Fdo.

Quijano

La voz a ti debida

I. Rosa Chacel (poemas publicados en La Gaceta Literaria, núm.27, año 1928)

Lipsă

Patru zeci de metri cubi de singurătate, camera.

Geaca pe cuier atârnată,
pălăria pe masă crezându-se craniu,
pantofii
unu înaintea celuilalt cu tendința de-a face pasul.
Și o eșarfă neagră lăsată la întâmplare.

Decolteu

Noaptea era un pumnal înveninat

cu izmă;
Fiorul său parfumat
Se cufunda în inima mea,
o stea tăie cu diamantul său
vitrina
...decolteului,
iar liniștea intonă cântul său de privighetoare.
Sufletul meu
—speriat când trecu frumusețea—
Ca o broască se avântă in apă.

1
Fdo. Quijano

II. Luis Cernuda, El tiempo (de Ocnos 1940-1963)

Timpul

Sosește uneori momentul în viață când timpul ne ajunge. (nu știu dacă exprim asta
bine.) Vreau să spun că începând cu o anumită vârsta ne vedem legați de timp și obligați
să ne bazăm pe el, ca și cum vreo viziune acerbă cu sabie scânteietoare ne-ar arunca din
paradis întâi, unde fiecare om a trăit odată desprins de înțepătura morții. Ani de
copilărie în care timpul nu există! O zi, câteva ore erau atunci cifre ale eternității. Câte
secole încap în orele unui copil?
Îmi amintesc acel colț din curtea casei natale, eu singur așezat pe prima treaptă a
scării de marmură. Lumânarea era stinsă, cufundând ambientul într-o penumbră
proaspătă, și pe pânză, pe unde se filtra cernută lumina amiezei, o stea își evidenția cele
șase vârfuri cu ciucuri roșii. Urcau până la balcoanele deschise, prin locul din curte,
frunzele late ale palmierilor,de un verde închis și strălucitor, iar dedesubt, în jurul
fântânii, erau agrupate tufișurile florale de oleandru și azalee. Se auzea apa curgând cu
un ritm constant, provocator de somnolență, iar acolo la fundul apei niște pești roșii
înotau cu mișcări agitate, strălucindu-le solzii într-o străfulgerare aurie. Dizolvată în
ambient, era o moleșeală care in mod lent îmi invada trupul.
Acolo, în absolută liniște estivală, întreținută de murmurul apei, ochii ațintiți către
penumbra limpede care sporea misterioasa viață a lucrurilor, am văzut cum orele
rămâneau neclintite, suspendate în aer, precum norul care ascunde un zeu, pure și
volatile, fără a trece.

2
Fdo. Quijano

III. Francisco Ayala, Susana saliendo del baño (revista Gallo, núm.2, 1928)

Susana ieșind din baie

Cele două robinete de nichel —păsări rare, agățate de învelișul neted al, căzii —
priveau, gânditoare, deja fară apă caldă nici rece, dramatismul capului său abandonat.
Cap cu alge verzui-roșiatice ce pluteau evadând din concavitatea de porțelan.
Apa, nici caldă nici rece, cânta în urechile sale —rozatice și catifelate scoici— o
melodie vioaie. Tremura în baie, pentru a-și devia formele. Îi înmulțea fiecare linie în
ondulări lichide. Și îi delimita gâtul cu un fir verde: capul extenuat —amorțiți și ochii
într-un vis maritim!— pe tava de cristal.
Un minut, flexibil și iminent.
Apăru un braț, ca un semnal. Brăzdat de vene. Curgând. (Cele cinci degete, înfipte
precum rădăcini în burete). Se deschise mâna, și buretele —stea bălaie— rămase pe o
caldă auroră de carne și porțelan.
Mâna-i atinse mângâietor și umed mlădierea conturului său. Apăru pe acea hartă netedă
insula unui umăr. Si gâtul metalic. Pe piept, două emisfere tremurânde —asemeni hărții
lumii din școală— cu apă și carmin. Abdomenul, genunchii...
Susana, călcând apa, aruncă un picior peste margine cu un gest îndrăzneț de ciclist,
pentru a-și face pielea albastră și roz precum o tablă de șah cu pătrate de plută și fără
căldură.
Înaltă, nemișcată, pregătită, în timp ce apa se precipita cântându-i condamnarea prin
tuburi de orgă, era admirația din oglindă, captivă într-o rola de film; a chiuvetei în stil
baroc pe care se plictisea un săpun negru, rotund și vegetal.
Se acoperi cu un cearșaf din cap până-n picioare. Capul, umed, tragic. Picioarele,
ațintite în poziție triunghiulară. Pliurile înfășurate pe corp...
Oglinda surâdea, precum o fereastra, pe masa de sticlă.

3
Fdo. Quijano

IV. Max Aub, Geografía (Fragmento) (revista Verso y prosa, núm.10/1927)

Geografia

Acelei zile care era luni și duminică din greșeală i se schimbau toate valorile; mașinile
plângeau cu o forța neobișnuită când văzură că de asemenea erau luate la plimbare, ușile
magazinelor rămâneau gură-cască când se vedeau deschise, chiar și soarele zilei de luni
când văzu pustiu orașul și pline câmpurile de flori multicolore (în acel an se purtau
pălariile cu culori puternice) își consultă agenda de buzunar și-și potență strălucirea.
Ziua de luni, refuzată din toate părțile, își găsi într-un sfârșit refugiu într-o întunecată
construcție și li se dezvălui muncitorilor transformată în insuportabilele note din La
internacional în timp ce ciocanele și nicovalele o refuzau și sudau de restul săptămânii.
Ea își puse bluza albă și melodia sa preferată, toate catargele erau cu pânzele sus , iar
ei ii trecea prin cap să hoinărească printr-o rezervație naturală nouă de seara până
dimineața. Deja nu mai recunoștea turele obișnuite; confuză sau poate amețită de la
atâtea mirosuri neașteptate, închise ochii și se simți alta, alta, dar fiind aceeași; luni care
era duminică din greșeala.
[...] Au mers în câmp, escapadă de adolescenți, în acea dimineață. Ce bucurie
tinerească au adus ca și cum ar fi fost fructul oprit! Obișnuiți cu marile culori ale mării,
diferitele 2nuanțe de verde ale copacilor și ale ierburilor amestecate cu razele de soare,
roșiile galbene, galbenele roșii și bucățelele de cer decupate de puzzle-ul păduricii li se
păreau lucru mic și de joacă. Araucariile, castanii, bananierii, teii, fagii, toți formați din
bucățele de culori, nu erau pentru ei —trandafirii, trifoiul, iarba— decât niște colorații
pure presărate din abundență; odihnindu-se sau mișcate de către vânt. Natura își
pierduse viața pentru a se transforma, ruptă in firmituri infinite, într-o mare cutie cu
fragmente colorate, precum cea pe care ea o scotea in zilele cuprinse de plictiseala de pe
raftul cel mai înalt al dulapului și care de fiecare dată îi producea o surpriză când alegea,
amestecată printre îmbinări violente de culoare, o bucată din cel mai uitat costum vechi.
Puțin vorbiră, ținându-se de mână în dimineață. Soarele în acea zi senină o făcu doar
să zică, apropiindu-se —Cum? — de el, în fața unor copii care coborau iuți o pantă: «Mă
sperie copiii, alergând așa». Iar privirea sa, atât de vagă, atât de evazivă, fixată în a lui,
se sfârși într-o clipă.
Culorile din interiorul pământului, nu le păreau a fi culori, atât de mici, albastrul
mării! Cerul!
Ea nu voia să știe ce o aștepta în fiecare zi, chiar dacă făra să vrea a început să stie,
precum străinii care sunt in treacăt printr-o țară, disprețuiesc învățarea limbii indigene și
spre deranjul lor li se introduce prin toate cele cinci simțuri, iar într-o zi își dau seama că
au spus : ”gracias”, ”merci” sau ”danke sehr”. Și atunci a început să se gândească la el.
Într-o zi în care nu a putut merge și ea avea deja ideea preconcepută —ea nu știa, nu—
de a se plictisi, de la geam luă atlasul și se duse, singură, să călătorească prin deșerturi.
În acea zi linștită îi duse dis-de-dimineață, proaspăt, abia tăiat, un trandafir al
vânturilor (busolă), trandafir atât de înmiresmat.
Strâmtoarea din Malaca, spaima ca Sumatra să vireze și să-i strivească împotriva
peninsulelor Siam, Borneo, marea meridională a Chinei. Ore de nebunie! Lumini, flori,
culori combinate în focuri de artificii. Padang, Pageh, Singapur, Bin-tuan, Kvinhon

4
Fdo. Quijano

Gayú; Basilian în marea din Jolo, roșu, verde, galben, negru, roz, jad și așa până la
Formosa pentru rugăciuni în Santo Domingo din strâmtoarea Balitang. De la atâta
căldură se amețea și totul îi dansa împrejur, paralele și meridiane ale imaginației sale,
dând ture rapide și dulci, pietroi care căzuse în marea inconștiență a sufletului său și
care ar fi început să formeze — dupa ce moare— circumferințe concentrice până la
infinit, care o amețeau. Și când simți cum i se sația dragostea în gură — ea ce stia?
îmbibată în culori: Macarser, Surabaya, Pantar!—. Țipă de dezgust și începu să plângă,
fără a ști exact ce făcea. Nici el, stând cu spatele la port, iși învârtea pălaria de marinar,
stele în sus, stele în jos, și simțea cum inima lui în același mod, în același timp, urca,
cobora, dând ture. Înspaimantat de sine plecă crezând că este pentru totdeauna.
Pe un butoi, în fața unei bărci stătu mult timp cu mintea goală gândindu-se, rotind și
tot rotind stelele de pe pălaria lui de marinar până se aprinseră, în același timp, luminile
orașului și cele ale cerului —oare o fi fost același comutator? Se abătu gândind—. Apoi
cu fața înspre mare, briza îl gâdila pe abdomen cu un cârlionț care i se legăna din frunte,
adormi.
Zâmbea văzând cum se juca —era un copil— cu ea —era o copilă— aruncându-și
insule una după alta și apoi, obosiți, la marginea drumului s-au oprit să ia o gustare,
împărțită în jumătăți, precum niște frați buni: ea America de Nord și el America de Sud,
chiar dacă apoi s-au ciondănit, spunând ea că are gust de sare, iar el in schimb a îndulcit.

5
Fdo. Quijano

V. Vicente Aleixandre, Noche: ronda y síntesis, (en Verso y prosa, núm.5, 1927)

Cunoaștere

Ea și eu, așezați pe coasta râului obscur, ațâțam strălucirile de oțel cu privirile

noastre, îndreptându-ne ușor atenția către suprafața netedă. Îi dădeam strălucire râului în
mod forțat cu un du-te-vino de priviri care-l făceau să lucească sub înalta lună rece,
întinsă tablă solidă fără dubii, ce putea fi încercată.
Ce așteptam? Ca toată umbra să ni se fi deschis precum un fruct generos, împărțit în
sferturi vineții, surprinzător cu semințe înstelate, dacă am fi știut să privim în sus, către
întunecata capă albastră a cerului, nepăsător. Dar, ah! Căci nu ne ocupăm decât de noi
înșine. Eu preluam din ochii săi —ai ei— ceea ce lipsea din ai mei, albaștri: un taifun de
negreață foarte violent care știa să soarbă la timp toate tenebrele, reci sau arzătoare, care
răscolite în mod liniștitor ne ofereau niște nopți jilave, ce debordau din vasele sale de
abanos. Și ea învăța din ai mei, albaștri, ceea ce încă ignora: să copieze nașterea
albastră, pură, care apărea în încețoșatul așternut al aurorei, a râului vioi care în fiecare
dimineață venea pentru a se așterne înaintea noastră și la îndemână.
Distrași de cunoașterea reciprocă, nu vedeam crupa nopții cum sărea din oră în oră
nerăbdătoare, de la poalele munților de pe verdele opac, de pânză, și avansând
silențioasă, părul strălucitor, copitele-i iuți, până în vadul râului mărginaș. În curând
urma să-și parcurgă tot drumul. Iar noi care eram acolo mai exact pentru a ne bucura de
el, nu ne dădeam seama. Ținându-ne de mână, neclintiți (atenția precum un singur sânge
pe care-l simțeam alergând prin venele noastre, același, trecând de la unul la celălalt,
fără excepție, în tranzit extrem de dulce, cu bătăi alternative), limfa noastră era coroana
unică de coral static, înfipt în sol de către tălpile noastre, îmbinat aproape în mod
vegetal de degetele noastre. Păream născuți acolo, pe acea formă absorbantă ridicați din
suprafața pământului, cu frunțile împrospătate de o radianță difuză, lăptoasa, călduță
pentru pielea noastră, cu lingușirea murmurândă a naturii.
Dar nu vedeam noaptea. Nici nu o simțeam trecând. Mai exact deja traversa râul prin
vadul său umbrit. Se vedea că urma poteca prevăzută de astrologi. Gâtul curbat se
unduia ascuns, fără călăreț. Pegas liber fără aripi coborî pe pământ, din înalții munți,
întârziat; fără zgomot, cu pas silențios, dar cu gest cutremurător —Gestul! —, zburătuit,
care ne-ar fi asurzit de tot. Până să traverseze apele, dense, pentru a se revărsa, în
luncile adânci, dezgolite, tăcute, imense ale zorilor de zi, să-și înceapă ultimul galop și
să se piarda în zare, să se evapore printre cortinele gri, roz, fucsia, opalescente.
Dar noi nici nu ne-am dat seama. Cu smalțuri albastre de lac, pe ea, și pe mine cu
furtunoase valuri sumbre, în ochi, ne surprindeau primii zori.