Sunteți pe pagina 1din 59

ȘCOALA NAȚIONALĂ DE STUDII POLITICE ȘI

ADMINISTRATIVE

FACULTATEA DE ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

LUСRАRЕ DЕ LІСЕNŢĂ
PRІNСІPІІLЕ DRЕPTULUІ

СΟΟRDΟNА TΟR ȘTIINȚIFIC:


LECT. UNIV. DR. GABRIELA VARIA

АBЅΟLVЕNT
MĂNATU MIRELA DANIELA

IUNIE
2021
CUPRINS

INTRODUCERE.............................................................................................................................. 3
1. ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ..................................................................................................... 5
1.1. CONCEPTUL DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ.................................................................... 5
1.2. SFERA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE..................................................................................... 9
1.3. CONŢINUTUL ACTIVITĂŢII ADMINISTRAŢIEI PUBLICE............................................. 12
1.4. CARACTERISTICILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE.......................................................... 13
2. PRINCIPIILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE........................................................................... 17
2.1. PRECIZĂRI............................................................................................................................. 17
2.2. PRINCIPIUL DESCENTRALIZĂRII..................................................................................... 19
2.2.1. CONŢINUTUL PRINCIPIULUI DESCENTRALIZĂRII.................................................... 19
2.2.2. CADRUL LEGISLATIV AL DESCENTRALIZĂRII.......................................................... 20
2.2.3. BENEFICIILE DESCENTRALIZĂRII................................................................................ 21
2.2.4. TRANSFERUL DE COMPETENŢE ÎN CADRUL PROCESULUI DE
DESCENTRALIZARE................................................................................................................... 23
2.2.5. DESCENTRALIZAREA ŞI SUBSIDIARITATEA.............................................................. 24
2.3. PRINCIPIUL AUTONOMIEI LOCALE................................................................................. 25
CONŢINUTUL PRINCIPIULUI.................................................................................................... 26
CADRUL LEGISLATIV AL PRINCIPIULUI AUTONOMIEI LOCALE.................................... 27
2.3.3. AUTORITĂŢILE PUBLICE LOCALE PURTĂTOARE ALE AUTONOMIEI LOCALE . 28
2.4. PRINCIPIUL DECONCENTRĂRII SERVICIILOR PUBLICE............................................. 29
2.4.2. CADRUL LEGISLATIV AL PRINCIPIULUI DECONCENTRĂRII..................................31
2.4.3. TERMINOLOGIA DIN SFERA DECONCENTRĂRII....................................................... 32
2.4.4. ATRIBUŢIILE SERVICIILOR PUBLICE DECONCENTRATE........................................ 32
2.4.5. SERVICIILE PUBLICE CARE FAC OBIECTUL DECONCENTRĂRII............................33
2.5. PRINCIPIUL ELIGIBILITĂŢII AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
LOCALE......................................................................................................................................... 34
2.5.1. CONŢINUTUL PRINCIPIULUI ELIGIBILITĂŢII............................................................. 34
2.5.2. CADRUL LEGISLATIV AL PRINCIPIULUI ELIGIBILITĂŢII........................................ 35
2.6.2. CADRUL LEGISLATIV AL PRINCIPIULUI LEGALITĂŢII............................................38
2.5.3. CATEGORII DE ACTE NORMATIVE CU FORŢĂ JURIDICĂ SUPERIOARĂ A CĂROR
RESPECTARE ESTE CERUTĂ DE PRINCIPIUL LEGALITĂŢII.............................................. 39
CAPITOLUL 3............................................................................................................................... 42
FUNCŢIA PUBLICĂ ÎN SPAŢIUL COMUNITĂŢII EUROPENE.............................................. 42
3.1. Funcţionarii publici europeni şi funcţia publică europeană...................................................... 44
3.2. CARIERA FUNCŢIONARILOR PUBLICI EUROPENI........................................................ 46
CONCLUZII................................................................................................................................... 52
BIBLIOGRAFIE............................................................................................................................. 54

2
INTRODUCERE

Prezenta lucrare are la bază modul în care funcţionează, este organizată


administraţia publică locală şi principiile pe care se întemeiază aceasta, cu ajutorul
autorităţilor publice locale şi a resurselor necesare.
Am ales această temă de lucrare de licenţă deoarece este foarte important de ştiut
cum administraţia publică satisface interesul public, cum administraţia asigură organizarea
executării şi executarea în concret a legilor, precum şi principiile pe care se fundamentează
administraţia publică locală.
Această lucrare de licenţă este structurată pe trei capitole, incluzând o prezentare a
administraţiei publice, a principiilor administraţiei publice locale precum şi un studiu de
caz privind aplicarea acestor principii într-o anumită unitate administrativ-teritorială.
În primul capitol am efectuat o scurtă introducere a ceea ce semnifică noţiunea de
administraţie publică, mai exact ea reprezintă activitatea pe care statul o desfăşoară în mod
continuu şi permanent a unor trebuinţe în vederea satisfacerii unui interes general. Astfel,
noţiunea de administraţie capătă două sensuri principale, pe de-o parte, ea exprimă modul
în care sunt rezolvate treburile cu caracter public, procedeele şi modul în care sunt
gestionate serviciile publice, iar pe de altă parte aceasta reprezintă ansamblul autorităţilor
care conduc aceste treburi publice.
În cel de-al doilea capitol, am prezentat principiile pe care se organizează şi
funcţionează administraţia publică locală. Aceste principii reprezintă un ansamblu de reguli
de bază care trebuie respectate cu stricteţe pentru ca administraţia publică să fie eficientă în
sistemul ei, cele mai importante fiind: principiul descentralizării, al autonomiei locale şi al
deconcentrării serviciilor publice. Pe lângă aceste principii se mai adaugă conform Legii
215/2001, republicată şi actualizată, următoarele: principiul eligibilităţii autorităţilor
administraţiei publice locale, principiul legalităţii şi principiul consultării cetăţenilor în
probleme locale de interes deosebit.
Principiul descentralizării a fost consacrat în art. 120 alin. (1) din Constituţia
României din anul 1991, în urma revizuirii acesteia prin Legea nr. 429/2003.
Descentralizarea reprezintă procesul transferului de autoritate şi responsabilitate
administrativă şi financiară de la nivel central la nivel local.
Principiul autonomiei locale se referă la dreptul şi capacitatea efectivă a
autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în
interesul colectivităţilor locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condiţiile legii.

3
Principiul deconcetrării serviciilor publice constă în transferarea unora din
atribuţiile autorităţilor administraţiei publice centrale de specialitate către un serviciu
determinat al lor în unităţile administrativ-teritoriale.
Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale constă în aceea că
aceste autorităţi se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile
Legii nr. 67/2007 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.
Principiul legalităţii reprezintă acea regulă fundamentală de drept în temeiul
căreia toate subiectele de drept - persoane fizice si juridice, autoritaţi de stat şi organizaţii
neguvernamentale, funcţionari şi cetaţeni, străini, etc.- au îndatorirea de a respecta
Constituţia, legile şi celelalte acte juridice, normative şi individuale, întemeiate pe lege şi
aplicabile raporturilor sociale la care participă.
În cel de-al treilea capitol, denumit generic Funcţia publică în spaţiul comunităţii
europene am făcut vorbire despre aplicarea principiilor administraţiei publice locale în
cadrul Uniunii Europene.

4
1. ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ
1.1. CONCEPTUL DE ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

Originile conceptului de administraţie publică nu pot fi despărţite de stat, putere


publică, autoritate. Termenul de „administraţie” derivă din dreptul roman unde „ad
minister” avea sensul de „a sluji, a duce la îndeplinire o misiune comandată”. Noţiunea
provine din termenul latin „minister”, care înseamnă servitor, minister şi este în legătură cu
noţiunea de „magister”, care îl desemnează pe stăpân, căruia i se subordonează servitorul şi
1
pe care acesta trebuie să-l slujească. Prin urmare, administer ar avea semnificaţia de
executant, slujitor.
Doctrina franceză a interpretat sensul verbului administer de la a administra, a
conduce până la a gospodări asociindu-l pe un ministru cu un gospodar, cu un servitor.
Conceptul „administraţie” a fost interpretat în dicţionarul politic român cu toate
2
semnificaţiile, printre care:

perioadă în care o persoană executivă îndeplineşte o funcţie în stat

ştiinţa si arta conducerii afacerilor politice sau private în mod eficient

ansamblul de activităţi care permite menţinerea ordinii publice şi satisfacerea

unor nevoi de ordin general



acţiune de aplicare a politicilor unui guvern

ansamblul instituţiilor ce asigură îndeplinirea funcţiilor statului în baza
prevederilor Constituţiei

aparat de stat a cărui organizare este dependentă de regimul politic existent într-
o ţară dar care în acelaşi timp se separă de politic pentru a exercita propriile sale funcţii:
aplicarea legilor, păstrarea ordinii publice, prestarea de servicii pentru populaţie, realizarea
raporturilor directe ale puterii cu cetăţenii.
Apelând la Dicţionarul Limbii Române, se constată explicarea substantivului
administraţie într-un sens instituţional: totalitatea autorităţilor administrative existente într-
un stat, secţie sau serviciu, care au în competenţă probleme administrative (concis, au în
competenţă, organizarea executării şi executarea în concret a legilor, precum şi actul de
3
organizare şi realizare a conducerii).

1 Adrian Gorun, Tiberiu Horaţiu Gorun, Petre Mareş, Elemente de administraţie publică- Studii
Comparative, Editura Biblioteca, Târgovişte, 2009, p. 9.
2 Ion Rusu, Drept Administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 9.
3 Adrian Gorun, Horaţiu Tiberiu Gorun, Elemente de epistemologie juridică. Administraţia publică şi
mediul ei. Actele administrative, Editura Academica Brâncuşi, Târgu-Jiu, 2010, p. 47.
Prin administraţie publică locală se înţelege totalitatea organismelor statului care
sunt chemate să satisfacă interesele care nu sunt generale, ci privesc, în primul rând
grupările omeneşti din localitate. Titularii cărora le sunt încredinţate administrarea acestor
interese, nu deţin puterea de la autoritatea centrală, ci de la corpul electoral local, pe cale
de alegere. Aceşti titulari sunt însă şi ei subordonaţi autorităţii centrale, reprezentată prin
Guvern, care îşi exercită dreptul său de coordonare şi unitate a statului pe calea tutelei şi a
controlului.
Prin administraţia publică se realizează funcţia executivă a statului, întrucât ea are
ca sarcină organizarea executării şi executarea în concret a legilor. Administraţia publică
din România cuprinde organele administraţiei publice centrale şi serviciile lor
descentralizate, precum şi organele administraţiei publice locale. Toate aceste autorităţi
publice îşi desfăşoară activitatea sub conducerea generală a Guvernului, care este şeful
puterii executive.
Statul, ca şi individul, urmăreşte prin activitatea sa diferite scopuri, care pot fi de
natură politică, economică, socială, culturală, etc.
Doctrina franceză reliefează importanţa sintagmei “activitate de natură
administrativă", considerând că activităţile administrative sunt extrem de variate, de la
“administraţiile publice ori gestiunea unei întreprinderi industriale sau a unui domeniu
4
agricol până la administraţia bisericii”.
Cunoscutul autor de drept administrativ, prof. Antonie Iorgovan surprinde tema
motivaţiei în ştiinţa dreptului administrativ, precizând că: „Orice activitate de natură
administrativă este o activitate realizată de un grup de oameni pentru a satisface nevoi şi
interese ale altor grupuri de oameni”, concluzionând că „nu se poate face abstracţie de
dimensiunea socială a faptului administrării, oricât de specializat ar fi domeniul în care se
realizează şi oricât de sofisticat ar fi echipamentul tehnic utilizat”. Chiar dacă ajungem la
„om, la caracterul, la profesie sau, dimpotrivă, la o desemnare prin jocul politic”, apare
5
subordonarea „interesului personal faţă de cel public” .
Satisfacerea interesului public prin activitatea organizată conform legii de către
puterea statală este reliefată şi de Paul Negulescu pentru a defini administraţia. Astfel, se
arată că toate serviciile publice care desfăşoară o activitate continuă pentru realizarea

4 Ion Rusu, op.cit., p.10.


5 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, „Biblioteca Juridică”, Nemira, Bucureşti, 1996, pag.
8, apud Ion Rusu, op.cit., p.10.

6
scopurilor puterii statale şi este organizată potrivit legii, sunt servicii administrative şi
6
activează în numele administraţiei .
7
Noţiunea de administraţie publică are un dublu sens:
În sens formal, structural sau organic, prin administraţie publică înţelegem
ansamblul autorităţilor şi instituţiilor publice care realizează, pe baza şi în vederea
executării legii, o activitate cu un anumit specific.
Concepută organizatoric, administraţia publică este alcătuită dintr-o serie de
elemente componente bine structurate, cu atribuţii diferite, care conlucrează între ele.
8
Acest sistem este format din:

Preşedintele României, care are, incontestabil, atribuţii de natură
administrativă şi este considerat autoritate a administraţiei publice şi şef al executivului;

Guvernul, care exercită conducerea generală a administraţiei publice şi este
şi el şef al executivului, ceea ce înseamnă consacrarea unui executiv bicefal, cu sublinierea
că între preşedinte şi Guvern nu există raporturi de subordonare;

Ministere şi celelalte organe ale administraţiei publice centrale de
specialitate; autorităţi administrative centrale autonome; serviciile publice deconcentrate
ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, din unităţile administrativ-teritoriale;

Prefectul;

Autorităţi autonome ale administraţiei publice locale (consiliile locale,
primarul, consiliile judeţene);

Instituţii publice subordonate ministerelor, altor organe centrale ale
administraţiei publice sau autorităţilor autonome ale administraţiei publice locale;

Alte structuri publice: regiile autonome, socotite „unităţi publice
descentralizate".
În sens material, prin administraţie publică înţelegem activitatea de organizare a
executării şi de executare în concret a legilor de către autorităţile care compun acest sistem,
în vederea satisfacerii intereselor generale, scop în care adoptă acte juridice, organizează şi
asigură buna funcţionare a serviciilor publice şi execută anumite prestaţii către populaţie.
Activitatea administraţiei publice se realizează în regim de putere publică şi, ca
urmare, interesul general sau interesul public prevalează în situaţia în care este în conflict
cu interesul particular.

6 Paul Negulescu, Tratat de drept administrativ, vol. I, Principii Generale, ediţia a IV-a, Editura
Marvan, Bucureşti, 1934, p. 38-41, apud Ion Rusu, op.cit., p.10.
7 Anton Trăilescu, Drept Administrativ, Ediţia a 3-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1.
8 Rodica Narcisa Petrescu, Drept Administrativ, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 5-6.
Cât priveşte noţiunea de putere publică, s-a arătat că ea „evocă prerogativele (adică
drepturile speciale, exorbitante) pe care le are organul administrativ, în sens de autoritate
ce reprezintă şi apără interesul general (public), care obligatoriu trebuie să se impună celui
9
particular".
Puterea publică este un regim juridic exorbitant atât prin prerogativele speciale, dar
şi prin obligaţiile exorbitante de drept comun care-i revin, spre deosebire de particulari,
astfel, dacă aceştia pot să ia o decizie pentru un anumit motiv (interes, generozitate,
capriciu), administraţia poate să decidă doar pentru motive de interes public.
Noţiunea de interes public sau interes general este strâns legată de aceea de putere
publică şi ea se referă la necesităţile de ordin material şi spiritual ale cetăţenilor dintr-o
anumită societate, la un moment dat, considerarea lor ca atare depinzând de factorul
politic. Aşadar, se poate afirma că, în general, noţiunea de interes public are un conţinut
10
istoric, determinat de puterea politică.
11
Potrivit art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 , prin autoritate publică se
înţelege orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în
regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate
autorităţilor publice, în sensul acestei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit
legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public,
în regim de putere publică.
După cum se observă, sintagma autoritate publică are un înţeles larg, avându-se în
vedere toate autorităţile publice, iar, prin asimilare, şi acele structuri private (asociaţii,
fundaţii şi altele) care prin lege sau hotărâre a Guvernului au obţinut statutul de utilitate
publică sau care sunt autorizate să presteze un serviciu public.
O definiţie a administraţiei publice este dată de dr. Ion Rusu ca o activitate de
organizare şi executare a legii, sau de prestare a serviciilor publice, desfăşurate de
12
autorităţile administraţiei publice sau de instituţii publice ori organizaţii, potrivit legii.
O altă definiţie a administraţiei publice este dată de Adrian Gorun si Horaţiu
Tiberiu Gorun ca fiind reprezentată de sistemul autorităţilor publice şi agenţilor învestiţi
cu prerogative de putere publică, ce exercită atribuţiuni şi competenţe în domeniul

9 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a 4-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.
86.
10 Emil Bălan, Instituţii administrative, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 21.
11 Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
12 Ion Rusu, op. cit., p.17.
8
organizării executării şi executării nemijlocite a legilor, a actelor administrative
13
normative şi individuale.
O definiţie cuprinzătoare a administraţiei publice este dată de prof. Antonie
Iorgovan care o priveşte ca „ansamblul activităţilor Preşedintelui României, Guvernului,
autorităţilor administrative autonome centrale, autorităţilor administrative autonome
locale şi, după caz, structurilor subordonate acestora, prin care, în regim de putere
14
publică, se aduc la îndeplinire legile sau, în limitele legii, se prestează servicii publice.”
De asemenea, prof. Antonie Iorgovan afirma că noţiunea de administraţie publică,
elaborată pe baza Constituţiei României, reprezintă o activitate ce rezidă, în principal, în
organizarea şi executarea nemijlocită a prevederilor Constituţiei, a actelor normative şi
celorlalte acte juridice adoptate sau emise de autorităţile statului de drept, activitate
15
realizată de către autorităţile administraţiei publice.

1.2. SFERA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE


Administraţia publică este reglementată, în mod distinct, în capitolul V al titlului III
16
din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003 , ca „autorităţi
publice care desfăşoară exclusiv o activitate de natură administrativă”.
Administraţia publică, în contextul actual al prevederilor constituţionale, nu mai
este clasicul „executiv ” ori „formă fundamentală de activitate a statului ” sau o
„componentă a puterii executive „ci apare ca un corp profesional destinat realizării
permanente a serviciilor şi ordinii publice aflat sub autoritatea puterii executive, în mod
17
special al Guvernului”.
Examinându-se sub aspect juridic activitatea statului, s-a considerat că puterea sa
de voinţă şi comandament care este suveranitatea se înfăptuieşte prin trei funcţii: funcţia
18
legislativă, funcţia executivă sau administrativă şi funcţia jurisdicţională.
a) Funcţia legislativă a statului este îndeplinită de Parlament, unica autoritate
legislativă a ţării. Această funcţie constă în elaborarea normelor de conduită socială,
impersonale şi obligatorii, care îmbracă forma juridică a legilor. Funcţia legislativă se
deosebeşte de celelalte funcţii ale statului prin faptul că are un caracter originar, adică

13 Adrian Gorun, Horaţiu Tiberiu Gorun, op.cit., p. 51.


14 Ibidem, p.18.
15 Emanoil Popescu, Drept Administrativ, Ediţia a II-a revăzută şi actualizată, Editura Universitas, Bucureşti,
2009, p. 23.
16 Legea de revizuire a Constituţiei României nr. 429/2003 (publicată in Monitorul Oficial nr. 669
din 22 septembrie 2003)
17 Emanoil Popescu, op. cit., p. 25.
18 Rodica Narcisa Petrescu, op. cit., p.3.

9
legile sunt expresia voinţei organului reprezentativ constituit pe plan naţional şi
beneficiază de o forţă juridică superioară oricăror altor norme juridice, astfel încât funcţia
legislativă apare ca o manifestare directă a suveranităţii poporului. Dimpotrivă, funcţia
executivă şi cea jurisdicţională au o autoritate derivată, actele administrative şi cele
jurisdicţionale trebuind să fie întotdeauna conforme cu prevederile legii.
b) Funcţia executivă sau administrativă are ca obiect organizarea aplicării şi
aplicarea în concret a legilor, asigurarea bunei funcţionări a serviciilor publice instituite în
acest scop, precum şi emiterea de acte normative şi individuale sau efectuarea de operaţii
materiale, prin care, pe baza legii, se intervine în viaţa particularilor pentru a le dirija
activitatea sau a le face anumite prestaţii.
Funcţia executivă are un obiect complex, care presupune nu numai activităţi de
organizare propriu-zisă a legii, ci şi elaborarea actelor juridice normative conforme cu
legea. În unele cazuri, legea acordă autorităţilor administrative o putere discreţionară sau,
după cum mai este numită, o competenţă de apreciere, în temeiul căreia au libertatea de a
alege, în anumite limite, între două sau mai multe soluţii.
La realizarea funcţiei executive participă, în principal, autorităţile administrative
care înfăptuiesc administraţia publică compusă din administraţia activă, administraţia
consultativă sau administraţia jurisdicţionalizată.
Administraţia activă se realizează în cadrul unei structuri ierarhice, care presupune
o subordonare mai mult sau mai puţin conturată a organelor inferioare faţă de cele
superioare, cât şi dreptul de a face nu numai acte de gestiune şi fapte materiale, ci şi acte
juridice unilaterale şi executorii prin ele însele. Administraţia consultativă se realizează pe
cale de avize de către organe cu atribuţii consultative care nu constituie o structură
ierarhizată sau, uneori, chiar de organe administrative deliberative care, potrivit legii, apar
ca având atribuţii consultative pentru anumite activităţi ale altor organe de stat.
Administraţia jurisdicţională se caracterizează prin aceea că se exercită de organe
care fac parte din puterea executivă şi are ca obiect rezolvarea unor litigii juridice prin
hotărâri ce se bucură de o stabilitate asemănătoare puterii lucrului judecat şi care sunt
elaborate cu respectarea unei proceduri apropiate de cea judiciară.
Datorită caracterului complex al obiectului funcţiei executive, la îndeplinirea ei pot
concura şi alte organisme, ca regii autonome, societăţi comerciale cu capital integral sau
majoritar de stat sau chiar instituţii particulare autorizate de lege să desfăşoare un serviciu
public. Uneori, activităţi cu natură executivă pot desfăşura şi organele de conducere ale
puterii legiuitoare sau ale celei judecătoreşti.

10
c) Funcţia jurisdicţională are ca obiect principal soluţionarea conflictelor juridice
care se pot naşte în societate prin hotărâri cu putere de lucru judecat în cadrul unei
proceduri publice şi contradictorii.
Analizând cu atenţie prevederile constituţionale ale titlului III şi ale capitolului V,
în special, la care se adaugă şi cele ale art. 52 din Constituţia României din anul 1991,
revizuită prin Legea nr. 429/2003, constatăm că acestea delimitează cu claritate sfera de
19
organizare şi de activitate a administraţiei publice, în sens larg.
Sfera în sens larg a administraţiei publice cuprinde Preşedintele României, în
calitatea sa de autoritate a administraţiei publice de stat, Guvernul (ca structură şi
activitate), în calitate de organ al administraţiei publice şi autorităţile administraţiei
publice.
Dispoziţiile constituţionale reglementează, pentru prima dată în România, o
administraţie publică care nu mai este în exclusivitate o administraţie de stat, ci ea se
divide în administraţia publică de stat şi în administraţia publică locală, autonomă,
constituind o structură sistemică multipolară cu regimuri juridice diferite şi în raporturi
de natură administrativă, în mod corespunzător modificate. Apare, deci, firesc ca locul şi
rolul administraţiei publice, sfera, structurile şi metodele sale să depindă, in mod direct, de
20
reglementarea constituţională.
Potrivit prevederilor constituţionale, administraţia publică centrală are în
compunerea sa, atât autorităţi ale „puterii ” executive, Preşedintele României şi Guvernul,
în măsura în care acestea exercită atribuţii administrative, cât şi administraţia publică
centrală de specialitate, respectiv ministerele, celelalte organe centrale de specialitate şi
autorităţile administrative autonome.
În acest sens, Preşedintelui României îi sunt stabilite competenţe în vederea
conducerii unor servicii publice administrative de interes naţional, cum sunt: apărarea ţării
şi asigurarea ordinii publice, asigurarea reprezentării diplomatice pe plan extern, numirea
21
în funcţii publice , fapt ce îl pune, alături de calitatea sa de şef al statului şi şef al
executivului, şi ca autoritate a administraţiei publice, mai precis a administraţiei de stat.
Din dispoziţiile art. 102, alin. (1) din Constituţia României din anul 1991, revizuită
prin Legea nr. 429/2003, Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării, şi
exercită conducerea generală a administraţiei publice, precum şi a prevederilor

19 Emanoil Popescu, op. cit., p. 25.


20 Ibidem, p. 26.
21 Conform art. 87, 91, 92 şi 94 din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003.

11
constituţionale ale art. 111, alin. (1), potrivit cărora „Guvernul şi celelalte organe ale
administraţiei publice”, în cadrul controlului parlamentar al activităţii lor, sunt obligate să
prezinte informaţiile şi documentele cerute de Camera Deputaţilor, de Senat sau comisiile
parlamentare...”, se evidenţiază faptul că şi Guvernul este o structură a administraţiei
publice.
Ministerele, conform art. 116-119 din Constituţia României din anul 1991, revizuită
prin Legea nr. 429/2003, fac parte din administraţia publică centrală de specialitate, ca
„autorităţi statale care prestează servicii publice de interes naţional, cu folosirea autorităţii
de stat”.
Rezultă că organul de specialitate al „executivului ”, în vederea realizării a unor
atribuţii dintr-un domeniu de activitate sau altul al guvernării, este ministerul, cu titularul
său ministrul, subordonat Guvernului, dar şi organele de specialitate (autorităţi, comitete,
consilii, departamente, agenţii, etc.) subordonate fie ministerelor, fie Guvernului.
Alături de organele de specialitate, art. 116 alin. (2) şi 117 alin. (3) din Constituţia
României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003, instituie şi alte autorităţi
administrative înfiinţate prin lege organică autonome, aşa cum sunt, de pildă: Consiliul
Suprem de Apărare a Ţării, Autoritatea Electorală Permanentă, Curtea de Conturi,
Consiliul Naţional al Audiovizualului, Avocatul Poporului, Consiliul Legislativ, Serviciul
Român de Informaţii, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, Banca
22
Naţională a României, etc.

1.3. CONŢINUTUL ACTIVITĂŢII ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Concepută ca activitate îndeplinită de anumite autorităţi, administraţia publică se


înfăptuieşte în conformitate şi pe baza legii, în principal prin acte administrative cu
caracter normativ sau individual, prin contracte administrative, fapte materiale juridice şi
23
operaţiuni materiale-tehnice.
Actele administrative sunt manifestări de voinţă cu caracter unilateral, făcute în
exercitarea funcţiei executive a statului, în scopul de a produce efecte juridice, a căror
realizare este garantată prin posibilitatea de a se recurge la forţa de constrângere a statului.
Contractele administrative se încheie între administraţie şi, de regulă, un particular,
ele având un obiect specific şi trăsături distincte faţă de contractele de drept comun.

22 Emanoil Popescu, op. cit., p. 27.


23 Rodica Narcisa Petrescu, op. cit., p. 8-9.

12
Faptele materiale juridice determină transformări în lumea materială şi produc
efecte juridice datorită legii, care le recunoaşte asemenea efecte, independent de existenţa
unei manifestări de voinţă (spre exemplu, dărâmarea unei case insalubre, construirea unui
pod, etc.).
Operaţiunile materiale-tehnice (operaţiunile administrative) nu produc efecte
juridice prin ele însele (spre exemplu, lucrări de multiplicare, de secretariat, întocmirea
unei dări de seamă, referate şi altele).
Din punct de vedere al specificului obiectului, activităţile administraţiei publice pot
fi clasificate în trei categorii:
a) activităţi cu caracter de dispoziţie, prin care administraţia publică stabileşte ce
trebuie şi ce este permis să facă persoanele fizice şi juridice şi ce nu trebuie şi ce nu le este
permis să facă, în situaţia nerespectării conduitei prescrise, autorităţile administraţiei
publice putând să aplice sancţiunile prevăzute de lege;
b) activităţi de asigurare a bunei funcţionări a serviciilor publice, prin care
administraţia publică ia toate măsurile ce se impun pentru a asigura funcţionarea lor
regulată şi continuă în scopul satisfacerii intereselor generale ale populaţiei;
c) activităţi de prestaţii pe care administraţia publică şi funcţionarii acesteia le
efectuează în cele mai diverse domenii: gospodăria comunală, ocrotirea mediului ambiant,
cultural-educativ, etc.
1.4. CARACTERISTICILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

Caracteristicile administraţiei publice româneşti rezultă, în mod evident, din analiza


dispoziţiilor capitolului III al titlului al II-lea (art. 54 şi urm.), precum şi din cele ale
capitolului I, II, IV şi V din titlul al III-lea (art. 74, 78, 102, alin. (1), 108,111,112,116,117
24
şi 120-123) din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003.
Ele sunt următoarele:
1. Administraţia publică este un corp social sau un grup uman, constituită ca un
corp intermediar între stat, autorităţile publice şi cetăţeni, corp creat în vederea realizării
acţiunii permanente a serviciilor publice în care scop este investită cu anumite puteri de
către stat şi aflată sub conducerea generală a Guvernului.
25
2. Potrivit dispoziţiilor constituţionale , administraţia publică nu mai este exclusiv
26
de stat, ea fiind divizată în administraţia de stat şi administraţia locală autonomă şi, în

24 Emanoil Popescu, op. cit., p. 30.


25 Art. 116 din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003, prevede că
„ministerele se organizează numai in subordinea Guvernului," „alte organe de specialitate se pot organiza în

13
consecinţă, este centralizată şi deconcentrată, în cazul structurii administraţiei publice a
statului şi descentralizată, în cazul administraţiei publice din unităţile administrativ-
teritoriale.
3. Administraţia publică are obligaţia să respecte dispoziţiile Constituţiei şi
27
supremaţia acesteia , subordonându-se totodată legii care îi stabileşte obiectivele, însă,
având aprecierea oportunităţii acţiunilor sale. Drept urmare, are autonomie organizatorică
şi funcţională, iniţiativă şi competenţă decizională limitată.
4. Administraţia publică îndeplineşte două mari categorii de sarcini: unele de
28
executare, altele de elaborare; executarea implică organizarea executării legii , iar
elaborarea comportă pregătirea de către administraţie a proiectelor de acte normative, a
proiectelor de legi, de hotărâri şi ordonanţe ale Guvernului, a proiectelor de ordine şi
instrucţiuni ale ministerelor, precum şi ale proiectelor de acte ale autorităţilor administraţiei
publice locale.
5. Administraţia publică este, de asemenea:
a) structurată vertical şi orizontal, adică este împărţită în departamente, direcţii,
servicii, oficii şi birouri, regii sau agenţii ori societăţi comerciale şi divizată în plan
orizontal în administraţia publică centrală de specialitate (ministerele şi celelalte organe
de specialitate, autorităţi administrative autonome) şi administraţia publică locală
(consiliile locale, primăriile, consiliile judeţene precum şi prefectul şi serviciile publice
descentralizate ale ministerelor şi celorlalte organe centrale de la nivelul unităţilor
administrativ-teritoriale);
b) ierarhizată, ordonată şi controlată; este ierarhizată în sensul că fiind divizată pe
verticală şi pe nivele orizontale, organele situate la nivele superioare exercită autoritatea
asupra organelor situate la nivele inferioare.
În cazul ierarhiei se exercită puterile de control şi puterile disciplinare, ele
acţionând, în mod special, asupra funcţionarilor numiţi.
Cât priveşte autorităţile administraţiei publice alese, asupra lor, Guvernul exercită,
în condiţiile legii, „o tutelă administrativă” sau, potrivit art. 8 al Cartei europene a
autonomiei locale, un „control de legalitate”’. Controlul care se exercită asupra

subordinea Guvernului", iar art. 120 stabileşte pentru administraţia publică locală că aceasta se întemeiază pe
principiul autonomiei locale şi descentralizării serviciilor publice.
26 A se vedea art. 116-119 şi 120-123 din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr.
429/2003.
27 Art. 1 alin. (5) din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003, proclamă
„în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”.
28 Art. 108, alin. (2) din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003

14
administraţiei publice este variat, el este exercitat atât de autoritatea legislativă, în temeiul
prevederilor art. 111, alin. (l) din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea
nr. 429/2003 (un control atotcuprinzător administrativ şi politic), de autorităţile
judecătoreşti, conform art. 126 alin. (6) din Constituţia României din anul 1991, revizuită
prin Legea nr. 429/2003 (asupra actelor şi faptelor administrative), cât şi de înseşi
autorităţile administraţiei publice şi de structurile din sistemul acestora;
c) formală, scrisă şi birocratică; acţionând conform procedurilor administrative, pe
baza documentelor şi faptelor, deciziile sale sunt consemnate în scris, ele putând fi astfel
invocate şi utilizate; acţionează întotdeauna din birouri, adică din interiorul sediilor unde
sunt instalate autorităţile şi serviciile cu personalul respectiv;
d) continuă, permanentă şi tehnică; acţionează cu reprezentanţi aleşi ai cetăţenilor
sau numiţi de autoritatea ierarhică, cu personal auxiliar, temporari şi funcţionari publici
29
permanenţi , constituiţi în corpuri. Atribuţiile şi sarcinile sale impun competenţă şi
specializare, personalul său fiind format din cele mai diverse profesii (jurişti, economişti,
ingineri, medici, etc.) şi din personal administrativ;
30
e) remunerată, civilă, laică şi egalitară ; personalul din administraţia publică este
salarizat din bugetul public (de stat sau cel local), funcţiile gratuite neexistând practic;
nevoile publice, altele decât cele militare, care sunt în atenţia unei administraţii militare,
sunt rezolvate prin administraţia civilă; personalul folosit în administraţia publică este laic
şi el nu intervine direct pentru asigurarea unor nevoi religioase; administraţia furnizează
servicii, în mod egal, tuturor cetăţenilor români, fără a face distincţii de rasă, naţionalitate,
origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, avere sau origine socială;
6.Ansamblul de drepturi şi libertăţi publice, conferite de dispoziţiile constituţionale
(art. 22-53), permit administraţilor să-şi valorifice doleanţele faţă de administraţie, să
obţină ameliorarea unor servicii şi să fie protejate împotriva abuzurilor (art 21, 51 şi 52
precum şi art 58-60, Avocatul Poporului, din Constituţia României din anul 1991, revizuită
prin Legea nr. 429/2003). În acest sens, ea este:

29 A se vedea Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici. Republicată în Monitorul Oficial
nr. 251/22 martie 2004.
30 Ibidem.

15
a) supusă supravegherii mass-media care este liberă să critice orice acţiune a
miniştrilor şi funcţionarilor publici ori acţiunile iniţiate de administraţia publică centrală
31
sau locală.

b) administraţii au posibilitatea de a se manifesta şi de a se exprima împotriva


acţiunilor administraţiei publice şi prin reuniuni, mitinguri, demonstraţii ori constituind
32
asociaţii, fundaţii sau sindicate.
c) administraţii, în calitate de cetăţeni, au prerogativa dreptului de vot şi pot folosi
buletinul de vot drept armă, fie la alegeri, fie la referendum naţional sau local; prin voturile
lor îşi exprimă satisfacţia sau nemulţumirea faţă de administraţie, ei reînnoind sau
retrăgând încrederea aleşilor însărcinaţi să controleze administraţia publică (Parlament,
33
Guvern), dar şi a consilierilor şi primarilor la nivelul administraţiei publice locale.
7. Supusă presiunilor politice, ca urmare a tentaţiei partidelor la putere de a supune
administraţia publică propriilor interese, ceea ce face ca politica să penetreze în
administraţie, în acest sens, funcţionarii publici sunt expuşi presiunilor aleşilor sau sunt
atraşi de preocupări electorale, fapt pentru care fie trec de la un partid la altul ori joacă
cartea partidului de la putere sau pe cea a celui care va accede la putere.

31 În conformitate cu prevederile art. 31, alin (2) din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin
Legea nr. 429/2003, „Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure
informarea corectă a cetăţenilor asupra treburilor şi asupra problemelor de interes personal”.
32 Art. 30, 39 şi 40 din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003.
33 Art. 36, alin. (1) şi art. 37 din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003 şi
Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, publicată in Monitorul Oficial,
Partea I, nr.271/2004.
16
2. PRINCIPIILE ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
2.1. PRECIZĂRI
Sensul uzual al noţiunii de principiu
În sensul obişnuit cuvântul „principiu” se foloseşte pentru a desemna un element
fundamental, idee, lege cadru pe care se întemeiază o teorie ştiinţifică, un sistem politic,
34
juridic, o normă de conduită, etc. În timp ce sensul plural, acela de „principii”, cuprinde
totalitatea legilor şi a noţiunilor cadru ale unei discipline ori în cazul nostru a unui sistem
sau ramuri de drept.
Etimologic cuvântul „principiu” provine de la latinescul „principium ” care poate
însemna obârşie cu consideraţia de element fundamental, element primordial considerat în
35
trecut drept origine a lumii fizice.
Sensul juridic al noţiunii de principiu
În drept, termenul „principiu” înseamnă idee cadru. Iar în literatura juridică
36
principiile fundamentale ale dreptului au fost definite ca fiind:
- acele idei conducătoare ale conţinutului tuturor normelor juridice;
- idei cadru ce se regăsesc în întreaga legislaţie a României ca stat de drept;
- se constituie în spiritul ideii de justiţie şi exprimă elementele de conţinut cele mai
importante ale dreptului. Aşadar principiile exprimă norme de conduită obligatorii pentru
diferite domenii. Sediul materiei îl constituie:

Dispoziţiile Constituţiei României din anul 1991, revizuită prin Legea nr.
429/2003, prin art. 120, alin. (l), primul articol al secţiunii a 2-a, intitulată Administraţia
publică locală, din capitolul V al titlului III, principiile descentralizării, autonomiei locale
şi deconcentrăriii serviciilor publice, se întemeiază pe administraţia publică locală în
unităţile administrativ-teritoriale;

Art 73, alin. (3), lit o) din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea
nr. 429/2003, care prin lege organică, reglementează normele acesteia;
➢ Dispoziţiile art 2, alin. (1) din Legea nr. 215/2001, a administraţiei publice locale,
republicată;

34 DEX ’98, Dicţionarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu
Iordan”,
Editura Univers Enciclopedic, 1998.
35Lat. principium, fr. principe [NODEX] Noul dicţionar explicativ al limbii române, Litera Internaţional, Editura
Litera Internaţional, 2002.
36 Mădălina Voican, Principiile cadru ale administraţiei publice locale, Editura Universul Juridic,
Bucureşti,
2008, p. 10-11.

17

Dispoziţiile Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice
locale, prevederilor art.3, lit. a), din Legea - cadru a descentralizării nr. 195/2006.

Carta europeană a autonomiei locale, elaborată de Consiliul Europei şi adoptată de
acesta sub forma unei convenţii deschise pentru semnare de către statele sale membre la
data de 15 octombrie 1985 la Strasbourg.
Principiile fundamentale ale administraţiei publice conform Constituţiei României
din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003, se restrâng la un număr de trei principii
prevăzute expres cu titlu de principii în art. 20 (1): Principiul descentralizării, Principiul
autonomiei locale şi Principiul deconcentrării serviciilor publice.
Dar o serie de alte principii care reglementează ramuri ale dreptului public ori
privat îşi găsesc în mod indirect temeiul în prevederile constituţionale. Spre exemplificare,
principiul eligibilităţii nu este reglementat în mod expres de legiuitorul constituant însă el
rezultă în mod indirect din formularea consfinţită de art. 121 din Constituţia României din
anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003: „consiliile locale alese şi primarii aleşi, în
condiţiile legii”.
37
Potrivit legii cadru a administraţiei publice locale se regăsesc un număr de şase
principii prevăzute în mod expres:
1. Principiul descentralizării
2. Principiul autonomiei locale
3. Principiul deconcentrării serviciilor publice
4. Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale
5. Principiul legalităţii
6. Principiul consultării cetăţenilor
Toate cele şase principii au dublă natură constituţională dar şi legală. Trei dintre ele
sunt consfinţite în mod expres în Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea
38
nr. 429/2003, în timp ce temeiul constituţional al celorlalte trei rezultă în mod indirect.
Ca reglementare primară, transpunând dispoziţia constituţională, Legea 215/2001
Legea administraţiei publice locale în mod explicit enumeră toate cele şase principii cadru,
iar ulterior fiecare principiu este dezvoltat în palierele succesive de reglementări de
implementare, fiind subiectul a cel puţin un act normativ secundar şi chiar în reglementări
terţiare. Excepţie de la reglementarea în legislaţia secundară face numai principiul
legalităţii.

37 Legea 215/2001 privind administraţia publică locală.


38 Mădălina Voican, op. cit., p. 17.

18
2.2. PRINCIPIUL DESCENTRALIZĂRII
Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003,
ARTICOLUL 120
(1) Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe
principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.
Legea administraţiei publice locale 215/2001, ARTICOLUL 2
(1) Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi
funcţionează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării
serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al
consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.
2.2.1. CONŢINUTUL PRINCIPIULUI DESCENTRALIZĂRII
În sens generic, descentralizarea implică depărtarea de centru sau deplasarea de la
centru către margine.
În contextul administraţie publice, descentralizare înseamnă transferul vertical de
autoritate sau responsabilităţi de la guvernul naţional către autorităţile administraţiei
39
publice locale . Autorităţile centrale transferă astfel întreaga arie de competenţe inclusiv
competenţele decizionale însoţite de resursele necesare, competenţele de control,
manageriale şi execuţionale.
Descentralizarea reprezintă astfel procesul prin care se tinde către realizarea
autonomiei locale prin transferarea unei arii cât mai mari de competenţe de la nivelul
naţional către puterile locale: comune (sate şi cătune), oraşe (municipii, oraşe, reşedinţe de
judeţ) şi judeţe.
Legea cadru a descentralizării Legea 195/2006, în art. 2 lit. (1) sintetizează definiţia
descentralizării ca fiind transferul de competenţă administrativă şi financiară de la nivelul
administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice locale sau către sectorul
privat.
Unitatea Centrală pentru Reforma Administraţiei Publice din cadrul Ministerului
Internelor şi Reformei subliniază că: descentralizarea reprezintă transferul de competenţe
administrative şi financiare de la nivelul administraţiei publice centrale către nivelul
administraţiei publice locale sau către sectorul privat.
În doctrină, descentralizarea ca unul dintre procesele de modernizare a
administraţiei publice a fost definită ca fiind:

39 Mădălina Voican, op. cit., p. 21.

19

Descentralizarea în administraţia publică este un regim juridic opus centralizării, şi
formelor prin care aceasta se manifestă, în care rezolvarea problemelor locale nu se mai
face de funcţionari numiţi de la centru, ci de către cei aleşi de corpul electoral sau
40
desemnaţi de aceştia.

Termenul de descentralizare provine din francezul descentralization care semnifică
41
o mişcare contrară a centralizării.

Descentralizarea, acolo unde există descentralizare, a apărut ca o mişcare generală
în cursul sec. XIX şi sec. XX. S-au produs multe oscilaţii şi retrageri - anumite puseuri de
centralizare au fost rezultatul unor dificultăţi financiare, a proastei gestiuni a autorităţilor
locale, care au transpus pe plan local metodele autoritare ale noilor regimuri autoritare,
42
acelea care au triumfat în timp în Germania şi Italia, în timpul fascismului.

În ceea ce priveşte descentralizarea serviciilor publice potrivit ca principiu, acesta
trebuie apreciat nu numai prin prisma conţinutului strict de descentralizare, respectiv prin
înfiinţarea în fiecare unitate administrativ teritorială a unor servicii, filiale, etc.
43
corespunzătoare ministerelor şi celorlalte departamente centrale.

Descentralizarea în administrarea publică este un regim juridic în care rezolvarea

problemelor locale nu se mai face de funcţionari numiţi de la centru ci de către cei aleşi de
44
corpul electoral.

Descentralizarea administrativă presupune existenţa unor persoane publice locale,
desemnate de comunitatea teritoriului, cu atribuţii proprii, ce intervin direct în gestionarea
şi administrarea problemelor colectivităţii, implicând autonomia locală. Astfel, prin
descentralizare se renunţă la unitatea caracteristică centralizării, rezervându-se
colectivităţilor locale, în primul rând, sarcina de a-şi rezolva problemele şi de a-şi satisface
45
interesele lor specifice.
2.2.2. CADRUL LEGISLATIV AL DESCENTRALIZĂRII
Cadrul legislativ al descentralizării a cunoscut o evoluţie pozitivă începând cu
adoptarea unei noi Constituţii în anul 1991, continuând cu ratificarea Cartei europene a
autonomiei locale şi adoptarea şi îmbunătăţirea permanentă a legislaţiei specifice

40 Mircea Preda, Drept administrativ - partea generală, ed. a IV-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006,
p.
334.

41 Corneliu Manda, Drept administrativ - Tratat elementar, ed. a IV-a revăzută şi adăugită, Editura
Lumina
Lex, Bucureşti, 2007, p. 116.
42 Ioan Alexandru, Administraţie publică - Teorii, realităţi, perspective, ed. a IV-a revăzută şi adăugită,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007, p. 266.
43 Gheorghe T. Zaharia, Drept administrativ, ed. a IV-a revăzută şi completată, Editura Junimea, Iaşi,
2002, p. 170.
44 Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, p. 134.
45 Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. I, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 254.
administraţie publice locale: Legea nr. 69/1991, Legea nr. 215/2001, Legea nr. 286/2006,
fiecare dintre actele normative menţionate conferind o atenţie specială principiului
descentralizării.
Bazele constituţionale ale principiului descentralizării le regăsim în art. 120 care
consacră principiul descentralizării ca principiu de bază pe care se întemeiază administraţia
publică din unităţile administrativ-teritoriale alături de principiile autonomiei locale şi
deconcentrării serviciilor publice.
La rândul său, Legea nr. 215 /2001, Legea administraţiei publice locale prevede la
art. 2 alin. (1) cele şase principii de bază, stipulând că administraţia publică în unităţile
administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul principiilor
descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibilităţii
autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în
soluţionarea problemelor locale de interes deosebit. Principiile de bază ale acestui proces,
regulile şi cadrul instituţional al descentralizării sunt detaliat reglementate în cadrul Legii
46
nr. 195/2006 Lege-cadru privind descentralizarea .
Fiind un proces esenţial pentru reforma generală a administraţiei publice din
România, descentralizarea este unul dintre obiectivele prioritare cuprinse şi în documentele
strategice, ultimul în seria strategiilor de Reformă a Administraţiei Publice fiind Strategia
actualizată a Guvernului României privind accelerarea reformei în administraţia publică
47
2004-2006 , adoptată prin H.G. nr. 699/2004.
2.2.3. BENEFICIILE DESCENTRALIZĂRII
Descentralizarea nu este un scop în sine, ci un instrument pentru a realiza
democratizarea administraţiei publice şi de a oferi servicii publice mai eficiente.
Descentralizarea este procesul prin care se tinde la atingerea unui grad cât mai mare de
independenţă administrativă şi financiară a comunităţilor locale prin transferul de
competenţe de la autorităţile centrale, descentralizarea fiind astfel un instrument de
realizare a principiului autonomiei locale. Descentralizarea înseamnă, pe scurt, apropierea
deciziei de beneficiarii serviciului public. Autorităţile publice locale cunosc cel mai bine
nevoile comunităţilor şi sunt în măsură să le satisfacă în modul cel mai adecvat.
Descentralizarea este nu numai un mijloc de a asigura o mai bună satisfacere a nevoilor

46 Abrogă Legea nr. 339/ 2004 Lege-cadru privind descentralizarea.


47 Odată cu începerea negocierilor din cadrul procesului de aderare al României la Uniunea Europeană,
Guvernul a depus un efort constant de Reformă a Administraţiei Publice, astfel că Strategia actualizată a
Guvernului României privind accelerarea reformei în administraţia publică 2004-2006, a fost precedată de
alte două strategii formulate în 2001 şi 2003.

21
cetăţenilor, dar şi o modalitate de a responsabiliza autorităţile publice locale.
Descentralizarea desemnează orice împărţire sau transfer de autoritate între Guvern şi
oricare dintre autorităţile care îşi desfăşoară activitatea la nivel local fară a distinge între
autorităţile descentralizate ori cele deconcentrate. Rezolvarea problemelor de către
autorităţile aflate cel mai aproape de cetăţean conduc nu numai la alegerea celor mai bune
soluţii dar şi la reducerea birocraţiei implicând reducerea timpului şi a resurselor
consumate. Astfel, economia de bani şi celeritatea în rezolvare optimizează procesul de
gestionare a afacerilor comunităţilor locale rezultând o mai bună guvernare, dezvoltare
locală, creşterea nivelului de trai şi deci satisfacţia cetăţenilor localnici. Descentralizarea
presupune deplasarea prin transferul competenţelor de la nivelul administrativ superior
către nivelele administrative inferioare. Transferul de competenţe se poate realiza fie către
un nivel inferior imediat următor fíe spre alte nivele inferioare. Domeniile de activitate ale
administraţiei publice şi subcomponentele specifice pentru care trebuie examinată
oportunitatea descentralizării sunt sintetizate mai jos:
Principalele servicii publice de interes general sunt :
Educaţie: preşcolară, primară, secundară, liceu, facultate, cercetare;
Sănătate: asistenţă primară, prevenire, spitale, sănătate publică, medicina de urgenţă;
Cultură, recreere, sport: teatre, muzee, biblioteci, parcuri, recreere, menţinerea clădirilor
pentru evenimente sportive şi culturale;
Servicii publice: aprovizionarea cu apă, colectarea deşeurilor, electricitate, gaz, încălzire;
Mediu şi sănătate publică: colectarea deşeurilor, reciclarea deşeurilor, cimitire, curăţenia
străzilor, protecţia mediului;
Trafic şi transport: menţinerea drumurilor, iluminatul public, transportul public;
Urbanizare şi dezvoltarea teritoriului: planificarea urbană, planificarea regională şi
spaţială, dezvoltarea economică, turism;
Administraţie generală: evidenţa populaţiei şi acte de identitate, licenţe,
administrarea problemelor electorale, politici locale, pompieri, apărare civilă, protecţia
consumatorului, statistică; apă, canalizare, energie termică, salubritate, transport local,
taximetrie, metrou, iluminat public, cadastru şi publicitate imobiliară, informatizarea
administraţiei publice.

22
2.2.4. TRANSFERUL DE COMPETENŢE ÎN CADRUL PROCESULUI DE
DESCENTRALIZARE

Teoria de bază a managementului a identificat că funcţionarea efectivă a unei


organizaţii implică exercitarea a trei mari categorii de competenţe: decizia, implementarea
şi controlul.
Cele trei mari categorii de competenţe sunt exercitate de structuri corespunzătoare.
În cadrul procesului de descentralizare, acestea sunt elementele care fac obiectul
transferului de la nivel central la nivelul local, dezideratul final fiind obţinerea autonomiei
locale sub toate cele trei aspecte menţionate.
Transferul puterii decizionale
Decizia înseamnă puterea de a hotărî destinele comunităţii locale, abilitatea de a
alege care dintre soluţiile posibile este cea mai adecvată pentru soluţionarea unei probleme
locale. O componentă importantă a funcţiei de decizie include şi puterea de reglementare.
La fel ca şi în cazul autonomiei locale, procesul de descentralizare necesită
corelarea transferului de putere decizională cu puterea financiară. Punerea în aplicare a
deciziilor trebuie însoţită de transferul resurselor: financiare, umane, informaţionale şi
transferul puterii financiare (pârghiile de asigurare a finanţării).
Pentru a evita orice confuzie, Legiuitorul ridică regula corelării deciziei cu
resursele, la rang de principiu, instituind prin art. 3 lit. b) din Legea nr. 195/2006 a
descentralizării, principiul asigurării resurselor corespunzătoare competenţelor
transferate.
Transferul puterii de implementare
Implementarea presupune transpunerea în practică a deciziilor şi planurilor generale
formulate în faza de decizie. Funcţia de implementare necesită realizarea a două
componente:
- componenta managerială
- componenta execuţională.
Componenta managerială înseamnă organizarea executării deciziilor prin
mobilizarea resurselor umane şi materiale.
Funcţia managerială presupune, de asemenea:
- determinarea necesităţilor, analiza resurselor disponibile, repartizarea resurselor,
folosirea resurselor în vederea satisfacerii nevoilor;
- elaborarea planurilor detaliate cu acţiunile specifice programate în avans pentru
fiecare lună, săptămână şi chiar zi de lucru pentru varianta aleasă spre implementare;

23
- organizarea implementării activităţilor din planul de acţiune, eventual formularea
unor planuri de acţiune pentru fiecare activitate în parte.
Componenta execuţională înseamnă executarea în concret a activităţilor.
Transferul puterii de control
Executarea unei decizii se împleteşte cu activitatea de control care este unul dintre
instrumentele cele mai eficiente folosite de manager. Controlul înseamnă de fapt
verificarea şi compararea rezultatelor actuale cu cele programate iniţial, analizarea
diferenţelor, evaluarea posibilelor alternative şi luarea măsurilor de corectare necesare, în
scopul asigurării unei bune gestionări a resurselor organizaţiei.
48
Controlul se bazează pe procesul numit feedback şi include:
- monitorizarea, care constă în culegerea de informaţii pe tot parcursul
implementării pentru compararea rezultatelor programate cu cele actuale
- evaluarea, adică formularea unor concluzii finale cu privire la modul de
implementare.
Controlul are şi o importantă funcţie de prevenţie pentru că atunci oamenii ştiu de
la început că performanţele lor vor fi măsurate, controlate şi judecate, ei vor acţiona altfel
decât dacă ar şti că nimeni nu-i supraveghează.

2.2.5. DESCENTRALIZAREA ŞI SUBSIDIARITATEA


Principiile pe baza cărora se desfăşoară procesul de descentralizare sunt
49
următoarele:
a) principiul subsidiarităţii, care constă în exercitarea competenţelor de către
autoritatea administraţiei publice locale situată la nivelul administrativ cel mai apropiat de
cetăţean şi care dispune de capacitate administrativă necesară;
b) principiul asigurării resurselor corespunzătoare competenţelor transferate;
c) principiul responsabilităţii autorităţilor administraţiei publice locale în raport cu
competenţele ce le revin, care impune obligativitatea realizării standardelor de calitate în
furnizarea serviciilor publice şi de utilitate publică;
d) principiul asigurării unui proces de descentralizare stabil, predictibil, bazat pe
criterii şi reguli obiective, care să nu constrângă activitatea autorităţilor administraţiei
publice locale sau să limiteze autonomia locală financiară;

48 În tehnică, procesul numit feedback se referă la circuitele care sunt astfel construite încât permit ca o informaţie
să fie utilizată astfel încât ulterior să determine schimbarea modului de funcţionare al unei componente.
49 Art. 3 din Legea nr. 195/2006 - Lege cadru privind descentralizarea.

24
e) principiul echităţii, care implică asigurarea accesului tuturor cetăţenilor la
serviciile publice şi de utilitate publică;
f) principiul constrângerii bugetare, care interzice utilizarea de către autorităţile
administraţiei publice centrale a transferurilor speciale sau a subvenţiilor pentru acoperirea
deficitelor finale ale bugetelor locale.
Principiul subsidiarităţii este aplicabil şi trebuie respectat ca principiu director în
atribuirea responsabilităţilor. Principiul subsidiarităţii cere ca atribuirea competenţele să se
facă autorităţilor locale de la nivelul administrativ cel mai de jos (locale, judeţene,
regionale, naţionale) care pot asigura un grad maxim de eficienţă şi care au capacitatea de
a hotărî obiectivele pentru dezvoltarea calităţii serviciilor din aria lor de responsabilitate.
În respectarea principiului subsidiarităţii, o competenţă poate fi luată de la nivel
local şi transferată la un nivel administrativ superior numai dacă acele responsabilităţi ar fi
mai eficient exercitate de către nivelul superior.
În contextul administraţiei publice locale, principiul subsidiarităţii enunţă că
exercitarea competenţelor trebuie să se facă de către autorităţile administraţiei publice
locale situate pe nivelul administrativ cel mai apropiat de cetăţean, care au însă capacitatea
şi capabilitatea realizării eficiente a scopurilor administraţiei publice.

2.3. PRINCIPIUL AUTONOMIEI LOCALE


Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr.
429/2003,
ARTICOLUL 120
(1) Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe
principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.
Legea administraţiei publice locale 215/2001, ARTICOLUL 2
(1) Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în
temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice,
eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor
în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.

25
CONŢINUTUL PRINCIPIULUI

Autonomia locală (sau auto-guvernarea) este dreptul unităţilor administrativ-


teritoriale de a-şi realiza propriile interese, în limitele impuse de Constituţia României şi
de legile ţării. Legea nr. 215/2001 Legea administraţiei publice locale în art. 18 arată că
judeţele, oraşele şi comunele, sunt unităţile administrativ-teritoriale în care se exercită
autonomia locală şi în care se organizează şi funcţionează autorităţile administraţiei publice
locale.
În doctrină, principiul autonomiei locale este analizat pe larg de către specialişti:

Principiul autonomiei locale stă la baza raporturilor dintre autorităţile comunale şi
orăşeneşti sau, după caz, judeţene, desemnate în mod democratic de către cetăţeni (prin
vot, pe de o parte) şi autorităţile statale (guvernamentale sau departamente) „implantate” în
50
teritoriu, pe de altă parte.

Autonomia locală este o componentă principală a democraţiei pentru că reprezintă

o contrapondere la conducerea centralizată, care, cel puţin teoretic, ignoră cerinţele şi


interesele comunitare şi este una din cele mai eficiente forme de autogestiune
51
administrativă.

Autonomia locală poate fi definită ca reprezentând aptitudinea legală a autorităţilor
autonome de a decide, în mod independent şi sub propria răspundere, în limitele legii,
52
asupra problemelor colectivităţilor teritoriale în care funcţionează.

Autonomia locală reprezintă nu numai un principiu de organizare şi funcţionare a
administraţiei publice ci şi un drept care se exercită de acestea în numele şi în interesul
53
unităţilor administrativ-teritoriale.

Autonomia locală presupune determinarea atribuţiilor locale prin consacrarea
plenitudinii de competenţe în soluţionarea problemelor de interes local şi exclude
54
implicarea altor autorităţi în luarea acestor decizii.

50 Antonie Iorgovan, Tratat de Drept Administrativ, vol. I şi II, Editura AII Beck, Bucureşti, 2005, p. 449.
51 Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. I şi II, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 216.
52 Verginia Vedinaş, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 363
53 Anton Trăilescu, Drept administrativ, ed. a 3- a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 36.
54 Florin Ghencea, Descentralizarea şi deconcentrarea administrativă - principii de organizare a
administraţiei publice locale, Institutul de Ştiinţe Administrative Paul Negulescu, Caietul Ştiinţific nr. 6/
2004, p. 273.
CADRUL LEGISLATIV AL PRINCIPIULUI AUTONOMIEI
LOCALE
55
În România, cadrul legislativ al autonomiei locale a cunoscut o evoluţie pozitivă
în perioada post-revoluţionară, începând cu adoptarea unei noi Constituţii în anul 1991,
continuând cu ratificarea Cartei europene a autonomiei locale şi adoptarea şi
îmbunătăţirea permanentă a legislaţiei specifice administraţiei publice locale (Legea nr.
69/1991, Legea nr. 215/2001, Legea nr. 286/2006), fiecare dintre actele normative
menţionate conferind o atenţie specială principiului autonomiei locale.
Primul pas în realizarea principiului autonomiei locale este prevederea sa în
Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003, în art. 120. Deşi
Constituţia din 1991 se limitează numai la a enumera principiul autonomiei locale ca fiind
unul dintre principiile de bază pe care se întemeiază administraţia publică din unităţile
administrativ-teritoriale, definirea conceptului de autonomie locală este cuprins în Legea
nr. 199/1997 pentru ratificarea Cartei europene a autonomiei locale.
În contextul european conceptul de autonomie locală a fost definit pentru prima
56
dată de Carta europeană a autonomiei locale .
După doisprezece ani de la adoptarea sa la Strasbourg, Carta Europeană a
autonomiei locale a fost ratificată de statul român şi introdusă în dreptul intern prin Legea
nr. 199/1997, conceptul de autonomie locală fiind definit astfel:
Art. 3 (1) Prin autonomie locală se înţelege dreptul şi capacitatea efectivă ale
autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în cadrul legii, în
nume propriu şi în interesul populaţiei locale, o parte importantă a treburilor publice.
Principiul autonomiei locale este preluat şi de Legea 215/2001 Legea
administraţiei publice locale cu modificările aduse prin Legea 286/2006, care în art. 2
statuează că administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi
funcţionează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării
serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al
consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.

55 Cadrul Legislativ al Principiului autonomiei locale:


- Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003 (art. 120 ),
- Legea nr. 199/1997 pentru ratificarea Cartei europene a autonomiei locale,
-Legea nr. 215/2001 legea administraţiei publice locale cu modificările aduse de Legea nr. 286/2006.
56 Carta europeană a autonomiei locale a fost adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985 şi redactată
din iniţiativa Conferinţei Permanente a Puterilor Locale şi Regionale din Europa, din cadrul Consiliului
Europei.
27
2.3.3. AUTORITĂŢILE PUBLICE LOCALE PURTĂTOARE ALE AUTONOMIEI
LOCALE
Cel mai apropiat sens semantic al noţiunii de autonomie este independenţă, în timp
ce la polul opus, găsim noţiunea de subordonare. Astfel, autonomia locală se referă la
autonomia pe care o au colectivităţile locale în raport cu statul suveran.
În România purtătorii autonomiei locale sunt autorităţile locale alese prin sufragiu
57
liber, secret, egal direct şi universal:
- Consiliul judeţean şi preşedintele consiliului judeţean - la nivelul judeţelor;
- Consiliul local şi primarul - nivelul oraşelor;
- Consiliul local şi primarul - nivelul comunelor.
Conform Constituţiei României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003,
populaţia unei unităţi administrativ-teritoriale alege consiliul local ca organ de auto-
guvernare, care reprezintă interesele comunităţii şi ia deciziile de bună gestionare a
problemelor locale. Consiliul local, respectiv consiliul judeţean, sunt parlamentele locale
care adoptă legi locale, hotărâri ale consiliului local, respectiv, hotărâri ale consiliului
judeţean.
Hotărârile consiliului local sunt puse în practică de primar, care este şeful
administraţiei locale şi organul executiv al consiliului local. Primarul ca organ executiv,
autoritate publică locală, este la rândul său ales prin vot universal, egal, direct, secret şi
liber exprimat, potrivit legii electorale. Hotărârile consiliului judeţean sunt puse în practică
de preşedintele consiliului judeţean, care este şeful administraţiei. Conform ultimelor
58
modificări introduse prin legea votului uninominal, Legea nr. 35/2008 , preşedintele
consiliului judeţean este la rândul său ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat.
Cât priveşte aplicarea principiului autonomiei locale între palierele administrative
subnaţionale, Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003,
subliniază că între prefect şi celelalte autorităţi publice locale nu există raporturi de
subordonare. În detalierea dispoziţiilor constituţionale, Legea nr. 215/2001 precizează în

57 Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 199/1997.


58 Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii
administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în
M. Of., Partea I, nr.
196 din 13.03.2008 la art. 77 statuează că: Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei
publice locale, se modifică şi se completează după cum urmează:
1. La art. 1, alin. 1, 2, 4 şi 5 se modifică şi vor avea următorul cuprins:
„Art. 1. - (1) Prezenta lege reglementează regimul alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale -
consilii locale, consilii judeţene, primari şi preşedinţi ai consiliilor judeţene.
(2) Consiliile locale şi consiliile judeţene, primarii şi preşedinţii consiliilor judeţene se aleg prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.

28
mod clar şi fără echivoc că, în temeiul principiului autonomiei locale, între autorităţile
administraţiei publice care gestionează interesele locale nu există subordonare şi deci nu
putem vorbi de o aranjare într-o ordine ierarhică.
Aşadar, conform art. 6 alin. 2 în relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice
locale şi Consiliul Judeţean, pe de o parte, precum şi între Consiliul Local şi primar, pe de
altă parte, nu există raporturi de subordonare.
2.4. PRINCIPIUL DECONCENTRĂRII SERVICIILOR PUBLICE
Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003,
ARTICOLUL 120
(1) Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe
principiile descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.
Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001, ARTICOLUL 2
(1) Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi
funcţionează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării
serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al
consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.
2.4.1. CONŢINUTUL PRINCIPIULUI
În sens generic deconcentrarea, ca şi descentralizarea implică depărtarea de centru
sau deplasarea de la centru către margine. Deconcentrarea serviciilor publice presupune
acordarea structurilor teritoriale ale statului de puteri publice pentru a fi exercitate în
numele statului, însă la nivel teritorial, fiind prin urmare o variantă a centralizării.
Întrucât implementarea reformei administraţiei publice în România s-a făcut prin
aplicarea simultană a principiului descentralizării împreună cu cel al deconcentrării,
diferenţa dintre cele două noţiuni nu este cu totul clarificată.
Pentru a lămuri confuziile terminologice între descentralizare şi deconcentrare s-au
propus următoarele definiţii:

Deconcentrarea presupune transferul de autoritate sau responsabilitate către o sub-

structură aflată în componenţa unei organizaţii mai mari. Deconcentrarea se face prin
transferul de competenţe administrative şi financiare de către ministere şi celelalte organe
de specialitate ale administraţiei publice centrale către propriile structuri de specialitate din
teritoriu. Deconcentrarea se limitează la transferul puterii manageriale şi asigurarea
resurselor necesare, dar nu şi la transferul puterii de decizie.

În timp ce descentralizare presupune transferul vertical de autoritate sau

responsabilităţi de la guvernul naţional către autorităţile administraţiei publice locale,

29
(transferul puterii decizionale, manageriale şi puterii financiare). Descentralizarea se face
prin transferul de competenţă decizională, administrativă şi financiară de la nivelul
administraţiei publice la nivelul administraţiei publice locale autonome sau către sectorul
privat.
Principala deosebire dintre descentralizare şi deconcentrare este că în cadrul
procesului de descentralizare competenţele se transferă de la nivelul naţional la nivel sub-
naţional local prin autorităţile descentralizate. În cazul deconcentrării competenţele rămân
la acelaşi nivel, nivelul naţional, dar sunt implementate la nivel local printr-un sistem de
organe înfiinţate în teritoriu. Aceste servicii deconcentrate sunt însă parte ale aceluiaşi
sistem de organe centrale, serviciile deconcentrate nu au putere de decizie şi nici resurse
proprii, aşa cum este cazul autorităţilor descentralizate. Deconcentrarea asigură o mai bună
implementare în teritoriu a deciziilor luate la centru.
În doctrină, deconcentrarea în administraţia publică a fost definită ca fiind:

Deconcentrarea constituie o măsură intermediară în procesul descentralizării, fiind
privită ca transfer de atribuţii de la centru la agenţii puterii centrale aflaţi la conducerea
diferitelor organisme locale; ea înseamnă mult mai puţin decât descentralizarea şi
presupune recunoaşterea unei anumite puteri de decizie, în favoarea agenţilor statului
repartizaţi pe întreg teritoriul ţării (prefectul, serviciile exterioare ale ministerelor răspund
59
ideii de deconcentrare).

Deconcentrarea constă în trimiterea în teritoriu a unor reprezentanţi ai puterii
centrale, care să exercite atribute ale acesteia în teritoriul respectiv sub puterea ierarhică a
60
executivului central.

Deconcentrarea constituie un regim juridic administrativ care se situează între
centralizare administrativă şi descentralizare administrativă, fiind o centralizare atenuată
61
sau o slabă descentralizare.

Deconcentrarea constituie totuşi, o etapă pe calea cunoaşterii diversităţii şi
62
specificului local, precum şi a adoptării deciziilor luate de autorităţile locale ale statului.

Deconcentrarea, ceea ce privesc serviciile, constă în deteriorarea până la un anumit
grad a ansamblului administrativ din care fac parte, sustrăgându-le autorităţii directe a
organelor conducătoare ale colectivităţilor de care depind şi care, nu păstrează asupra lor

59 Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti, 2003, p. 219
60 Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Teoria generală, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007, p.102
61 Mircea Preda, op.cit, p. 344
62 Corneliu Manda, op. cit, p. 115.

30
decât un anumit control, funcţionând aproape complet sub autoritatea organelor proprii,
63
acordându-le individualitate financiară şi personalitate juridică.
2.4.2. CADRUL LEGISLATIV AL PRINCIPIULUI DECONCENTRĂRII
Conform Constituţiei României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003,
s-a prevăzut că pe lângă principiile descentralizării şi al autonomiei locale, administraţia
publică se întemeiază şi pe principiul deconcentrării serviciilor publice. De asemenea, s-a
subliniat că între Prefect şi celelalte autorităţi publice locale nu există raporturi de
subordonare.
Aşadar, bazele constituţionale ale principiului deconcentrării serviciilor publice le
regăsim în art. 120 şi art. 117 alin. (2). Pe de o parte art. 120 consacră principiul
deconcentrării ca principiu de bază pe care se întemeiază administraţia publică din unităţile
administrativ-teritoriale alături de principiile descentralizării, autonomiei locale. Pe de altă
parte art. 117 alin. (2) conferă Guvernului şi ministerelor, cu avizul Curţii de Conturi,
dreptul de a înfiinţa în teritoriu organe de specialitate, în subordinea lor, dacă legea le
recunoaşte această competenţă.
Legea nr. 215/2001 Legea administraţiei publice locale nu reglementează
organizarea şi funcţionarea serviciilor deconcentrate pentru că o astfel de reglementare nu
ar fi de apanajul reglementărilor privind administraţia publică locală ci al normelor ce
vizează administraţia publică centrală, respectiv Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi
funcţionarea Guvernului României şi a ministerelor.
Dacă reglementarea principiului descentralizării este realizată în mod detaliat în
64
cadrul Legii nr. 195/2006 Lege-cadru privind descentralizarea , în ceea ce priveşte
deconcentrarea lipsesc prevederile esenţiale similare celor corespunzătoare
descentralizării.
Deconcentrarea nu primeşte o reglementare şi o atenţie individualizată nici în
cadrul documentelor strategice, de cele mai multe ori fiind corelată cu descentralizarea, aşa
cum este şi în cadrul Strategiei actualizată a Guvernului României privind accelerarea
reformei în administraţia publica 2004-2006, adoptată prin H.G. nr. 699/2004.
Cele două procese, descentralizarea şi deconcentrarea sunt amintite mai tot timpul în
pereche, în formulări precum:

63 Alexandru Ioan, Drept administrativ, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2007, p. 175.
64 Abrogă Legea nr. 339/ 2004 Lege-cadru privind descentralizarea.

31

Analizele efectuate au scos în evidenţă următoarele disfuncţionalităţi şi aspecte
negative înregistrate în derularea procesului de descentralizare şi deconcentrare, precum şi
în funcţionarea serviciilor publice descentralizate şi deconcentrate.

Clarificarea repartizării competenţelor între ministere, servicii publice
deconcentrate şi autorităţi publice locale (descentralizate), în cadrul unui proces bine
structurat şi larg participativ.
2.4.3. TERMINOLOGIA DIN SFERA DECONCENTRĂRII
După mai bine de 12 ani de ambiguitate terminologică şi lipsa definirii termenilor,
ca factori ce au contribuit la sublinierea ideii de insecuritate juridică, revizuirea
Constituţiei României din anul 1991 în anul 2003 prin Legea nr. 429/2003, a fostului
articol 122 alin. (2), a eliminat şi confuzia care se făcea între noţiunea de descentralizare şi
deconcentrare. În actuala formulare se precizează că „prefectul este reprezentantul
Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor
şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-
teritoriale”.
Pentru că în ciuda precizării terminologice de sorginte constituţională, confuzia
terminologică dintre descentralizare şi deconcentrare a persistat, Legea nr. 286/2006
pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 revine
asupra acestui aspect şi subliniază în mod explicit prin introducerea art. 156 că:
„...denumirea servicii descentralizate ale ministerelor se înlocuieşte, în cuprinsul tuturor
actelor normative în vigoare, cu denumirea servicii publice deconcentrate ale
ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice
centrale.”
2.4.4. ATRIBUŢIILE SERVICIILOR PUBLICE DECONCENTRATE
Aşa cum am precizat în cadrul capitolului destinat descentralizării, funcţionarea
efectivă a unei organizaţii implică exercitarea a trei funcţii de bază, trei mari categorii de
competenţe: decizia, implementarea şi controlul.
Astfel, atribuţiile pe care le exercită în teritoriu serviciile publice deconcentrate se
încadrează într-una dintre aceste categorii şi pot fi:

Exercitarea funcţiei decizionale prin: elaborarea normelor, elaborarea strategiilor,
avizare;

Exercitarea funcţiei de implementare prin: implementarea strategiilor de
coordonare, furnizare de servicii, organizarea activităţii;

32

Exercitarea controlului intern şi extern prin: evidenţă, informare, monitorizare,
evaluare, control şi verificare, aplicarea sancţiunilor.

2.4.5. SERVICIILE PUBLICE CARE FAC OBIECTUL DECONCENTRĂRII


Întrucât noţiunea servicii publice are o arie foarte largă de cuprindere fiind tratată
atât din perspectiva juridică dar şi economico-managerială este important să definim aria
serviciilor publice care fac subiectul aplicării principiului deconcentrării în spiritul
reglementărilor constituţionale cuprinse în art. 120 referitoare la principiul deconcentrării
serviciilor publice.
Etimologic, noţiunea de serviciu îşi are sorgintea în cuvântul latin „servitum”, care
are semnificaţia de sclav, de aici dându-i-se interpretarea de „a fi în serviciul cuiva”, „a
face un serviciu”, sau „de a pune în serviciu”, evocând ideea de „utilitate publică”, sau
65
„serviciu public”.
Unităţile administrativ-teritoriale (judeţul, oraşul, comuna) şi statul, în ansamblul
său, au menirea de a asigura comunităţilor locale condiţii cât mai bune de convieţuire sub
aspect economic, social, cultural, de securitate, etc. În acest scop autorităţile publice
centrale furnizează o multitudine de servicii publice de putere publică corespunzător celor
trei puteri ale statului, astfel:

Servicii publice de legiferare asigurate de Camera Deputaţilor şi Senat - ce au ca

obiect adoptarea unor norme juridice general obligatorii, care să reglementeze, în mod
uniform, raporturile sociale dintre membrii societăţii;

Serviciile publice judiciare, asigurate de instanţele judecătoreşti - judecătorii,
tribunale judeţene şi ale municipiului Bucureşti, Curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie
- ce au ca obiect soluţionarea conflictelor ce apar între membrii societăţii;

Serviciile publice administrative, asigurate de autorităţile administraţiei publice
centrale şi locale ce asigură organizarea executării şi executarea în concret a legilor,
precum şi satisfacerea cerinţelor de viaţă şi de muncă ale populaţiei - securitate, sănătate,
instruire, cultură, etc.
Astfel, ministerele care au organizate în subordinea lor instituţii în teritoriu, adică
servicii deconcentrate sunt:

Ministerul Economiei şi Finanţelor

Ministerul Justiţiei

65 Rodica Narcisa Petrescu, op. cit., p. 99.



Ministerul Internelor şi Reformei Administrative

Ministerul Apărării Naţionale

Ministerul Transporturilor

Ministerul Educaţiei, Cercetării şi Tineretului

Ministerul Muncii, Familiei şi Egalităţii de Şanse

Ministerul pentru Imn, Comerţ, Turism şi Profesii Liberale

Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale

Ministerul Sănătăţii Publice

Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor

Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile

Ministerul Culturii şi Cultelor

Ministerul Comunicaţiilor şi Tehnologiei Informaţiei

2.5. PRINCIPIUL ELIGIBILITĂŢII AUTORITĂŢILOR ADMINISTRAŢIEI


PUBLICE LOCALE
Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003,
ARTICOLUL 121
(1) Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în
comune şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii.
Legea administraţiei publice locale 215/2001
Art. 2. alin. (1) Administraţia publică în unităţile administrativ- teritoriale se
organizează şi funcţionează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale,
deconcentrării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice
locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes
deosebit.
Legea 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale
2.5.1. CONŢINUTUL PRINCIPIULUI ELIGIBILITĂŢII
Principiul eligibilităţii decurge din principiul autonomiei locale şi presupune
dreptul pe care îl au unităţile administrativ-teritoriale (comune, oraşe, judeţe) de a organiza
alegeri locale pentru desemnarea autorităţilor administraţiei publice locale.
Aşadar, în esenţă, principiul eligibilităţii desemnează dreptul membrilor unei
comunităţi locale de a-şi desemna singuri conducătorii, organele de conducere proprii.
Eligibilitatea organelor de conducere este un element esenţial al auto-guvernării
care reliefează independenţa faţă de centru. Astfel, organele care gestionează treburile
locale nu sunt numite de la centru ci sunt alese de membrii comunităţii, ca să-i reprezinte
pe aceştia şi interesele comunităţii, nu ale centrului.
Consiliul local al comunei sau oraşului, precum şi consiliul judeţean al judeţului -
ca organe decizionale şi primarul şi preşedintele consiliului judeţean - ca organe executive
sunt puterile locale şi organele reprezentative ale comunităţilor subnaţionale şi se constituie
prin alegeri libere, periodice şi corecte.
Eligibilitatea aleşilor locali presupune acele alegeri organizate în concordanţă cu
standardele democratice clasice: prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat,
potrivit legii electorale.
Organizarea unor alegeri democratice garantează că aleşii locali şi organele astfel
formate vor fi validate şi susţinute în activitatea lor viitoare de toată lumea care formează
comunitatea locală. Alegerile trebuie să fie în acord cu sistemul de valori acceptate de
societatea respectivă pentru a se bucura de recunoaşterea publică a rezultatelor lor.
2.5.2. CADRUL LEGISLATIV AL PRINCIPIULUI ELIGIBILITĂŢII

De la revoluţia din 1989 şi până în prezent, cadrul legislativ al principiului


eligibilităţii a cunoscut o evoluţie continuă prin reglementarea sa în Constituţia României,
în Legea 215/2001 Legea administraţiei publice locale, Legea 67/2004 Legea pentru
alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, iar ultimele rectificări fiind aduse de
66
Legea votului uninominal, Legea 35/2008 . Aşadar principiul eligibilităţii are o dublă
67
natură constituţională dar şi legală.
Bazele constituţionale ale principiului le regăsim în art. 121 alin. (1) care în mod
implicit consacră eligibilitatea autorităţilor administraţiei publice locale atunci când enunţă
că „autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în comune
şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi.”
Odată cu trecerea la regimul democratic în 1990, organizarea şi desfăşurarea
primelor alegeri locale a fost reglementată de Legea 70/1991 privind alegerile locale. În
decursul timpului pe măsura consolidării experienţei democratice această lege a suferit
numeroase modificări fapt care îngreunează activitatea celor chemaţi să o aplice în
procesul electoral. De aceea, în vederea organizării şi desfăşurării alegerilor locale din anul

66 Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii
administraţiei publice locale nr. 215/2001 a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali.
67 Verginia Vedinaş, op.cit, pp. 372-373.

35
2004, s-a elaborat şi adoptat o nouă lege care să reglementeze regimul alegerilor locale:
Legea 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.
Astfel că Legea 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice
68 69
locale abrogă vechea lege .
Aşadar, Legea 67/2004 ca lege-cadru a alegerilor locale reglementează principiile
de bază ale acestui proces, regulile şi cadrul instituţional, organizarea şi desfăşurarea
alegerilor locale ordonând asupra unor instituţii electorale precum:

Circumscripţiile electorale,

Secţiile de votare,

Birourile electorale,

Biroul Electoral Central,

Listele electorale,

Candidaturile,

Buletinele de vot,

Campania electorală,

Stabilirea rezultatelor votării,

Contravenţii şi infracţiuni în legătură cu procesul electoral local.

Întrucât alegerile locale reprezintă un proces esenţial pentru democraţia generală,


Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003 prevede ca
reglementarea lor să fie făcută printr-o lege organică, de aceea Legea 67/2004 pentru
alegerea autorităţilor administraţiei publice locale a fost adoptată ca lege organică.
Anul 2008 aduce ultimele modificări substanţiale ale sistemului electoral prin
adoptarea Legii 35/2008 pentru [...] modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru
alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale
nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali.
Legea 35/2008 introduce votul uninominal pentru desemnarea senatorilor şi
deputaţilor şi modifică procedura de desemnare a preşedintelui consiliului judeţean. Dacă
până acum preşedintele consiliului judeţean era desemnat prin vot indirect din rândul
membrilor consiliului judeţean, începând cu 2008 acesta este desemnat în mod direct de
către cetăţeni prin scrutin uninominal. Câştigătorul este candidatul care a întrunit cel mai
mare numărul de voturi valabil exprimate în primul tur de scrutin.

68 Publicată în Monitorul Oficial nr. 271 din 29 martie 2004.


69 Legea 70/1991 privind alegerile locale.
Având o importanţă deosebită nu numai din punct de vedere democratic şi pentru
împărţirea puterii politice la nivel local, organizarea alegerilor locale cunoaşte o serie de
acte normative de implementare secundare şi terţiare dintre care cea mai recentă este O.G.
20/2008 privind unele măsuri pentru organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru
autorităţile administraţiei publice locale.
2.5.3. CONŢINUTUL PRINCIPIULUI LEGALITĂŢII
În sens obişnuit, conform definiţiei date de DOOM, legalitatea este calitatea de a fi
legal, adică de a fi conform cu ceea ce este stabilit prin lege. Principiul legalităţii
presupune o obligaţie generală de a respecta legea, obligaţie ce se impune tuturor
subiecţilor de drept, cetăţeni dar şi autorităţi publice.
Astfel, concludem asupra definiţiei principiului legalităţii ca fiind acel principiu de
bază al administraţiei publice locale care instituie obligaţia ca întreaga activitate a
autorităţilor administrative să se organizeze şi să funcţioneze cu respectarea strictă şi
riguroasă a limitelor stabilite de lege.
Principiul legalităţii excede ideii de justiţie, fiind de esenţa statului de drept. Însăşi
natura organizatorică a statului de drept este determinată de ideea că legea care este
materializarea ideii de dreptate şi justiţie trebuie să fie etalonul la care se raportează atât
activitatea cetăţenilor ca beneficiari ai prestaţiei administrative cât şi autoritătile publice ca
prestatori ai activităţii de administraţie publică. De aceea, sistemul organizatoric numit
administraţie publică şi activitatea cu acelaşi nume există tocmai pentru a asigura eficienţa
legilor prin punerea lor în executare. De altfel, administraţia publică este definită ca fiind
activitatea de organizare a executării şi executare în concret a legii.
Aprecierea legalităţii actelor şi faptelor administrative se face prin raportarea
acestora la un act normativ preexistent emis de o autoritate superioară celei de la care
emană actul sau faptul administrativ.
Garantarea concretă a respectării principiului legalităţii de către autorităţile
70
administraţiei publice locale rezidă în instituţia răspunderii funcţionarilor publici şi
aleşilor locali prin posibilitatea aplicării de sancţiuni de natură disciplinară, administrativă,
materială, contravenţională sau chiar penală.
Studierea principiului legalităţii se rezumă la definirea principiului, analiza relaţiei
legalitate-oportunitate şi exercitarea controlului jurisdicţional al legalităţii.

70 George Gârleşteanu, Principii fundamentale de organizare şi funcţionare a administraţiei publice


din România, Editura Sitech, Craiova, 2008, p.18.

37
2.6.2. CADRUL LEGISLATIV AL PRINCIPIULUI LEGALITĂŢII
Principiul legalităţii organizării şi funcţionării administraţiei publice locale îşi are
izvorul în Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003, în
prevederile cuprinse în Titlul II Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale,
Capitolul I Dispoziţii comune care în art. 16 alin. (2) statuează obligaţia că toată lumea
trebuie să se supună legii.
Întrucât bazele constituţionale ale principiului le regăsim consacrate în mod implicit
în art. 16, chiar dacă nu este prevăzut ad litteram, considerăm că principiul legalităţii are o
dublă natură constituţională dar şi legală.
Transpunând dispoziţia constituţională, Legea 215/2001 Legea administraţiei
71
publice locale include principiul legalităţii ca principiu de bază al administraţiei publice
locale, alături de alte patru reguli fundamentale după care se organizează şi funcţionează
administraţia publică locală:
➢ 72
Art. 2. alin.(1) Administraţia publică în unităţile administrativ - teritoriale se
organizează şi funcţionează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale,
deconcentrării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale,
legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.

Prin reglementarea sa ca principiu de bază al administraţiei publice locale,

principiul legalităţii presupune o supunere a întregii activităţi desfăşurate de către


administraţia publică locală faţă de cadrul legal şi constituţional, constituindu-se ca o
73
garanţie individuală împotriva excesului de putere.

Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003 (art. 121)

Legea 215/2001 Legea administraţiei publice locale cu modificările aduse de

Legea 286/2006 Republicată.

71 Cu modificările aduse prin Legea nr. 286/2006.


72 Din Legea 215/2001 privind administraţia publică locală.
73 Verginia Vedinaş, op.cit., p. 373.
2.5.3. CATEGORII DE ACTE NORMATIVE CU FORŢĂ JURIDICĂ
SUPERIOARĂ A CĂROR RESPECTARE ESTE CERUTĂ DE PRINCIPIUL
LEGALITĂŢII

Principiul legalităţii este acel principiu de bază al administraţiei publice care


instituie obligativitatea ca întreaga activitate executivă, actele şi faptele administrative, să
se înscrie în cadrul general creat de Constituţia României, legile organice, legile ordinare şi
ordonanţele de Guvern.
Pe baza domeniilor pe care le reglementează legea şi a modalităţii formale de
adoptare, art. 73 din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr.
429/2003, consacră trei categorii de legi:

Legi constituţionale

Legi organice

Legi ordinare.

În funcţie de categoria din care fac parte, legile sunt adoptate de Parlament cu o
procedură şi o majoritate diferită. După adoptarea în Parlament legile sunt promulgate de
şeful statului şi publicate în Monitorul Oficial.
În afară de delimitarea constituţională bazată pe modalitatea formală a adoptării,
74
literatura distinge şi alte clasificări ale legilor, precum:

legi de reglementare directă şi legi de interpretare;

legi de abilitare;

legi cadru;

legi materiale şi legi procedurale;

legi generale, speciale şi excepţionale.

Constituţia României este izvorul de drept şi actul normativ cu forţă juridică


supremă, căreia trebuie să i se supună toate celelalte acte normative, acestea din urma fiind
elaborate şi aplicate în spiritul şi litera Constituţiei. Legile constituţionale sunt categoria de
legi prin care se modifică normele constituţionale, ele având forţă juridică egală cu a
Constituţiei.
75
Legile organice reglementează primar cele mai importante raporturi sociale , fiind
o prelungire a materiei constituţionale supranumite „legislaţii constituţionale secundare”
sau „subconstituţii”.

74 Mădălina Voican, op. cit., p. 162.


75 Art. 73 alin. (3) din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003.
Legile ordinare reglementează în mod primar orice domeniu de activitate al
relaţiilor sociale cu excepţia celor rezervate legilor organice, iar în mod secundar
reglementează orice domeniu de activitate, în acest caz fiind subordonate legilor organice.
Ordonanţele simple ale Guvernului pot fi emise în domenii care nu fac obiectul
de reglementare al legilor organice şi numai în afara sesiunilor parlamentare.
Ordonanţele de Urgenţă ale Guvernului pot fi emise în toate domeniile, inclusiv
76
al legilor organice şi în timpul şi în afara sesiunilor parlamentare.
Arhitectura sistemului românesc de drept, organizat în funcţie de criteriul forţei
juridice a actelor normative, are următoarea structură:

1 1. Constituţia României
2 2. Tratatele internaţionale privind
drepturile omului
3
3. Legile organice
4
4. Legile ordinare
5
5. Ordonanţele de Guvern
6 6. Hotărârile de Guvern
7 7. Actele administraţiei publice
centrale şi locale

Diagrama de mai sus reflectă că actele normative cu forţă juridică superioară,


legislaţia primară, faţă de care principiul legalităţii cere supunere, sunt situate pe palierele
1, 2, 3, 4 şi 5, în timp ce, legislaţia de implementare, categoriile de acte normative care
trebuie să se supună sunt cele situate pe palierele 6 şi 7, respectiv hotărârile de Guvern şi
actele administrative.
Astfel, actele normative cu forţă juridică mai mică trebuie să fie conforme cu
spiritul şi litera actelor normative cu forţă juridică superioară.
Actele administrative trebuie să se subordoneze actelor normative cu forţă juridică
superioară, respectiv, Constituţiei şi legilor constituţionale, legilor organice, legilor
ordinare şi ordonanţelor de Guvern simple şi de urgenţă.
Această condiţie antrenează următoarele consecinţe:

76 Art. 115 din Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003.

40

prevederile actelor administrative trebuie să fie conforme cu dispoziţiile legilor
şi ordonanţelor de Guvern;

prevederile actele administrative nu pot deroga şi nu pot contrazice prevederile
legilor şi ordonanţelor de Guvern;

actele administrative au rolul de a organiza executarea legilor şi ordonanţelor de
Guvern;

actele administrative detaliază până la cele mai concrete detalii şi asigură
implementarea efectivă a legilor şi ordonanţelor de Guvern.
Principiul legalităţii presupune că actele şi faptele administrative nu pot conţine dispoziţii
ori acţiuni contrare legilor, cu alte cuvinte ele trebuie să se supună cu rigurozitate şi să fie
în perfectă concordanţă cu litera şi spiritul legilor.
CAPITOLUL 3
FUNCŢIA PUBLICĂ ÎN SPAŢIUL COMUNITĂŢII EUROPENE

În cadrul organismelor Comunităţii Europene, îşi desfăsoară activitatea agenţi supuşi


unor norme speciale, care reprezintă dreptul funcţiei publice europene. Principiile care
contureaza acest drept se regasesc în Statutul funcţionarilor (adoptat în 1949 ca statut al
personalului Comunităţii Europene) şi în regimul aplicabil celorlalti agenti. Ele sunt
formate atat din elemente preluate din regimurile nationale ale funcţiei publice din diferite
tari, multe cu valoare de constantă, cât şi din aspecte speciale, tipice doar funcţiei publice
77
europene . Se regaseste principiul clasic de drept al muncii, şi anume ca eel care face
angajarea are depline puteri şi în a sancţiona. Autoritatea învestită cu puterea de a numi
într-o funcţie publică europeană beneficiaza şi de intreaga putere discreţionara pentru a
face acest lucru. în acest sens, Curtea de Justiţie europeană a statuat în decizia pronunţată
în dosarul nr. 180/1980: Aparţine administraţiei dreptul de a desemna criteriile de selecţie,
în virtutea puterii sale discreţionare, şi ţinand cont de exigenţele organizării şi
rationalizării serviciilor. Există în dreptul funcţiei publice europene o serie de dispoziţii
prin care se recunoaşte organului comunitar capacitatea de a se folosi de puterea sa
discreţionară în ceea ce priveste funcţionarii proprii. În acelasi timp, există şi un numar
destul de mare de dispoziţii, prin care se urmăreşte ca libertatea de care dispune
administraţia comunitară în deciziile sale să fie marginită de respectarea procedurilor şi
condiţiilor de fond şi de formă, prin care sa se realizeze doua obiective: pe de o parte,
caracterul corect al deciziei, din punct de vedere obiectiv; iar pe de alta parte, realizarea
unui echilibru firesc, necesar, între interesele individuale şi necesităţile administraţiei.
Aşadar, în urma acestor caracteristici precizate, se pot enumera câteva aspecte care
caracterizeaza dreptul funcţiei publice europene:
a) regăsirea unor principii generale, preluate din legislative naţionale privind regimul
salariatului şi al funcţionarului public;
b) existenţa unor aspecte specifice, care particularizeaza regimul funcţiei publice
europene;
c) existenţa unei stări de echilibru, între capacitatea de care dispune organul comunitar
de a decide soarta funcţionarului său şi necesitatea ca deciziile sale sa fie raportate la
limitele îngăduite de lege;

77
Verginia Vedinaş, Statutul funcţionarului public, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998, p. 221.

42
d) preocuparea de a se asigura un echilibru cât mai obiectiv între interesele individuale
şi necesitatile administraţiei.
Dreptul funcţiei publice europene se poate defini ca reprezentând ansamblul normelor
care guvernează regimul funcţiei publice europene, deduse din reglementările comunitare
78
şi completate cu principiile jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie .
Au existat două mari probleme în literatura occidentală contemporană, mai ales în cea
comunitară, în legatură cu funcţionarii publici europeni, şi anume: care este locul şi rolul
lor în viaţă Comunităţii, iar cea de-a doua este în corelaţie cu primul aspect şi face referire
la modul în care se implică ei în realizarea politicii europene.
Pentru aceste probleme puse în discuţie se pot lua în considerare două variante de
răspuns. O primă variantă de răspuns ar fi în a le recunoaşte funcţionarilor comunitari doar
un rol executiv, ei neavând decât calitatea de realizatori efectivi ai deciziilor care au fost
trasate de către autorităţile politico-comunitare. O a doua variantă de raspuns ar viza
recunoaşterea unui rol efectiv în a influenţa politica Uniunii. Din acest punct de vedere,
funcţionarul european nu se limitează doar să execute deciziile, el se implica efectiv şi în
elaborarea acestora.
Aşadar, există o dificultate în a găsi soluţia cea mai bună, iar calea de urmat nu este
deloc simplă. Dificultatea găsirii celei mai bune soluţii rezultă, printre altele, din faptul ca
Uniunea europeană este constituită dintr-un conglomerat de state, fiecare cu tradiţii şi
obiceiuri diferite în ceea ce priveşte funcţia publică. Aceste tradiţii influentează în mod
firesc diferite experienţe comunitare, fără a determina însă transformarea funcţiei europene
într-una de tip francez, german sau englez, de exemplu.
Instituţiile europene cele mai importante sunt: Parlamentul; Consiliul de Ministri;
Comisia; Curtea de Justiţie; Comitetul Economic şi Social; Curtea de Conturi; Banca
europeană de Investiţii şi trei organe constituite pe lângă comisie şi anume Oficiul de
Publicaţii, Centrul European pentru Dezvoltare şi Formare Profesională şi Fundaţia
europeană pentru ameliorarea condiţiilor de viaţă şi de muncă. Fiecare din aceste
organisme are o politică proprie de personal, politică grefată însă pe un statut comun
tuturor funcţionarilor publici europeni. Cel mai numeros efectiv îl are Comisia europeană,
care în anul 1993 era structurată în 23 de direcţii. Fiecare din instituţiile comunitare
dispune de propriul sau personal. De la înfiinţare şi până în prezent, efectivele de agenţi au
fost în continuă creştere, înregistrându-se procente considerabile.

78 Ibidem, p. 223

43
3.1. Funcţionarii publici europeni şi funcţia publică europeană
Tradiţional, conceptul de funcţie publică constituie o instituţie fundamentală a dreptului
administrativ, ea fiind strâns legată de noţiunea de activitate, autoritate, organ. Autorităţile
publice, inclusiv cele administrative, sunt înzestrate cu atribuţii necesare îndeplinirii
sarcinilor ce le revin în conformitate cu care exercită competente determinate, participând
79
în baza capacităţii juridice pe care o au la raporturi juridice de autoritate în nume propriu .
80
Dar, nu toate atribuţiile unei autorităţi publice implică şi exerciţiul puterii publice ,
întrucât există şi atribuţii necesare doar asigurării bunei funcţionari a instituţiei respective,
reprezentând structuri funcţionale cum ar fi secretariat, relaţii cu publicul, contabilitate,
arhiva, etc. Capacitatea juridică a unei autorităţi publice se materializează şi se
concretizează în serviciul public prestat efectiv prin intermediul funcţiei concrete exercitate
de o persoană fizică în mod individual. Altfel spus, puterea publică este reglmentată şi
organizată sub aspectul exercitării ei de lege, în scopul satisfacerii intereselor generale,
81
formând serviciile publice. În acest sens, serviciul public , ca şi statul, este o instituţie ce
are la baza ideea de interes general, pe care caută să o realizeze, însă nu poate sa acţioneze
decât prin persoanele fizice care-l compun. Analiza comparativă a funcţiei publice şi a
funcţionarului public din administraţiile publice ale statelor din Uniunea europeană,
inclusiv din ţările de curând integrate sau în curs de aderare, permite conturarea a două
82
mari categorii de sisteme , şi anume:
83
Sistemul de tip „post” , construit dintr-un ansamblu de funcţii sau profesii, definite
prin nivelul şi caracteristicile lor, sistem în care funcţionarii publici sunt numiti în una
dintre funcţii putand fi apoi, în funcţie de necesităţile instituţiei, numiţi în altă (alte) funcţie
(funcţii), fără a fi, deci, consideraţi investiţi cu un drept în sensul exercitării continue a
primei funcţii în care au fost numiţi. Avantajul acestui sistem este dat de mobilitatea
funcţionarilor publici de la o autoritate publică la alta sau chiar între sistemul public şi
sistemul privat. În ţările în care prevalează, că tendinţa generală, funcţia publică ce are la
bază postul, a fost promovată o funcţie publică orientată spre rezultate şi spre management
cu scopuri specifice. Cele mai ilustrative exemple în acest sens sunt: Marea Britanie,
Olanda, Suedia, Danemarca.

79 Ioan Santai, Drept administrativ şi stiinta administraţiei, vol. I, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 2005, p.
121.
80 Antonie Iorgovan, op. cit., p. 523.
81 Lucica Matei, Serviciile publice, Ed. Economică, Bucureşti, 2000, p. 37.
82 Ioan Alexandru, Administraţia publică: teorii, realităţi, perspective, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, pp.
467-468; Ioan Alexandru, M. Carausan, S. Bucur, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005, pp.
308-309.
83 Antonie Iorgovan, op.cit., pp. 531-532.

44
84
Sistemul de tip „cariera” , ce este bazat pe conceptul de stabilitate şi de continuitate în
carieră, fie în interiorul aceluiasi corp, ceea ce permite accesul la un anumit numar de
funcţii, fie trecând de la un corp la altul. În acest sistem se precizează că „funcţia publică
nu apare ca o meserie oarecare, izolată, ea este prinsă într-un tablou, într-un sistem
ierarhizat pe orizontală sau verticală”, iar în cadrul sau „funcţionarul public face o carieră
din funcţia publică, aceasta devine raţiunea profesională a carierei sale”.
Serviciul public este împărţit într-un anumit numar de corpuri care sunt accesate, în
general, prin concurs şi în care funcţionarul public poate rămâne pe toată durata vieţii sale
85
active .
În ţările care au adoptat sistemul de tip carieră, majoritatea categoriilor de personal sunt
protejate împotriva efectelor generate de programe ce au ca scop identificarea surplusului
de personal. În aceste state, cheltuielile publice au fost reduse mai ales prin „îngheţarea”
numărului de funcţii şi menţinerea aceluiasi nivel al salariilor. Astfel s-a procedat spre
exemplu în Austria, Belgia, Germania, Grecia, Franţa, Spania şi Portugalia. Reducerea de
personal s-a manifestat, în termeni obiectivi, numai ca efect al pensionarilor şi demisiilor.
În practică, cele două sisteme nu sunt implementate în nici un stat în forma lor „pură”,
de aceea se impune, atunci când se analizează funcţia publică dintr-un anumit stat, sa se
86
marcheze exact nivelul de convieţuire a celor două sisteme .
Necesitatea de a identifica şi a menţine ca atare principalele funcţii publice
indispensabile funcţionarii însăşi a administraţiei publice s-a manifestat în general în
contextul nevoii reducerii cheltuielilor publice. Principalul scop al acestui efort nu a fost să
se identifice un nou rol pentru stat sau sa se redefinească, cel putin, dimensiunea funcţiei
publice în consecinţă, ci de a reduce mărimea şi costurile acesteia. Se poate de asemenea
explică de ce definiţiile legale ale funcţiei publice au rămas neschimbate, în general, în
majoritatea ţărilor membre ale Uniunii Europene.
87
În Uniunea europeană, Tratatul privind Constituţia europeană , dispune: Legea
europeană stabileste statutul funcţionarilor Uniunii şi regimul aplicabil celorlalţi agenţi ai
Uniunii.
Statutul funcţionarilor Comunităţilor Europene defineşte, în art. 1, funcţionarul public
astfel: „este funcţionar al Comunităţilor în sensul prezentului statut orice persoană care a

84 Ibidem, p. 532.
85 Ioan Alexandru, op.cit., p. 467.
86 Antonie Iorgovan, op. cit., p. 630.
87 Tratatul privind Constitutia europeană, art 3, alin 1, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene,
C310 din 16 decembrie 2004. Se precizeaza ca Tratatul privind Constitutia europeană nu a intrat în vigoare,
procedura de ratificare în ţările membre al Uniunii Europene nefiind finalizată.

45
fost numită în condiţiile prevazute de acest statut într-o funcţie permanentă într-una din
instituţiile Comunităţilor printr-un act scris al autorităţii învestită cu putere de numire din
aceasta instituţie”.
În majoritatea statelor Uniunii Europene, cea mai mare parte a persoanelor care îşi
88
desfăşoara activitatea în cadrul instituţiilor publice au statut de funcţionari publici.
Regula este ca un angajat public să fie funcţionar, iar excepţia este sa deţina un contract de
muncă cu statul.
Funcţionarii publici sunt guvernaţi de o lege a funcţiei publice, şi doar în subsidiar de
legislaţia muncii. Înainte de a defini noţiunea de statut al funcţionarilor publici, este
important de analizat însăşi noţiunea de statut, ca act juridic normativ. Aşa cum se arată în
doctrină, denumirea de statut provine de la cuvântul latin statutum, care derivă din verbul
statuere – a statua, a decide, a ordona. Un autor arată că acest concept poate fi definit ca
„totalitatea de norme juridice” care „cuprinde voinţa statului de a reglementă, în mod
89
autoritar, o anumită categorie de raporturi sociale ori instituţii juridice” . Într-o altă
opinie, conceptul de statut este definit ca „ansamblul de reguli referitoare la situaţia
funcţionarilor” care formează „dreptul comun al funcţiei publice”. Acelaşi autor apreciază
că pornind de la aceste considerente „se poate susţine ca în fiecare din cele 25 de ţări
membre ale Uniunii Europene există un statut, chiar dacă formal nu găsim peste tot un act
normativ unic, denumit „Statutul general al funcţiei publice”.
Aşadar, din acest punct de vedere, analizând legislaţia şi doctrina din ţările membre ale
Uniunii Europene, se constată că regula o reprezintă exisţenta unor coduri sau statute, chiar
dacă formal nu se regăseşte invariabil un act normativ unic denumit „statut al
funcţionarilor publici”.
3.2. CARIERA FUNCŢIONARILOR PUBLICI EUROPENI
90
Funcţionarii europeni sunt împărţiţi în cinci categorii:

categoria A, unde sunt incluşi salariaţii bugetari care au ca misiune elaborarea
politicilor, pregătirea proiectelor actelor juridice şi al raporturilor, şi aplicarea legislaţiei
comunitare (in 1994 erau în numar de 4 421);
➢ categoria LA, unde sunt incluşi interpreţii şi traducătorii;

88
Din aceasta categorie fac parte Constitutiile din: Suedia (art. 10); Austria (art. 21); Finlanda (art. 65);
Belgia (art. 29, art.66 alin. 2); Olanda (art. 109); Franta (art. 34 şi 37). Antonie Iorgovan, op. cit., pp. 561-
565.
89 Valentin Prisăcaru, op.cit., p. 59.
90 Verginia Vedinaş, op. cit., p. 228.

46

categoria B, care cuprinde pe cei care primesc şi analizeaza informaţiile necesare
fie pentru elaborarea politicilor Uniunii, fie pentru a supraveghea şi a face sa fie respectată
legislaţia (aproximativ 2892 agenţi);

categoria C, unde se regasesc cei care indeplinesc misiuni de secretariat, arhiva
(aproximativ 4 800);

ultima categorie, D, în care este inclus personalul de serviciu (aproximativ 850 de
angajati).
La rândul ei, fiecare categorie are propria sa structură internă, prin care sunt ierarhizaţi
funcţionarii care aparţin categoriei respective. Cele cinci categorii de agenţi statutari sunt,
la randul lor, constitute din doua categorii de agenti, şi anume: agenţii permanenţi, care în
limbajul juridic uzual se mai numesc şi funcţionari; ceilalţi agenţi, care, la randul lor, pot
fi: temporari, auxiliari sau agenţi locali, care cel mai adesea sunt antrenaţi în delegaţii. O
cariera normală îngaduie agenţilor europeni să avanseze în interiorul aceleiaşi categorii, cu
aspecte specifice pentru fiecare dintre ele.
Competenţa de numire a unui funcţionar internaţional nu poate rezultă decât dintr-un
document internaţional, care, prevăzând existenţa funcţiei, stabileşte şi autoritatea care va
trebui să-l numească sau, respectiv, aleagă. Organizaţiile europene au adoptat sistemul potrivit
caruia funcţionarii sunt recrutaţi şi numiţi de şeful ierarhic, care, la rândul sau, este ales de
delegaţii statelor. Sistemul a fost preluat şi de ONU, care lasă deplina libertate secretarului
general pentru a recruta personalul, în condiţiile fixate de Adunarea Generală. La recrutarea
unui viitor funcţionar european, se au în considerare doua categorii de condiţii: Condiţii fixate,
aceleaşi pentru toti candidaţii, şi anume: naţionalitatea, care impune ca persoană respectivă să
fie resortisant al unui stat membru al Uniunii; apoi o altă condiţie face referire la exerciţiul
drepturilor civile şi prestarea serviciului militar pentru barbaţi; garanţiile de moralitate, care se
deduc din cazierul judiciar şi din prezentarea unor referinţe sau recomandări. Argumentarea
după Lassale este aceea că Un individ care nu este moral în ţara de origine nu poate face parte
dintr-o comunitate supranaţională, în care obiectul principal este. În final, servirea intereselor
91
ţărilor resortisante ; aptitudinile fizice care exclud existenţa unor infirmităţi sau maladii care
pot stânjeni exerciţiul funcţiei;
Condiţii variabile care includ: titluri, diplome, nivel de experienţă: astfel, posturile
dintr-o categorie superioară reclamă o formaţie profesională superioară; cunoaşterea de
92
limbi straine. Există la baza selecţiei două criterii :

91 Ibidem, p. 225.
92 Ibidem, p. 226.

47
Criteriul meritului, care este stabilit în funcţie de natura, de calificativele pe care le-au
primit funcţionării, acesta fiind guvernat de principii similare celor din legislaţiile
nationale. Acest criteriu pune clasică dificultate în a face distincţie între funcţionarii foarte
buni, buni şi cei mai putin buni. Procedura de promovare implică agenţii cu funcţii de
răspundere (directori, directori generali) dar, în acelasi timp, şi un comitet de recrutare a
cairei misiune este sa faca cercetari şi sa aleagă, dintre propunerile formulate de directori,
pe cei care, în final, urmează a fi selectati. Aspecte specifice prczinta angajarea intr-o
funcţie de grad superior. Mai intai trebuie respectate criteriile gcografice, care obliga la o
repartizare armonioasă, între ţările membre, ale acestor funcţii. Din punct de vedere
procedural, postul devenit vacant este ocupat mai întâi temporar de un alt funcţionar, care
îndeplineşte condiţiile şi abiă după aceea, după ce vacanţa postului a fost afişată, se
declanşează procedura pentru ocuparea postului respectiv. Ca şi în situaţia înaltelor funcţii
naţionale, şi la cele la nivel comunitar nu se poate vorbi despre o stabilitate. Pe lângă merit,
în selecţia agenţilor europeni mai sunt avute în vedere şi alte elemente, cum ar fi vârsta,
vechimea în muncă, vechimea într-un anumit grad etc..
Recrutarea într-o funcţie europeană este un alt procedeu care se realizează, de regulă,
prin concurs, cu excepţia funcţiilor înalte, politice (directori şi directori generali). Modul de
concepere şi desfăşurare a concursului este diferit, în funcţie de nivelul diplomei şi de
experienţa profesională a candidaţilor. Regula este că fiecare instituţie comunitară îşi
organizează concursul propriu, existând însă, pentru categoriile B şi C, şi anumite
concursuri interinstituţionale. Un aspect specific îl reprezintă faptul că reuşita la concurs nu
atrage după sine, în mod automat, numirea într-o funcţie europeană. Candidaţii care
au.reuşit la concurs sunt înscrişi într-o listă, intitulată de rezervă. Serviciile unei instituţii
comunitare care au nevoie de personal urmeaza a face, celor inscrisi în listele de rezervă,
anumite oferte pentru ocuparea unei anumite funcţii. Nu întotdeauna momentul reuşitei
este apropiat în timp de cel al ofertei. Uneori accst lucru se poate întampla, alteori pot trece
luni până când se face oferta. Aceasta situaţie este explicată prin două argumente: primul
este că organizarea concursurilor are loc, de regulă, înainte de a fi cunoscut bugetul şi
numarul de posturi care pot fi ocupate; iar al doilea argument face referire la politica
Uniunii care preconizează că accesul la funcţiile europene să respecte criteriul geografic,
îngăduind resortisanţilor din cât mai multe ţări membre să poată ocupa o funcţie europeană.
Această raţiune este completată cu regulă după care nici o funcţie nu poate şi nu trebuie
rezervată resortisanţilor unui stat membru determinat.

48
Perspectiva unei cariere într-o funcţie publică europeană este un vis la care aspiră foarte
multe persoane. Atracţia pe care o exercită această perspectivă explică şi numarul foarte
mare de candidaţi înregistraţi cu ocazia organizării diferitelor posturi.
Pe parcursul derulării unei cariere europene un rol cu totul special îl are pregatirea
profesională a funcţionarului. Nu este de conceput ca persoana care ocupă o funcţie
europeană sa stagneze din punct de vedere al devenirii, să se menţina la stadiul în care se
93
găsea în momentul în care a fost învestit cu o astfel de funcţie .
În anul 1980 a fost adoptat un document foarte important intitulat program social de
progres care are ca element fundamental o formare profesională continuă, neîntreruptă din
momentul învestirii până în momenlul încetării funcţiei respective şi are urmatoarele
obiective: sa transforme devenirea profesională a funcţionarilor europeni într-unul din
elementele fundamentale ale managementului; să se asigure, prin perfecţionare, premisele
necesare promovării; şi ultimul obiectiv este ca prin formarea continuă să se realizeze, în
final, o politică a egalităţii de şanse, fiind avute în vedere în mod special acţiuni organizate
în favoarea femeilor.
Drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici europeni
Un aspect cu totul deosebit îl reprezintă acela că, spre deosebire de funcţionarii
nationali, cei europeni sunt antrenati în pregatirea reglementarilor carora li se vor supune şi
în punerea lor în practică. Aceştia au dreptul la asociere sindicala, de asemenea, le este
recunoscut şi garantat dreptul la cariera. Problemele care privesc cariera funcţionarilor
europeni cad în competenta comitetului de personal.
Principiul care guverneaza regimul juridic al realizării prerogativelor de funcţie publică
este acela ca funcţionarii se găsesc în permananţă la dispoziţia insituţiei, fără ca în acest
mod să se poată depăşi durata maximă de 42 de ore de lucru pe săptămână.
Funcţionarilor europenei le este recunoscut dreptul fundamental la concediul anual, care
are o durată de 24 de zile lucrătoare, la acestea adaugându-se un numar de zile
suplimentare. Dreptul la concediu mai poate îmbraca, în afara concediului de odihnă şi alte
două forme: concediu pe perioada când funcţionarul indeplineşte o funcţie electivă şi
concediu pentru creşterea unui copil mai mic de 5 ani sau bolnav.
Un alt drept important recunoscut funcţionarilor europeni este acela de a candida la
funcţiile elective. În cazul în care a fost ales într-o astfel de funcţie există soluţia ca

93 Ibidem, p. 224.

49
funcţionarul sa îndeplinească, prin cumul, atât funcţia publică cât şi pe cea electivă sau
acesta să fie considerat în concediu pe o durată egală cu cea a mandatului electiv.
Ca şi funcţionarilor nationali, celor europeni le este şi lor recunoscut dreptul la pensie
sub cele doua forme clasice ale sale. Pensionarea la cerere care se poate solicita cănd s-a
implinit vârsta de 60 de ani, iar pentru o vechime de 35 de ani, cuantumul pensiei este
calculat la 70% din salariul de bază, iar cea de-a doua formă este pensionarea pentru limita
de vârstă care se realizează din oficiu, la împlinirea vărstei de 65 de ani.
În ceea ce priveşte drepturile băneşti ale funcţionarilor comunitari, în doctrina franceză,
pentru salariul acordat funcţionarului public, se foloseşte sintagma traitement spre a
accentua distincţia de regim juridic în retribuţia salariatului şi cea a funcţionarului public.
Nevoia acestei distincţii a fost preluată şi în literatura occidentală, în care aspectele care
privesc drepturile băneşti ale funcţionarilor sunt analizate sub denumirea de ,,les
traitements des fonctionnaires communautaires”. Salariile sunt stabilite pe grade, şi în
interiorul gradului, pe eşaloane. Avansarea catre eşalonul superior se face în mod automat,
din doi în doi ani. Fiecare grad are câte 8 eşaloane, existând şi unele excepţii (exemplu
gradele Al, A2, directori şi consilieri, unde există doar 6 eşaloane). La salariul de bază se
adaugă diferite sporuri (pentru cămin, pentru copii, şcoală etc.). Funcţionarii care lucrează
94
într-o altă ţară primesc o indemnizaţie de deplasare de 16% .
Obligaţiile funcţionarilor europeni
Unii autori disting doua feluri de obligatii: pozitive şi negative. Primele impun o
anumită conduită, iar secundele interzic o anumită conduită. În concordanţă cu
documentele comunitare, cu practica Uniunii şi cu jurisprudenţa Curţii Europene, pot fi
identificate următoarele obligaţii:
Obligaţia de a se achita de sarcinile funcţiei cu maxim de conştiinţa profesională revine
fiecarui funcţionar, indiferent ca îşi desfăsoară activitatea într-o autoritate publică naţionala
sau în cadrul unui organism internaţional.
Obligaţia de supunere este prevazută în majoritatea statutelor de personal şi naşte o
problemă firească, întâlnită şi în dreptul intern, daca agentul trebuie sa se supună tot
timpul, daca trebuie sa execute şi un ordin ilegal. Este problema conflictului etern între
95
datoria de supunere şi supunerea faţă de principiul legalităţii .

94 Ibidem, p. 221.
95 Ibidem, p. 232.

50
O altă obligaţie este cea de discreţie cunoscută şi în majoritatea sistemelor naţionale, ale
funcţiei publice, îi interzice funcţionarului public divulgarea informaţiilor de care are
cunoştinţa prin exercitarea funcţiei sale.
O obligaţie importantă este cea de loialitate deplină faţă de instituţia în care îşi
desfăşoară activitatea, ea prezentând aspecte complexe, deoarece trebuie îmbinată cu
loialitatea faţă de ţara al cărei resortisant este.
Funcţionarii europeni mai au obligaţia de a se abţine de la orice act care poate aduce
atingere demnităţii funcţiei sau care este de natură sa prejudicieze, moral sau material,
organizaţia unde lucrează.
Funcţionarii internaţionali nu-şi pot îndeplini cum trebuie misiunile decât dacă sunt
siguri ca nu au nici o obligaţie faţă de ţara lor şi dacă nu se emite nici o pretenţie în acest
sens în ceea ce îi priveste. Doctrina recunoaşte ca Fundamentul statutului funcţionarilor
internaţionali, al privilegiilor şi imunităţilor lor rezidă în necesara independenţa,
imperativ cerută de fnncţiile internaţionale şi supranaţionale, în interesul evident al
96
organizaţiei care l-a angajat .

96 Ibidem.

51
CONCLUZII

Administraţia publică reprezintă acea activitate desfăşurată de către stat, care are ca
scop principal satisfacerea interesului general al cetăţeanului.
Prin administraţia publică locală se inţelege totalitatea autorităţilor publice locale,
adică acele autorităţi publice care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul unei comune, a
unui oraş, sau a unei unităţi teritoriale autonome, pentru promovarea anumitor interese
generale şi soluţionarea unor probleme ale locuitorilor respectivei unităţi administrativ-
teritoriale.
Pentru o mai bună eficienţă în administraţia publică locală, este nevoie de anumite
principii de organizare şi funcţionare a acesteia, prin care autorităţile administraţiei publice
locale îşi exercită mandatul şi atribuţiile ce le revin în competenţa lor. Aceste principii
trebuie respectate cu stricteţe de către aceste autorităţi, astfel încât să se ajungă la un
rezultat pozitiv al eficienţei administraţiei publice.
Autonomia locală este unul din cele mai importante principii de organizare şi
funcţionare ale administraţiei publice locale. Prin acest principiu, autorităţile administraţiei
publice locale au dreptul şi capacitatea necesară pentru a rezolva şi gestiona, interesele şi
treburile cetăţenilor, asumându-şi astfel, propria lor răspundere asupra acestor acţiuni pe
care le întreprind.
Confrom principiului descentralizării atribuţiile sunt transferate din plan central
în plan local, serviciile publice se bucură de independenţă faţă de autorităţile centrale sau
locale şi le conferă acestora personalitate juridică. Astfel avantajele de care se bucură
administraţia publică locală prin acest principiu sunt:
- serviciile publice locale sunt independente, ele pot fi foarte bine conduse de autorităţile
locale (care nu mai sunt nevoite să aştepte aprobările măsurilor şi deciziilor luate, de la
centru), dar nu sunt obligate să se conformeze ordinelor şi instrucţiunilor autorităţilor
centrale;
- resursele umane, materiale şi financiare sunt folosite mult mai eficient decât cele de la
nivel central;
- prin desemnarea autorităţilor publice locale, locuitorii devin mult mai responsabili luând
iniţiativă în ceea ce priveşte viaţa publică a acestora, prin rezolvarea problemelor cu care
se confruntă. Cu privire la dezavantajele descentralizării, am identificat următoarele:
- acţiunea desfăşurată de puterile centrale este îngreunată în cazul în care descentralizarea
este mai pronunţată;

52
- alegerea autorităţilor descentralizate poate fi câteodată un inconvenient, datorită lipsei de
competenţă şi răspundere, a demagogiei şi a servilismului acestora;
- dificultatea în ceea ce priveşte găsirea de buni specialişti în administraţia publică, mai
ales în localităţile mai mici.
Deconcentrarea serviciilor publice reprezintă un alt principiu important pentru
organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale, putându-se spune cu alte cuvinte
că este o descentralizare mai slabă, deoarece autorităţile locale au competenţa de a rezolva
problemele locale, fără acordul şefului său ierarhic de la centru, însă sunt supuse
controlului şi obligativităţii conformării actelor acestuia.
Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale constă în aceea că
aceste autorităţi se aleg prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile
Legii nr. 67/2007 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.
Principiul legalităţii impune consacrarea numai prin normă cu puterea de lege a
structurilor organizatorice care au calitatea de autorităţi ale administraţiei publice locale.
Tot prin lege se stabilesc componenţa şi constituirea lor, atribuţiile acestora, funcţionarea
şi activitatea, respectiv actele pe care le adoptă, relaţiile lor cu alte autorităţi publice sau cu
alte structuri organizatorice din ţară şi din străinătate.
Ca o ultimă concluzie, putem spune că administraţia publică locală din ţara noastră
nu ar putea funcţiona şi organiza dacă nu ar exista principiile care să o fundamenteze,
resursele necesare (servicii publice, funcţionari publici, personal auxiliar, sumele de bani
alocate, etc.) şi autorităţile administraţiei publice locale.

53
BIBLIOGRAFIE

CĂRŢI, TRATATE, MONOGRAFII


1. Bălan Emil, Instituţii administrative, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008
2. Dănişor Dan Claudiu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Teoria
generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007
3. Gârleşteanu George, Principii fundamentale de organizare şi funcţionare a
administraţiei publice din România, Editura Sitech, Craiova, 2008
4. Ghencea Florin, Descentralizarea şi deconcentrarea administrativă - principii de
organizare a administraţiei publice locale, Institutul de Ştiinţe Administrative Paul
Negulescu, Caietul Ştiinţific nr. 6/ 2004
5. Gorun Adrian, Gorun Horaţiu Tiberiu, Elemente de epistemologie juridică.
Administraţia publică şi mediul ei. Actele administrative, Editura Academica Brâncuşi,
Târgu-Jiu, 2010
6. Gorun Adrian, Gorun Tiberiu Horaţiu, Mareş Petre, Elemente de administraţie
publică- Studii Comparative, Editura Biblioteca, Târgovişte, 2009
7. Ioan Alexandru, Administraţia publică: teorii, realităţi, perspective, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2002
8. Ioan Alexandru, Administraţie publică - Teorii, realităţi, perspective, Ed. a IV-a
revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007
9. Ioan Alexandru, M. Carausan, S. Bucur, Drept administrativ, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2005
10. Ioan Santai, Drept administrativ şi stiinta administraţiei, vol. I, Ed. Risoprint, Cluj-
Napoca, 2005
11. Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, vol. I, ed. a 4-a, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005.
12. Lucica Matei, Serviciile publice, Ed. Economică, Bucureşti, 2000
13. Manda Corneliu, Drept administrativ, Tratat elementar, ed. a IV-a, revizuită şi
adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2007
14. Miulescu Nicoleta, Curs de drept administrativ, Editura Universitaria Craiova,
Craiova, 2006
15. Petrescu Rodica Narcisa, Drept Administrativ, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009
16. Popescu Emanoil, Drept Administrativ, Ediţia a II-a revăzută şi actualizată, Editura
Universitas, Bucureşti, 2009

54
17. Preda Mircea, Drept administrativ - partea generală, ed. a IV-a, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2006
18. Rusu Ion, Drept Administrativ, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
19. Tofan Dana Apostol, Drept administrativ, vol. I, ed. a 2-a, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2008
20. Trăilescu Anton, Drept Administrativ, Ediţia a 3-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2008
21. Vedinaş Verginia, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007
22. Verginia Vedinaş, Statutul funcţionarului public, Ed. Nemira, Bucureşti, 1998
23. Voican Mădălina, Principiile cadru ale administraţiei publice locale, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2008
24. Zaharia T. Gheorghe, Drept administrativ, ed. a IV-a revăzută şi completată,
Editura Junimea, Iaşi, 2002.
LEGISLAŢIE
1. Constituţia României din anul 1991, revizuită prin Legea nr. 429/2003.
2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
3. Legea nr. 69/1991 Legea administraţiei publice locale.
4. Legea nr. 70/1991 Legea privind alegerile locale.
5. Legea nr. 199/1997 pentru ratificarea Cartei europene a autonomiei locale.
6. Legea nr. 189/1998 privind finanţele publice locale.
7. Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici.
8. Legea nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni.
9. Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului.
10. Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală.
11. Legea nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţia de interes public.
12. Legea nr. 52/2003 privind transparenţa actului decizional în administraţia publică.
13. Legea nr. 429/2003 privind revizuirea Constituţiei României.
14. Legea nr. 67/2004 Legea pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.
15. Legea nr. 373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului.
16. Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.
17. Legea nr. 195/2006 Lege-cadru privind descentralizarea.
18. Legea nr. 286/2006 pentru modificarea si completarea Legii administratiei publice
locale nr. 215/2001.
19. Legea nr. 67/2007 privind alegerea autorităţilor administraţiei publice locale.

55
20. Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului.
21. H.G. nr. 123/2002 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a Legii
544/2001.
22. H.G. nr. 775/2005 care cuprinde Regulamentul privind procedurile de
elaborare, monitorizare şi evaluare a politicilor publice la nivel central.
23. O.G. nr. 20/2008 privind unele măsuri pentru organizarea şi desfăşurarea
alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale.

56

S-ar putea să vă placă și