Sunteți pe pagina 1din 4

Arta poetica moderna,

interbelica ,,EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII’’


LUCIAN BLAGA

INTRODUCERE

   Lucian Blaga este un poet, prozator, dramaturg interbelic modernist; este filozoful ale cărui idei despre cunoaștere se
regăsesc în creația lirică prin conceptele de cunoaștere luciferică și paradisiacă, idei redate prin intermediul metaforelor
plasticizante și revelatorii.

   Poezia ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul ”Poemele luminii”, publicat în anul 1919, într-o


perioadă de efervescență culturală când în literatura română se manifestă două curente literare: modernismul,
promovat de criticul E. Lovinescu la revista și cenaclul “Sburătorul” și tradiționalismul,  manifestat în jurul revistei
“Gândirea” a lui Nichifor Crainic. Poezia se încadrează în modernismul expresionist prin: caracterul de artă poetică,
exacerbarea eului, elementele de prozodie (ingambamentul), preocuparea pentru esențe, prezentarea misterului
universal ca sens al existenței, al artei, al poeziei.

Pornind de la “mutații estetice” lovinesciene, generatia interbelică a poetilor modernisti cultiva o lirica metafizică,
reflexivă, a eului măcinat de trăiri contradictorii, precum şi libertatea prozodică. Expresivitatea şi ambiguitatea
limbajului poetic se realizează, în textele moderniştilor, îndeosebi, prin metafore originale, insolite, cu inepuizabile
posibilităţi de interpretare.

Lucian Blaga, unul dintre cei trei mari reprezentanţi ai modernismului poetic interbelic, alături de Tudor Arghezi şi de
Ion Barbu, este şi creatorul unui univers filozofic original, care stă la baza liricii sale.

Un concept al filozofiei lui Blaga este „Cunoaşterea”. Autorul o distinge pe cea „paradiziacă”, adică raţională, a omului
de ştiinţă care urmăreşte să lămurească aspectele lumii înconjurătoare, în felul acesta distrugându-i tainele, de cea
„luciferică”, a artistului, care protejează misterele, astfel, amplificându-le. De asemenea, Blaga asociază celor două
„cunoașteri” metaforele „plasticizantă” şi „revelatorie”. Prima inlocuieste expresia directa, fiind o simpla substituire a
limbajului denotativ cu limbajul figurat, in timp ce metafora revelatorie are drept rol imbogatirea sensurilor, anularea
intelesului obisnuit, revelarea si potentarea unui mister.

TRĂSĂTURI CURENT
Modernismul s-a manifestat la inceputul secolului al XX-lea ca forma a spiritului novator in arta si in cultura, opunandu-
se, astfel, traditionalismului. Modernismul literar cuprinde, in sens larg: simbolismul, expresionismul si avangarda.

Termenul modernism a fost impus, la noi, de E. Lovinescu, mentorul grupării şi al revistei Sburătorul (1919), care a
sustinut sincronizarea literaturii romane cu cea occidentala.

    O prima trăsătură modernistă a poeziei este caracterul de artă poetică. Tema poeziei este raportul dintre eu și univers
și atitudinea poetică în fața marilor taine ale existenței. Viziunea despre lume a eului se confundă cu viziunea despre
poezie. Blaga accentuează ideea acestui raport dintre poet și lume și dintre poet și creație. Rolul poetului nu este acela
de a descifra, ci de a spori, prin creație, tainele lumii.

    A doua trăsătură modernistă se regăsește la nivelul prozodiei. Poezia este structurată sub forma unui monolog liric
construit prin tehnica ingambamentului ce presupune formularea cu majusculă a unei idei principale și continuarea ei cu
litera mică sub formă unui discurs fluent. Versurile se grupează în trei secvențe lirice, fără strofe și rime, versurile având
măsură inegală. Versul liber presupune existența unui ritm interior și constituie un element de modernitate.
   Tema poeziei ilustrează condiția creatorului în raport cu propriul univers liric, concepția acestuia despre cunoaștere și
creație. Autorul afirmă că secole de-a rândul, filozofii au încercat să descifreze rațional tainele lumii, dar n-au reușit, de
aceea azi ei nici nu mai cred că este posibil. Singura atitudine înțeleaptă este aceea de a contempla misterele fără a-ți
propune să le înțelegi, ci să le amplifici prin creație.

INCADRARE IN CURENT
Opera „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este o poezie modernistă prin temă, prin procedeele artistice inedite,
prin libertatea prozodică.
Tema cunoaşterii nu doar că este de natură filozofică, ci şi tratată într-o manieră cu totul nouă, originală, de către
un poet – filozof.
Metaforele – corola de minuni a lumii, vraja nepătrunsului ascuns, adâncimi de întuneric, largi fiori de sfânt mister
sunt insolite. De asemenea, simbolurile misterelor – flori, ochi, buze, morminte – sau cel al cunoaşterii – lumina –,
comparaţia amplă care alcătuieşte o secvenţă lirică distinctă dau expresivitate şi originalitate limbajului poetic blagian.

Autorul ignoră, în spirit modernist, toate convenţiile prozodice. Versurile din „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” nu
se supun schemei clasice, fiind albe, deci fără rimă şi inegale, cu un ritm interior. Tehnica ingambamentului, minuscula
folosită la începutul majorităţii versurilor contribuie, de asemenea, la încadrarea poeziei în direcţia modernistă.

IDEI POETICE
Prima imagine relevantă pentru temă este antiteza între două tipuri de cunoaștere redate prin metaforele: “lumina
mea”  și “lumina altora”. Celor două tipuri le corespund verbe antonimice :”eu cu lumina mea sporesc” , ”lumina altora
sugrumă” .
Cunoașterea paradisiacă, rațională, reduce misterul, dar nu îl elucidează pentru că se opune limita cunoașterii
umane, “bariera marelui Anonim”. Acest tip de cunoaștere are un efect distructiv asupra misterului: “sugrumă vraja
nepătrunsului ascuns“, ucide “cu mintea tainele”.
Cunoașterea poetică (luciferică) divide obiectul într-o parte care se arată, supusă contemplării poetice și o
parte care se ascunde dincolo de obiectul cunoașterii, misterul. Blaga este numit poet transcendental, căci amplifică
misterul cu ajutorul metaforelor revelatorii. Enumerația “în flori, cu ochi, pe buze ori morminte” detaliază imaginea
corolei de minuni a lumii, fiecare termen reprezentând un mister. Ochiul devine “izvorul nopții”, florile simbolizează
arta, sensibilitatea, buzele redau ideea comunicării semnificante, iar mormintele presupun misterul de dincolo de
“marea trecere prin lumină”.

   O a doua idee poetică o reprezintă comparația amplă a cunoașterii poetice cu razele albe ale lumii ce
“mărește…taina nopții”. Poetul îmbogățește “întunecata zare” adăugând emoție și frumusețe prin potențarea
misterului: ”căci tot ce-i ne-nțeles/ se schimbă-n ne-nțelesuri și mai mari” Blaga compară efectul luminii selenare cu
iluminarea artistică a lumii prin poezie. „Lumina lunii” nu risipește întunericul nopții, ci sporește misterul, prin
amplificarea umbrelor. Artistul și lumina au aceeași menire: de a crea un univers neclar, în care toate elementele devin
interpretabile. De fapt, poezia nu explică, ci sugerează, adică „îmbogățește” „corola de minuni a lumii”, prin simboluri
care deschid drumul unui mare număr de interpretări, amplificând emoția receptării. Metafora cuprinsă în versul „cu
largi fiori de sfânt mister” sugerează vibrațiile sufletului poetului.

În prima secvenţă lirică, verbele sinonime „nu strivesc” şi „nu ucid”, se raportează la „tainele / ce le-ntâlnesc în
calea mea”. Astfel, se exprimă opţiunea creatorului pentru „cunoaşterea luciferică”. Aceste taine sunt relevate printr-o
enumeraţie de simboluri metaforice: “flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”. „Florile” sunt expresia frumosului, a naturii, a
vieţii; „ochii” simbolizează cunoaşterea; „buzele” - rostire şi sărut, deci iubire, iar „mormintele” - taina morţii, destinul
postum.

Următoarea secvenţă lirică se bazează pe mai multe opoziţii semantice. Prima este reprezentată de structurile poetice
“lumina altora” (metaforă a „cunoaşterii paradizicace”) şi „lumina mea” (metaforă a „cunoaşterii luciferice”). O altă
opoziţie se realizează între verbele “sugrumă” şi „sporesc”, care exprimă consecinţele celor două tipuri de
„cunoaştere”. Astfel, verbul „sugrumă”, sinonim cu „ucide”, „distruge”, exprimă apropierea de tainele lumii prin
raţiune, cu mijloacele omului de ştiinţă, în vreme ce verbul la persoana I „sporesc”, cu sensul „nuanţez”, „amplific”,
defineşte atitudinea artistului.

Urmează o comparaţie amplă a atitudinii artistului cu imaginea enigmatică a lunii care, în mod paradoxal, prin lumina
ei, „nu micşorează, ci tremurătoare / măreşte şi mai tare taina nopţii”. Altfel spus, luminozitatea difuză a astrului
nocturn nu identifică obiectele aflate sub propriile-i raze, ci le dilată contururile, dându-le forme nebănuite, misterioase.

Ultimele două versuri ale poeziei alcătuiesc un enunţ cauzal: “căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte”, prin
intermediul căruia Creatorul îşi mărturiseşte sentimentul ce stă la baza opţiunii sale pentru „cunoaşterea luciferică”:
iubirea faţă de tainele lumii.

ELEMENTE COMPOZIȚIE OPERĂ

   În ceea ce privește elementele de compoziție, un aspect important îl reprezintă însuși titlul, element paratextual ce
anticipează tema cunoașterii. Titlul este o propoziție dezvoltată având ca subiect pronumele de persoana I, eu, marcă a
eului liric ce anticipează lirismul subiectiv, dar și caracterul de artă poetică. Verbul la forma negativă (nu strivesc)
atribuie eului o atitudine de protejare a tainelor lumii redate prin metafora revelatorie “corola de minuni”. Corola,
simbolul perfecțiunii, presupune totalitatea petalelor unor flori, iar la sens conotativ sugerează totalitatea elementelor
lumii văzute ca obiecte ale cunoașterii poetice,  minuni sau mistere, supuse contemplării poetice.

Un alt element de compoziție ilustrează exacerbarea eului, reliefată prin frecvența pronumelor și a verbelor de
persoana I, singular, ceea ce indică lirismul subiectiv: “eu nu strivesc”, “eu cu lumina mea”, “dar eu/ eu cu lumina mea”.
În poezie se folosesc cuvinte din câmpul semantic al nopții incluse în structuri metaforice (“adâncimi de întuneric“,“
întunecata zare“) și al luminii (“cu razele ei albe luna“ ) în consens cu ideea poetică. Eul liric e marcat de pronumele la
persoana I: „eu”, adică poetul, artistul. În concepția lui Blaga, arta reprezintă un mod de cunoaștere pe care el o
definește poetic prin sintagma „eu, cu lumina mea”, așezând actul de creație deasupra simplei căutări spirituale. Pentru
el, simbolul luminii capătă sensurile cunoașterii ca act de înălțare, deoarece lumina eliberează ființa și-o pune în
legătură cu Dumnezeu.

Astfel, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” se încadrează în lirismul de tip subiectiv. Subiectivitatea
limbajului poetic rezultă din tonul confesiv, al “autocomunicării”, întreținut de mărcile, foarte frecvente, ale eului liric:
verbele la persoana I nu strivesc, nu ucid, sporesc, îmbogăţesc; pronumele personal eu, adjectivul pronominal posesiv
mea.

În concluzie, poetul propune prin creația sa o nouă viziune asupra lumii formate din “mistere” ce nu pot fi descifrate și
reflectă viziunea despre creație și cunoaștere a poetului-filozof. „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” sintetizează
ideile filozofice ale omului comun, cuprinse în Trilogia cunoaşterii.  Este este o autobiografie lirică, deoarece exprimă
concepţia lui Blaga despre lume şi despre eul creator, precum şi o viziune inedită asupra lumii. Prin acest text, 

,,EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII’’


LUCIAN BLAGA
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

şi nu ucid

cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc

în calea mea

în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

Lumina altora

sugrumă vraja nepătrunsului ascuns

în adâncimi de întuneric,

dar eu,

eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -

şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna

nu micşorează, ci tremurătoare

măreşte şi mai tare taina nopţii,

aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare

cu largi fiori de sfânt mister

şi tot ce-i neînţeles

se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari

sub ochii mei-

căci eu iubesc

şi flori şi ochi şi buze şi morminte.