Arta poetica moderna,

sincronism; interbelica ,,TESTAMENT’’

TUDOR ARGHEZI

Modernismul poeziei ,,Testament’’ este argumentat prin structura compoziţională, cele şase strofe
inegale se constituie în secvenţe lirice ideatice, în care poetul îşi exprimă în mod direct concepţia despre
cuvânt, poezie şi creaţie artistică, accentuând condiţia artistului în lume, idei ce înscriu poezia în specia artă
poetică.
Tema poeziei o reprezinta creatia literara in ipostaza de mestesug, creatie lasata ca mostenire unui fiu
spiritual. Textul poetic fiind conceput ca un monolog adresat de tata unui fiu spiritual caruia ii este lasata
drept unica mostenire. Acesta exprimă concepţia lui Arghezi despre artă, definind programatic întreaga sa
operă lirică, în care cuvântul este atotputernic, un stăpân absolut al Universului, iar creaţia literară este rodul
harului divin şi al trudei.
Pentru Arghezi, toate cuvintele au dreptul la poezie, el selecteaza cuvinte din toate sferele vocabularului
(arhaisme, regionalisme, cuvinte populare, neologisme) poetul fiind pus astfel in postura de mestesugar,
artizan al cuvantului.
Titlul textului poate fi interpretat in doua moduri, denotativ care semnifica un act juridic si conotativ in care
poetul isi exprima dorinta testamentara de a lasa urmasilor sai o valoare spirituala identificata in cuvantul
“carte” .
Incipitul, conceput ca o adresare directa a eului liric catre un fiu spiritual, contine ideea cunoasterii spirituale
“un nume adunat pe-o carte”, care devine simbol al identitatii obtinute prin cuvant.
O prima scena poetica semnificativa este “Aseaz-o cu credinta capatai/Ea e hrisovul vostru cel dintai.”
care face referire la prima carte cunoscuta de catre omenire, Biblia – aceasta fiind un indrumator al
oamenilor.
O a doua scena poetica semnificativa este “Slova de foc, slova faurita” – prima referindu-se la cuvinte
neprelucrate, brute, nemestesugarite, iar cea din urma se refera la un limbaj prelucrat, mestesugarit al
poetului.
Prin vocativul ,,fiule’’, poetul intelege o intreaga generatie de tineri care are datoria de a prelua aceasta zestre
culturala, cartea devenind treapa dintre generatii.
In opera lui Arghezi mai apare si notiunea de estetica a uratului, reprezentand faptul ca frumosul poate avea
radacini in urat sau prin transformare estetica, uratul poate deveni frumos – “Din bube, mucigaiuri si noroi/
Iscat-am frumuseti si preturi noi”.
Incipitul poeziei atestă lirismul subiectiv și cuprinde primele două versuri în care se concentrează ideile de
bază a întregii poezii, și anume, importanța operei, truda creatorului, poetul sfidând limitele timpului prin
creație. Adverbele de negație (“nu”) sugerează importanța moștenirii.
În ultimele trei versuri, eul liric se exprimă simbolic prin metafora robului, a truditorului care își
încredințează întreaga opera Domnului, adică cititorului. Modestia artistică evidențiază o exprimare
ceremonioasă deoarece relația dintre cei doi presupune un gest de prietenie reciprocă și un act nobil de
încredere.
Simetria incipit-final iese în evidență prin preluarea pronumelui “ți”, marcă a adresării directe, prin
formularea ceremonioasă “Domnul”, sugerând respectul arătat cititorului.
Evoluţia spirituală este simbolizată prin instrumentele proprii muncii fizice, „sapa” şi „brazda”, omenirea
progresând către o activitate intelectuală, „condei”, „călimară”: „Ca să schimbăm acum, întâia oară, / Sapa-n
condei şi brazda-n călimară”. Inovaţia stilistică se este punctată prin valorificarea estetică a cuvintelor, cărora
le dă o nouă semnificaţie, întrucât cuvântul este, în viziune argheziană, atotputernic: „Le-am prefăcut în
versuri şi-n icoane. / Făcui din zdrenţe muguri şi coroane, / Veninul strâns l-am preschimbat în miere, / Lăsând
întreagă dulcea lui putere”. Versurile definesc totodată şi estetica urâtului prin relaţiile de opoziţie ale
sintagmelor poetice: „zdrenţe / muguri şi coroane”, „venin / miere”.
Menirea poetului este de a ilustra în poezia sa durerile neamului românesc, imaginea grotească a stăpânului.