproape în toate colţurile lumii în mod
constant de la începuturile civilizaţiei, fiind utilizat ca aliment, medicament sau în scopuri religioase şi sociale.
În societatea modernă asistăm la o creştere dramatică a consumului de alcool, care alături de fumat, constituie
„inamicii numărul unu” ai lumii contemporane. Alcoolismul constituie în prezent o problemă cu implicaţii care
depăşesc aspectele medicale, interesând, de asemenea, viaţa socială. La ora actuală, alcoolismul reprezintă
toxicomania cu expansiunea cea mai mare în toate grupurile de populaţie, fiind recunoscută de specialişti din diverse
domenii (medical, juridic, social, economic) drept o adevărată „pandemie toxică”.
Alcoolul şi alte droguri alterează funcţiile normale ale creierului şi organismului şi afectează abilităţile de condus
chiar şi celui mai experimentat şi îndemânatic şofer.
Consumul de băuturi alcoolice constituie un factor de mare risc asupra traficului rutier, influenţând în mare
măsură producerea accidentelor. De cele mai multe ori, conducătorii auto aflaţi sub influenţa băuturilor alcoolice
comit frecvente încălcări ale normelor de circulaţie, conduc cu viteză excesivă, se angajează în depăşiri
neregulamentare sau execută în mod periculos virajele. Trebuie să menţionăm că ingerarea de alcool reduce viteza de
reacţie şi precizia mişcărilor şi poate determina scăderea acuităţii vederii şi auzului şoferilor. Tot aburii alcoolului îi
determină pe unii să urce la volan fără a poseda permis de conducere, să conducă maşini neînmatriculate ori să
părăsească locul accidentului fără încuviinţarea poliţiei.
Orice substanţă care încetineşte, accelerează sau schimbă modul în care percepi lucrurile poate afecta modul de a
conduce un vehicul având, cel mai adesea consecinţe tragice. Alcoolul induce o stare de alertă şi reduce coordonarea
motorie. Persoanele care conduc după ce au consumat alcool nu pot reacţiona rapid când este nevoie. Vederea le este
afectată şi poate fi înceţoşată sau dublată. Alcoolul alterează profunzimea percepţiei, pentru conducător fiind foarte
dificil să aprecieze dacă alte vehicule, pietoni sau obiecte sunt în apropiere sau în depărtare. Deoarece alcoolul
afectează judecata, persoanele care conduc după ce au consumat alcool pot fi foarte încrezătoare şi nu recunosc
faptul că abilităţile lor de conducere sunt reduse. Modul lor de a conduce maşina este cel mai adesea neglijent,
accelerează, încetinesc, părăsesc şoseaua şi cel mai adesea sfârşesc prin a produce un accident.
Alcoolul este un alt tip de drog, care acţionează asupra creierului în două moduri. Este un anestezic care
amortizează senzaţii şi sentimente, o substanţă psihoactivă şi un toxic celular cu efect tranchilizant asupra sistemului
nervos central. Este de asemenea un depresiv, ceea ce înseamnă faptul că încetineşte activitatea creierului şi
organismului. Acţiunea sa constă în inhibarea transmiterii impulsurilor nervoase.
Pentru sistemul nervos central alcoolul acţionează în funcţie de cantitatea consumată: în doze mici, până la
200 ml de bere sau 1 pahar de 100 ml de vin, se produce un efect stimulator (creşte debitul verbal, dispar inhibiţiile,
creşte gradul de iritabilitate nervoasă), dar consumat în doze mai mari are efect inhibitor (reacţii slabe la stimuli
dureroşi, capacitate de discernământ slabă, atenţie şi memorie alterate).
Alte droguri depresive, incluzând medicamentele prescrise, cum ar fi sedativele, antidepresivele şi
calmantele, afectează abilitatea unei persoane de a conduce în siguranţă într-un mod similar cu alcoolul. Orice
substanţă care produce stări de somnolenţă, inclusiv medicamente pentru răceală, tuse, antialergice,
anticonvulsivante, antialgice pot afecta abilitatea şoferilor de a conduce în siguranţă. Când alcoolul şi alte droguri
depresive sunt combinate, efectul este mult mai intens şi mai periculos decât efectul fiecăruia în parte. Când se
administrează medicamente prescrise sau fără prescripţie, este indicat să se consulte doctorul sau farmacistul înainte
de a conduce.
Când conduci, mâinile, ochii şi picioarele controlează vehiculul, iar creierul controlează mâinile, ochii şi
picioarele. Pentru a conduce în siguranţă, conducătorul auto trebuie să fie atent, conştient şi să ia decizii rapide în
funcţie de succesiunea evenimentelor din trafic.
Acţiunea alcoolului asupra sistemului nervos este nefastă la conducătorii auto obosiţi, la cei care suferă de
astenie nervoasă şi la cei care consumă medicamente, mai ales sedative. Efec tele alcoolului asupra comportamentului
conducătorilor auto se fac simţite chiar dacă este consumat în doze mici. De aceea, legislaţia rutieră din majoritatea
ţărilor prevede interzicerea totală a consumului de alcool.
Potrivit statisticilor, beţia este responsabilă de 40% din cazurile de decese survenite ca urmare a
accidentelor de circulaţie şi de cca. 35% din cazurile de accidente rutiere nesoldate cu morţi. Unul din trei accidente
mortale este direct legat de consumul de alcool şi, în 85% din cazuri, acesta e provocat de băutorii ocazionali. La
volan, nivelul maxim de alcoolemie tolerat este mai mic de 0,5 grame de alcool la litrul de sânge (aproximativ 2
pahare) şi deja riscul de accidentare este de două ori mai mare. Începând de la 0,8 g/l, urcarea la volan constituie un
delict. Legea pedepseşte aspru conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul după ce şoferul acestuia a
consumat băuturi alcoolice, iar concentraţia de alcool în sânge depăşeşte limita legală.
În primele nouă luni ale acestui an, poliţiştii au prins aproape 9.000 de şoferi băuţi la volan, numărul de
accidente rutiere produse din cauza şoferilor băuţi fiind de 1.054. În aceste accidente au murit 92 de persoane,
numărul persoanelor rănite grav a fost 244, iar numărul celor răniţi uşor este de 1.133. Peste 600 de şoferi au refuzat
să li se recolteze probe biologice sau să li se testeze aerul expirat pentru stabilirea alcoolemiei.
Nicotina este un alcaloid extras din frunzele anumitor specii de tutun şi este un drog consumat pe scară
largă în societate. Nicotina este un toxic puternic şi cu acţiune rapidă, asemănătoare cu cea a cianurii de potasiu. La
fumători, 90 – 98% din nicotina inhalată este reţinută în plămâni şi constituie, alături de gudroanele rezultate din
ardere, una din cauzele principale ale creşterii frecvenţei cazurilor de cancer pulmonar. Nocivitatea cronică a
fumatului este astăzi unanim recunoscută, afectând grav şi complex aparatul respirator, sistemul cardiovascular,
precum şi alte organe.
Bolile sunt provocate în special de alte ingrediente din fumul de tabac, cum ar fi vaporii de tar, fenolii şi
monoxidul de carbon. În tutun şi în fumul de tutun s-au identificat peste 1000 de compuşi chimici, dintre care 200
conţin azot în moleculă. Persoanele care inspiră fumul de ţigară în mod regulat - fumătorii pasivi - se află şi ele în
pericol.
Nicotina însăşi poate contribui la stimularea unei persoane făcând-o să se simtă mai alertă şi mai plină de
viaţă. Fumătorii se obişnuiesc rapid cu fumatul şi trebuie să fumeze mai mult pentru a obţine acelaşi efect. Aceştia
pot, deasemenea, deveni dependenţi din punct de vedere psihic, deci, chiar dacă sunt conştienţi de pericolele şi
riscurile la care se expun, le este foarte greu să renunţe la acest obicei.
Motivele invocate de fumători pentru consumul acestui drog sunt: stimularea, relaxarea, creşterea puterii de
concentrare etc. Fumatul determină o adevărată toxicomanie, caracterizată prin obişnuinţă şi dependenţă, ceea ce îl
face greu de abandonat. Toleranţa se instalează în timp şi face ca fumătorii să suporte cantităţi de nicotină care la
nefumători produc efecte nocive. În cazul acestui tip de toxicomanie, fenomenul de abstinenţă este numai de ordin
psihic.
Pentru conducătorii auto, nicotina reprezintă un pericol fie prin nervozitatea şi lipsa de concentrare pe care
le-o induce acestora lipsa ei, fie prin distragerea atenţiei atunci când conducătorii auto fac gesturile reflexe de a-şi
apinde o ţigară, fie prin disconfortul creat în habitaclu de fumul rezultat în timpul fumatului.
Asemenea nicotinei, cafeina este un alcaloid provenit în acest caz din seminţele arborelui de cafea (Coffea
arabica), dar şi în frunzele de ceai (Thea sinensis) şi cotiledoanele seminţelor de cacao (Theabroma cacao). Cafeina,
cea mai utilizată substanţă psihoactivă, se consumă uzual ca extract apos (cafea) sau sub formă de băuturi: cafea,
ceai, ciocolată fierbinte, Coca-Cola, Diet Coke, Red Bull, etc.
Cafeina este un stimulent al S.N.C., ai muşchilor striaţi şi netezi. În consumul zilnic, cantităţile de cafeină
sunt de obicei reduse. Însă, în cantităţi mai mari, aceasta poate cauza probleme mai grave de sănătate, cum ar fi
somnul neliniştit, insomnie, cefalee, tulburări digestive şi uneori halucinaţii.
Cafeina este semnalată şi în traficul de droguri, ca adulterant al drogurilor psihostimulente, fiind folosită
pentu a mima acţiunea stimulentă a amfetaminelor; dozele de drog pot conţine numai cafeină sau cafeină amestecată
cu efedrină sau alte stimulante SNC.
Şoferul obosit care bea cafea pentru a rămâne treaz pe şosea trebuie să fie conştient că efectul stimulent
poate înceta brusc şi singurul remediu împotriva oboselii este să părăsească şoseaua şi să oprească pentru a dormi.
Drogurile stimulente cum ar fi cafeina, amfetaminele şi cocaina pot creşte starea de agitaţie dar asta nu
înseamnă că îmbunătăţesc abilităţile pentru condus. Dimpotrivă, multe accidente rutiere sunt datorate
comportamentului straniu şi dezordonat cauzat de administrarea acestora.
Amfetaminele sunt medicamente care stimulează activitatea S.N.C., prin excitarea activităţii cerebrale,
stimularea capacităţii de muncă şi reducerea perioadei de somn, a oboselii fizice şi psihice, prin crearea unui
sentiment de bună dispoziţie. Cei care le folosesc se simt energici şi alerţi. Aceste medicamente accelerează reacţiile
chimice ale organismului, producând energie. Au fost folosite, candva, ca tablete pentru slăbit: problema este că, de
multe ori, consumatorul este tentat să mai ia o doză, pentru a se simţi din nou energic. Acest fapt poate duce la
obişnuiţa şi dependenţa psihologică. Doze crescute de amfetamine fac ca oamenii să devină agresivi şi ostili, iar
consumul abuziv de amfetamină poate duce la maladii psihice: depresii şi psihoze.
Amfetaminele substituite (metilate) sunt stimulente care includ aşa numitele
“party drugs” - “ droguri de petrecere” sau “ club drugs” - droguri de club: MDMA (ecstasy), MDA şi
MDEA.
MDA (tenamfetamina) induce o stare de disponibilitate pentru anturaj şi autocunoaştere, pentru stabilirea de
relaţii interumane şi o plăcere imensă sau necesitate de a fi cu alte persoane (“Love drug”). MDA creează o stare de
tensiune musculară, comportament straniu, oscilant, delir, amnezie temporară.
MDMA (ecstasy) produce psihostimulare şi halucinaţii, iar pe termen lung, tulburări neuropsihice (depresie,
psihoze). Efectele MDMA constau în tahicardie, dureri musculare, dificultăţi de concentrare, iritabilitate, flashback-
uri, depresie cu idei de suicid, psihoze paranoide şi tulburări de memorie.
Disponibilitatea crescută pe piaţă a ecstasy, în combinaţie cu percepţia greşită conform căreia aceasta
reprezintă o pilulă care nu dăunează, a dus la creşterea consumului de MDMA printre tineri. Ecstasy este
comercializată în mod special pentru tineri, prin realizarea de pilule colorate, cu inscripţii atrăgătoare, şi din păcate
piaţa răspunde.
Amfetaminele se pare că nu afectează abilitatea de a conduce dacă sunt luate sub supraveghere medicală,
dar unor persoane le induc o stare de încredere excesivă, care duce la un risc de a conduce. Conducătorii auto pot
percepe timpul şi spaţiul disproporţionat, au gândirea îngreunată, concentrarea scăzută, au atracţie către lumini şi
posibilitatea de a avea halucinaţii vizuale.
Cocaina este alcaloidul principal din frunzele arbustului Erythroxylon coca. Cocaina acţionează ca
anestezic local (anestezierea mucoasei nazale), ca excitant, apoi ca deprimant al S.N.C. Deşi unii oameni pretind că
pot folosi cocaina ca pe un drog social, ca şi alcoolul, alţii devin dependenţi din punct de psihologic de aceasta.
Printre alte efecte se numără halucinaţiile, teama şi paranoia.
Se produce o stare de euforie, cu exaltarea inteligenţei, a îndrăznelii, după care urmează o deprimare cu
moleşeală, tristeţe, frică şi enervare; pupilele sunt dilatate şi ochii devin sticloşi. La mărirea dozei se produc
halucinaţii auditive (zgomote, strigăte, melodii frumoase), vizuale (colorate), tactile, olfactive (miros de ars) şi o
stare delirantă cu tendinţa de evadare (consumatorul o ia la fugă).
Persoanele care consumă cocaină sunt deasemenea alerte, pline de energie, încrezătoare în abilităţile lor de a
conduce. Dar consumul de cocaină le afectează vederea, producând înceţoşarea, strălucirea privirii şi halucinaţii.
Lumini albe - flashuri slabe sau mişcări ale luminii în câmpul periferic al vederii - tind să inducă şoferilor mişcări
bruşte pentru ocolirea luminilor. Persoanele care consumă cocaină pot, deasemenea, să audă sunete care nu există în
acel moment - cum ar fi sunete de clopoţei, sau să perceapă mirosuri care nu există - cum ar fi de fum sau gaz, care le
distrag atenţia de la condus.
Opiaceele deprimă creierul şi dau impresia unor senzaţii de plăcere, putere şi superioritate, urmate de
letargie, ameţeală, confuzie şi scăderea ritmului inimii şi a capacităţii respiratorii. Termenul de opiacee se referă în
general la opiu şi la medicamentele contra durerii, în a căror compoziţie intră opiul. Printre acestea se numără
heroina, morfina şi codeina. Codeina şi morfina sunt clasificate, din punct de vedere legal, nu şi medical, ca
medicamente narcotice. Heroina este un narcotic ilegal.
Opiul, morfina, codeina şi heroina se obţin din latexul secretat de capsulele imature de Papaver Somiferum.
Acestea provoacă stări temporare de amorţeală, liniste şi chiar exaltare şi fericire. În medicină, aceste droguri se
folosesc ca remedii contra durerii întrucât opiaceele au o structură similară cu cea a endorfinelor naturale - substanţe
produse de către creier, care au un efect de diminuare şi inhibare a senzaţiilor de durere.
Ele sunt, însă deosebit de puternice şi periculoase, având un potenţial extrem de ridicat de inducere a
dependenţei, caracterizată prin dezvoltarea extrem de rapidă a toleranţei şi a unui sindrom de abstinenţă grav şi
caracteristic la întreruperea bruscă a consumului cronic sau la reducerea importantă a dozelor. O supradoză poate
chiar ucide. Renunţarea la consumul acestora se realizează sub supraveghere medicală, iar reacţiile organismului sunt
neplăcute: friguri, crampe, greţuri, transpiraţie şi tremurături.
Riscul de a conduce sub influenţa opiaceelor constă în faptul că după primul moment de plăcere (flash,
străfulgerare) urmează o stare de satisfacţie, de încetinire a gândurilor, a gesturilor şi a acţiunilor, care sfârşeşte într-o
stare de somnolenţă, această stare afectând puterea de concentrare şi atenţia conducătorului auto.
Halucinogenele sunt substanţe care propriu-zis nici nu excită, nici nu deprimă sistemul nervos, ci produc o alterare a
psihicului şi a funcţiilor nervoase superioare, prin modificarea modului de a vedea şi de a auzi al consumatorului.
Judecata este deviată în mod delirant, având loc modificări mentale care se manifestă prin simptome asemănătoare
schizofreniei. Purtarea devine salbatică, incontrolabilă, mai ales dacă persoana suportă efectele neplăcute imediat
după consumarea drogului sau amintiri neplăcute de la "utima evadare".
La majoritatea acestor substanţe, efectele principale se caracterizează prin percepţia anormală, inversată, a
timpului şi spaţiului - se “văd sunete” şi se “aud imagini şi culori”, stări de depersonalizare şi halucinaţii.
Halucinaţiile vizuale, la închiderea ochilor, sunt neobişnuite: culorile apar mai vii, peisajele sunt magnifice.
Distorsiunea percepţiei şi depersonalizarea pe care o suferă consumatorul pot dezlănţui crize de panică şi tulburări
depresive, cu episoade de nebunie.
Majoritatea acestor substanţe sunt naturale, de origine vegetală: liane (harmina şi harmalina), cactuşi
(mescalina), ciuperci (psilocina şi psilocibina), seminţe (ergina, N,N-dimetiltriptamina), plante (tetrahidro-
cannabinolul) sau de sinteză ( LSD-25).
Ciupercile halucinogene (“ciupercile magice”) sunt anumite specii de ciuperci, aparţinând genului
Psilocybe, care conţin principii active cu proprietăţi halucinogene: psilocina şi psilocibina.
Mescalina este substanţa activă din anumite specii de cactuşi, cum sunt Peyote şi San Pedro. Se poate
obţine şi pe cale sintetică.
LSD este un drog semi-sintetic, izolat din “cornul” de secară, formaţiune apărută în spicul de secară ca
urmare a acţiunii unei ciuperci.
Este cel mai puternic halucinogen cunoscut.
În laboratoarele clandestine se prepară LSD sub formă de soluţie cu care se impregnează bucăţi de hârtie
absorbantă. Doza se pune sub limbă şi, după ce substanţa activă intră în organism, hârtia pe care a fost impregnat
LSD-ul se aruncă.
Aceste droguri au efecte dramatice asupra conştiinţei, a simţurilor şi a percepţiei consumatorului. Acesta
poate avea halucinaţii puternice şi o astfel de “călătorie” poate fi extrem de înspăimântătoare.
Cea mai mare parte a halucinogenelor creează o dependenţă psihică puternică, iar pe termen lung nu par să
inducă o dependenţă fizică serioasă. Acestea provoacă însă toleranţă în organism, iar oamenii au murit chiar sub
influenţa lor. De exemplu, consumatorul se crede urmărit şi acţionează violent sau se crede de neînvins şi îşi pune în
pericol viaţa, crezând că poate zbura sau că este indestructibil.
Condusul sub influenţa oricărui dintre aceste droguri este foarte periculos.
Cannabisul sau Cannabis Sativa, cunoscut şi sub denumirea de cânepă, este o plantă anuală care creşte în
zone calde sau temperate. Din Cannabis se obţin: marijuana (inflorescenţe, cu sau fără frunze şi seminţe), haşişul
(rezina de Cannabis) şi uleiul de Cannabis. Principiul activ al produselor vegetale obţinute din cânepă, responsabil de
acţiunea psihotropă, este THC – tetrahidrocannabinolul.
Cel care consumă una dintre aceste forme a drogului se simte relaxat, tihnit, conştient de ceea ce-l
înconjoară şi mai capabil de a fi încrezător şi creativ. Cel ce priveşte din afară, vede opusul acestei stări.
Deşi este cunoscut de aproape 5000 de ani, acest drog este unul dintre cel mai puţin înţelese droguri
naturale. Afectează starea de spirit, percepţia senzaţiilor şi gândirea la fel ca şi alcoolul, şi poate cauza halucinaţii.
Printre efecte se numără: slaba motivaţie mentală, capacitatea scăzută de a conduce maşina şi alte performanţe
mecanice reduse, scăderea imunităţii corporale.
Consumatorul are atenţia tulburată, gândirea trece de la o idee la alta fără nici o legătură logică, imaginaţia
şi instinctele sunt exagerate; dimensiunile spaţiului şi timpului cresc - obiectele par îndepărtate, minutele par ore:
reflexele sunt încetinite, afectând abilitatea unei persoane de a conduce în siguranţă.
Se spune că marijuana nu ar fi mai rea decât alcoolul sau tutunul. În realitate însă, marijuana este foarte
periculoasă întrucât ea este solubilă în grăsime, ceea ce înseamnă că elementele sale chimice psihoactive se fixează
în părţile grase ale corpului (de obicei creier şi organe genitale).
Consumul de cannabinoizi măreşte timpul de reacţie prin creşterea unui singur component şi anume a
timpului discernerii diverselor pericole. Durata şi precizia percepţiei sunt afectate imediat după consum, dar imediat
apar şi dificultăţi în redistribuirea unor noi informaţii. Pe baza acestor aspecte, experţii judiciari au stabilit că
aprecierea conducerii unui vehicul sub influenţa cannabinoizilor trebuie făcută pe baza concentraţiei în sânge a THC.
Prezenţa THC în sânge atestă consumul recent al cannabinoizilor, conducătorul auto fiind afectat psihic, deci atunci
când riscul de a produce un accident este foarte mare.
Însă, rapoartele de cercetare recente referitoare la accidentele rutiere din diferite ţări, arată faptul că
marihuana consumată ca atare în cantităţi moderate nu duce la creşterea semnificativă a riscului de producere a
accidentelor în cazul şoferilor, spre deosebire de alcool. Odată cu creşterea concentraţiei de THC în sânge, subiecţii
reduc viteza; cei care au consumat cannabis preferă să nu se angajeze frecvent în depăşiri şi păstrează distanţe mai
mari în raport cu vehiculul din faţă; la doze reduse de THC creşte prudenţa şoferilor în aprecierea riscurilor.
Sedativele aparţin grupei de droguri folosite pentru a relaxa sau seda sistemul nervos central. Barbituricele,
somniferele non-barbiturice, medicamentele care relaxează muşchii, tranchilizantele şi multe antihistaminice intră în
această categorie.
Barbituricele sunt droguri create în laborator, sunt uneori prescrise de medici pentru alungarea insomniei şi
neliniştii, în calitate de somnifere sau calmante. Sunt, deasemenea, recomandate persoanelor care nu pot supravieţui
datorită faptului că sunt prea neliniştite, agitate şi speriate tot timpul.
Barbituricile care acţionează rapid sunt sedativele cele mai periculoase. Ele pot paraliza porţiunea creierului
care controlează respiraţia, provocând astfel moartea. Respiraţia greoaie, cianoza, slăbirea inimii şi oprirea respiraţiei
sunt semne ale intoxicaţiei cu sedative. Amestecul de sedative şi alcool este una din cauzele obişnuite ale
intoxicaţiilor accidentale. Aceste droguri au efect unul asupra celuilalt, iar viteza cu care sunt vătămate creierul,
inima şi sistemul respirator este mult mărită. Deteriorarea ireversibilă a creierului este o problemă obişnuit asociată
intoxicării cu sedativ-alcool.
Barbituricele sunt prescrise mai rar în zilele noastre, iar folosirea lor este supravegheată cu atenţie. Aceasta,
datorită problemelor din trecut, inclusiv abuzul, dependenţă fizică şi psihică.
În doze mari, barbituricele produc efecte similare cu cele ale alcoolului. Simptomele încetării folosirii
acestora sunt foarte grave, uneori chiar fatale.
Prevalenţa accidentelor de trafic rutier cauzate de somnolenţa diurnă este semnificativă. O problemă
importantă este reprezentată de pacienţii care iau unele medicamente care pot determina tulburări ale stării de
vigilenţă şi, ca urmare, pot duce la producerea unor accidente. Asocierea dintre diferite medicamente poate, la rândul
său, să determine apariţia unor tulburări de vigilenţă asupra cărora pacientul trebuie să fie avertizat.
Inhalanţii (solvenţi organici volatili) sunt ieftini şi accesibili, reprezentând adesea primul drog folosit,
poarta ce deschide calea spre consumul abuziv al altor droguri şi spre toxicomanie
Folosirea solvenţilor continuă să fie o problemă endemică în rândul adolescenţilor. În prezent, este
comercializată o gamă largă de solvenţi şi, mai ales, produse pe bază de solvenţi organici volatili, cum ar fi: gazolină,
tiner, adezivi, lacuri, degresanţi etc.
Efectele inhalării solvenţilor sunt scurte (numai 5-15 minute) şi constau preponderent în excitaţie psihică,
euforie, ameţeli, dezorientare, confuzie, halucinaţii vizuale, auditive, tactile sau alte perturbări de percepţie. Aceste
perturbări motorii şi senzoriale pot reprezenta un pericol pentru conducătorul auto aflat sub influenţa unor astel de
substanţe.
Majoritatea drogurilor folosite din motive sociale, în mod legal sau nu, afectează creierul, sunt psihoactive.
Ele alterează aspectele mentale cum ar fi gândirea, concentrarea, agilitatea, emoţiile şi conştiinţa. În cadrul
majorităţii culturilor şi societăţilor din lume oamenii folosesc droguri psihoactive. Drogurile şi motivele consumului
acestora variază de la o zonă la alta.
În multe ţări din Occident, cocaina şi heroina sunt substanţe ilegale. Marijuana este de asemenea ilegală, iar
consumul acesteia este condamnat - deşi probabil mai puţin astăzi decât în trecut. Alcoolul şi nicotina se găsesc peste
tot.
Totuşi în multe regiuni ale Africii de Nord, deţinerea şi consumul de marijuana sunt permise, iar consumul
de alcool nu este în general permis. În unele ţări musulmane, alcoolul este absolut interzis. În unele regiuni ale
Americii de Sud, oamenii consumă cocaină aproape la fel de normal cum cei din Marea Britanie beau ceai. În zone
din Asia, oamenii consumă opiu în mod regulat şi fără să încalce legea - iar din opiu se extrage heroina.
Pe de altă parte, nu există droguri puternice sau uşoare, bune sau rele, ci totul depinde de ceea ce oamenii
fac cu ele şi de circumstanţele în care sunt folosite. De exemplu, morfina este prescrisă bolnavilor de cancer care au
dureri mari, fără a-i face dependenţi, pe când o doză de LSD poate provoca dereglări psihice unei persoane care are o
boală mentală latentă. De aceea, nu pot fi arătate decât efectele comune ale diferitelor droguri.
Se spune că folosirea “recreaţională” a drogurilor nu ar fi dăunătoare, dar realitatea este că toate drogurile
ilegale sunt periculoase şi produc modificări fizice şi psihice persoanei care recurge la ele. Folosirea prelungită a
drogului măreşte considerabil aceste efecte dăunătoare şi poate conduce la dependenţă.
Deasemenea, nu există standarde pentru “controlul calităţii”, acestea putând fi amestecate cu alte substanţe,
în scopul creşterii profitului, substanţe care însă măresc efectul şi aşa distrugător al drogurilor asupra
consumatorului.
Consumul de droguri şi efectele lor asupra condusului sunt deosebit de diverse. Încă nu s-a impus o metodă
unică de măsurare a dozei de drog în organism întrucât există mai multe categorii de droguri care generează
metabolizări diferite; pe de altă parte, de multe ori la consumul de droguri se asociază alcoolul, dând naştere la
manifestări complexe, care sunt influenţate în acelaşi timp şi de vârstă.
Pentru mulţi adolescenţi riscul reprezintă un mod de viaţă. Din teribilism încearcă prima ţigară, primul
pahar de alcool şi uneori li se întâmplă chiar primul accident de maşină.
Tinerii visează - şi pentru tot mai mulţi, acesta este un vis împlinit - să-şi ia permisul de conducere de îndată
ce împlinesc 18 ani, vârstă la care au prea multă încredere la volan, îşi supraevaluează capacităţile de a conduce
maşina, se cred stăpânii şoselelor. În realitate, tinerii nu au experienţă la volan şi, ceea ce este şi mai rău, le place
teribil de mult viteza. În timp ce conduc, tinerilor le place să asculte muzică la maximum, fapt care nu este lipsit de
riscuri. O serie de studii au arătat că ascultarea unei melodii ritmate favorizează comportamentul periculos la volan,
pentru că atenţia şoferului este distrasă de muzică. Un alt factor care perturbă atenţia tinerilor la volan este telefonul
mobil. Tot din inconştienţă şi teribilism, mulţi tineri nu se mulţumesc doar să vorbească la telefon în timp ce conduc,
ba mai mult scriu SMS-uri. Astfel se înmulţesc accidentele de circulaţie în care sunt implicaţi adolescenţi. Conform
datelor Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, accidentele rutiere reprezintă cea mai frecventă cauză de deces în rândul
adolescenţilor.
Majoritatea accidentelor au loc noaptea, îndeosebi atunci când tinerii se întorc de la petreceri. Mulţi dintre ei
se află şi sub influenţa băuturilor alcoolice. Chiar şi cei care spun că au băut numai o bere se află în pericol. Alcoolul,
asociat cu lipsa experienţei în conducere, cu oboseala şi în unele cazuri cu drogurile, favorizează apariţia
accidentelor.
Mulţi tineri fac abuz de alcool la sfârşit de săptămână. La petreceri, împreună cu gaşca, ei consumă alcool
pentru a scăpa de inhibiţii, pentru a nu fi mai prejos decât ceilalţi. Din păcate, cei care se urcă băuţi la volan plătesc
un greu tribut şoselelor.
Aproape 40% dintre accidentele mortale întâmplate în week-end au ca victime tineri cu vârste cuprinse între
18 şi 24 de ani.
La nivel european există anumite politici şi toate ţările au anumite forme de restricţii împotriva condusului
sub influenţa alcoolului. Acestea sunt net eficiente şi includ testarea frecventă a concentraţiei de alcool în aerul
expirat, scăderea nivelului concentraţiei de alcool în sânge, mai ales la tineri, suspendarea permisului de conducere.
Cu toate că legislaţia rutieră prevede drept infracţiune conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului şi
drogurilor, sunt stabilite limite legale numai pentru consumul de alcool, dar nu şi pentru droguri. Acest fapt face
dificilă arestarea de către forţele de poliţie a conducătorilor auto suspectaţi pentru conducere sub influenţa drogurilor.
Spre deosebire de alcool, este adesea dificil să evaluezi doar după comportamentul său dacă un suspect a consumat
droguri. Suspecţii pot să pară coerenţi şi încrezători, chiar şi în cazul consumului de droguri halucinogene.
Ţările din Uniunea Europeană nu au definite legi prin care să se stabilească limita legală permisă de droguri
ilicite sau medicamente în sânge. Şi asta, deoarece în prezent nu sunt suficiente date pentru a defini nivelele de
siguranţă în ceea ce priveşte consumul de droguri, altele decât alcoolul. Oricum este comun în Uniunea Europeană să
nu se elibereze permise de conducere pentru persoane dependente de droguri ilicite sau chiar de medicamente care
compromit abilitatea de a conduce.
Există ţări în care, la cererea poliţiei, pot fi efectuate analize pentru determinarea eventualei utilizări a
drogurilor. Dacă probele de sânge sunt analizate întotdeauna pentru a determina alcoolemia, în prezent probe de
urină pot fi analizate în cazul şoferilor susceptibili de a fi consumat droguri doar în cazul în care concentraţia
alcoolului în sânge este sub 1,2%. Dacă probele de urină conţin droguri, urmează a fi determinată concentraţia
acestora în sânge pentru a putea stabili efectele drogului asupra abilităţii de a conduce.
În prezent, la nivel mondial, există preocuparea de a instrui poliţiştii pentru recunoaşterea eventualilor şoferi
aflaţi în trafic sub influenţa drogurilor, pe baza unui număr de teste comportamentale, care se efectuează în trafic: (1)
test de respiraţie; (2) interviu; (3) examinare preliminară care presupune ţinerea persoanei în picioare pentru 30 de
secunde, teste de mers şi de rotaţie, teste de distragere a atenţiei şi de direcţionare a privirii orizontal/vertical; (4)
examinarea într-o cameră obscură (incluzând verificarea modificării pupilei); (5) examinarea semnelor vitale
(presiunea sângelui, temperatura etc.); (6) examinarea rigidităţii musculare; (7) examinarea locurilor şi semnelor de
injectare. Toate acestea sunt urmate de înregistrarea declaraţiilor suspecţilor şi a opiniei evaluatorului, iar în final de
examinările toxicologice pentru o confirmare ştiinţifică.
Însă, metoda consacrată, ca şi în cazul alcoolului, este utilizarea testelor de droguri, realizată prin analizarea
de probe de transpiraţie sau salivă; metoda este preferată pentru că nu este invazivă, este rapidă şi este uşor de
folosit. Însă în cazul rezultatelor pozitive, este urmată întotdeauna de efectuarea testelor toxicologice standard, în
laborator, care constau în screening immunoassay şi confirmare prin gazcomatografie cuplată cu spectometrie de
masă pe probe de urină.
Şi România se înscrie preocupărilor privind stoparea accidentelor rutiere datorate consumului de alcool şi
droguri. Astfel, Noul Cod Rutier, în Secţiunea a III-a, art. 44, pct. 3, prevede: „Dacă până acum interdicţia de
a conduce autovehiculul se referea numai la persoanele aflate sub influenţa băuturilor alcoolice, conform noilor
reglementări, aceasta s-a extins şi asupra persoanelor care consumă droguri ori medicamente cu efecte similare.
Prezenţa alcoolului în organism se stabileşte cu ajutorul alcooltestelor şi al fiolelor alcoolscop, precum şi prin probe
de sânge şi urină recoltate în acest sens. Stabilirea prezenţei în organism a drogurilor sau a medicamentelor cu efect
similar se face cu ajutorul probelor toxicologice”.
Aşa se face că, de curând, fiecare echipaj de Poliţie Rutieră, pe lângă alcooltest este dotat şi cu trusă de
testare a consumatorilor de droguri, astfel încât dacă poliţistul constată că un şofer are un comportament ciudat, îl
poate testa cu această trusă. Rezultatul se poate vedea imediat, însă pentru confirmare este necesar să i se recolteze
şoferului şi probe de sânge pentru analize toxicologice. Trusa poate depista şase tipuri de droguri, respectiv cocaină,
metamfetamină, metadonă, marijuana, opium şi amfetamină.
Conducătorii auto, şi în special tinerii, sunt informaţi despre efectele nocive asupra organismului şi riscului
la care se supun atât prin consumul de alcool şi droguri, cât şi de asocierea fatală dintre acestea, considerate a fi
cauze importante, dar mai puţin cunoscute, de mortalitate şi de producere a accidentelor rutiere.
Iniţiat anul trecut de Inspectoratul General al Poliţiei Române, în colaborare cu Ministerul Transporturilor,
prin Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale, Autoritatea Rutieră şi Registrul Auto Român,
Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului, administraţiile publice locale şi alte organisme implicate în
transporturi rutiere, programul partenerial „STOP Accidentelor! - Viaţa are Prioritate!” are drept scop declarat
reducerea numărului accidentelor de circulaţie mortale cu 5%, prin impunerea legii, reducerea vulnerabilităţii
categoriilor defavorizate de participanţi la trafic, educaţia populaţiei, sensibilizarea opiniei publice.
Poate ca o consecinţă (sau o componentă!) a acestei campanii, în ultima vreme ştirile sunt bombardate cu
imagini de la accidente rutiere. Rolul mass-mediei devine foarte important! Imaginile de la locurile accidentelor însă
parcă nu comunică suficient, sunt impersonale. Un morman de fiare contorsionate nu sperie pe nimeni. Un
cadavru...care ai putea fi tu, TE SPERIE. Un copil în comă...care ar putea fi al tău, TE SPERIE...
De aici încolo, TU trebuie să-ţi doreşti să asiguri tuturor: copii, tineri, prieteni, colegi... un TRAFIC
RUTIER MAI SIGUR!

Bibliografie:
1. D. Stockley, Drug Warning, an illustrated guide for parents, teachers and employers, Optima Books,
London, 1992
2. U.E. Program finanţat prin PHARE, M.I., I.G.P., D.G.C.C.O.A. - Brigada Antidrog, Îndreptar privind
alcoolul, tutunul şi alte droguri, Editura M.I., 2002
3. Dr. Jose Antonio Garcia Rodriguez, Copilul meu, drogurile şi eu, Editura M.I., Bucureşti, 2002
4. Ioan Roibu, Alexandru Mircea, Flagelul drogurilor la nivel mondial şi naţional, Editura Mirton
Timişoara, 1997
5. Stoica Mihai Gheorghe, Ioniţă Tudor, Drogul în drept - Doctrină şi legislaţie internă şi internaţională,
Editura Mirador, 1997

CERCETAREA CRIMINALISTICĂ
A MICROURMELOR DE FIBRE TEXTILE
DESCOPERITE LA FAŢA LOCULUI
ÎN CAZUL ACCIDENTELOR DE CIRCULAŢIE

insp. pr. chimist Carmen Luminiţa ENE


insp. chimist-fizician Lorena Magdalena SAVU
I.G.P.R. - Institutul de Criminalistică
Serviciul Expertize Fizico-Chimice

Textile evidence (fibers, threads, fragments of fabrics) takes an important place in forensic investigation research
all over the world. This evidence crucially contributes to the criminal cause gathering evidence (e.g. in case of traffic
accidents, hit and run traffic accidents, etc.) when fragments of fabrics detached from the victim’s clothes became attached
on the vehicle during the accident. In the present the Romanian Forensic Institute from the General Inspectorate of
Romanian Police, has the necessary equipment for textile microfibers instrumental analysis, through IR spectrometry, thin
layer chromatography, ultraviolet and visible microspectrophotometry and also electronically and optical microscopic
examination, modern methods for the discrimination of these evidence categories.
The localization of textile evidence in certain points of the vehicle involved in a traffic accident, such as, interior
parts of the vehicle (head rest, car seat, etc.), exterior parts of the vehicle (wind screen, mudguard, etc.) can supply
information regarding a specific place occupied by each passenger in the car. Also the textile evidence detached from the
victim’s clothes and attached on different exterior parts of the vehicle (mudguard, wheel or the body of the car) represents
a very important element in forensic investigation.
Therefore, the importance of the textile microfibers exchange is that it connects a certain subject to a certain
place or person. Those kind of small size evidence can be highly important in the investigation, because of their size the
author isn’t able to observe them and therefore cannot destroy them on purpose. Through capitalization of those kind of
microtraces, with technical-scientific methods especially adjusted and improved, according with the main demand of a
chemical-physical expertise, like a genuine scientific research protocol, it can be established a faithful correspondence
with the facts that already took place.

Ştiinţă în continuu progres, Criminalistica şi-a dezvoltat şi diversificat posibilităţile de exploatare a urmelor şi
microurmelor textile, în scopul aflării adevărului, utilizând mijloace tehnice noi de examinare şi analiză instrumentală.
În accepţiunea criminalistică, urma reprezintă tot ceea ce a rămas material, vizibil sau invizibil, în câmpul
infracţiunii, de la obiectele de vestimentaţie ale victimei/autorului, de la vehiculele, armele, instrumentele sau materialele
pe care le-a întrebuinţat făptuitorul, obiectele ori fragmentele de obiecte de orice natură, abandonate sau pierdute de
infractor la locul faptei, precum şi tot ce s-a putut ataşa material, de la locul infracţiunii asupra acestuia sau, în cazul
accidentelor de circulaţie, asupra autovehiculului cu care se deplasa acesta.
Probele textile ridicate de la faţa locului în diferite cauze (accidente de circulaţie, etc.) se pot prezenta ca urme
vizibile cu ochiul liber (cagule, sfori, fragmente de materiale textile, etc.) sau microurme (fibră, fibre, aglomerare de
fibre).
În acest context, examinarea fibrelor textile se bucură de o importanţă majoră în cercetarea criminalistică pe plan
mondial, deoarece acestea sunt microurme care de cele mai multe ori pot aduce contribuţii importante la documentarea
cauzelor penale (de exemplu în cazul accidentelor rutiere cu părăsirea locului faptei, când fragmente din hainele victimei
au fost găsite ataşate de vehiculul implicat).
Localizarea probelor în anumite puncte ale vehiculului şi stabilirea caracteristicilor morfologice şi fizico-
chimice ale materialului textil, ale firelor şi fibrelor, poate fi o importantă sursă de informaţii.
Probele textile prelevate din anumite puncte interioare (scaune, tetiere etc.) ale autovehiculului implicat într-un
accident rutier, pot furniza informaţii referitoare la locul ocupat de persoanele aflate în interiorul acestuia.
De asemenea probele textile desprinse din obiectele vestimentare ale victimei şi rămase ataşate pe diferite părţi
exterioare ale maşinii (aripă, roată, caroserie etc.) reprezintă un element foarte important în investigaţia criminalistică.
Fibra textilă reprezintă unitatea cea mai mică dintr-un material textil (obiecte de îmbrăcăminte, huse etc.). Mai
multe fibre textile toarse (răsucite) alcătuiesc firul textil. Prin tricotarea sau ţeserea firelor se obţin materialele textile.
Fibrele textile pot fi considerate o categorie de urme care în timpul comiterii unei fapte penale pot fi transferate
de pe hainele unui suspect pe hainele victimei şi invers. Urme de această natură pot fi transferate şi de pe alte materiale,
cum ar fi obiectele de mobilier tapiţat, huse, aflate la faţa locului. Fibrele textile pot fi transferate între doi indivizi, între o
persoană şi un obiect şi între obiecte.
Factorii principali care conduc la transferul şi persistenţa fibrelor transferate sunt următorii:
- caracteristicile firelor şi fibrelor (natura, tipul, lungimea) din care este confecţionat materialul textil;
- tipul materialului textil (tricot sau ţesătură);
- natura, durata şi intensitatea contactului;
- rezistenţa la rupere a materialului textil;
- vechimea şi gradul de degradare al materialului textil.
Astfel, tipul materialului textil afectează numărul şi tipul fibrelor ce pot fi transferate în timpul contactului. De
exemplu, fragmente dintr-un material textil ţesut strâns se desprind mai greu decât fragmente dintr-un tricot împletit mai
larg.
Unele tipuri de fibre au tendinţa de a se transfera mai uşor, cum sunt de exemplu fibrele textile matisate.
De asemenea, vechimea unui material textil afectează şi ea gradul de transfer al fibrelor: textilele mai puţin
folosite, datorită abundenţei fibrelor largi şi aderente, de la suprafaţă, se desprind mai uşor, iar cele folosite un timp
îndelungat, prin tasarea firelor şi fibrelor componente se vor detaşa mai greu sau deloc. Excepţie fac fibrele textile
naturale (bumbac, lână) care în timp, îşi pierd rezistenţa la rupere, detaşându-se cu uşurinţă.
Deteriorarea materialului textil produsă în timpul contactului fizic poate creşte mult probabilitatea transferului
de fibre.
Durata şi intensitatea contactului fizic realizat la interfaţa dintre obiectele de îmbrăcăminte ale victimei şi
vehicul, au o importanţă foarte mare în procesul de transfer; contactul fizic violent, cu durată mai îndelungată creşte
numărul de fibre transferate de la victimă la autovehicul.
Existenţa unui contact fizic între două persoane sau între un obiect şi o persoană nu întotdeauna are ca rezultat
transferul de fibre. Anumite tipuri de fibre nu pot fi transferate întrucât nu au proprietăţi aderente sau suportul este
nereceptiv din acelaşi considerent.
În acest sens, spre exemplu, probabilitatea unui transfer de fibre textile nematisate, tip filament, ţesute strâns sau
împletite este extrem de mică, însă nu exclusă.
Dezvoltarea industriei textile cu toate elementele ce decurg din aceasta (diversitatea contexturilor, proprietăţi ale
fibrelor, şi în special apariţia noilor coloranţi textili) justifică necesitatea dezvoltării şi diversificării metodelor de
analiză, mărind totodată importanţa probelor textile în criminalistică.
Existenţa în proba în litigiu a două sau mai multe fibre textile cu aceleaşi caracteristici ca şi modelul de comparaţie
creşte probabilitatea ca fibrele să provină din aceasta. De asemenea multitudinea de coloranţi existenţi măresc
importanţa analizelor probelor textile.
Când proba în litigiu este un fragment textil, analizele efectuate pot stabili o serie de caracteristici morfologice şi
fizico-chimice, iar concluziile unor asemenea expertize pot fi hotărâtoare în soluţionarea cauzei.
Există mai multe tipuri de fibre textile care pot fi analizate ca probă: fibre textile naturale de provenienţă
vegetală (bumbac, in, cânepă), fibre textile naturale de provenienţă animală (lână), fibre textile obţinute pe cale chimică
din polimeri naturali (vâscoză, celofibră, fibre polinozice, fibre cuproamoniacale, fibre acetat, fibre proteice, de cauciuc,
etc.), fibre textile obţinute pe cale chimică din polimeri sintetici (tip poliester, poliamidă, poliacrilonitril, naylon, etc.),
fibre minerale (vată de sticlă) sau amestecuri de fibre textile sintetice şi naturale (de exemplu, poliester cu lână).
Probele de natură textilă (material textil, fire sau fibre textile) prezintă o serie de caracteristici macro şi
microscopice. Culoarea, tipul, numărul firelor şi fibrelor, direcţia de rotire a firelor etc., sunt aspecte importante
pentru caracterizarea probei. Un fragment de material textil, fir sau fibră poate fi potrivit fizic cu un alt fragment
textil, fir sau fibră, sugerând o sursă comună.
Caracteristicile morfologice şi fizico-chimice ale materialelor textile, firelor şi fibrelor textile se stabilesc
prin efectuarea mai multor tipuri de analize.
În cadrul Institutului de Criminalistică o preocupare permanentă o reprezintă dotarea Laboratorului de
Analiză a Microurmelor cu aparatură performantă: microspectrofotometru UV-VIS model QDI 1000, microscop
electronic cu baleiaj şi sondă analitică EDAX, iar de curând dotarea a fost completată cu un spectrofotometru în
infraroşu cuplat cu microscop.
Principalele instrumente şi metode analitice utilizate pentru identificarea şi asocierea caracteristicilor fizico-
chimice a probelor în litigiu cu cele ale probelor - model de comparaţie sunt prezentate după cum urmează:
- stereomicroscopul Carl Zeiss Jena cu ocular 10x, obiectiv 2,5x, care permite stabilirea caracteristicilor
morfologice ale probelor textile, în lumină naturală, şi anume: model, culoare, dimensiuni, tipul materialului textil-
ţesătură, tricot etc., modul de alcătuire şi torsiune al firelor;
- microscopul optic Nikon Eclipse 80i, prevăzut cu cameră video şi cu softul Lucia Forensic, care permite
examinarea în lumină artificială şi polarizată şi ca urmare stabilirea naturii şi culorii fibrelor textile; metoda de
analiză este nedistructivă şi face posibilă examinarea comparativă a caracteristicilor morfologice ale probelor
înaintate, precum şi fixarea pe suport electronic a imaginilor probelor;
- spectrometru în infraroşu Varian 3100 şi microscop Hyperion 2000 cuplat cu spectrofotometru în infraroşu
Tensor 27, care furnizează informaţii privind natura polimerului de bază al fibrei;
- microspectrofotometru QDI 1000, în lumină vizibilă şi în ultraviolet, diferenţiază fibrele pe baza nuanţelor
de culoare; microspectrofotometrul UV-VIS foloseşte pentru analiză metode optice cu absorbţie de energie, iar
analizele efectuate sunt nedistructive; cu ajutorul acestuia se realizează analiza nuanţelor de culoare, prin
înregistrarea şi compararea spectrelor de transmisie, reflexie şi fluorescenţă, obţinute în domeniul de lungimi de undă
de 800 - 350 nm (în domeniul ultraviolet şi vizibil). Rezultatele analizelor fizico-chimice obţinute cu
microspectrofotometru UV-VIS sunt prezentate sub formă de spectre, la care pe abscisă sunt reprezentate valorile
lungimilor de undă la care se absoarbe fiecare component, materializate sub formă de picuri, iar pe ordonată
intensitatea acestora;
- extracţia fibrelor cu solvenţi organici şi cromatografia în strat subţire a extractului, metodă prin care sunt
analizaţi coloranţii de vopsire a fibrelor ;
- microscopul electronic cu baleiaj, care permite examinarea detaliilor morfologice, a secţiunilor (longitudinală
şi transversală) fibrelor, precum şi analiza microelementelor din compoziţie, cu ajutorul sondei analitice EDAX,
aferentă acestui echipament analitic.
Descoperirea unor transferuri de material de la suspect la victimă şi invers creşte probabilitatea că doi subiecţi
au fost în contact şi reduce semnificativ probabilitatea unei prezenţe întâmplătoare.
Majoritatea probelor colectate de la faţa locului pot fi doar identificate, ceea ce înseamnă că au o sursă
comună. Astfel, obiectele pot fi clasificate sau plasate într-un grup împreună cu alte obiecte având aceleaşi
caracteristici.
Inabilitatea de a asocia pozitiv o fibră cu un material textil (îmbrăcăminte) anume şi de a exclude alte tipuri
de materiale textile, nu înseamnă că fibra asociată este lipsită de valoare.
Valoarea de individualitate a fibrelor care fac obiectul unui raport criminalistic este dată de următoarele
caracteristici:
- caracteristicile materialului (model, dimensiuni, culoare, tip: ţesătură sau tricot, raport de legătură,
grosimea);
- caracteristicile firelor şi fibrelor textile (torsiune, natura şi nuanţa de culoare, compoziţia chimică, natura
colorantului, secţiune transversală)
Din literatura de specialitate rezultă că în cazul urmelor de fibre textile nici un laborator european de
criminalistică nu execută întreaga gamă de analize, majoritatea rezumându-se la examinarea microscopică în lumină
artificială şi polarizată, microspectrofotometrie în vizibil şi infraroşu, precum şi cromatografie în strat subţire,
aplicând şi celelalte metode în funcţie de cantitatea de probă sau de gradul de diferenţiere urmărit.
Datorită cantităţilor mici de probă, interpretarea rezultatelor analizelor şi formularea concluziilor este uneori
dificilă, fără a fi exclusă în unele cazuri contaminarea întâmplătoare din mediul înconjurător cu fibre care nu au
legătură cu cauza cercetată.

Vom exemplifica în continuare câteva cazuri de accidente de circulaţie, în urma cărora au rămas la faţa
locului probe de natură textilă, ce au fost identificate şi ridicate de echipa de cercetare la faţa locului şi trimise spre
analiză la laborator.
1. Într-o cauză de accident de circulaţie mortal, la cercetarea efectuată în interiorul autoturismului
implicat, s-au identificat şi prelevat de pe scaunul stânga faţă, trei fibre textile. În momentul producerii
evenimentului, în autovehicul se aflau două persoane îmbrăcate în geci de culoare neagră respectiv maro, ambele
prevăzute cu glugă din blană. Pentru comparaţie s-au pus la dispoziţia expertului fibre textile recoltate din glugile
celor două geci.
Organul de cercetare penală solicită specialiştilor să stabilească dacă caracteristicile fizico-chimice ale
probei textile în litigiu sunt aceleaşi cu caracteristicile fibrelor textile puse la dispoziţie pentru comparaţie.
Examinările macro şi microscopice ale probelor textile înaintate a evidenţiat următoarele:
- proba în litigiu conţine trei fibre textile ce prezintă zone alternante de culoare negru şi alb, în lumină
naturală (foto nr. 5), care au fost obţinute pe cale chimică din polimeri sintetici, tip poliacrilonitril, de culoare alb-
gălbui şi bej-maroniu-roşcat .
- proba textilă prelevată din blana ataşată gecii de culoare neagră, conţine fibre ce prezintă zone
alternante de culoare negru şi alb, în lumină naturală (foto nr. 8); acestea sunt obţinute pe cale chimică din polimeri
sintetici, tip poliacrilonitril, de culoare alb-gălbui şi bej-maroniu-roşcat (în lumină artificială) .
- proba textilă recoltată din blana ataşată gecii de culoare maro conţine fibre textile de culoare bej şi
maroniu, în lumină naturală (foto nr. 11) care sunt obţinute pe cale chimică din polimeri sintetici tip poliacrilonitril,
de culoare galben deschis şi maroniu deschis (în lumină artificială).

Fibrele textile în litigiu şi comparaţie au fost analizate prin spectrometrie de absorbţie în infraroşu pe un
aparat FTIR tip TENSOR 27, cu dispozitiv Golden Gate. Spectrele IR obţinute, au aceleaşi conformaţii şi au benzi de
absorbţie dispuse la aceleaşi lungimi de undă cu cele ale polimerilor cu structură acrilică, de tip poliacrilonitril.
Probele textile în litigiu, împreună cu fibrele de comparaţie, au fost analizate şi prin microscopie electronică
cu baleiaj, pe un aparat JEOL JSM 6480LV. Prin această metodă s-au evidenţiat următoarele elemente chimice: clor,
aluminiu, siliciu, titan, sodiu, sulf (fig. 1, 2).
Rezultatele analizelor aceloraşi probe prin spectrofotometrie UV-VIS, folosind un aparat
microspectrofotometru UV-VIS QDI 1000, s-au obţinut sub formă de spectre de transmisie (fig.3) ce denotă
asemănări ( maximele picurilor fiind dispuse la aceleaşi lungimi de undă pentru fibrele în litigiu şi fibrele recoltate
din blana haine negre) şi deosebiri (maximele picurilor fiind dispuse la lungimi de undă diferite pentru fibrele litigiu
şi fibrele recoltate din blana hainei maro).

În concluzie s-a stabilit că cele trei fibre textile în litigiu ridicate din interiorul autoturismului cercetat
prezintă aceleaşi caracteristici morfologice şi fizico-chimice (culoarea în lumină naturală, lungimea, grosimea,
aspectul morfologic, natura, nuanţa culorii, compoziţia chimică) cu fibrele textile extrase din blana gecii de culoare
neagră şi diferă de cele prelevate din blana gecii de culoare maro.
2. Într-un alt accident de circulaţie mortal, echipa de cercetare la faţa locului a prelevat pe folie adezivă,
fibre textile de pe autoturismul implicat în producerea evenimentului.
Proba în litigiu a fost trimisă la laborator unde s-a examinat şi s-a constatat că aceasta conţine fibre de
culoare kaki deschis şi negru, în lumină naturală, (foto nr.13).
La dispoziţia specialiştilor s-au pus de asemenea şi obiectele de vestimentaţie cu care a fost îmbrăcată
victima în momentul impactului, şi anume: o geacă din fâş, de culoare bleumarin închis (foto nr. 14) ce prezintă
rupturi (foto nr.15), o pereche de mănuşi de culoare kaki închis, pe partea corespunzătoare dosului palmei şi kaki
deschis, pe partea corespunzătoare palmei (foto nr. 16), un fes confecţionat din material tip tricot, de culoare neagră,
( foto nr. 17).

Fibrele textile în litigiu, precum şi fibre textile de comparaţie extrase din obiectele de îmbrăcăminte înaintate, au
fost examinate în condiţii similare.
Analiza microscopică a probei în litigiu a evidenţiat că aceasta este constituită din:
- fibre textile de culoare kaki deschis, obţinute pe cale chimică din polimeri sintetici, tip poliester, de culoare
verde –gălbui (în lumină artificială) – foto nr. 18;
- amestec de fibre textile de culoare neagră (în lumină naturală), obţinute pe cale chimică din polimeri
sintetici, tip poliester, de culoare verde-gri (majoritatea) şi de fibre textile de culoare gălbui şi albastru (rar)
– foto nr. 19;

Probele textile în litigiu şi de comparaţie au fost analizate prin spectrometrie de absorbţie în infraroşu pe un
aparat VARIAN 3100, folosind un dispozitiv microATR. Spectrele IR obţinute (fig. 4) prezintă benzi de absorbţie
dispuse la aceleaşi lungimi de undă şi au aceeaşi conformaţie cu spectrul polimerilor sintetici tip poliester, pentru
toate fibrele analizate.

Examinarea comparativă a probelor înaintate a evidenţiat următoarele:


- fibrele textile în litigiu, de culoare kaki deschis respectiv cele de culoare neagră, prezintă caracteristici
morfologice şi fizico-chimice asemănătoare (natura şi nuanţa culorii, compoziţia chimică) cu fibrele textile de culoare
kaki deschis folosite la realizarea mănuşilor victimei (părţile corespunzătoare palmei) respectiv cu fibrele de culoare
neagră folosite la confecţionarea căptuşelii gecii victimei - foto nr. 20, 21;
- celelalte fibre textile în litigiu, de culoare albastră şi galbenă nu prezintă corespondent din punct de vedere
al culorii în probele de comparaţie înaintate.

3. Într-un alt accident de circulaţie, s-au descoperit şi ridicat de pe carosabil, din locul producerii accidentului,
un fragment de material textil. Expertul este solicitat să stabilească natura şi caracteristicile fizico-chimice ale probei
textile înaintate, precum şi dacă aceasta prezintă aceleaşi caracteristici fizico-chimice cu proba textilă de comparaţie, un
material textil ridicat din îmbrăcămintea victimei – CIN.
Examinările macroscopice au stabilit că fragmentul textil ridicat de la faţa locului este o ţesătură de culoare
bleumarin şi negru, cu dungi de culoare albastră şi formă neregulată (foto nr. 22). Acesta este înnodat cu un fragment de
material plastic negru şi prezintă urme materie cu aspect de sol.

Analizele efectuate au evidenţiat că proba în litigiu este constituită din mai multe tipuri de fire textile şi
anume:
- firul de culoare bleumarin care este alcătuit din amestec de fibre textile după cum urmează: fibre de
natură animală ( lână, de culoare gri, lila şi albastru), fibre obţinute pe cale chimică din polimeri sintetici, tip
poliacrilonitril, în nuanţe de albastru şi mov şi tip poliester, în nuanţe de albastru şi bleu.
- firul de culoare neagră care este alcătuit din amestec de fibre textile : fibre de natură animală (lână, de
culoare mov, bleu şi bleumarin), fibre obţinute pe cale chimică din polimeri sintetici, tip poliacrilonitril, de culoare
de verde şi tip poliester, în nuanţe de verde şi maro.
- firul de culoare albastră care este alcătuit din amestec de fibre textile: fibre de natură animală ( lână, de
culoare bleu şi albastru deschis); fibre obţinute pe cale chimică din polimeri sintetici, tip poliacrilonitril, de culoare
de bleu, albastru deschis şi vernil şi tip poliester, de culoare vernil şi bleu.
Proba de comparaţie a fost examinată în condiţii similare cu proba litigiu; examinările efectuate au stabilit
că fragmentul textil ridicat de la victimă este o ţesătură, de culoare bleumarin şi negru cu dungi de culoare albastră
(foto nr. 23), având formă neregulată.
Studiul microscopic al probei de comparaţie a evidenţiat că aceasta este o ţesătură alcătuită din fire textile (fire
bleumarin, negre şi albastre) ce prezintă aceleaşi caracteristici macro şi microscopice cu cele folosite la
obţinerea fragmentului textil în litigiu.
Cele două probe litigiu/comparaţie au fost analizate şi prin spectrofotometrie UV-VIS, iar spectrele de transmisie
(fig.5) obţinute au aceeaşi configuraţie, pentru fibrele extrase din firele bleumarin, negre şi albastre litigiu şi
comparaţie, maximele picurilor fiind dispuse la aceleaşi lungimi de undă.

Concluzionăm că fragmentul textil în litigiu, confecţionat din fire bleumarin, negre şi albastre ridicat de pe
carosabil (foto nr. 24, 25, 26, 30, 31, 32, 36, 37, 38) prezintă aceleaşi caracteristici morfologice şi fizico-chimice
cu proba textilă de comparaţie, un material textil ridicat din îmbrăcămintea victimei – CIN (foto nr. 27, 28, 29, 33,
34, 35, 39, 40, 41).

Aşadar, importanţa schimbului de microfibre textile este aceea că leagă un subiect de un obiect, de o locaţie sau
de alt individ. Asemenea probe minuscule pot fi extrem de importante într-o investigaţie, deoarece dimensiunile mici
ale microurmelor fac ca făptuitorul să nu sesizeze crearea acestora la faţa locului şi, ca urmare, să nu le poată altera
intenţionat.
Prin valorificarea acestui gen de microurme, cu ajutorul mijloacelor şi metodelor tehnico-ştiinţifice special
adaptate şi perfecţionate, în concordanţă cu cerinţa principală de desfăşurare a expertizelor fizico-chimice ca
adevărate protocoale de cercetare ştiinţifică, se poate stabili corespondenţa fidelă cu realitatea faptelor petrecute.
Criminaliştii trebuie să urmărească pe parcursul cercetării la faţa locului nu numai fragmentele relativ mari
de materiale textile, ci mai ales microurmele de fibre invizibile cu ochiul liber în lumină normală, care pot aduce
contribuţii importante la soluţionarea cazurilor.

INVESTIGAREA TEHNICO-ŞTIINŢIFICĂ A LOCULUI FAPTEI


ÎN CAZUL ACCIDENTELOR DE CIRCULAŢIE
PRODUSE CA URMARE A TRANSPORTULUI DE SUBSTANŢE PERICULOASE

Subcomisar chimist Mihai STOICA


Fizician chimist drd. Daniela Laura FERARU
I.G.P.R. - Institutul de Criminalistică
Serviciul Expertize Fizico-Chimice

ABSTRACT
A crime scene is a location where a criminal or illegal act has taken place. In case of road traffic accident
produced by transportation of dangerous substances you have to choose the best tactical and quickest route.
Depending on incident, also approach undercover or with blue light and siren. Park the vehicle taking into
consideration tactical operational factors (undercover/in open) and away from any danger zones and possible
evidence zones (threat of explosion, dangerous gases or chemicals, buildings at risk of collapse, contagious diseases
etc). You are going out to the crime scene with assigned equipment (protective material, police cordon tape,
photographic equipment etc). The crime scene investigation will make after removing of potential dangers by special
units. For your own protection, providing assistance and removing dangers takes priority over the protection of
evidence.

Accidentele de circulaţie, din punct de vedere al organelor de poliţie care au obligaţia de a cerceta şi de a
soluţiona aceste cazuri, sunt evenimentele care prin urmările pe care le-au produs constituie fapte ce intră sub
incidenţa prevederilor codului penal sau altor norme juridice, cu privire la care trebuie desfăşurate activităţi de
cercetare în vederea stabilirii cauzelor şi împrejurărilor producerii, precum şi a răspunderii ce incumbă persoanele
care au participat la comiterea lor.
În conformitate cu prevederile legale este supus înregistrării ca accident de circulaţie rutieră evenimentul
care îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii :
 s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice (bulevard, stradă, alee, intrare, cale, splai etc.) ori
şi-a avut originea într-un asemenea loc, ca urmare a nerespectării unei reguli de circulaţie;
 a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau mai multor persoane ori cel puţin un vehicul a fost
avariat sau au rezultat alte pagube materiale;
 în eveniment a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare.
În cazul accidentelor petrecute pe drumuri închise circulaţiei rutiere sau drumuri aflate pe proprietăţi
private, se aplică regulile stabilite de administratorul proprietăţii. Dacă nu există reguli atunci se pot aplica cele
privind circulaţia pe drumurile publice, coroborat cu prevederile codurilor civil şi penal.
Raportate la urmările socialmente periculoase, accidentele de circulaţie se clasifică în :
• accidente soldate cu victime;
• accidente soldate numai cu pagube materiale.
Competenţa de a constata şi soluţiona aceste accidente o au, potrivit legii, lucrătorii formaţiunilor de poliţie
rutieră, precum şi agenţii de politie rurală, desemnaţi prin ordin de zi al conducerii inspectoratelor judeţene de
poliţie, care trebuie să posede permise de conducere auto cu minim categoria B şi să aibă cel puţin un an vechime
în munca de poliţie.
Transportul substanţelor şi preparatelor chimice periculoase este reglementat, în România, prin Legea nr.
31/1994 pentru aderarea României la Acordul European privind transportul Internaţional Rutier al Mărfurilor
Periculoase (ADR), HG nr. 1374/2000 pentru aprobarea Normelor privind aplicarea etapizată în traficul intern a
prevederilor Acordului European privind transportul Internaţional Rutier al Mărfurilor Periculoase modificată şi
completată cu HG nr. 258/2004.
Transportul mărfurilor periculoase trebuie să se desfăşoare în condiţii specifice, fiind asociat cu riscuri
speciale datorate proprietăţilor periculoase, pentru om şi mediul înconjurător, ale substanţelor transportate (de ex.
inflamabile, corosive). Fiecare substanţă si preparat chimic periculos trebuie pregătit pentru transport, ambalat într-
un ambalaj corespunzător pentru a elimina posibile pierderi necontrolate de material. Ambalarea are un rol deosebit
de important în scopul minimizării riscurilor. Alegerea ambalajului este elementul cheie al întregului proces de
transport.
Ambalajele destinate transportului substanţelor şi preparatelor chimice trebuie încercate şi omologate.
Procedura de omologare este stabilită prin Ordinul MEC nr. 610/2005.
Ambalajele omologate trebuie marcate cu codul UN (UN – Naţiunile Unite). Acest cod certifică
conformitatea tipului constructiv de ambalaj cu prevederile ADR şi faptul că acesta întruneşte toate cerinţele în
vederea utilizării sale pentru transportul materialelor periculoase. Codul UN reprezintă un sistem internaţional de
identificare care furnizează informaţii importante privind ambalajul.
Produsele periculoase sunt clasificate pe clase:
Clasa 1. Substanţe şi obiecte explozive;
Clasa 2. Gaze;
Clasa 3. Lichide inflamabile;
Clasa 4.1. Substanţe solide inflamabile, substanţe autoreactive şi substanţe solide explozibile
desensibilizate;
Clasa 4.2. Substanţe supuse inflamării spontane (autoinflamabile);
Clasa 4.3. Substanţe care, în contact cu apa, degajă gaze inflamabile;
Clasa 5.1. Substanţe comburante (care conţin oxigen şi întreţin arderea);
Clasa 5.2. Peroxizi organici;
Clasa 6.1. Substanţe toxice;
Clasa 6.2. Substanţe infecţioase;
Clasa 7. Materiale radioactive;
Clasa 8. Substanţe corozive;
Clasa 9. Substanţe şi obiecte periculoase diverse.
În conformitate cu codul rutier şi modificările ulterioare transportul mărfurilor sau produselor periculoase se
efectuează numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) vehiculul îndeplineşte condiţiile tehnice şi de agreere, prevăzute în Acordul european referitor la
transportul rutier internaţional al mărfurilor periculoase (A.D.R.), încheiat la Geneva la 30 septembrie 1957, la care
România a aderat prin Legea nr. 31/1994, cu modificările ulterioare;
b) vehiculul are dotările şi echipamentele necesare prevăzute în reglementările în vigoare;
c) conducătorul vehiculului deţine certfcat ADR corespunzător.

Administratorul drumului public stabileşte, cu avizul poliţiei rutere, traseele interzise accesului vehiculelor
care efectuează transport de mărfuri sau produse periculoase, cu indicarea rutelor ocolitoare sau alternatve şi a
semnalizării corespunzătoare acestora.

Recent, Parlamentul European a votat în majoritate un raport privind armonizarea regulilor pentru
transportul mărfurilor periculoase. Conform raportorului Boguslaw Liberadzki (PSE, PL), propunerea vizează o
singură lege europeană care să cuprindă prevederile curente pentru transportul rutier şi feroviar şi care să includă şi
dispoziţii pentru căile navigabile interne. Deputaţii europeni au considerat că propunerea, odată acceptată, va
contribui la o simplificare legislativă şi la condiţii mai sigure de transport. Actualele prevederi europene privind
transportul pe căi rutiere şi feroviare al mărfurilor periculoase sunt mult prea complicate şi dificil de aplicat de către
cetăţeni, de operatori din transporturi şi de autorităţile naţionale. Noua lege se doreşte mai simplă şi uşor de înţeles.
Propunerea include şi dispoziţii pentru transportul mărfurilor periculoase pe căi navigabile interne, considerând
riscul crescut de accidente şi în acest sector de transport.
Cantitatea totală de mărfuri periculoase transportate anual în Uniunea Europeană este de aproape 110
miliarde tone, dintre care 58% prin transport rutier, 25% prin transport feroviar şi 17% prin căi navigabile interne.
Deputaţii au cerut câteva precizări de natură tehnică, ce permit statelor membre să impună, pentru motive de
siguranţă, norme speciale pentru situaţii care nu sunt menţionate în noua directivă. Statele membre pot stabili cerinţe
specifice de siguranţă pentru transportul naţional şi internaţional de mărfuri periculoase pe teritoriul lor în ceea ce
priveşte:
- transportul de mărfuri periculoase realizat cu vehicule, vagoane sau nave destinate căilor navigabile
interioare, care nu face obiectul prezentei directive;
- utilizarea unor rute prestabilite;
- norme speciale pentru transportul de mărfuri periculoase în trenuri de călători.
Comisia va trebui să fie informată cu privire la astfel de dispoziţii şi să informeze corespunzător, la rândul
său, celelalte state membre.
În cazul accidentelor de circulaţie merită subliniate unele aspecte ale activităţii celor
care ajung primii la faţa locului. După acordarea primului ajutor, prioritate vor avea
activităţile necesare pentru înlăturarea pericolelor iminente. În cazul catastrofelor rutiere
principalele pericole iminente sunt exploziile, incendiile şi coliziunile în lanţ ce se pot dezvolta.
Agenţii ajunşi la faţa locului vor îndepărta orice obiect, ce are potenţial inflamabil, de locul
unde s-a scurs combustibilul ori unde pot apărea scurgeri de combustibil, vor interzice accesul
cu foc deschis sau cu ţigări în zonă, vor opri circulaţia deviind fluxul de autovehicule pe alte
artere, vor anunţa urgent unităţile specializate ce pot desfăşura activităţi de descarcerare, de
stingere a incendiilor, de manevrare a sistemelor de aprovizionare cu gaze, apă sau energie
electrică.
În mod inevitabil, un accident de circulaţie conduce la scoaterea temporară din uz a perimetrului pe care
urmează să se desfăşoare cercetarea la faţa locului. De multe ori circulaţia este sensibil îngreunată sau devine
imposibilă, existând, în acelaşi timp, riscul producerii de noi coliziuni, pagube materiale etc. În funcţie de situaţie,
cei ajunşi primii la faţa locului, vor trebui să interzică circulaţia pe porţiunea de drum pe care se găsesc urme şi
mijloace materiale de probă, astfel că fluxul de autovehicule va fi dirijat pe un singur sens sau pe alte artere care să
permită ocolirea locului accidentului. La faţa locului primii ajunşi, în condiţiile unui trafic intens specific unui drum
european – ca exemplu – întâmpină greutăţi deosebite în luarea măsurilor arătate. De diligenţa, diplomaţia,
stăpânirea de sine, operativitatea şi fermitatea acestora depinde, în mod fundamental, evitarea catastrofelor.
Cercetarea la faţa locului în cazul accidentelor rutiere presupune măsuri preliminare (informarea cu privire la
situaţia existentă la faţa locului şi a echipamentului necesar pentru efectuarea în condiţii optime a cercetării,
deplasarea cu operativitate la locul accidentului, identificarea locului accidentului, a căilor de acces către
acesta, a poziţiei autovehiculului şi/sau autovehiculelor implicate, a poziţiei victimei/victimelor, stabilirea
modificărilor ce au fost aduse locului faptei şi reconstituirea, pe cât posibil, poziţiei originale a aspectelor
modificate) şi cercetarea propriu-zisă (stabilirea, delimitarea şi protejarea perimetrului locului faptei, efectuarea
fotografiilor de orientare şi schiţă, fotografierea sau video-filmarea de detaliu a urmelor şi a mijloacelor
materiale de probă descoperite la locul accidentului, identificarea obiectelor şi urmelor care interesează cauza şi
marcarea lor cu plăcuţe indicatoare în ordinea descoperirii, începând de la locul impactului, stabilirea poziţiei şi
a raportului dintre vehicule, corpul victimei, obiectele principale şi carosabil prin efectuarea de măsurători a
părţii carosabile, benzii de rulare, acostamentului).
În funcţie de natura şi amploarea evenimentului se solicită prezenţa unităţilor specializate, de exemplu
echipe medicale şi personal al Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă.
În cazul producerii unor evenimente cu consecinţe potenţial periculoase (contaminare chimică, biologică,
radiologică, pericol de prăbuşire, explozie etc.) se va interveni doar după ce unităţile specializate vor îndepărta
pericolul. Personalul acestor unităţi de intervenţie va fi atenţionat cu privire la necesitatea protejării probelor şi a
minimalizării efectelor intervenţiei.
În aceste cazuri există risc de contaminare provenind de la materialul biologic prezent sau de la
materialele/substanţele din încărcătura vehiculelor, impunându-se deci utilizarea unor echipamente de protecţie
(salopete de unică folosinţă, măşti respiratorii, mănuşi, bonetă).
Exemple de evenimente cu consecinţe potenţial periculoase:
1. deversare de metacrilat de metil pe o suprafaţă de 600 m 2 la 30 km de Timişoara;
2. deversarea a 18 tone produse petroliere pe Calea Aradului din Timişoara;
3. împrăştierea pe şosea în apropierea localităţii Jena, judeţul Timiş, a 195 recipienţi cu acetilenă tehnică şi a
5 recipienţi cu heliu şi mixtură laser;
4. răsturnarea unui camion cu combustbil gazos (propal) în Canada, datorită adormirii la volan a şoferului.

Un exemplu de accident rutier în care a fost implicat un camion cu fertilizator chimic şi care a avut ca urmare
explozia încărcăturii şi formarea unui crater cu diametrul de 20 metri a avut loc la 11.09.2007 în nordul
Mexicului, situaţie similară cu cea de la Mihăileşti din 2004.

Bibliografie:
ANSPCP – Agenţia Naţională pentru Substanţe şi Preparate Chimice Periculoase, site web
Codul Rutier 2007 cu modificările ulterioare
Gabriel Ion Olteanu – Consideraţii cu privire la tactica efectuării cercetării la faţa locului
Institutul de Criminalistică – Manual de cercetare la faţa locului

INVESTIGAREA TEHNICO-ŞTIIŢIFICĂ A LOCULUI FAPTEI PENTRU VALORIFICAREA


URMELOR ŞI MICROURMELOR PRIN EXPERTIZE FIZICO-CHIMICE ÎN CAZURILE DE
ACCIDENTE DE CIRCULAŢIE

Cms. chimist Georgeta ANDREESCU


Sinsp. fizician Violeta CIOFU
I.G.P.R. - Institutul de Criminalistică
Serviciul Expertize Fizico-Chimice

Abstract
Road traffic collisions account for more sudden, violent and horrific deaths than any other cause. About
four times as many people die in road crashes each year than are victims of homicide. Nowadays in many
circumstances the investigation of a road accident is equivalent in complexity to that of homicide.
Collision investigation uses chemical and physical techniques to evaluate physical evidence at the scene
and what witnesses have seen. Much of this investigation is dependant upon the amount of information that can be
harvested from the scene itself. Although collision investigation and vehicle examination form an integral part of the
investigation.
The evidence obtained from any collision investigation or vehicle examination may form the principal line
of evidence in any criminal case or subsequent civil proceedings.
Chemical - physical examination of the vehicles involved in a collision involving death, or potential death is
most important. As much information as possible and sometimes surprising details about the collision is obtained
from the laboratory and also the scientist’s conclusion is decisive in most cases.

O activitate importantă care contribuie la realizarea scopului procesului penal, în vederea stabilirii
adevărului, şi în care se înscrie, este şi cercetarea locului faptei.
Cercetarea la faţa locului este o activitate de investigare desfăşurată de organele de urmărire penală sau
instanţele de judecată, care creează acestora posibilitatea să perceapă nemijlocit situaţia locului unde s-a săvârşit o
infracţiune şi să se stabilească împrejurările în care a fost comisă.
Fiind o activitate iniţială, în sensul că ori de câte ori natura faptei săvârşite impune efectuarea de constatări
cu privire la situaţia locului săvârşirii, descoperirii şi fixării urmelor acesteia, stabilirii poziţiei şi stării mijloacelor
materiale de probă ori a împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea, cercetarea la faţa locului precede în timp
toate celelalte activităţi.
O serie de fapte, cum ar fi: omorurile, distrugerile, tâlhăriile sau furturile, accidentele de circulaţie,
catastrofele aeriene, feroviare, navale sau fluviale, accidentele grave de muncă, sunt infracţiuni a căror soluţionare
este de neconceput fără cercetarea la faţa locului.
Activitatea de cercetare la faţa locului are un caracter imediat, urgenţa efectuării acesteia este cerută de
faptul că orice întârziere duce la modificarea ambianţei locului faptei, la pierderea sau distrugerea, din motive
obiective sau subiective, a urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, cu urmări dintre cele mai dăunătoare pentru
desfăşurarea ulterioară a cercetărilor;
Cercetarea la faţa locului a accidentelor rutiere trebuie să urmărească, atât fixarea împrejurărilor
nefavorabile cât şi a celor favorabile făptuitorului, precum şi toate aspectele care ar putea agrava sau atenua
răspunderea sa.
Locul faptei cuprinde locul de unde încep urmele de frânare, autovehiculul, victima precum şi tot perimetrul
pe care se află obiecte, fragmente şi urme provenind de la autovehicul şi/sau victimă (foto nr. 1).
Măsurile preliminare necesare în desfăşurarea acestei activităţi sunt următoarele:
- informarea cu privire la situaţia existentă la faţa locului şi a echipamentului necesar pentru efectuarea în
condiţii optime a cercetării;
- deplasarea cu operativitate la locul accidentului;
- identificarea locului accidentului, a căilor de acces către acesta, a poziţiei autovehiculul/autovehiculelor
implicate, a poziţiei victimei;
- luarea unor măsuri imediate de redirijare/oprire a traficului în zona producerii accidentului (dacă acestea
nu au fost luate deja) şi de marcare corespunzătoare folosind conuri reflectorizante, bandă de interzicere a accesului,
triunghiuri reflectorizante, maşini de poliţie.
- membrii echipei de cercetare evaluează condiţiile concrete la faţa locului prin prisma numărului de victime
prezente, de autoturisme implicate şi încărcătura acestora, de specificul locului faptei. În funcţie de această evaluare
membrii echipei solicită prezenţa unităţilor specializate, de exemplu echipe medicale, personal al Inspectoratul
pentru Situaţii de Urgenţă sau alţi specialişti în funcţie de natura şi amploarea evenimentului.
Investigarea urmelor mijloacelor de transport reprezintă o activitate frecventă a organelor de urmărire
penală, îndeosebi în cazul accidentelor de circulaţie.
Din categoria mijloacelor de transport fac parte atât vehiculele cu tracţiune mecanică cât şi cele cu tracţiune
animală sau acţionate de forţa omului.
Prin urmă a mijloacelor de transport se înţelege orice modificare produsă de sistemul de rulare, de celelalte
părţi componente, pe obiectele sau suprafeţele cu care vehiculul a venit în contact.
Formarea lor depinde de o multitudine de factori, printre cei mai importanţi numărându-se:
- natura suprafeţei pe care se rulează, din acest punct de vedere urmele fiind de suprafaţă sau de adâncime,
de stratificare sau de destratificare, după cum vehiculul se deplasează pe asfalt, pământ moale, zăpadă, praf, nisip,
etc.
- modul de mişcare a mijlocului de transport, care în timpul deplasării sau rulării normale, creează urme
statice, spre deosebire de frânare sau de derapare, situaţie în care urmele sunt dinamice.
- tipul de bandaj sau şină cu care sunt prevăzute roţile, ponderea fiind deţinută de anvelopele de cauciuc; au
un desen antiderapant, variat, în prezent fiind folosite frecvent şi la vehiculele cu tracţiune animală. Pe lângă acestea
se mai întâlnesc şinele metalice specifice căruţelor, carelor, şenilele tractoarelor sau ale altor autovehicule grele şi
tălpi metalice (uneori din lemn) întâlnite la sănii, dar şi la elicoptere, planoare, ale căror urme sunt cu precădere
dinamice.
În afara urmelor specifice sistemului de rulare, frecvent se întâlnesc şi urme ale unor părţi din caroserie, ale
diverselor subansambluri (bară de protecţie, masca radiatorului, capotă) formate prin diverse modalităţi, cum sunt
lovirile, tamponările, frecările.
O categorie importantă de urme se prezintă sub forma resturilor de obiecte şi de materii. De exemplu
cioburi de sticlă şi de plastic (provenind de la faruri, parbrize, lanterne), resturi metalice desprinse din caroserie,
pelicule de vopsea, urme de benzină, de ulei, precum şi urme de sol sau alte materii aflate pe roată sau pe caroserie.
Pentru identificarea autovehiculului angajat în accidentul de circulaţie, o deosebită importanţă o au
descoperirea şi fixarea urmelor de vopsea care rămân imprimate cu ocazia tamponării pe autovehicule şi pe alte
obiecte găsite la faţa locului (foto nr. 2).
Problema stabilirii provenienţei şi omogenităţii acestor urme se pune, în mod frecvent, în cazurile în care
autovehiculele de la care provin părăsesc locul faptei.
În aceste cazuri, în vederea efectuării în bune condiţii a expertizei tehnico-ştiinţifice şi a celei criminalistice
se trimit pelicule de vopsea ridicate de la locul faptei, cît şi pelicule de vopsea de pe autoturismul bănuit, cu indicarea
locului de unde au fost desprinse (foto nr. 3-4).
Ridicarea urmelor de vopsea de pe autovehiculul suspectului se face cu ajutorul unui bisturiu, de pe părţile
diferite ale acestuia, în special de pe cele anterioare şi cele laterale, desprinderea făcându-se până la tabla metalică şi
din locurile în care există goluri de vopsea, căzute anterior sau crăpături.
Necesitatea luării probelor din diverse zone ale tablei se explică prin faptul că numărul straturilor de vopsea
şi grosimea acestora nu sunt aceleaşi pe toată suprafaţa, deoarece datorită vopsirilor succesive, vechile straturi se
înlătură numai în cazul în care nu fac priză cu tabla. Acest lucru face ca pe porţiuni de tablă apropiate să existe
diferenţieri care l-ar putea deruta pe specialistul criminalist. Dacă acesta este în posesia probelor care au aceeaşi
succesiune, număr şi grosime a stratului de vopsea (găsite la faţa locului şi a celor luate experimental) se va putea
ajunge mai uşor la o concluzie de omogenitate.
De asemenea la faţa locului pot fi găsite cioburi rezultate în urma spargerii farurilor, geamurilor sau
parbrizelor, care prezintă importanţă întrucât pot ajuta la identificarea autovehiculului participant la accident, prin
intermediul unor constatări sau expertize fizico-chimice şi traseologice.
Cioburile apar de regulă, în cazul în care tamponarea autovehiculului cu diverse obiecte este puternică, când
la faţa locului rămâne o parte din cioburi, iar restul în blocul optic la farului distrus sau pe alte părţi ale
autovehiculului (foto nr. 5-6)
Fixarea şi ridicarea corespunzătoare a acestor urme dau posibilitatea experţilor prin intermediul expertizelor
fizico-chimice efectuate sa ajungă la concluzii certe referitoare la natura şi provenienţa lor.
În cazul accidentelor comise în timpul nopţii, în condiţii de vizibilitate redusă (de exemplu fum ) sau
condiţii meteo nefavorabile (de exemplu ceaţă, ninsoare sau ploaie torenţială) întotdeauna se vor fixa prin
fotografiere/video- filmare şi se vor descrie starea sistemelor de iluminare/semnalizare (foto nr. 7).
La interior se fixează starea instrumentelor de bord şi a înregistrărilor prezente (în special acul
vitezometrului), a manetei schimbătorului de viteze, a airbagului etc.
Pe exteriorul autovehiculului pot fi găsite urme biologice (sânge, fire de păr, ţesut moale sau dur) sau
fragmente de ţesătură provenind de la victimă, pelicule de vopsea, fragmente de sticlă ori plastic, produse petroliere
transferate în urma impactului cu un alt autovehicul/obiect)(foto nr. 8-9).
Când se colectează probe de vopsea în cazul unui accident în care sunt implicate două vehicule, trebuie
colectate un număr de patru probe de vopsea şi ambalate separat. De la vehiculul A se colectează o probă din punctul
impactului ce conţine vopsea transferată de la vehiculul B. De asemenea, se colectează probe de vopsea dintr-o zonă
nedeteriorată dar adiacentă zonei deteriorate. În mod similar, se vor colecta două probe de la vehiculul B, una din
zona deteriorată şi a doua dintr-o zonă adiacentă nedeteriorată pentru a fi folosită ca model de comparaţie.
Fragmentele de vopsea din zona deteriorată a vehiculului se colectează şi ambalează în cel mai scurt timp
pentru a evita pierderea acestora. Se ţine o bucată de hârtie sub zona deteriorată şi se loveşte uşor deasupra acesteia
cu un cuţit sau cu un instrument similar. Astfel se va disloca vopsea care va cădea pe hârtie şi se va ambala
corespunzător.
Când sunt colectate probe de referinţă de vopsea de pe automobile, de pe o uşă ori un geam, acestea trebuie
luate cât mai aproape de locul deteriorării pentru că există posibilitatea ca o zonă mai îndepărtată să fie vopsită
diferit. În cazul maşinilor revopsite, ideal este să se recolteze fragmente de vopsea din mai multe zone şi să se indice
aceasta (foto nr. 10).
În interiorul autovehiculului, de interes sunt zonele care pot furniza urme/indicii ce atestă poziţia în vehicul
a ocupanţilor: poziţia scaunelor şi a oglinzilor (din interior şi din exterior), căptuşeala interioară a portierelor din faţă,
volan, parbriz, geamuri laterale, zona de sub volan, partea inferioară a bordului, consola centrală, schimbătorul de
viteze, frâna de mână, airbag-uri, centuri de siguranţă, feţele tetierelor;
Categorii de urme ce pot fi identificate: biologice (fire de păr, fragmente de ţesut osos, piele, fluide), fire şi
fibre textile, urme formă prezente pe podul pedalier şi pe pedale, urme papilare.
Când este necesar pentru lămurirea unor situaţii de fapt sau pentru stabilirea împrejurărilor comiterii
accidentului se procedează la colectarea becurilor cu filament ce sunt parte componentă a sistemelor de
iluminare/semnalizare.
Acestea pot furniza indicii despre modul de producere al unui accident. Dacă filamentul incandenscent este
distrus în timpul unui accident, se produc schimbări caracteristice, putându-se stabili dacă sistemele de
iluminare/semnalizare erau pornite sau nu. Diodele, lămpile cu descărcare electrică, lămpile cu arc electric nu pot fi
folosite pentru examinări pentru că nu au filament.
În cazul accidentelor urmate de părăsirea locului faptei, trebuie căutate şi colectate fragmente de sticlă,
resturi ale sistemelor de iluminare/semnalizare, pelicule de produse petroliere. Se caută în special fragmentele ce
prezintă marcaje (litere, cifre, puncte) ale producătorului; se cercetează locul impactului şi se extinde căutarea pe o
zonă mai mare, ţinând cont şi de forţele fizice implicate;
Toate urmele şi mijloacele materiale de probă se ambalează individual în recipiente/pungi curate sau sterile
şi se etichetează corespunzător astfel încât acestea să poată fi individualizate şi să se cunoască cu exactitate locul de
colectare.
Valorificarea urmelor şi microurmelor în cazul accidentelor rutiere prezintă o importanţă deosebită în cadrul
expertizelor fizico-chimice aducând informaţii noi şi detaliate, de cele mai multe ori acestea fiind decisive în
stabilirea adevărului.

Bibliografie:
Vasile Lăpăduşi, Gheorghe Popa - „Investigarea criminalistică a locului faptei”, Editura Luceafărul, Bucureşti, 2005.
ACPO - “Road Death Investigation Manual version 2”, Centrex 2004, England.

EXAMINAREA CRIMINALISTICĂ A PERMISELOR ŞI CERTIFICATELOR


DE ÎNMATRICULARE FALSIFICATE SAU CONTRAFĂCUTE

Viorel Dan BRATOSIN


Subinspector
Adriana MATEI
Drd. inginer chimist
Daniela Laura FERARU
Drd. fizician chimist
I.G.P.R. – Institutul de Criminalistică
Serviciul Expertize Fizico-Chimice

Abstract:
The examination of driving licenses and registration certificates suspected as fake or counterfeit takes place
under the forensic expertise or the technical and scientific findings, which are stipulated in the penal law as material
means of evidence.
The results of the physical and chemical examinations performed on varied materials such as paper or
plastic, as well as the examination of the materials used for recordings together with the study of the writing traces
used to counterfeit the driving licenses and registration certificates are extremely important, as they provide
significant information to find the solution for the cause.

I. Aspecte introductive
Un capitol special cu privire la regulile de bază ale procesului penal a fost consacrat pentru prima dată în
legislaţia noastră, odată cu intrarea în vigoare a Codului ce procedură penală în 1968. În capitolul I al Codului de
procedură penală al României, sunt stipulate regulile de bază ale procesului penal: aflarea adevărului, rolul activ al
organului de urmărire penală şi instanţelor de judecată, garantarea libertăţii, garantarea dreptului la apărare şi limba
în care se desfăşoară procesul penal.
Realizarea justiţiei penale nu se poate face decât numai după cunoaşterea adevărului cu privire la cauza care
face obiectul procesului penal. Aceasta presupune aflarea adevărului cu privire la existenţa sau inexistenţa faptei,
urmând să se stabilească dacă infracţiunea s-a săvârşit în mod real, dacă făptuitorul este persoana învinuită, precum
şi împrejurările în care s-au petrecut faptele.
Dacă în ceea ce priveşte aplicarea legii penale nu există probleme dificile nu la fel de simplu se rezolvă
problema dovedirii împrejurărilor de fapt ale unei cauze. Aceste împrejurări de fapt trebuie reconstituite în faţa
organului judiciar, operaţie care poate fi mai dificilă cu cât faptele s-au petrecut într-un trecut mai îndepărtat, autorul
a folosit mijloace şi metode cât mai sofisticate şi diversificate sau pur şi simplu organul judiciar nu le poate descifra
deoarece nu posedă cunoştinţe de specialitate. Intervine atunci rolul probaţiunii judiciare în desfăşurarea căreia
obiectul probaţiunii va fi demonstrat prin probe sau fapte probatorii care sunt aduse la cunoştinţa organului judiciar
prin mijloace de probă printre care şi constatarea tehnico-ştiinţifică şi expertiza judiciară.
Expertiza criminalistică, în mod general, poate fi definită ca fiind activitate de cercetare efectuată de
specialişti care au o deosebită competenţă tehnică, pentru clarificarea unor probleme ce necesită astfel de cunoştinţe.
Criminalistica, din punct de vedere aplicativ, este indisolubil legată de diferite domenii, cum sunt domeniul
chimiei, biologiei, fizicii etc. Chimia judiciară pune la dispoziţia criminalisticii o serie de mijloace şi metode tehnico-
ştiinţifice, unele dintre acestea fiind special adaptate şi perfecţionate pentru a răspunde necesităţii procesului de
investigare penală.

II. Falsul şi contrafacerea


În practica judiciară, contrafacerea şi falsificarea sunt fondate doar de rezultatul expertizării probelor în
litigiu; până în momentul stabilirii falsificării sau contrafacerii este mult mai corectă utilizarea termenului de
document ”suspect de a fi falsificat sau contrafăcut”.
Contrafacerea reprezintă confecţionarea tuturor pieselor unui document, astfel încât, în final, acesta să
semene perfect cu un document autentic.
Falsificarea reprezintă suprimarea, adăugarea sau modificarea unor date pe un document autentic existent.
În scopul realizării unor copii cât mai fdele originalului, formele de contrafacere şi falsifcare sunt acum
mult mai ingenioase datorită sistemelor avansate de care dispun infractorii (imprimante, scanere, programe
computerizate performante). Din acest motv, examinarea criminalistcă a documentelor are un rol deosebit de
important, dar totodată anevoios, având rolul de a depăşi ingeniozitatea şi tehnologia de ultmă oră de care dispun
falsifcatorii pentru a identfca modul de realizare a falsurilor (stabilirea tpului suportului şi a materialelor
scripturale utlizate, modul de realizare).

Cercetarea criminalistică a documentelor se deosebeşte de alte genuri de examinări criminalistice prin


scopul pe care îl urmăreşte:
- identificarea autorului unui înscris (grafoscopie judiciară);
- examenul tehnic al documentelor;
- examenul fizico – chimic al documentelor (analiza suportului şi a materialului scriptural).
Examinarea criminalistică a documentelor stabileşte formele de falsificare sau contrafacere a
documentelor originale, rolul şi condiţionarea lor fiind în strânsă legătură cu structura şi evoluţia societăţii.

III. Examinarea permiselor şi certificatelor de înmatriculare falsificate sau contrafăcute


Documentele falsificate vor conţine elementele de protecţie caracteristice documentelor autentice; în zonele
în care au fost aplicate radieri sau ştersături chimice, aceste elemente pot fi afectate (exemplu fluorescenţă
diminuată).
Contrafacerea documentelor se poate realiza prin două procedee:
- copiere (reproducerea unui formular autentic cu ajutorul unui copiator alb-negru sau color);
- tipărire.
a) Copierea textelor se face folosind copiatoarele iar metoda folosită se numeşte xerografie care se bazează pe
două fenomene ale fizicii: electrostatic şi foto-conductibilitate. Aparatura optică a copiatorului color descompune
imaginea ce urmează a fi multiplicată în patru culori de bază negru şi alte trei culori de bază care apoi prin dozare
diferenţiată şi suprapunere vor realiza nuanţe cromatice reproduse.
b) Tipărirea textelor se realizează folosind imprimantele matriciale, cu jet de cerneală, laser sau cu transfer
termic. Textele realizate folosind imprimantele matriciale se recunosc după caracteristcile specifce (exemplu
adâncimea traseelor). Imprimanta cu jet de cerneală poate f monocromă sau color. Textele realizate cu acest tp de
imprimantă se caracterizează prin rezoluţie ridicată, cerneala este depusă în plan fără relief sesizabil.

Documentele contrafăcute nu vor conţine elementele de protecţie caracteristice unora autentice, ele fiind
cel mult imitate sau redate corespunzător. Acestea prezintă următoarele caracteristici:
- hârtia are fluorescenţă proprie ca urmarea folosirii înălbitorilor;
- desenele de protecţie foarte fine nu sunt redate;
- elementele fluorescente în cele mai multe cazuri lipsesc;
- fibrele colorate nu sunt înserate în masa hârtiei, ele fiind imitate prin realizarea unor trasee cu instrumente
scripturale cu vârf subţire;
- absenţa hologramelor sau a benzilor strălucitoare caracteristice.
În activitatea de expertiză a laboratorului de tehnica documentelor din cadrul Institutului de Criminalistică
aproximativ 1/3 din rapoartele elaborate au legătură cu falsificare sau contrafacerea unor astfel de documente.
Pentru elaborarea rapoartelor de expertiză, pe lângă experienţa lucrătorilor, este nevoie de echipamente
performante care să surprindă ceea ce uneori ochiul unui expert nu poate vedea. Poliţia Română beneficiază de
echipamente performante – VSC 5000 (comparator video spectral – Foster&Freman), Foram 685-2
(Foster&Freman), Docubox Dragon, iar rezultatele obţinute cu ajutorul acestora ilustrează faptul că achiziţionarea
acestora nu a fost de prisos. Începând cu 1 iulie 2007 toate serviciile criminalistice judeţene beneficiază de
echipamentul produs de firma Projectina – Docubox Dragon – echipament utilizat pentru examinarea documentelor.

Dintre metodele de falsificare a documentelor enumerăm câteva dintre cele mai uzitate – înlăturarea de texte
prin spălare chimică (foto.2), prin radiere mecanică, prin acoperirea textului depus anterior sau prin adăugarea de
text, modificarea unui semn grafic, înlăturarea sau aplicarea unor ştampile sau texte cu ajutorul tehnicii de calcul
(foto.3 - 4), înlocuirea fotografiei titularului de drept, înlocuirea unei părţi a suportului autentic cu un suport
contrafăcut (foto.5 - 7), etc.
Documentele puse la dispoziţie de organele de cercetare penală sau de urmărire penală sunt analizate
spectral cu ajutorul sistemelor VSC 5000 sau Docubox Dragon, prin examinări sub incidenţa spoturilor de lumină,
raze ultraviolete şi infraroşii, utilizându-se în acelaşi timp întreg setul de filtre ale aparatului, precum şi în
transparenţă şi cu lumină incidentală, în scopul punerii în evidenţă a scrisului de completare a rubricilor depus
anterior (fragmente ale unor trasee grafice ale scrisului de completare depus anterior) pe suportul de hârtie sau a altor
tipuri de modificări.

Fluorescenţa diferită a suportului certificatului de înmatriculare în litigiu, precum şi a elementelor grafice


fluorescente reprezintă rezultatul acţiunii unei substanţe de natură chimică, cu ajutorul căreia au fost dezlipite cele
două suporturi de hârtie care alcătuiesc documentul, pe de o parte, iar pe de altă parte din cauza fluorescenţei crescute
a hârtiei înlocuite, cu datele de înmatriculare. Urmare acestor acţiuni au fost afectaţi şi pigmenţii fluorescenţi ai
fibrelor inserate în masa hârtiei, aceste elemente de siguranţă reacţionând slab sub incidenţa radiaţiilor ultraviolete.

Pentru stabilirea compoziţiei materialului fibros din care sunt fabricate hârtiile care constituie suportul
certificatelor de înmatriculare (litigiu şi comparaţie), porţiuni prelevate din acestea au fost preparate sub formă de
suspensii fibroase şi tratate cu reactivi de culoare şi analizate la stereomicroscop atât în lumină naturală cât şi în
lumină artificială (Nikon 80i cu oc.10x, ob.10x, 20x, utilizând soft-ul Lucia Forensic).
Aspectul morfologic al fibrelor din compoziţia celor două straturi de hârtie care reprezintă suportul
certificatului de înmatriculare - specimen:

Foto. 8 Foto. 9

Aspectul morfologic al fibrelor din compoziţia celor două straturi de hârtie ce reprezintă suportul
certificatului de înmatriculare în litigiu:

Natura fibrelor determinată prin reacţiile de culoare şi aspectului morfologic al acestora, corespund
următoarelor compoziţii fibroase :
Nr. Material Grosimea Gramaj
Probele analizate Compoziţie fibroasă
Crt de umplutură mm g/m2
Litigiu: Faţă PCÎRM1 + PCÎFm2 Ca CO3 115 ±3

1 Certificat de 0,14
MgO
înmatriculare şi Verso PCÎFM + PCÎRm
anexa
Comparaţie: Faţă PCÎRM + PCÎFm Ca CO3 95 ±3
Certificat de Ca CO3 0,11
2
înmatriculare Verso PCÎRM + PCÎFm
Specimen

PCÎR1 – pastă chimică înălbită din lemn de răşinoase


PCÎF2 – pastă chimică înălbită din lemn de foioase
M – majoritar, m – minoritar,

În urma examinării comparatve a rezultatelor obţinute s-a demonstrat că certfcatul de înmatriculare în


litgiu este falsifcat. Metoda de falsifcare are la bază un certfcat de înmatriculare autentc de pe care s-a
îndepărtat cel de-al doilea strat de hârte (paginile nr. 2, 3, revers anexă) care avea inscripţionate datele de
identfcare ale autoturismului şi ale posesorului autoturismului; pe reversul suportului autentc a fost aplicat
ulterior, cu ajutorul unui adeziv, al doilea strat de hârte, pe care au fost inscripţionate în totalitate elementele de
identfcare ale autoturismului şi posesorului autoturismului, cu ajutorul unei imprimante cu jet de cerneală.

Sistemul Foram 685-2 (versiunea a II-a) – este un sistem special creat pentru analiza şi compararea
substanţelor scripturale şi prezintă avantajul că metoda este nedistructvă, astel încât oferă posibilitatea examinării
unor documente cu caracter de unicitate cum ar f manuscrisele, testamentele, etc.

Acest sistem este compus dintr-o unitate centrală ataşată la un calculator performant şi are la bază, ca
principiu de funcţionare Spectrometria Raman, ceea ce presupune obţinerea unor spectre pe baza înregistrării
reflexiilor substanţelor scripturale care sunt poziţionate sub spotul laser cu lungimea de undă 685 nanometri.
Selectarea zonei de acţiune a spotului laser este asistată de un video microscop integrat, care beneficiază de o turelă
rotativă ce poate conţine până la 4 obiective şi poate asigura o mărire de până la 500x.
Spectrele obţinute pot fi comparate atât între ele cât şi într-o bază de date, rezultatele obţinute
concretizându-se într-un raport ce se poate anexa lucrării realizate.

Cercetarea permiselor şi certificatelor de înmatriculare suspecte de a fi falsificate sau contrafăcute are loc în
cadrul expertizei criminalistice sau a constării tehnico – ştiinţifice, fiind prevăzute de legea penală ca mijloace
materiale de probă.
Rezultatele examinărilor fizico – chimice ale diferitelor suporturi (suport din hârtie, suport din material
plastic), analiza materialelor scripturale şi studiul traseelor grafice folosite la realizarea falsificării sau contrafacerii
permiselor şi certificatelor de înmatriculare suspecte sunt extrem de importante în cercetarea criminalistică a
acestora, oferind informaţii semnificative pentru rezolvarea cauzei.

BIBLIOGRAFIE

1. Popa Gheorghe – Microurmele, Editura Sfinx 2000, ISBN – 973 – 8217 – 21 – 0, 2003
2. Tratat de Criminalistică vol. I – IV, Editura Minerva, 1974
3. Universitatea Română de Ştiinţe şi Arte “Gheorghe Cristea” Bucureşti, Institutul de Criminalistică din IGPR,
Asociaţia Criminaliştilor din Bucureşti – Investigarea criminalistică a locului faptei, Note de curs – Editura
“Luceafărul” Bucureşti, ISBN – 973 – 86931 – 5 – 2, Bucureşti, 2005
4. Alămoreanu S. – Criminalistica, Note de Curs – Editura Rosprint, Cluj Napoca 2000
5. Ciopraga A., Iacobuţă I. – Criminalistica, Editura Junimea – Iaşi 2001
6. Păşescu Gheorghe – Interpretarea Criminalistică a urmelor la locul faptei
7. Manea V., Dumitrescu C şi alţii – Curs de tehnică criminalistică, Editura Minerva, Bucureşti,1983
8. Dumitru Sandu - Falsul în acte, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977
9. Lucian Ionescu şi Dumitru Sandu - Identificarea criminalistică, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,1990

URME CREATE DE MIJLOACELE DE TRANSPORT

Mihaela Iuliana BILGHIRU


Procuror PT Buzău

Prin urmă a mijloacelor de transport se înţelege orice modificare produsă de sistemul de rulare, de celelalte părţi
componente, pe obiectele sau suprafeţele cu care vehiculul a venit în contact.
În general, aceste urme pot fi găsite în cazul accidentelor de circulaţie, dar pot fi găsite şi când sunt cercetate alte fapte la
comiterea cărora au fost folosite diverse mijloace de transport (omoruri, tâlharii, furturi etc.). Urmele din această categorie
sunt complexe. Ele cuprind mai multe tipuri:
- urme create de anvelope;
- urme create de roţile metalice ale
căruţelor sau de şinele metalice ale saniilor;
- urmele de impact ale vehiculelor;
- urmele sub formă de obiecte sau resturi
materiale;
- alte urme create de vehicule (pete
rezultate din scurgeri de lubrifiant, combustibil
etc).
Ele pot fi găsite sub forma urmelor de adâncime sau ca urme de suprafaţă (de exemplu urme de călcare cu roţile
peste corpul şi hainele victimei). Sunt prezente atât ca urme statice, create de mişcarea uniformă a vehiculelor, cât şi ca
urme dinamice, produse prin procesul frânării, derapajului, ciocnirii.
O clasificare a urmelor lăsate de autovehicule cuprinde:
- urme create pe autovehicul sau de către acesta;
- urme create pe victimă sau de către aceasta;
- urmele create pe obiectele existente în câmpul infracţional sau urme create de către acestea.
La rândul lor, urmele create pe autovehicul sau de autovehicul pot fi clasificate astfel:
- urme de frânare, rulare, derapare, ciocnire, rostogolire;
- urme create de anumite subansamble desprinse de pe autovehicul în timpul accidentului;
- urme de vopsea, sticlă, produse petroliere;
- urme create pe victimă, cum sunt cele ale barei paraşoc, capotei motor, farurilor sau elementelor de caroserie;
- urme create de autovehiculul cu care intră în coliziune;
- urme create de ocupanţii din autovehiculul implicat în accident.
Cu ajutorul urmelor create pe autovehicul sau de autovehicul se pot stabili aspecte importante ale producerii
accidentului rutier:
- determinarea punctului de
tamponare, în baza urmelor de frânare
lăsate de anvelopele roţilor
autovehiculului care a produs accidentul
(prin stabilirea locului în care acestea se
abat de la linia normal de mers. De multe
ori, punctele în care urmele deviază indică
şi locul unde se află victima în momentul
în care a fost lovită);
- stabilirea locului în care
conducătorul auto a văzut victima sau
obstacolul lovit şi distanţa parcursă de
autovehicul din momentul blocării roţilor
până la oprirea completă, prin examinarea
începutului şi sfârşitului urmelor de
frânare;
- locul impactului, pe baza urmelor
de sânge, a resturilor de îmbrăcăminte, a
firelor de păr provenind de la victimă;
- stabilirea direcţiei de mers, tipul,
marca şi gradul de uzură a anvelopelor,
roţile de la care provin urmele (stângă
sau dreaptă, faţă sau spate, prin
examinarea urmelor lăsate de anvelope.
Este posibilă şi identificarea anvelopei,
prin expertiza traseologică, aspect
important în special în cazul în care
autorul accidentului părăseşte locul
faptei.
Tipul de anvelopă se stabileşte prin măsurarea dimensiunilor urmei (lăţimea, lungimea şi adâncimea desenului
antiderapant imprimat în urmă). Se va urmări, pe cât posibil, stabilirea circumferinţei roţilor pe baza unor caracteristici care
se repetă de cel puţin două ori, măsurându-se distanţa dintre ele. De asemenea, se va stabili ecartamentul roţilor din faţă şi
din spate. În prezent, la autovehicule se folosesc diverse tipuri de anvelope, cu profiluri diferite şi care au importanţă
deosebită, mergându-se, prin excludere, la identificarea autovehiculului şi a conducatorului auto.
- viteza de deplasare, în raport de
lungimea urmei de frânare. Este de
menţionat că lungimea urmei de frânare
este determinată de o serie de alţi factori,
cum ar fi: felul, înclinarea, starea şi
umiditatea drumului, gradul de uzură a
anvelopei, starea mecanismului de frânare.
Între urma de frânare şi viteză există un
raport proporţional, în sensul că, urma va
fi cu atât mai lungă cu cât viteza este mai
mare.
- modul în care s-a produs
accidentul, manevrele efectuate de
conducătorul auto în scopul evitării
accidentului, tot în funcţie de urmele de
frânare şi/sau derapare, în cazul în care
acestea sunt întrerupte, fiind necesară
măsurarea fiecarui segment din urmă şi a
fiecărei întreruperi, în ordinea în care
acestea se succed.
Pentru a determina exact lungimea urmelor de frânare, este necesar să fie corect diferenţiate de alte categorii de
urme create de mijloacele de transport. Se va avea în vedere ca urmele de frânare se diferenţiază prin: neimprimarea clară,
uneori deloc, a profilului benzii de rulare a anvelopei (se vor face măsurători ale lăţimii acesteia); prezenţa caracteristicilor
urmelor de alunecare în lungul urmei şi nu transversal; prezenţa, la sfârşitul urmei, a unor mici ridicături de praf, noroi,
nisip, zăpadă, ori alte impurităţi antrenate de anvelopa în timpul deplasării autovehiculului cu roţile blocate; imprimarea pe
suprafaţa de rulare a particulelor fine de cauciuc, a căror culoare este în general mai închisă decât aspectul general al
drumului.
O situaţie mai deosebită este cea în care frânarea este controlată prin sistem ABS, cu care sunt dotate autoturismele
moderne. La acestea frânarea, chiar violentă, se face fără ca roţile să se blocheze şi să patineze, ceea ce face ca urma să aiba
aspect de urmă dinamică. Devine astfel mai dificil de apreciat forţa şi distanţa frânării.
Şi celelalte categorii de urme pot oferi indicii preţioase privind situaţia de fapt.
Astfel, la faţa locului se pot identifica cioburi de sticlă, provenite din spargerea farurilor ori a lanterenlor de
poziţie. Acestea pot fi supuse unei examinarii traseologice, cu ajutorul căreia se poate stabili dacă fac sau nu parte dintr-un
întreg (far, lanternă, geam, portieră). Se va putea stabili de unde provin acestea, ce tip de autovehicul este dotat cu astfel de
faruri, lanterne sau parbrize, dacă acestea au impresiuni digitale sau palmare, de alte urme conţin (vopsea, sânge, noroi,
zgarieturi).
Urmele de sol, uscat sau umed, căzute pe partea carosabilă de pe anvelope sau de pe aripile autovehicului pot
indica faptul că, în mod obişnuit, acesta circulă pe anumite categorii de drumuri ori are acces în anumite locuri de unde se
putea colecta pe roţi sau pe aripi pământ sau altă substanţă.
La faţa locului pot ramane părti din caroserie, ce trebuie ridicate, constituind indicii cu privire la culoarea
caroseriei şi a materialului din care este confecţionată.
Prin coroborarea mai multor tipuri de urme, expertiza criminalistică va putea stabili următoarele aspecte:
- poziţia autovehiculului în momentul
impactului;
- direcţia de deplasare;
- viteza de deplasare, în lipsa
urmelor de frânare, prin raportare la gradul
de avariere a autovehiculelor implicate în
accident;
- dacă pneul prezintă urme de explozie
anterioară accidentului sau concomitentă
acestuia;
- dacă degradările pneului au
survenit pe timpul rulării pe carosabil, ca
urmare a înţepăturii, tăierii, ruperii, în
contact cu obiectele dure aflate
întâmplător pe drum;
- dacă defecţiunile stabilite au la origini
vicii ascunse de fabricaţie şi care anume sunt
acestea;
- dacă au existat deficienţe de montare a
anvelopei pe jantă;
- care a fost cauza desprinderii
inelului de siguranţă al roţii, dacă explozia
anvelopei sau desumflarea acesteia a putut
fi cauza desprinderii inelului de siguranţă
sau dacă s-a circulat cu roata desumflată;
- dacă pelicula de vopsea ridicată de pe
obstacolul lovit ăn accident provine de la un
anumit autovehicul;
- dacă urma de anvelopă descoperită a fost
creată de un anumit tip de autovehicul.
Urmele create de mijloacele de transport sunt în general urme vizibile, căutarea lor este deci relativ simplă. Fixarea
şi ridicarea lor presupune descrierea amanunţită în procesul verbal, la care se adaugă aproape întreaga gamă a fotografiilor
judiciare operative (de orientare, schiţă, detaliu) şi, eventual, ridicarea prin mulaje a urmelor de adâncime. La
fotografiere, alături de fotografiile de orientare şi de fotografiile schiţă, se va acorda o mare importanţă fotografiilor de
detaliu şi măsurătorilor fotografice, interesând raportul de distanţă dintre obiectele principale, lungimea urmei de frânare,
urmele formate din resturi de obiecte, pete de combustibil, lubrifianţi, alte scurgeri.
Pentru efectuarea măsurătorilor, mai ales pentru determinarea ecartamentului şi ampatamentului, se stabileşte cu
precizie distanţa dintre centrele urmelor, iar dacă urmele sunt lăsate de roţi duble se măsoară separat distanţa dintre centrele
urmelor din interior şi apoi din exterior.
Mulajele se efectuează potrivit regulilor generale, alegându-se o porţiune din urma de adâncime de circa 30-50 cm, care
conţine cele mai clare detalii.
Pentru a valorifica urmele lăsate de mijloacele de transport la faţa locului, în afara de fixarea şi ridicarea acestora,
organul de urmărire penală va trebui să stabilească următoarele:
- lăţimea drumului, felul îmbrăcăminţii
părţii carosabile şi natura terenului din
apropierea acesteia;
- felul urmelor: de rulare (de
adâncime sau de suprafaţă), frânare,
derapare, lăţimea fiecărei urme şi distanţa
dintre ele;
- corelaţia dintre urmele lăsate de roţile
din partea din faţă şi cele din partea din spate a
autovehiculului;
- profilul benzii de rulare;
- dimensiunile ecartamentului;
- forma dimensiunile şi situaţia
particularităţilor benzii de rulare a
anvelopelor,circumferinţa acestora;
- indicii cu privire la direcţia în care se
deplasa autovehiculul.
Referitor la importanţa valorificării urmelor create de mijloacele de transport, în practica Parchetului de pe lângă
Judecătoria Buzău au fost identificate câteva cauze în care aceste urme au fost esenţiale în stabilirea situaţiei de fapt.
Într-o cauză penală a fost cercetat un accident de circulaţie produs pe DN 2(E 85), pe raza judeţului Buzău, în afara
localităţii Movila Banului, în urma căruia au decedat două persoane. Autotrenul condus de învinuit a pătruns pe contrasens
şi a lovit autoturismul în care se aflau cele doua victime. Învinuitul a susţinut că accidentul s-a produs pe sensul său de
mers, iar singurul martor ocular identificat a dat o declaraţie puţin credibilă. Situaţia de fapt a fost cu certitudine stabilită
prin analiza urmelor găsite la faţa locului, toate fiind situate pe contrasens, fără nicio excepţie. Învinuitul a fost trimis în
judecată.
În alt dosar a fost cercetat un accident de circulatie produs pe DN 2 (E 85), pe raza localităţii Gura Calnaului.
Autoutilitara condusă de învinuit a lovit victima, producându-se decesul acesteia. La accident nu au asistat martori oculari,
iar învinuitul a invocat culpa exclusivă a victimei, care i-a apărut intempestiv în faţă, traversând strada în fugă, printr-un loc
nemarcat. Susţinerile învinuitului au putut fi confirmate de urmele identificate pe autoutilitară, care prezenta avarii la
nivelul farului şi aripei din stânga, precum şi pe urmele lăsate pe corpul victimei, din analiza cărora s-a stabilit că aceasta a
fost calcată cu roata stânga pe talpa piciorului stâng. S-a dispus scoateaea învinuitului de sub urmărire penală.
De asemenea, în alta cauză, a fost cercetat un accident de circulaţie produs pe D.J. 203 K, în comuna Vadu Pasii,
fără martori oculari. Victima, care se deplasa pe bicicletă, a fost lovită cu partea frontală, de un autotren, producându-se
decesul acesteia. Învinuitul a recunoscut prezenţa sa la faţa locului, dar a susţinut că nu a existat contact între autovehicul şi
victima, care s-a dezechilibrat şi a căzut, datorită propriei culpe.
Pe autovehicul a fost identificată o singură urma dinamică de ştergere, în partea frontală, în zona emblemei.
Coroborându-se această urmă cu analiza urmelor lăsate pe corpul victimei, s-a putut stabili vinovaţia învinuitului, întrucat
din raportul de autopsie a rezultat că “întregul tablou lezional traumatic atestă heteropropulsia victimei şi proiectarea
acesteia, fiind exclusă producerea traumatismului cranio-cerebral tanato-generator prin simpla cădere de pe bicicletă,
întrucât leziunile traumatice constatate implică o energie cinetică mare şi un mecanism complex de producere”. Învinuitul a
fost trimis în judecată.
Un alt exemplu este un accident rutier produs în municipiul Buzău, sodalt cu vătămarea corporală gravă a victimei,
al carui autor a părăsit locul accidentului. A fost selectat acest exemplu întrucât, deşi victima nu a decedat, datorită şocului
traumatic nu şi-a putut aminti împrejurările în care s-a produs accidentul şi nu au existat martori oculari.
Victima se deplasa pe bicicletă pe strada Unirii Nord, circulând pe carosabil, la o distanţă de aproximativ un metru
de bordură. Bicicleta sa a fost acroşată cu partea dreaptă faţă a autotrenului condus de învinuit, apoi bicicleta şi victima au
fost călcate de roţile autovehiculului.
În condiţiile în care victima nu şi-a putut aminti nimic despre accident, iar şoferul a părăsit locul faptei, locul
impactului a putut fi stabilit prin raportare la o pată de lichid brun roşcat în lungime de 2 m şi o urmă de destratificare a
asfaltului identificată în urma cercetării la faţa locului.
Dovada implicării autovehicului condus de învinuit în accident, dupa identificarea acestuia, s-a putut face în baza
urmelor localizate pe autoren: urme de ştergere lângă proiector, pe bara metalică faţă şi pe apărătoarea dreaptă faţă, urme de
frecare pe masca dreapta faţă cu depunere de culoare albastră (culoarea bicicletei victimei) şi pe anvelopa dreapta, precum
şi urme dinamice de frecare pe rezervor.
Prin urmare, în lipsa oricăror declaraţii cu privire la modalitatea de producere a accidentului, în baza urmelor
identificate la faţa locului, s-a putut stabili cu certitudine faptul că, în timpul efectuării unui viraj pe strada Unirii Nord,
autotrenul condus de învinuit a şters întâi bordura, apoi a acroşat biciclistul, care a fost strivit. Învinuitul a fost trimis în
judecată pentru infracţiunile de vătămare corporală gravă din culpă şi părăsirea locului accidentului.

ASPECTE GENERALE
PRIVIND URMELE MATERIE ŞI MODALITĂŢI DE FORMARE

Aurelian IANA

Tema prezentei consfătuiri a fost aleasă în consideraţia importanţei mijloacelor materiale de probă la
soluţionarea cauzelor penale în general şi în special a cauzelor privind infracţiunile împotriva vieţii.
În conformitate cu disp. art. 64 din C.p.p., mijloacele de probă sunt stabilite limitativ. Sunt enumerate ca
mijloace de probă:
- declaraţiile învinuitului sau inculpatului;
- declaraţiile părţii vătămate;
- declaraţiile părţii civile;
- declaraţiile părţii responsabile civilmente;
- declaraţiile martorilor;
- înscrisurile;
- înregistrarile audio şi video;
- fotografiile;
Mijloacele materiale de probă
- constatările tehnico-ştiinţifice;
- constatările medico-legale;
- expertizele.
Prin urmare, printre mijloacele de probă stabilite de Codul de proceduraă penală se află şi mijloacele
materiale de probă, definite de legiuitor în cadrul disp.art. 94 din C.p.p. ca fiind “obiecte care conţin sau poartă o
urmă a faptei săvârşite”, precum şi orice “alte obiecte care pot servi la aflarea adevarului”.
Deşi mijloacele materiale de probă au forţă de dovadă, ca orice mijloc de probă, în multe cazuri, furnizează
informaţii cu valoare probatorie deosebită, uneori de necontestat.
În categoria mijloacelor materiale de probă urmele “materie” au o importanţă deosebită în procesul de
identificare criminalistică, în principal prin caracterul ştiinţific al constatărilor tehnice, al constatărilor medico-legale
şi expertizelor prin care se valorifică aceasta categorie de urme.
Urmele materie se formează în principal prin contactul dintre persoane, dintre persoane şi obiecte, dintre
obiecte sau prin transformarea materiei în cazul unor evenimente de genul exploziilor sau incendiilor.
Identificarea urmelor materie este o premiză în activitatea de cercetare a acestora şi valorificarea prin
expertiză.
În cazul contactului dintre persoane, în cadrul agresiunilor întâlnim urme materie de natură biologică
rămase, de regulă, pe corpul victimei şi agresorului sau în zona în care s-a consumat acţiunea infracţională.
Cu ocazia cercetării la faţa locului, în cauza penală privind victima L.E., care a fost ucisă în locuinţa sa prin
lovire cu un cuţit, pe fusta sfâşiată pe care o purta în timpul agresiunii s-a identificat o urmă materie ce s-a stabilit că
era de spermă provenind de la o persoană cu grupa sanguinp AB IV (grupă foarte rară, care se regaseşte într-un
procent de 7 % din populaţia României). Pe baza acestei probe s-a stabilit mobilul infracţiunii şi s-a putut forma
cercul de bănuiţi în care a fost inclus şi I.R., ce a fost identificat ca autor al infracţiunilor de viol şi omor calificat. În
aceastaă cauză urma materie din valorificarea căreia s-a ajuns la identificarea autorului a fost descoperită pe un
articol de îmbrăcăminte al victimei.
În cauza penală privind pe victima R.S., găsită decedată pe o uliţă iîn apropierea grădinii casei acesteia, s-a
constatat că pe lângă leziunile de organe interne produse prin lovire cu corpuri dure, care i-au cauzat moartea, în
zona feţei s-au constatat şi alte leziuni de forma unor escoriaţii relativ punctiforme.
Inculpatul B.C. a fost inclus în cercul de bănuiţi în consideraţia relaţiilor de duşmănie cu victima pentru o
condamnare cu închisoare, urmare plângerii acesteia pentru vătămare corporală
Cu ocazia examinarii suspectului, s-a constatat că pe un deget al mâinii stângi purta un inel (ghiul) cu
montură ornată cu o placuţă de material plastic cu proeminenţe.
Inelul a fost ridicat şi prin expertiza biocriminalistică s-au identificat urme de sânge uman în zona din
apropierea monturii. Această probă a fost completată cu un supliment al constatării medico-legale, prin care s-a
stabilit că leziunile din zona feţei victimei au putut fi produse prin lovire cu pumnul mâinii la care inculpatul purta
inelul. În această cauză urma materie a fost identificată pe un obiect de podoabă purtat de inculpat în timpul
agresiunii.
În alte cauze, urmele materie dovedesc prezenţa inculpatului la locul agresiunii.
În cauza penală privind infracţiunile de viol şi omor calificat, având ca victima pe S.R., ucisă prin
strangulare în cadrul unei agresiuni sexuale, a fost inclus în cercul de bănuiţi şi inculpatul A.S., în consideraţia că era
paznic de noapte la o secţie de mecanizare din apropierea casei victimei şi fusese văzut de săteni în zona casei
acesteia.
Cu ocazia cercetării la faţa locului s-a stabilit că autorul infracţiunii a pătruns în locuinţa victimei pe timp de
noapte, pe o fereastră a locuinţei, într-o cameră nemobilată în care se afla grâu neambalat (o gramadă de grâu pe
pardoseala încăperii). Cu ocazia examinarii suspectului s-a constatat că era încălţat cu o pereche de cizme din
cauciuc iar în desenul talpii încălţămintei, în pământul rămas în goluri, se aflau mai multe boabe de grâu, ce a
dovedit prezenţa inculpatului în locuinţa victimei.
O alta categorie de urme materie sunt urmele de sol care se formează în procesul de contact dintre persoane
sau obiecte şi zonele în care se desfăşoară activitatea infracţională. Aceste urme pot fi sub formă de praf sau noroi
care aderă pe îmbrăcăminte sau încălţăminte în procesul firesc de deplasare în mediu.
De asemenea, existenţa urmelor de praf sau noroi pe îmbrăcămintea victimei indică şi aspecte privind
dinamica acţiunilor, urme de acest gen putând fi identificate şi pe imbrăcămintea autorului infracţiunii. Aceste urme
materie pot fi valorificate printr-o expertiză pedologică, putând fi determinate elemente de structură identice între
urmele de sol de pe îmbrăcămintea victimei şi a autorului, cât şi a locului unde s-a produs evenimentul.
Pedologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul solului sub aspectul genezei, evoluţiei caracterelor
morfologice, proprietăţilor fizice, chimice şi biologice, clasificării, repartiţiei geografice şi utilizării raţionale.
O expertiză de acest gen s-a efectuat şi în cazul privind explozia din comuna Mihăilesti, judeţul Buzău, din
luna mai 2004, folosindu-se eşantioane de sol din craterul exploziei, în vederea stabilirii materialului exploziv,
confirmându-se ipoteza producerii exploziei de azotatul de amoniu transportat cu autocamionul.
O altă categorie de urme ce pot fi considerate ca urme materie sunt urmele olfactive sau de miros. Aceste
urme conţin mai multe categorii de miros în care ponderea este deţinută de mirosul specific sau de baza al corpului,
acestuia adăugându-i-se mirosul profesional sau general, precum şi mirosul ocazional.
Aceste urme sunt valorificate în principal prin folosirea câinilor “de urma” sau prin percepţia simţurilor
umane.
În cauza penală privind pe victima S.S., agresată sexual în locuinţa sa şi lovită cu cuţitul, suferind leziuni
traumatice care i-au cauzat moartea la câteva ore după agresiune, în timp ce era transportată cu ambulanţa la spital,
unde a decedat, a afirmat că persoana care a agresat-o este de etnie rromă şi mirosea a produse petroliere. În aceeaşi
seară în care s-a produs agresiunea a fost inclus în cercul de bănuiţi inculpatul D.C., care a fost condus la poliţie şi s-
a constatat că emana miros de produse petroliere. S-a stabilit că D.C. inhala în mod obişnuit vapori de mercur. Prin
urmare, percepţia mirosului de către victimă a condus la identificarea autorului infracţiunii prin administrarea şi a
altor probe.
O situaţie asemănătoare a fost şi în cauza penală privind pe victima V.E., care a fost ucisă în locuinţa sa prin
sugrumare, în cadrul unei agresiuni sexuale , pe timp de zi. Pe baza declaraţiei unei vecine a victimei s-a stabilit că,
cu câteva ore înainte de găsirea victimei, a trecut pe strada D.C., care “a lăsat o dâră de parfum” . După câteva ore a
fost condus la organele de anchetă suspectul D.C., la care persista mirosul de parfum. Această stare de fapt a fost
fixată printr-un proces verbal, cu concursul unei angajate de la o unitate de coafură, care a apreciat că mirosul emanat
de la suspect este un parfum de provenienţă “BULGARIA”. În cadrul cercetării la faţa locului, pe o masă din camera
în care s-a săvârşit infracţiunea s-a gasit o sticluţă de parfum “MADE IN BULGARIA” , răsturnată, de pe suprafaţa
căreia a fost ridicată o impresiune digitală ce s-a stabilit că aparţine suspectului D.C.
În alte două cazuri au fost folosiţi “câini de urmă” care au condus de la locul unde au fost găsite cadavrele la
locuinţele inculpaţilor.
În cauza penală privind pe victima M.A., găsită decedată pe un drum sătesc, în dreptul locuinţei sale, câinele
a condus de la cadavru pe o uliţă laterală la distanţă de aproximativ 300 m., la o casă locuită de soţ şi soţie, unde
stătea în gazdă A.D. - cântăreţ bisericesc - care era în afară de orice bănuială, mai ales că pe timpul efectuării
cercetării la faţa locului a stat o perioadă de timp printre persoanele din zonă şi chiar a comunicat cu membrii echipei
de cercetare şi s-a ocupat de anunţarea telefonică a fiicei victimei despre acest eveniment. A fost inclus în cercul de
bănuiţi iar în urma cercetărilor efectuate s-au administrat probe pe baza cărora s-a stabilit că a ucis victima în curtea
casei acesteia, cu scopul de a-i sustrage bani din locuinţă, apoi a scos-o din curte prin târâre în drum, cu scopul de a
induce în eroare organele de anchetă, că s-ar fi produs un accident rutier. De altfel, a recunoscut săvârşirea
infracţiunii, fiind trimis în judecată.
O situaţie asemănătoare s-a constatat şi în cauza penală privind pe victima R.S., găsită decedată pe un drum
marginal, în dreptul grădinii casei sale, unde avea cultură de porumb.
După aproximativ 12 ore din momentul săvârşirii infracţiunii, câinele de urmă folosit a condus de la cadavru
în curtea locuinţei suspectului B.C. Câinele a repetat traseul în curtea casei de la uşa de intrare în locuinţa, prin
grădină, până la gardul stradal.
Părea neplauzibilă deplasarea inculpatului prin această zonă, dar s-a stabilit ulterior că după săvârşirea
infracţiunii, în timpul nopţii, inculpatul B.C. a ieşit de mai multe ori din casă şi a mers prin grădină la gardul stradal
să vadă dacă victima se mai afla la locul agresiunii.
Rezultatele folosirii câinilor de urmărire sunt fixate prin întocmirea unui proces verbal, la care se ataşează o
schiţă ce cuprinde zona şi traseul pe care a condus câinele, de preferat şi prin videofilmare.

URME LĂSATE ÎN CAZUL FOLOSIRII ARMELOR DE FOC

Ioan DADUS
Comisar şef

Investigarea ştiinţifică criminalistică vizând identificarea armelor întrebuinţate în săvârşirea de infracţiuni,


precum şi clarificarea modului sau circumstanţelor în care autorul s-a folosit de acestea, constituie activitatea unui
sector important de cercetare destinat examinării sub multiple aspecte, a armelor de foc şi urmelor tragerii.
Balistica judiciară constituie o ramură distinctă a criminalisticii, destinată examinării armelor de foc şi urmelor
acestora, prin metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice specializate, în scopul determinării împrejurărilor în care a fost
folositî o armă la comiterea unei infracţiuni şi identificării sale.
Conturarea acestui domeniu distinct al tehnicii criminalisticii a fost inclus pe de o parte de frecvenţa
folosirii armelor de foc în săvârşirea de infracţiuni, iar pe de altă parte de particularităţile referitoare la cercetarea la
faţa locului cât şi la examinările specifice de laborator.
Prin urme formate în cazul folosirii armelor de foc înţelegem pe de o parte urmele create de armă pe
cartuşul tras, iar pe de altă parte urmele împuşcăturii formate pe corpul victimei sau pe obiectele asupra cărora şi-a
exercitat acţiunea proiectilul, ceilalţi factori suplimentari ai tragerii.

URMELE FORMATE DE ARMĂ PE CARTUŞ

a) Urmele de pe tub - se formează în trei etape succesive: încărcarea, tragerea şi extragerea tubului tras.
În momentul încărcării se formează urme dinamice longitudinale pe pereţii laterali ai tubului, prin împingerea
cartuşului în camera de detonare. Astfel rămân urme ale marginii încărcătorului, ale marginilor sau eventualelor
neregularităţi ale reliefului camerei de detonare. De asemenea se formează o altă urmă importantă şi anume urma
ghearei extractoare care prinde rozeta sau gulerul tubului în vederea extragerii sale.
În momentul tragerii sau a declanşării focului, apar, în primul rând urmele percutorului şi ale peretelui frontal al
închizătorului, ce se formează pe fundul cartuşului.
În momentul extragerii tubului, se imprimă pe rigolă sau marginea anterioară a rozetei urmele ghearei extractoare, iar
pe fundul tubului urmele pragului aruncător (ejectorului).
b) Urmele de pe glonţ - au prin excelenţă un caracter dinamic şi reflectă caracteristicile construcţiei
interioare ale ţevii ghintuite, rămânând sub formă de striaţii urme ale plinurilor, ale flancurilor ghintuite, precum şi
ale spaţiilor dintre ghinturi.

URME DE ÎMPUŞCARE

Prin urme de împuşcare se înţeleg în primul rând urmele specifice formate de proiectil, denumite şi factori
primari sau urme principale ale tragerii. În al doilea rând există factori suplimentari sau urme secundare formate mai
ales în tragerile de la o anumită distanţă.
1. Urmele principale sunt rezultatul acţiunii directe exercitate şi se întâlnesc sub trei forme:
- urme de perforare, în situaţia în care proiectilul a traversat întreg corpul;
- urme de pătrundere sau canale oarbe când glonţul pătrunde în corp fără a mai ieşi;
- urme de ricoşare când glonţul este deviat de obiect în funcţie de energia cinetică a proiectilului, de
densitatea obiectului şi de unghiul de lovire;
Urmelor de perforare a obiectelor le sunt specifice trei elemente: orificiul de intrare, canalul şi orificiul de
ieşire.
Pe corpul uman orificiul de intrare se caracterizează prin lipsa de ţesut, diametrul său fiind apropiat de cel al
proiectilului. Marginile orificiului sunt uşor îndreptate spre interior pe ele găsindu-se şi urme secundare.
Orificiul de ieşire nu prezintă lipsă de ţesut, iar canalul de perforare nu prezintă în toate cazurile o formă
rectilinie, frecvent întâlnindu-se devieri ale proiectilului de către oase, ceea ce determină uneori ruperea acestuia în
mai multe fragmente. În asemenea împrejurări se întâlnesc mai multe orificii de ieşire. Pe îmbrăcăminte sau pe alte
obiecte confecţionate din material textil orificiul de intrare este mai mic decât cel de ieşire, de regulă constatându-se
şi un transport de fibre spre interior. În cazul urmelor formate în obiecte lipsite de elasticitate, fragile, orificiul de
intrare este mai mare decât diametrul proiectilului, practic ne aflăm în situaţia unei ruperi sau sfărâmâri (caramidă,
piatră, beton, etc.).
Urmele de pătrundere sau canalele oarbe au un orificiu de intrare şi un canal înfundat mai mare sau mai mic,
raportat la densitatea şi grosimea materialului în care a pătruns glonţul.
Urmele de ricosare constau în adâncituri sau zgârieturi în funcţie de unghiul de lovire şi de natura
obstacolului aflat pe traiectoria glonţului. Ricoşarea determină o modificare a traiectoriei glonţului, concomitent cu o
reducere a forţei sale cinetice.
Totodată ricoşarea face posibilă lovirea altor obiecte ori persoane care nu s-au aflat pe traiectoria iniţială de
tragere, ipoteza ce trebuie avută în vedere de către organul judiciar la stabilirea direcţiei şi a locului de unde s-a tras.
În aceste ipoteze glonţul se poate deforma şi la pătrunderea în corpul uman să producă orificii sau leziuni
atipice.
Orificiile de intrare şi ieşire se deosebesc între ele prin anumite caracteristici pe baza cărora se stabileşte
direcţia din care a pătruns proiectilul, direcţie ce nu coincide în toate cazurile cu direcţia de tragere, traiectoria
glonţului putând fi influenţată de diverşi factori, îndeosebi de ricoşare.
2. Urmele secundare - sunt rezultatul acţiunii unor factori suplimentari ai tragerii, alţii decât cei specifici
proiectilului. Urmele secundare pot fi împărţite în două mari categorii:
Urme secundare formate indiferent de distanţa de tragere, în aceasta categorie intrând inelul de ştergere
creat prin depunerea pe marginea orificiului de intrare a unor particule de unsoare, praf, rugină sau oricare altă
substanţă aflată pe suprafaţa proiectilului şi inelul de metalizare, constând în principal din depuneri de particule
metalice desprinse de pe suprafaţa proiectilului, în momentul perforării unor obiecte cu un anumit grad de densitate
întâlnit de exemplu la străbaterea unor oase plate ale corpului uman.
Urmele secundare formate la tragerile cu ţeava armei lipită de corp sau de la mică distanţă sunt reprezentate
de:
- rupturi provocate de gaze care apar la tragerile efectuate la distanţe mai mici de 10 cm, în funcţie de tipul
armei sau al muniţiei şi capată o formă stelară prin pătrunderea gazelor în orificiu şi ruperea marginilor sale ca
rezultat al expansiunii lor rapide;
- urmele gurii ţevii se formează prin lipirea acesteia de corp;
- arsurile provocate atât de gazele încinse, cât şi de flacăra de la gura ţevii, sunt şi ele tipice pentru tragerile
de la foarte mică distanţă, mai ales în câmpul armelor automate;
- urmele de funingine rezultate din combustia încărcăturii de pulbere, depind de calitatea substanţei
explozive şi de distanţa de tragere;
- tatuajul este consecinţa pătrunderii în piele a resturilor de pulbere neagră sau arsă incomplet. La tragerile
cu pistolul sau revolverul, tatuajul se formează la o distanţă de până la 50 cm, iar la armele cu ţeava lungă la o
distanţă chiar mai mare de 1 m.
Urmele secundare ale tragerii sunt deosebit de valoroase pentru determinarea distanţei de la care s-a tras.
Stabilirea faptului că o tragere s-a efectuat în limita de acţiune a factorilor suplimentari îşi găseşte semnificaţie mai
ales în plan juridic când se cer clarificări ale unor aspecte referitoare la accidente, sinucideri, la existenţa unor
condiţii a legitimei apărări, precum şi la determinarea distanşei şi raportului de poziţie dintre victima şi agresor.
Investigarea locului faptei în cauzele în care au fost folosite arme de foc şi particularităţile cercetării sunt
determinate atât de specificul urmelor lăsate de tragere cât şi de problemele legate de descoperirea armelor şi a
muniţiei trase, de stabilirea distanţei şi direcţiei din care s-a tras etc., toate acestea circumscrise cercetării şi a altor
categorii de urme întâlnite în împrejurările săvârşirii acestui gen de infracţiuni, cum sunt de pildă: urmele de mâini,
urmele biologice, înscrisurile, urme materie, microurme.
Expertiza balistică judiciară, respectiv expertiza balistică a armei de foc este una dintre cele mai complexe
examinări la care sunt supuse armele de foc, muniţia şi urmele acestora, cât şi împrejurările legate de folosirea lor.
Examinarea tehnică propriu zisă a armelor de foc reprezentă prima etapă a cercetărilor criminalistice de
laborator la care este supusă o arma de foc, acesteia adăugându-se şi cercetarea muniţiei găsite în armă, a tuburilor şi
proiectilelor descoperite la faţa locului.
Problemele principale la care este chemat să dea răspuns expertul balistician prin examenul tehnic al armei
şi muniţiei sunt în principal următoarele:
- stabilirea tipului, modelului şi calibrului armei;
- stabilirea stării de funcţionare a unei arme;
- examinarea muniţiei;
- expertizarea urmelor secundare şi principale ale împuşcăturii;
- identificarea armelor de foc după urmele formate pe glonţ şi tubul cărtuşului;
- determinarea direcţiei şi distanţei de tragere;
Sistemul IBIS -Integrated Ballistics Identification System - a fost achiziţionat după intrarea în vigoare a
Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor, în care sunt cuprinse prevederi referitoare la înregistrarea
proiectilelor şi tuburilor-martor trase experimental cu armele de foc letale (art. 24 alin. 3), în cadrul unei baze de date
a Poliţiei Romane.
Sistemul IBIS este conceput special pentru achiziţionarea, stocarea şi corelarea automată a imaginilor
digitale ale tuburilor şi gloanţelor trase, în scopul identificării criminalistice a armelor de foc şi a deţinătorilor acestora,
după urmele lăsate de arme pe tuburi şi gloanţe.
La nivel naţional, sistemul IBIS funcţionează numai în cadrul Laboratorului Central de Balistică Judiciară al
Institutului de Criminalistică.
Înregistrarea are drept scop stabilirea identităţii armelor şi a deţinătorilor acestora, pe baza urmelor existente
pe proiectile şi tuburi, pentru clarificarea unor aspecte de interes operativ în activitatea Poliţiei şi altor unităţi din
M.I.R.A., pe linia asigurării ordinii publice şi siguranţei naţionale.
Conform Metodologiei înregistrării proiectilelor şi tuburilor martor, trase experimental cu armele de foc
letale, evidenţele proiectilelor şi a tuburilor martor se constituie şi sunt coordonate astfel:
a) la nivel central, în cadrul Institutului de Criminalistică din Inspectoratul General al Poliţiei Române;
b) la nivel local, în cadrul serviciilor criminalistice din inspectoratele judeţene de poliţie şi Direcţia Generală
de Poliţie a Municipiului Bucureşti.
Evidenţele şi baza de date centrală, realizate la nivelul Institutului de Criminalistică au ca obiect:
- elemente de muniţie trase experimental cu armele de foc letale deţinute legal;
- elemente de muniţie trase experimental cu arme de foc letale şi neletale deţinute ilegal sau
descoperite/abandonate pe teritoriul ţării;
- elemente de muniţie ridicate de la locul faptelor comise cu arme de foc de autori cunoscuţi sau
necunoscuţi.
Evidenţele şi baza de date centrală I.B.I.S., realizate la nivelul Institutului de Criminalistică au ca obiect
bazele de date cu elemente de muniţie rezultate în urma tragerii experimentale cu arme de foc letale:
- deţinute legal (ambalate în plicuri speciale marcate cu dungă verde);
- deţinute ilegal sau găsite/abandonate pe teritoriul României (ambalate în plicuri speciale marcate cu dungă
albastră);
- provenite de la fapte comise cu arme de foc neidentificate (ambalate în plicuri speciale marcate cu dungă
roşie).

IDENTIFICAREA PERSOANELOR DUPĂ URMELE FORMATE DE CORPUL UMAN

Iulian Marius NICA


Procuror
P.J. Buzău

Noţiunea de urmă a infracţiunii

Majoritatea faptelor oamenilor se reflectă în transformările produse în mediul în care se desfăşoară. La fel,
orice act ilicit produce transformări obiectivate, sub raport criminalistic, în urme ale infracţiunii, fiind imposibil
pentru un răufăcător să acţioneze cu intensitatea pe care o presupune acţiunea criminală, fără să lase urme ale
trecerii sale 83.
Plecând de la principiul enunţat anterior, în literatura de specialitate urma a fost definită ca fiind orice modificare
intervenită în condiţiile săvârşirii unei fapte penale, între faptă şi reflectarea ei materială existând un raport de cauzalitate84.
Este de menţionat faptul că producerea unei modificări nu este limitată în exclusivitate la persoana autorului faptei,
ea putând aparţine în egală măsură şi subiectului pasiv al infracţiunii.
Mai mult decât atât, arătăm faptul că modificarea nu trebuie privită exclusiv ca un rezultat al contactului
fizic dintre diversele părţi ale corpului autorului sau instrumentele folosite şi victimă, ori dintre acestea şi elemente
ale spaţiului în care s-a săvârşit fapta, ci reprezintă o urmă şi imprimarea unor zgomote sau dialoguri dintre
persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni 85.
Domeniul tehnic al investigaţiei criminalistice care se ocupă cu cercetarea urmelor este cunoscut şi sub
denumirea de traseologie (fr. la trace = urmă).
Datorită importanţei pe care o au în ştiinţa şi în practica cercetării criminalistice, în toate lucrările de
specialitate urmele se studiază cu deosebită insistenţă, sub toate aspectele posibile, începând de la procesul de
formare, aspectele sub care se prezintă, continuând cu metodele şi mijloacele tehnice de căutare, fixare, ridicare de la
locul faptei, terminând cu examinarea lor în condiţii de laborator şi cu concluziile expertului criminalist 86.

83
E. Locard, Manuel clc techniquepolicierc, Ed. Payot, Paris, 1948, p.68, apud Emilian Stancu, Tratat dc
criminalistică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, Ediţia a IV-a, p. 103.
84
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, Ediţia a IV-a, p. 103.
85
Ibidem.
86
Ion Mircea, Criminalistica, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, Ediţia a 11-a, p. 55.
Clasificarea urmelor infracţiunii

I. Un prim criteriu de clasificare a urmelor este factorul creator de urmă. Astfel, factorii care au
determinat apariţia urmei pot fi diverşi: corpul omului, obiecte sau instrumente, animale, fenomene cum sunt
incendiul, explozia.
II. În funcţie de tipul sau natura urmei distingem între:
1. urme care reproduc forma suprafeţei de contact a obiectului creator, ca de exemplu urmele de mâini sau de
picioare;
2. urme sub formă de pete sau resturi de materii organice şi anorganice, inclusiv resturi sau fragmente de obiecte
(petele de sânge, firul de păr, praful, ciobul, pilitura, pelicula de vopsea, resturile vegetale etc), denumite generic şi
urme materie;
3. urme sonore (vocea, vorbirea, zgomotele obiectelor) şi urme olfactive (mirosul specific al persoanelor şi
obiectelor).
4. urme vizibile şi urme latente, ultimele invizibile cu ochiul liber sau foarte puţin vizibile, ceea ce impune
revelarea lor prin diverse metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice, cum se procedează, de exemplu, în cazul urmelor de
mâini.
5. macro şi microurmele, acestea din urmă fiind urmele formate din particule sau resturi foarte mici de
obiecte, substanţe, practic invizibile cu ochiul liber şi greu de evitat de către infractor. De exemplu, praful sau
scamele de pe covor, care se iau, din mişcare, pe încălţăminte şi pantaloni. Descoperirea şi examinarea acestei
categorii de urme presupune metode microanalitice.
III. în funcţie de modul de formare avem în vedere, pe de o parte, raportul de mişcare în care se află la un
moment dat obiectul creator şi obiectul primitor de urmă, iar, pe de altă parte, locul în care se fixează urma pe
obiectul primitor (la suprafaţă sau în adâncime). Astfel:
1. urme statice, create prin atingere, apăsare sau lovire, fără ca suprafeţele de contact să se afle în
mişcare una faţă de alta în momentul contactului. Această categorie de urme este preţioasă, prin
caracterul ei determinant, întrucât redau elemente caracteristice, utile identificării, cum este cazul
urmelor de mâini, de buze, de picioare ş.a.
Mai exact, urmele statice se creează prin contactul dintre două obiecte realizat sub un unghi drept, fără să se
producă în acel moment vreo alunecare87.
2. urme dinamice, formate ca rezultat al mişcării de translaţie, de alunecare a unei suprafeţe peste alta. Un
exemplu clasic îl reprezintă urma de frânare a unui autovehicul sau urma lăsată de un cleşte în
momentul tăierii unui belciug.
3. urme de suprafaţă, ce se pot prezenta în două variante: urme de stratificare, formate prin depunerea unui
strat de substanţă (grăsime, transpiraţie, sânge, praf) pe suprafaţa primitoare a urmei şi urme de destratificare, formate
prin ridicarea substanţei aflate iniţial pe suport (atingerea cu mâna a unei suprafeţe prăfuite). In funcţie de culoarea
substanţei desprinse de pe suprafaţa obiectului creator faţă de culoarea obiectului primitor, urmele de stratificare sunt:
vizibile şi invizibile sau latente88. In mod firesc, urmele latente, pentru a putea fi studiate trebuie să fie evidenţiate în
prealabil prin metode şi mijloace specifice.
4. urme de adâncime, specifice suporturilor sau obiectelor primitoare de urmă cu un anumit grad de
plasticitate, în care se imprimă suprafaţa obiectului ce a format urma (ex: urma de picior în pământ
moale).
În lucrarea de faţă urmează să analizăm una dintre cele mai importante categorii de urme şi anume urmele
lăsate de corpul uman sau, mai exact, urmele care reproduc forma acelor elemente anatomice care vin în contact cu
un obiect sau cu o suprafaţă oarecare, cum sunt urmele de mâini, de picioare, de dinţi, de buze sau ale altor părţi ale
corpului.
Studiul acestor urme este considerat ca făcând obiectul unei ştiinţe - sau mai exact, al unei ramuri a ştiinţei
criminalisticii - denumită lofoscopie89.

87
Ion Mircea, op. cit. p. 61.
88
Idem, p.63.
89
Jean Gayet, "A.B.C. depolice scientifique" , Ed . Payot, Paris 1973 , p. 7 .
Urmele de mâini

Urmele de mâini se creează în momentul atingerii cu suprafaţa palmei a obiectelor din mediul înconjurător.
Formarea urmelor de mâini se explică prin existenţa permanentă pe suprafaţa palmei a substanţei secretate
de piele, substanţă formată din compuşi organici şi anorganici, care nu se evaporă prin trecerea timpului 90.
Identificarea persoanelor după urmele de mâini se bazează pe varietatea reliefului papilar de pe partea
anterioară a palmei, ce se prezintă sub formă de ridicături şi adâncituri. Ridicăturile acestui relief se numesc linii sau
creste papilare, iar adânciturile şanţuri interpapilare.
În urma cercetărilor efectuate s-a impus sistemul de identificare bazat pe particularităţile desenului papilar
al fiecărui individ, creându-se în acest fel o nouă ramură a criminalisticii, dactiloscopia.
Intr-o formulare sintetică, C. Turai spunea despre dactiloscopie că este "ştiinţa privind studiul desenelor
papilare"91.
Dactiloscopia, ca sistem de înregistrare şi de identificare a persoanelor, are o dublă valenţă prin aceea că, pe
de o parte, pot fi înregistrate penal persoanele care fac obiectul acestei evidenţe, iar pe de altă parte, prin analiza
comparativă efectuată între urmelor papilare ridicate cu ocazia investigării tehnico-ştiinţifice a locului faptei şi
impresiunile papilare cuprinse în evidenţele dactiloscopice pot fi identificaţi autorii faptelor penale 92.
Astfel, pielea umană prezintă un sistem de linii paralele produse de şanţuri şi brazde în relief care se numesc
creste papilare. Desenele papilare, specifice pielii corpului omenesc, aflate la nivelul degetelor, palmei şi tălpii
piciorului (plantă), cunoscute sub denumirea de dermatoglife, sunt formate din sistemul liniilor paralele ale crestelor
papilare, separate între ele de şanţurile papilare 93.
În vârful crestelor papilare se găsesc orificiile sudoripare sau porii, prin care este secretată sudoarea.
Formată din apă, săruri minerale şi substanţe organice, sudoarea reprezintă unul dintre elementele importante de
formare a urmelor pe suprafeţele cu care pielea a venit în contact. Deoarece glandele sudoripare secretă în
permanenţă produsul lor, eminenţa crestelor se găseşte în permanenţă unsă de substanţa secretată de glande 94.
Urmele degetelor descoperite la locul faptei se numesc urme de deget, cele luate experimental poartă
denumirea de impresiuni digitale, iar fotografiile reliefului papilar, obţinute prin fotografierea urmelor sau a
impresiunilor, se cunosc sub denumirea de dactilograme, care de altfel formează obiectul de studiu în procesul de
identificare dactiloscopică 95.
Impunerea desenului papilar printre cele mai valoroase şi importante elemente de identificare a persoanei se
datorează următoarelor proprietăţi:
1. Unicitatea desenului papilar. Desenele papilare se deosebesc între ele prin formă şi prin detalii caracteristice, al
căror număr şi varietate fac practic imposibilă întâlnirea a două amprente identice.
2. Fixitatea desenului papilar este o altă proprietate care constă în menţinerea formei şi detaliilor caracteristice ale
desenului papilar de la formarea sa, în luna a 6 -a de viaţă intrauterină, şi până la moartea persoanei. Singura
modificare, fără implicaţii în procesul identificării o reprezintă creşterea în dimensiuni a amprentei, pe măsura
dezvoltării corpului, fără influenţă asupra caracteristicilor crestelor papilare.
În legătură cu fixitatea desenului papilar este de reţinut împrejurarea că nu este exclusă apariţia sau
dispariţia unui detaliu, fără o intervenţie mecanică, chimică sau chirurgicală, modificare ce nu este însă de natură să
determine o diferenţă calitativă între desenele papilare ale aceleiaşi persoane, acestea putând crea doar o aparenţă de
neidentitate între cele două amprente.
3. Inalterabilitatea reprezintă o altă proprietate esenţială, determinată de faptul că, în mod normal, un desen papilar
nu poate fi modificat sau înlăturat. Numai rănile adânci, care afectează în adâncime stratul dermic, distrugând
papilele, precum şi unele boli de tipul leprei, pot duce la alterarea involuntară a desenului. Nici arderea cu fierul

90
Ion Mircea, op.cit., p. 64.
91
Constantin Turai, "Elemente de criminalistica si tehnica criminal\\91A, p.16.
92
http://www.poliţiarornana.ro/Criminalistic
93
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, Ediţia a IV-a, p. 109.
94
Sorin Gafei, Aspecte din istoricul dactiloscopici, în Revista "CRIMINALISTICA" nr. 2/2006, Asociaţia
Criminaliştilor din România, p. 48.
95
Ion Mircea, op.cit., p. 65.
încins, cu ulei sau cu apă fierbinte nu este capabilă să distrugă amprentele. în fapt, însăşi existenţa unei cicatrice este
de natură să ofere un element preţios de identificare 96.
Avându-se în vedere utilitatea dactiloscopiei în identificarea infractorilor încă din anul 1996 România s-a
implementat o bază de date electronică cu amprente papilare, cunoscută iniţial sub denumirea de AFIS.
Actualmente Poliţia Română foloseşte noul sistem AFIS PRINTRAK BIS (Printrak Biometric
Identification System), acesta fiind vârful de gamă în tehnologia identificării biometrice şi reprezentând ultima
versiune în examinarea dactiloscopică.
Sistemul AFIS PRINTRAK BIS, de un real ajutor organelor judiciare în vederea aflării adevărului şi a
descoperirii autorilor de fapte antisociale, oferă următoarele facilităţi:
• Asigură posibilitatea examinărilor comparative ale amprentelor degetelor şi palmelor;
• Oferă premisa informatizării evidenţei dactiloscopice decadactilare a cazierului judiciar la nivel local şi
central;
• Facilitează şi sporeşte operativitatea examinării comparative a amprentelor papilare la nivelul fiecărui
Inspectorat Judeţean de Poliţie;
• Contribuie la identificarea persoanelor, a dispăruţilor şi a cadavrelor cu identitate necunoscută;
• Diferenţiază utilizatorul pe baza unui identificator unic (ID) şi oferă conexiunea cu alte baze de date, gen
evidenţa nominală a Sistemului Naţional de Evidenţă Informatizată a Cazierului Judiciar, Sistemul Naţional
de Evidenţă Informatizată a Persoanei, INTERPOL, EURODAC;
• Relaţionează prin interfeţe cu alte tipuri de echipamente electronice de amprentare, fixe sau mobile,
amplasate inclusiv în punctele de trecere a frontierei europene de pe teritoriul României;
• Oferă posibilitatea efectuării căutării rapide pentru două degete solicitate în punctele de trecere a frontierei;
• Dinamizează timpul de răspuns al căutărilor şi oferă posibilităţi multiple de analiză şi de interpretare a
imaginilor amprentelor (analiză 3D)97.

Clasificarea desenului papilar

Deşi desenele papilare sunt caracterizate de forme variate, acestea au putut fi clasificate pe categorii, grupe
sau tipuri, clasificare determinată de necesitatea realizării unui sistem simplu şi eficace de înregistrare, în vederea
identificării lor ulterioare.
Primul criteriu îl reprezintă regiunea anatomică a corpului pe care o ocupă, respectiv regiunea digitală,
palmară sau plantară.
în funcţie de locul pe care-1 ocupă desenele papilare ale mâinii sunt împărţite în două regiuni: digitală şi
palmară.
Regiunea digitală, la rândul ei, este împărţită în trei zone: zona falangetei, falanginei şi falangei, despărţite
de şanţurile flexorale.
Regiunea palmară este şi ea împărţită în trei zone, respectiv zona palmară, tenară şi hipotenară.
Este de reţinut faptul că indiferent de zona în care se găsesc, desenele papilare au aceeaşi importanţă în
identificarea unei persoane.
Deşi nu există nicio diferenţă calitativă între urmele papilare, se disting desenele de pe falangete, ale căror urme rămân
cel mai fracvent la faţa locului.
Crestele papilare care alcătuiesc structura desenului falangetei formează, de regulă, trei zone: zona bazală,
centrală şi marginală.
Locul de întâlnire al celor trei zone de pe falangete poartă denumirea convenţională de DELTA.
Raportat la poziţia şi numărul deltelor deosebim desenele adeltice, monodeltice, bideltice şi polideltice.
Importanţa acestor clasificări rezidă în aceea că ajută la stabilirea genului sau grupului din care face parte
degetul unei persoane.
Ceea ce ajută cu adevărat la identificarea unui individ sunt detaliile caracteristice ale desenului papilar.
Astfel, potrivit teoriei şi practicii criminalistice dactiloscopice, au fost stabilite un număr de aproximativ 20
de detalii, dintre care amintim cu titlu exemplificativ : capăt de creastă papilară, bifurcare, contopire, fragment de
creastă papilară, intersecţie a două creste papilare sau cârlig.

96
Emilian Stancu, op.cit., p. 110
97
www.poliţiaromana.ro
Dacă într-un desen papilar digital se pot găsi în jur de 150 de detalii caracteristice, pentru identificarea unei
persoane este necesar să se descopere în urma de la faţa locului şi în impresiunea de control un număr de detalii (de
regulă 12) care să corespundă nu numai ca tip, dar şi ca poziţie, de unde şi denumirea de vuncte coincidente98.
Deoarece detaliile sau punctele caracteristice ale desenelor papilare pot fi exploatate cu succes în
identificarea criminalistică numai atunci când sunt prezente într-un număr suficient sau reflectate, în condiţii bune, de urmă, pentru
fragmentele de creste papilare ridicate de la faţa locului au fost create alte metode de identificare, poroscopia şi
crestoscopia. Şi în aceste cazuri este posibilă identificarea prin examinarea formei porilor şi a marginilor crestelor papilare,
mai bine redate de urmă.
Deşi destul de laborios, acest gen de examinare a urmei papilare ar putea fi de un real ajutor organelor
judiciare, nu de puţine ori întâlnindu-se cazuri când urma prelevată este insuficientă pentru stabilirea unei concluzii
certe pe baza detaliilor caracteristice 99.
Porii, aşezaţi pe crestele papilare, sunt foarte mulţi ca număr, dispuşi la distanţe diferite, de dimensiuni
variate şi cu forme proprii într-o perioadă relativ lungă din existenţa individului. Deci, anumite caracteristici ale
porilor nu au durata de existenţă a detaliilor morfologice ale crestelor papilare. De-a lungul unei existenţe, unii pori
se atrofiază, chiar dispar, iar alţii îşi modifică formele şi dimensiunile. Apoi, caracteristicile lor individuale pot fi
redate deformat în urmele create, fie din cauza suprafeţei obiectului primitor, fie a mijloacelor utilizate la
evidenţierea şi ridicarea urmelor respective.
Astfel, caracteristicile porilor aflaţi de-a lungul fiecărei creste se utilizează în procesul identificării
dactiloscopice numai ca mijloc ajutător100.
Concluzia de identitate, în cazul analizei porilor, se bazează pe corespondenţa deplină dintre numărul,
formele, dimensiunile şi plasamentul porilor de pe traseele crestelor papilare. Numărul porilor existenţi pe un
milimetru din lungimea crestei papilare variază între 9-18, iar forma lor poate fi circulară, ovală, franjurată sau cu
aspect de şa, semilună etc. Dimensiunile porilor se apreciază atât în unităţi absolute, cât şi în comparaţie cu cei
vecini (diametrul lor are valori de 80-250 microni). în ceea ce priveşte plasamentul, porii se pot situa pe centrul
crestei papilare, caz în care se reproduc complet, sau pe marginea ei, când datorită reproducerii incomplete, imprimă
marginilor crestei papilare un contur sinuos, franjurat.
Pentru examinarea comparativă se aleg 2-3 creste corespondente în urmă şi impresiune, urmărindu-se
coincidenţa sau necoincidenţa porilor. Cercetarea poroscopică necesită măriri de 10 - 20 de ori care pot fi obţinute
prin macro sau microfotografiere.
Rezultatele examinărilor şi metodelor folosite se descriu în cuprinsul aceluiaşi raport de expertiză în care s-
a stabilit coincidenţa dintre detaliile caracteristice ale crestelor papilare 101.
Un alt mijloc ajutător de identificare a urmelor de mâini sunt liniile albe de pe dactilograme datorate cutelor
care, din loc în loc, străbat relieful papilar, întretăind crestele. Ele au o existenţă destul de lungă, însă vremelnică în
comparaţie cu relieful papilar. Numărul lor, modul de aşezare, distanţa dintre ele, lungimea, precum şi alte aspecte ce
pot fi întâlnite constituie, în anumită perioadă a existenţei omului, elemente individuale ale reliefului papilar. Deci,
când avem asemenea linii albe pe dactilogramele supuse examenului comparativ, caracteristicile lor se pot utiliza în
procesul identificării, însă tot ca mijloc ajutător, alături de un anumit număr de detalii morfologice ale crestelor
papilare102.
Marginile crestelor papilare au un aspect sinuos datorită plasamentului lateral al porilor care nu se reproduc
complet pe creastă. Astfel, de-a lungul fiecărei margini se pot observa forme diverse, care alternează între ele:
drepte, concave, convexe, cu aspect de buzunar, de dinte, masă, unghi etc.
Examenul crestoscopic se efectuează concomitent cu cel poroscopic, fiind necesar pentru identificarea certă
a persoanei, să se constate corespondenţa deplină în privinţa formei pe care o au marginile crestelor papilare
comparate103.

Cercetarea la faţa locului a urmelor de mâini

98
Emilian Stancu, op.cit., p. 112
99
Ibidem
100
Ion Mircea, op.cit., p.83.
101
Florin Ionescu, Criminalistică, Voi. I, Ed. Universitară, Bucureşti, 2007, p. 109.
102
Ion Mircea, op.cit., p. 83.
103
Florin Ionescu, op.cit., p.109.
Cercetarea la faţa locului a urmelor de mâini cuprinde activităţi ale organului de urmărire penală ce se
întreprind pentru descoperirea, evidenţierea urmelor latente, fixarea şi ridicarea prin metodele şi mijloacele tehnice
adecvate, precum şi pentru interpretarea lor.

Formarea urmelor de mâini

Operaţia complexă de descoperire, revelare, fixare şi ridicare a urmelor de mâini de la faţa locului se
realizează încă de la începutul cercetării, în funcţie de modul în care s-au format aceste urme.
Urma papilară, indiferent că este a degetelor, a palmei sau a întregii mâini, se formează prin contactul direct
al acesteia, fie cu o suprafaţă, fie cu un obiect oarecare. în funcţie de modul de formare, ele se pot rezuma astfel:
1. urme de mâini statice sau dinamice. Valoarea cea mai mare pentru identificarea persoanei o au,
bineînţeles, urmele de mâini statice, întrucât reuşesc să redea cu claritate desenul papilar şi detaliile sale
caracteristice.
Spre deosebire de urmele statice, urmele dinamice, prezentându-se sub forma unor mânjituri, pot servi în
cel mai bun caz la o identificare generică.
2. urme de suprafaţă sau de adâncime, în funcţie de plasticitatea suportului primitor de urmă. De exemplu,
urmele formate în chit moale, în ceară, în plastilină, în vopsea neuscată se formează în adâncime, spre deosebire de
urmele lăsate pe o suprafaţă dură, de genul sticlei, care
sunt de suprafaţă.
La rândul lor, urmele de suprafaţă se pot forma prin stratificare, datorită depunerii de substanţă aflată pe mână
(sudoare, vopsea, grăsime, sânge) pe suprafaţa atinsă, precum şi de destratificare, datorită ridicării substanţei existente
anterior pe obiect (praf, vopsea).
3. urme de mâini vizibile sau latente, întâlnite de regulă, la urmele de suprafaţă formate prin stratificare.
Urmele de mâini latente, contrar aparenţelor, sunt în majoritatea cazurilor de o calitate mai bună decât
urmele vizibile. Explicaţia constă în aceea că urmele latente se formează prin depunerea unui strat
foarte subţire de substanţă, capabilă să redea cu fidelitate detaliile caracteristice ale crestelor papilare şi
chiar al porilor. In plus, întrucât nu se văd uşor cu ochiul liber, infractorul nu le observă şi astfel nu le
distruge.
Spre deosebire de urmele latente, urmele vizibile pot determina unele greutăţi în cercetare. Pe de o parte,
acestora le este caracteristic, în numeroase cazuri, un anumit grad de îmbâcsire, de acoperire a detaliilor cu substanţa
depusă (sânge, grăsime etc). Pe de altă parte, substanţa impregnată în şanţurile papilare nu numai că determină
estomparea crestelor, dar poate forma ea însăşi o urmă ce va reflecta traseele şanţurilor, nu ale crestelor, astfel încât
pe obiect apare imaginea negativă a amprentei papilare104. O asemenea imagine poate conduce la o concluzie falsă, de
neidentitate, în momentul examinării comparative a urmei digitale cu impresiunea luată persoanei suspecte.
În ciuda valorii relativ reduse de identificare a unor urme vizibile, ele servesc la constatarea împrejurărilor
în care a fost săvârşită infracţiunea (obiecte folosite, drumul parcurs de autor, succesiunea acţiunilor). De asemenea,
este aproape imposibil ca într-o urmă digitală vizibilă să nu existe o porţiune, un fragment exploatabil în cercetarea
de identificare, aspect uneori neglijat în practică.
Tot în cadrul urmelor vizibile vom analiza şi urmele lăsate de mănuşi. Este cunoscut faptul că din ce în ce
mai mulţi infractori utilizează mănuşile pentru camuflarea urmelor papilare. Deşi aparent acest tip de urmă nu duce
la identificarea infractorului, urmele de acest gen găsite la faţa locului nu trebuie neglijate.
Relevant din acest punct de vedere este un caz de tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei întâlnit în
practica Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava.
Chiar de la începutul cercetării locuinţei victimei s-a constatat că în timpul activităţilor infracţionale autorii au
folosit mănuşi, deoarece nu s-au găsit urme cu desene papilare. In ciuda acestui fapt, organele de urmărire penală au
descoperit, revelat, fixat şi ridicat două genuri de urme lăsate de mâini înmănuşate, produse prin destratificarea
prafului existent pe unele obiecte, din care unele cu dimensiuni mai mari, reprezentând numai conturul degetelor
sau palmelor şi altele mai mici, prezentând imprimat desenul unei ţesături.
Aceste constatări au dus iniţial la concluzia certă că la săvârşirea faptei au participat cel puţin doi făptuitori,
din care unul posibil adolescent sau bărbat, iar al doilea copil sau femeie.

104
Emilian Stancu, op.cit., p. 113
Deşi sumare, aceste elemente au contribuit în oarecare măsură la orientarea activităţii de investigare şi,
împreună cu alte probe, au condus la identificarea ca autori a inculpaţilor.
La percheziţia domiciliară, în closetul locuinţei inculpatului X au fost găsite două perechi de mănuşi, din
care una de dimensiuni mai mari, confecţionate din piele şi una mai mică din material supraelastic. Constatarea
tehnico-ştiinţifică traseologică efectuată în cauză a confirmat că urmele cu desene de ţesătură au fost create de
mănuşile din materialul supraelastic pe care le-a purtat unul dintre inculpata Y 105.
Descoperirea urmelor de mâini presupune, în primul rând, o căutare sistematică a lor, în funcţie de natura
locului şi de modul de săvârşire a faptei.
Pentru descoperirea urmelor unei infracţiuni, în cercetarea fiecărui caz, organul de urmărire penală va căuta
să reconstituie mintal fiecare fază a desfăşurării infracţiunii, parcurgând cu atenţie, în sens direct sau invers, drumul
presupus că a fost făcut de infractor.
Căutarea urmelor latente poate debuta din locul în care se presupune că a intrat infractorul, prin cercetarea
clanţelor uşii, a încuietorilor, a comutatorului, etc. Dacă s-a pătruns într-o încăpere prin spargerea geamului,
cioburile acestuia păstrează în condiţii bune urmele crestelor papilare. Căutarea urmelor va continua prin respectarea
drumului parcurs de infractor, în măsura în care se cunoaşte, terminând cu zona prin care a părăsit locul faptei.
Căutarea urmelor de mâini de-a lungul acestui itinerar, începe cu depistarea obiectelor apte de a primi şi
păstra asemenea urme, care obiecte, prin destinaţia, locul şi poziţia în care se află, ar fi putut fi atinse, mişcate sau
chiar utilizate în timpul săvârşirii infracţiunii. Abia după aceasta se procedează la examinarea amănunţită a fiecărui
obiect în parte presupus a fi purtător al unor urme de mâini. în interiorul unor case de locuit sau birouri, urmele de
mâini se caută pe uşile de la intrare şi mai ales pe clanţele acestora, întrerupătoarele de lumină, balustradele scărilor,
mobilier, robinete, etc. De asemenea, se mai caută urme de mâini pe instrumentele folosite de infractor, obiectele pe
care acesta le-a pierdut sau le-a abandonat, obiecte aparţinătoare victimei, îmbrăcămintea sau chiar corpul acesteia.
Când din starea de fapt rezultă că infractorul a utilizat autovehicule, pe care le-a abandonat, urmele de mâini se
caută pe volan, piesele de bord, portiere şi clanţele acestora, parbrizele şi geamurile laterale 106.
întrucât urmele latente sunt foarte greu de observat, în procesul cercetării la faţa locului nu se atinge niciun
obiect apt de a primi şi păstra urme de mâini, înainte de a fi examinat cu deosebită atenţie, utilizând mijloacele
tehnice recomandate de criminalistică 25.
Pentru uşurarea procesului de căutare a urmelor crestelor papilare se recomandă folosirea unei lanterne cu
care se va ilumina oblic obiectul presupus a fi purtător de urmă. O altă metodă, care se poate aplica în cazuri mai
deosebite, constă în pulverizarea unei soluţii pe bază de luminol pe obiectul presupus a fi purtător de urmă. De
asemenea, folosind lampa portativă de raze ultraviolete, urma va apărea într-o luminiscenţă specifică pentru un timp
scurt. în prezent se apelează la tehnici nedistructive de genul razelor laser sau surselor de lumină emise de aparatură
polylight.
Descoperirea urmelor este posibilă şi cu ajutorul lămpii portabile de radiaţii ultraviolete aflate în trusa
criminalistică. Folosirea acesteia, sau a unei surse incidente de lumină puternică, în condiţii de întuneric, în încăperi,
rămâne procedeul cel mai indicat pentru descoperirea urmelor papilare 26.
Stabilirea vechimii urmelor de mâini. Determinarea vechimii urmelor de mâini reprezintă o problemă
importantă de care se ţine seama atât în procesul descoperirii, cât şi în cel al revelării urmelor crestelor papilare.
în literatura de specialitate s-a arătat că stabilirea vechimii se face în funcţie de factori variaţi şi uneori este
relativă. Astfel, urmele de pe porţelan, sticlă, suprafeţe netede, lustruite sau lăcuite pot fi păstrate chiar ani de zile, în
vreme ce hârtia le păstrează câteva ore, în funcţie de calitatea ei. De asemenea, trebuie avuţi în vedere diverşi factori
de alterarea a urmelor, cum sunt, de exemplu, căldura, lumina solară, ploaia etc. Menţionăm, însă, că şi în condiţiile
unei ploi uşoare sau ale zăpezii, unele urme se păstrează neaşteptat de bine.
Determinarea vechimii aproximative a urmelor papilare debutează din momentul descoperirii lor, dar ea
continuă până în momentul expertizei dactiloscopice. în primele momente ale cercetării, stabilirea vechimii urmelor
este absolut necesară pentru alegerea mijloacelor adecvate de relevare (de exemplu, relevarea unei urme proaspete,
de circa o oră, prin prăfuire, poate să conducă la alterarea urmei din cauza îmbâcsirii). Fireşte că vechimea este şi un
element de care se ţine seama în interpretarea modului deformare a urmelor, ea oferind indicii privitoare la faptă şi la
persoana autorului.

Dorin Buzdugan, Iulian Darie, Aspecte practice privind valorificarea urmelor de mâini in cazul infracţiunilor de
105

omor, în Buletin de Criminologie şi de Criminalistică nr. 1/1995, Ministerul Public -Parchetul de pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie, p.101
106
Ion Mircea, op.cit., p.67.
O altă regulă de reţinut în vederea descoperirii urmelor este limitarea numărului persoanelor care efectuează
cercetarea numai la specialişti, pentru evitarea creării de urme suplimentare sau, mai rău, a distrugerii unor urme.
Recent, o echipă de criminalişti români a reuşit să elaboreze o metodă prin care se poate afla vechimea unei
amprente digitale şi grupa sanguina a celui care a lăsat-o.
Descoperirea stabileşte relaţia existentă între vârsta amprentei şi grupa sanguina a persoanei de la care
provine aceasta, generând, în acest fel, informaţii care susţin sau infirmă afirmaţiile subiecţilor despre propriile urme
create într-un câmp infracţional.
Datele sunt preluate din "Studiul asupra vechimii amprentelor digitale create de persoane cu grupe
sanguine diferite", care reprezintă o premiera mondiala si a avut ca punct de pornire necesitatea soluţionării
problemelor complexe care rezulta din practica curenta criminalistica si combaterea sau susţinerea afirmaţiilor
subiecţilor despre propriile amprente.
Astfel, conform acestui studiu, aflat încă în faza de omologare, materialul biologic si implicit amprentele
papilare provenite de la persoanele cu grupe sanguine diferite se comporta diferenţiat în timp, cu menţinerea
factorilor de mediu identici. Amprentele create de persoane cu grupele sanguine B si AB „îmbătrânesc" mai rapid
decât cele create de persoanele cu grupele sanguine 0 si A. Degradarea celulelor epiteliale latente în amprentele
papilare, după 180 zile, este de 93,43% pentru grupa 0 si de 99,85% pentru grupa B. Cele mai stabile celule
epiteliale sunt cele care aparţin grupei sanguine 0, urmate de cele ale grupelor de sânge A, AB si, in final, B 107.
Procedee de revelare a urmelor de mâini latente. Descoperirea urmelor papilare, relevarea acestora, poate fi
caracterizată drept unul dintre cele mai dinamice domenii ale tehnicii criminalistice, aceasta fiind influenţată de noile
descoperiri ştiinţifice. Sunt semnificative în acest sens, noile metode chimice de revelare a urmelor de mâini, ori de
descoperire a lor pe baza dispersiei luminoase, inclusiv a laserului.
în legătură cu metodele de revelare a urmelor de mâini se impun două precizări. în primul rând, acestea nu-
şi găsesc aplicarea numai în cercetările întreprinse la faţa locului ci şi în examinările făcute în laborator. în al doilea
rând, metodele mai jos menţionate nu sunt destinate în exclusivitate revelării urmelor papilare, multe dintre ele
găsindu-şi aplicare şi în revelarea urmelor formate de alte părţi ale corpului omenesc, cum ar fi, de exemplu, urmele
de buze sau de urechi.
Revelarea prin metode fizice - constă în pulverizarea de prafuri sau pudre cu granulaţie foarte fină pe obiectul
sau suprafeţele purtătoare de urme.
Revelarea prin metode chimice - se bazează pe reacţia dintre anumite substanţe chimice şi componentele
transpiraţiei (săruri, aminoacizi etc). Ex.: revelarea cu vapori de iod care se foloseşte îndeosebi pentru urmele aflate pe
hârtie şi pe pereţi; revelarea cu reactivi chimici de genul ninhidrinei (pentru urmele de pe hârtie) sau nitratului de argint.
Deşi în mod clasic revelarea urmelor de la faţa locului se face prin folosirea pulberilor, în literatura de
specialitate se discută din ce în ce mai mult şi despre metoda de folosire a vaporilor de cianacrilat (adesea denumită
metoda SUPER GLUE), la relevarea urmelor papilare latente, s-a dovedit a fi un instrument eficient pentru
investigatorii profesionişti.
Această metodă produce rezultate extraordinare în cazul obiectelor cu suprafeţe neporoase (metal, sticlă,
plastic etc.)108.
Revelarea urmelor de mâini de pe pielea umană - de neconceput p