Cum devin timizi copiii

și cum să îi ajutăm să
scape de timiditate
Timiditatea o regăsim adesea la copii pentru simplul fapt că noi, adulții, le
stârnim rușinea copiilor de așa natură încât ei devin timizi.

Hai să vedem ce e timiditatea în primul rând.

Un complex de inferioritate care ne face să ne simțim inferiori celorlalți și
asta ne determină să ne ascundem, să ieșim din câmpul vizual al celor care
ne stârnesc emoții de rușine.

Rușinea este emoția pe care o simțim în noi și reacția ne provoacă timidi-

tatea ce se manifestă prin aceasta senzație de a nu ne potrivi într-un anu-
mit cadru, într-o anumită situație.

Ne simțim inferiori, mici și nesemnificativi, fără încredere în ceea ce suntem

noi și nu știm cum și în ce fel să ne poziționăm față de toți ceilalți pentru că
odată ce emoțiile s-au declanșat, suntem prinși într-o capcană din care nu
știm cum să ieșim.

Emoțiile sunt atât de puternice, încât din prima clipa în care se declanșează,
ne fac să fugim, să scăpăm, să ieșim din acea carapace care parcă ne
strânge din ce în ce mai tare.

Și reacția noastră naturală este să ne ascundem, să dispărem, să facem

cumva să nu mai simțim ceea ce simțim.

Prima reacție este să ne îndepărtăm de cauza pentru care simțim timidi-

tate și asta presupune fuga de persoana care pare că a declanșat această
emoție în noi.

Evident că asta proiectează mintea și totul, dar absolut totul, se întâmplă în

mintea persoanei timide.

Iar fuga va deveni un obicei comportamental, deoarece nu știm că timidi-

tatea este o proiecție pentru că noi fugim tot timpul.

Este ca și când fuga noastră intră pe pilot automat și nu stăm niciodată

acolo pentru a vedea că timiditatea se construiește doar în capul nostru și
că ea nu este reală.

Florin Alexandru
La copii, timiditatea se manifestă mai puternic, mai intens, fără să existe
posibilitatea de a sta acolo să o înfrunte.

Dar pentru a înțelege cum se formează un complex de inferioritate, ar trebui

să înțelegem cum funcționează comportamentul nostru și pentru asta ne
îndreptăm atenția spre harta comportamentului, în prima faza.

Harta comportamentului uman:

Avem prima data mintea, despre care știm că este în proporție de 95% sub-
conștient și 5% conștient.

Ce presupune asta mai exact?

Florin Alexandru
Mai exact, că în subconștientul nostru sunt depozitate totalitatea pro-
gramelor noastre comportamentale, amintirile noastre și experiențele noas-
tre de viață.

Programele noastre comportamentale reprezintă totalitatea tiparelor noas-

tre comportamentale, care la rândul lor sunt construite de obiceiuri compor-
tamentale.

Iar acestea se construiesc din acțiuni, iar acțiunile, din gesturi.

Programele noastre comportamentale sunt depozitate în subconștientul

nostru de așa natură, încât de fiecare dată când avem nevoie de un pro-
gram comportamental, să îl luăm din subconștient și să îl rulăm.

Doar că aceste programe comportamentale nu au doar rolul de a rula ori

de câte ori avem nevoie de ele, ci ele, la rândul lor, contribuie semnificativ la
comportamentul nostru, prin declanșarea intențiilor inconștiente, care sunt
încărcate de emoții și pe mai departe intră în manifestare datorită gându-
rilor.

Dar să ne întoarcem la un program comportamental, și să luăm un exemplu.

Poziționarea în inferioritate, este un program ce declanșează o intenție în

momentul în care în realitatea mea fizică apare o situație de a mă compara,
de a merita.

Să spunem ca eu aveam construită convingerea că nu merit iubire, ca de-

clanșator al programului comportamental de poziționare în inferioritate.

Iar de câte ori mă comparam sau ajungeam în punctul să îmi ofer mie iubire
sau ceilalți să îmi ofere iubire, prin a-mi oferi atenția, pe care de altfel o meri-
tam, începeam să mă autosabotez prin această poziționare în inferioritate,
care ducea la nedreptate pe mai departe.

După nedreptate apare frustrare, apoi iritare, apoi agresivitate latentă în

exprimare și în cele din urmă, accesele de furie.

Astfel, programul comportamental a produs el, la rândul lui, o intenție in-

conștientă - de a se derula, în momentul în care a simțit frica de a nu fi în-
deajuns de bun, declanșată de comparație.

Florin Alexandru
Așa se manifestă intențiile inconștiente; dar noi avem și partea conștientă
a creierului nostru, care generează intenții conștiente, direcționate spre
ceea ce ne dorim noi și știm că într-o singură clipă, putem să ne direcționăm
atenția asupra unui singur lucru.

Asta ar presupune că ne putem controla propria atenție în totalitate și

dacă așa se întâmplă, se subînțelege foarte clar că eu pot să îmi generez o
intenție conștientă, clipă de clipă sau mai exact, o intenție care să țină o zi
întreagă, de exemplu.

Aici apare și păcăleala minții, pentru că noi suntem conștienți de ceea ce ni

se întâmplă, sau cel puțin așa pare și asta ne oferă o oarecare siguranță, de
așa natură încât noi credem că avem controlul total asupra a ceea ce gân-
dim, asupra a ceea ce facem.

În mod normal, noi generăm intenții inconștiente în proporție de 95% și cele

conștiente în proporție de doar 5%.

Ceea ce presupune că în majoritatea timpului, intențiile inconștiente sunt

cele care ne determină viața, pentru simplul fapt că sunt majoritare.

Apoi, fiecare intenție declanșează o emoție, practic legatura dintre subconș-

tientul nostru și comportamentul nostru se face prin intermediul emoțiilor.

Emoțiile sunt energia care încarcă gândul și programul comportamental să

se manifeste.

Tocmai din acest punct de vedere avem inteligența emoțională de partea

noastră, altfel spus, calitatea care ne arată cum și în ce fel se formează in-
tenția, pentru că ea duce la formarea întregului comportament.

Dacă ar trebui să simplific toată harta comportamentului uman, aș spune

pe scurt că emoțiile sunt cauza comportamentului nostru, iar obiceiurile de
zi cu zi, sunt efectele acestora.

Vrei să îți schimbi comportamentul? Este foarte simplu să alegi una dintre
cele două opțiuni.

Alegi cauza și lucrezi la emoțiile tale sau alegi efectele și lucrezi la obiceiurile

Florin Alexandru
tale.

Obiceiurile se formează în urma repetării unei acțiuni îndeajuns de mult,

încât să construiască o ușoară dependență, de a genera din nou și din nou
acel comportament.

Iar un obicei repetat de multe ori, poate să construiască un program com-

portamental care se va instala în subconștient.

Dar haideți să vedem cum se formează timiditatea la copii.

Totul începe cu satisfacerea unor nevoi esențiale care se află în noi.

În primul rând, orice copil are câteva nevoi esențiale, care îi determină per-
sonalitatea de-a lungul vieții.

Iar toate aceste nevoi, la o vârstă fragedă, se obțin din familie și în special de
la mamă.

La vârsta de 2 ani, un copil are nevoie să se simtă protejat și să își simtă

mama că este aproape.

Deja a învățat să își controleze mâinile și să meargă, așa că începe să ex-

ploreze și să învețe.

În tot acest proces de învățare, apar și situații în care un copil se expune

inconștient unui pericol, motiv pentru care mama intervine fie spunându-i
copilului că nu este voie, fie printr-o reacție gălăgioasă, fie prin a îndepărta
obiectul periculos într-un mod mai brutal.

Copilul observă reacția mamei și pentru prima dată apare posibilitatea ca

cel mic să înțeleagă un refuz clar din partea mamei.

Dacă la început nu știe cum să reacționeze, copilul testează aceste limite,

pentru că el nu conștientizează ce presupune un pericol, așa că va continua
să își testeze mama.

Mai târziu află pe propria piele, când se lovește, ce presupune pericolul și

începe să înțeleagă ce are voie și cu ce nu are voie să se joace.

Florin Alexandru
Iar joaca aceasta, care în esență este pură experimentare, adică un proces
de învățare continuu al copilului, se transformă în testarea unor limite, de
care copilul are nevoie în primii ani din viață, până învață cum și în ce fel să
se manifeste în mediul în care trăiește.

Aceasta testare îi spune copilului ce să facă și ce nu e voie să facă.

Așa că se construiește o nevoie de validare comportamentală.

Mama este reperul copilului în primii ani din viață și tot ea îi spune dacă e
bine sau nu e bine ceea ce face.

Până la vârsta de 11 - 12 ani, principalul reper al copilului rămâne mama și

principala nevoie se manifestă ori de câte ori copilul încearcă lucruri noi; ast-
fel, are nevoie să știe că ceea ce testează este sigur.

Validarea comportamentală se manifestă uneori și la vârsta de 40 de ani

sau chiar 50 de ani, pentru că foarte mulți părinți nu opresc acest proces,
neînțelegând că se cere ca la un moment dat să nu o mai ofere și să își dez-
vețe propriul copil de acest obicei.

Copilul, dacă nu este preocupat de încrederea în propria persoană și nu a

învățat să fie o persoană autonomă, va continua cu acest obicei, crezând că
este natural.

Practic nu va conștientiza că viața poate fi și altfel.

Aceasta este prima mare nevoie de care orice ființă emoțională are nevoie în
primii ani din viața și datorită faptului că se tot repetă acest proces, devine
un obicei, care în scurtă vreme se transformă în dependența de care un copil
neîncrezător în forțele proprii, nu va ști cum să scape.

În schimb, o persoană care este preocupată de propria persoană, va reuși să

scape de această dependență și să renunțe la obicei.

A doua mare nevoie a unui copil, este aceea de a primi atenție din partea
părintelui.

În timpul perioadei de 2-3 ani, copilul primește mai mereu atenție din partea
părintelui, pentru că aproape tot timpul este cineva în preajma lui, pregătit

Florin Alexandru
să intervină ori de câte ori are copilul nevoie de ceva.

Evident că primește și atenție, doar că aici nu vorbim de a avea grijă de co-

pil, în sensul în care se înțelegea în trecut - adică să-l hrănim, să fim atenți să
nu facă vreo prostie, să fim atenți să nu cadă, ș.a.m.d.

Ci vorbim de atenția dedicată copilului atunci când acesta are nevoie.

O atenție care îi confirmă personalitatea.

Orice copil are nevoie de această atenție, pentru că în momentul în care o

are, simte că aparține, simte că el contează.

La început, atenția se rezumă la următoarele: să intrăm în lumea lui, să ne

jucăm cu acele jucării pe care el le preferă; apoi să-i acordăm atenția nece-
sară când aleargă prin parc și vrea să ne știe acolo, să-i oferim încredere și
să simtă că oricând are nevoie, se poate baza la propriu pe un adult care îi
oferă atenție.

Apoi seara, acasă, să simtă că părintele îi oferă lui atenție, nu doar că

mimează acest act, așa cum se întâmplă adesea.

Copiii sunt intuitivi și își simt părinții, așa că mimatul unei activități nu ajută
cu nimic, din contră, îi crește frustrarea copilului sau și mai rău, crede că nu
merită atenția părintelui.

Dacă această mimare a atenției se întâmplă în timp ce ne uităm la știri

și mai și răspundem la un mesaj pe telefon, iar atunci când copilul îți cere
atenția, îl repezim sau îi spunem că el nu știe nimic, apare convingerea că el
nu merită atenția noastră.

Această atenție s-a format ca un obicei din fragedă copilărie și dacă nu îi

mai este satisfăcută această nevoie, copilul nu simte că ar putea să mai
aibă încredere în propria persoană.

Apoi, ultima nevoie este cea de conectare.

Un copil nu are nevoie ca toată atenția să îi fie acordată clipă de clipă, ci

la un moment dat are nevoie să se conecteze cu părintele și în special cu
mama, pentru că atunci când a fost în burta mamei, era permanent conec-

Florin Alexandru
tat cu aceasta.

Până la vârsta de 4 ani, copilul a fost mai mereu conectat cu mama prin in-
tuiția lui; după această vârstă apare gândirea rațională, care ne determină
să ieșim de pe gândirea intuitivă - cea care ne ținea conectați cu mama
noastră.

Așa că încet-încet, conectarea aceasta dispare în mod natural și este nevoie

să ne conectăm doar din când în când.

Asta presupune că pentru câteva minute, în fiecare zi, să ne simțim dincolo

de aceasta minte, să ne conectăm inimă la inimă, unii cu ceilalți.

Altfel spus, copilul are nevoie să îi simtă sufletul mamei.

Și nu doar al mamei, căci în aceeași măsură în care se conectează la sufletul
mamei, copilul va ști să se conecteze și la sufletul tatălui.

Desigur că și cu bunicul, și cu bunica, și cu alți copii și cu alți oameni.

Noi suntem suflete care știm să ne conectăm, când nu ne lăsăm mintea

să intervină și asta este naturalețea noastră, pentru că până să fim minte
rațională, am fost suflete puse într-un corp, nevoite să ne formăm gândirea
rațională pentru a supraviețui.
Cea care și-a făcut pe deplin treaba, din moment ce suntem încă aici și
acum, având această oportunitate imensă, de a vorbi despre timiditate.

Așa că toți avem în noi această nevoie de conectare, fiind nevoia sufletului
de a ne arăta, de a ne ghida de-a lungul vieții.

Conexiunea cu Dumnezeul din noi.

Așa că orice ființă are nevoie să se conecteze cu o altă ființă.

Și în mod special, cu proprii noștri copii.

Ce se întâmplă dacă nu ne satisfacem această nevoie esențială?

Uităm natura noastră și ne pierdem în propria minte, care este prinsă în frici,
în condiționări, în convingeri, care s-au format de-a lungul timpului și care la
rândul lor au format obiceiuri, care ne-au ținut în viață.

Florin Alexandru
Dar a ne uita natura noastră presupune să uităm ceea ce suntem, ceea ce
avem în noi - potențialul acesta imens; când un copil simte că pierde acest
imens potențial, care se află în el, se sperie și caută să se conecteze cu
părintele și dacă nu primește această bucățică mică de conectare, o să in-
siste, pentru că potențialul acesta imens din noi este tocmai natura noastră,
adică sufletul nostru.

Noi toți știm că suntem infinit și nimic, în același timp și că în fiecare sălășlu-
iește un potențial imens, care stă să erupă dacă îi oferim mediul necesar.

Exact asta se întâmplă cu un copil, care nu se poate conecta cu propria

mamă, simte că pierde acest potențial imens.

Înțelegi de ce un copil are reacții atât de disperate uneori?

Atunci când caută să se conecteze cu mama lui, înțelegi de ce țipă după
atenție, cu atât de multă disperare și de ce caută să primească validarea
mamei?

O face intuitiv, pentru că în esență se îndepărtează de Sine, de sufletul lui,

de ceea ce este un om, dincolo de forma fizică.

Ce se întâmplă când toate aceste trei nevoi nu sunt satisfăcute?

Pe scurt, aș spune că așa apar complexele de inferioritate.

Aceasta este cauza principală a instalării acestora.

Mai exact, apare convingerea că “eu nu merit iubire”, o convingere care se

construiește în subconștientul nostru și de care nu suntem conștienți toată
viața, uneori.

În schimb, comportamentul nostru exprimă această convingere și în con-

secință, viața noastră nu este una calitativă.

Fac o paralelă cu propria noastră viață, pentru a înțelege cum se va mani-

festa în viața copilului această convingere.

Dar cum apare această convingere?

Din lipsa de atenție pe care părinții noștri nu ne-au oferit-o atunci când

Florin Alexandru
aveam nevoie de ea, atunci când noi aveam mai mult ca niciodată nevoie de
atenția lor, pentru că asta ne spunea - că noi nu suntem importanți și noi
avem această nevoie în noi.

Și dacă insistăm în mod repetat pentru a atrage atenția și cu toate aceste

eforturi ale noastre, tot nu o primim, în prima fază, ca un simplu gând care
ne sperie, începem să credem că nu merităm iubire.
Apoi, continuând să cerem atenție și să nu o primim, începem să credem că
nu merităm, pas cu pas se formează un obicei, din a cere atenție și tot un
obicei se formează din a fi respinși și astfel, se construiește această convin-
gere că nu merităm iubire.

Iar asta ne va face să ne simțim inferiori, că nu merităm, că nu suntem în-

deajuns de buni pentru a primi această atenție.

Pas cu pas în subconștientul nostru se va construi această convingere, sub

forma unui program comportamental.

Asta presupune că nu merităm o viață bună, cu tot ce presupune asta.

În viața de familie: nu merit o parteneră care să mă iubească, nu merit să fie

armonie între noi, nu merit să mă respecte, nu merităm să ne bucurăm de
viață împreună, ș.a.m.d.

În viața profesională: nu merit să am o slujbă bună, nu merit să lucrez în-

tr-un colectiv de oameni frumoși, nu merit să fiu respectat de colegi, nu mer-
it să mă bucur de ceea ce fac, nu merit să fiu plătit bine, ș.a.m.d.

În viața socială: nu merit să am relații de prietenie care să mă împlinească,

nu merit să am mulți prieteni, nu merit să mă bucur de prieteni, ș.a.m.d.

În toate aspectele vieții se manifestă această convingere.

Uneori această convingere se manifestă cu o condiționare.

De exemplu, în cazul unei persoane care se sacrifică sau a unei persoane

care se victimizează, asta se traduce în felul următor:

“Eu merit iubire, doar dacă mă sacrific pentru familie.”

“Eu merit iubire, doar dacă mă victimizez și reușesc să le stârnesc milă celor-

Florin Alexandru
lalți.”
“Eu merit iubire, doar dacă stârnesc spiritul protector în cealaltă persoană.”
“Eu merit iubire, doar dacă reușesc să îi determin să mă vadă cât sunt de
frumos/ frumoasă, de deștept/deșteaptă, de special/specială, ș.a.m.d.”

De cele mai multe ori, o convingere apare împreună cu o condiționare care

ne determină să suportăm mai ușor realitatea.

Asta se întâmplă pentru că atunci când eram copii și căutăm soluții la a

primi atenția, despre care spuneam mai devreme, reușeam să o primim
„doar dacă făceam ceva în plus.”

Condiționat primeam atenție și cu porția, ceea ce presupune că în subconș-

tientul nostru s-a construit programul comportamental conform căruia, eu
„merit iubire doar dacă”.

Iar asta ne-a făcut să ne simțim mici, nesemnificativi, neimportanți, ceea ce

presupune nașterea nucleului care se va manifesta mai târziu ca un complex
de inferioritate, cum este timiditatea.

Apoi, dacă nu ne este validat comportamentul, nu avem repere în viață și

practic ne lăsăm duși de viață și nu ne conducem noi propria viață, ceea ce
naște sentimentul de neapartenență la grup, la familie.

Asta ne destabilizează și îi dă putere sentimentului de inferioritate.

Practic asta întărește convingerea că nu merităm iubire.

Iar de aici, la creionarea complexului de inferioritate, mai este un singur pas,

ce va fi făcut cu ultima nevoie care nu ne este satisfăcută ca și copii.

Atunci când nu ne conectăm cu un alt suflet și când nu mai avem acest obi-
cei format,
credem că ceilalți sunt răi și chiar noi înșine ne comportăm cu răutate uneori.

Eu am spus și spun adesea că iubirea este contagioasă, dar ea poate să se

împrăștie doar dacă fiecare dintre noi o simțim și o trăim; dar dacă eu nu
am ocazia să mă mai conectez cu propria mea inima, pentru că acum ceva
vreme m-am oprit din a face asta, este absolut normal ca eu să nu mai cred
în această iubire.

Florin Alexandru
Ce presupune asta mai exact?

Acum ceva vreme căutam să mă conectez cu propria mea mamă și cum

mama tocmai pierdea această conexiune cu mine, nu a mai știut să o facă și
nici nu a căutat să o mai facă și dintr-o dată, una dintre cele mai importante
programe comportamentale a dispărut, atât la mama mea, cât și la mine.

Mama a revenit la starea obișnuită, adică la gândirea rațională, cea care

pare că suplinește această gândire intuitivă, dar este o altă iluzie a minții.

Mai exact, odată ce eu mi-am dezvoltat gândirea rațională, intuitiv nu mă

mai conectam natural cu mama mea.

Mama a observat asta, dar mintea rațională a ei a intervenit și i-a oferit o

scuză, cum că nu este necesar să ne mai conectăm, această scuză în esență
este o iluzie a minții, pentru că a te conecta cu propriul copil presupune să
înveți cum să o faci.

Ceea ce până acum se întâmpla natural, datorită conectării cu propriul copil,

la patru ani, această conectare dispare; este necesar ca orice mamă să în-
vețe cum să se reconecteze cu propriul copil, procesul în sine fiind unul foarte
simplu și ușor de pus în practică.

Dar cum nimeni și nimic nu i-a arătat mamei mele cum să o facă, și-a crezut
mintea, care i-a spus că nu este necesar.

Eu ca și copil m-am răzvrătit căutând să am parte de această conectare

cu mama și în prima fază am cerut atenția ei, doar că mama, neștiind ce se
întâmplă, ea simțea că eu, ca și copil, pun presiune pe ea și inconștient s-a
îndepărtat de mine, așa că eu am insistat și mai mult cu a obține atenția ei
în fel și chip.

Reacția ei a fost la început să se îngrijoreze și să își pună câteva întrebări,

iar acest gen de întrebări apar în jurul vârstei de 3-4 ani, în aceeași formă,
aproape de fiecare dată.

„Nu mai știu ce să mă fac cu copilul! urlă și nu îi mai convine nimic; nu știu ce
să mă fac cu el/ea!?”

Florin Alexandru
Vă este cunoscută această întrebare?
Evident că nu în forma aceasta, dar apare o perioadă în care orice copil urlă
după această conectare.

Își dorește să nu piardă contactul cu Sinele lui, cu izvorul potențialului lui

imens.

Toți am făcut asta, iar această lipsă de conectare, duce la formarea unei
gândiri raționale, care anulează gândirea intuitivă.

Ce presupune asta mai exact?

Că totul se tranzacționează în gândirea duală - inclusiv iubirea, conectarea

sau atenția.

Evident că totul este o imensă iluzie, pentru că iubirea se transformă în

atașament, conectarea în schimb mutual de plăceri între două persoane,
atenția în „dacă eu îți dau, îmi dai și tu” și tot așa.

Această gândire duală ne îndepărtează de ceea ce suntem noi.

Iar atunci când ne îndepărtăm de ceea ce suntem noi, apare senzația de

neapartenență, ceea ce presupune că ne îndepărtăm de natura noastră,
adică de iubire, însemnând că ceilalți întruchipează emoțiile negative din
gândirea duală.

Pentru că nu e așa?
Eu sunt iubire, dar ceilalți sunt emoțiile mele negative, adică: invidie, răutate,
nesiguranță, îngrijorare, superioritate, ș.a.m.d.

Fiecare crede asta, iar de aici apare ultima piesă lipsă din modul în care se
formează timiditatea.

Eu cred că nu merit iubire și sunt convins de asta, iar orice fac nu am un rep-
er în viață, așa că mă ghidez după ceea ce îmi spune gândirea mea rațion-
ală, în dualitate ei: oamenii sunt răi și toți sunt superiori mie, pentru că eu nu
merit.

Asta mă face ca atunci când întâlnesc o persoană nouă, să îmi fie rușine că
persoana aceea vede că eu sunt inferior și asta mă face să mă simt mic și

Florin Alexandru
nesemnificativ.

Observi cum se construiește povestea din nimic, doar în mintea mea.

Iar eu am explicat pas cu pas cum mi s-a format mie complexul de inferiori-
tate, care s-a exprimat prin această timiditate.

Acum, să mergem mai departe la soluție.

La cum să facem ca acest lucru să nu se întâmple copiilor noștri.

După cum spuneam mai devreme, este vorba de cele trei nevoi principale:
• Validare comportamentală
• Atenție
• Conectare

Să le luăm pe rând.

Validarea comportamentală presupune să le oferim răspuns la acțiunile lor și

să le exprimăm punctual efectele deciziei de a manifesta un comportament.

De exemplu, dacă trebuie să le spunem despre timpul petrecut pe telefonul

mobil sau pe tabletă, le vom spune că există posibilitatea ca în timp să fie
nemulțumiți de viața reală, pentru că în realitate, recompensa nu apare la
fel de repede și nu o să mai aibă chef să muncească pentru a-și îndeplini un
obiectiv.

Iar asta îi va afecta capacitatea de a-și atinge obiective mai importante în

viață.

În felul acesta, să îi spunem de ce nu suntem de acord cu acest comporta-

ment al lor.

De asemenea, să îi încurajăm când citesc o carte, plecând de la aceleași

premise, iar explicația simplă a modului în care validăm comportamentul lor,
îi va determina să se concentreze pe calitatea timpului lor.

Să nu ne așteptăm să renunțe la tabletă sau la telefonul mobil, pentru că nu

o să se întâmple imediat, ci în timp, dacă vor conștientiza efectele emoțiilor
simțite; conștientizarea se va întâmpla pe la vârsta de 8-9 ani, când încep să
se vadă efectele.

Florin Alexandru
Validare comportamentală o putem livra copiilor printr-un exercițiu simplu,
simplu de făcut seara, ca o discuție simplă, la cină.

Exercițiu validare comportamentală - Pentru ce suntem

recunoscători:

În fiecare zi, alegeți un moment (indicat același în fiecare zi), în care mulțumești
pentru lucrurile pentru care sunteți recunoscător/recunoscătoare.

De exemplu, noi ne-am setat acest moment la cină și în fiecare seară vorbeam
despre motivele pentru care suntem recunoscători.
O discuție simplă despre evenimentele de peste zi și motivul pentru care sun-
tem recunoscători.

După o perioadă scurtă de timp, devine obicei și asta presupune că de câte ori
experimentezi recunoștința, nu ai cum să fii nemulțumit, pentru că nu își are
locul altă emoție în afara recunoștinței care izvorăște din iubire.

În timpul discuției, avem oportunitatea să validăm partea importantă a

vieții.
Nevoia de atenție se cere a fi satisfăcută și asta presupune să îi acorzi
atenția necesară copilului atunci când acesta o cere.

Doar că uneori ei exagerează și o cer mai mereu, pentru că au în ei și nevoia

de a învăța cum să se comporte cu ceilalți și aici este o graniță fină pe care
ei o depășesc adesea, pentru a testa limitele noastre.

Tot noi i-am învățat că trebuie să existe limite și ei vor încerca deseori să
ducă limita mai departe și mai departe, învățând să obțină lucruri sau fa-
voruri prin tot felul de tehnici ce apar intuitiv în procesul de integrare în grup.

Tocmai din acest punct de vedere, este nevoie de un echilibru în satisfacerea

acestei nevoi, de atenție și asta presupune să acordăm un timp dedicat, în
care tot ceea ce se întâmplă este să îi acorzi timp copilului.

Exercițiu - Să înceapă distracția!

La un moment dat, în timpul zilei, lăsați orice lucru deoparte și în acel moment
începe timpul dedicat distracției.

Florin Alexandru
Așa că tot ceea ce se întâmplă în acel timp dedicat, îi aparține copilului și el/ea
va alege ce anume veți face cu acel timp dedicat.

Fie ca vă uitați pe Youtube, fie că vă smotociți, fie că vă întreceți cu mașini sau

vă jucați cu păpuși, rămâne să aleagă copilul și tu, ca părinte, să te conformezi.

Dacă îi oferi asta copilului, știe că în fiecare zi el/ea contează și asta îi

spune( că el/ea contează) iar asta, îl/o împlinește.

Iar ultima nevoie de satisfăcut, cea de conectare, necesită o zonă de încre-

dere în care să nu ne judecăm, să nu interpretăm acțiunile noastre, în care
să construim și să muncim zilnic la încrederea în această relație care va
dăinui o viață întreagă, dacă are ceea ce îi trebuie.
Și te invit din nou să ne amintim de copilăria noastră, acolo unde ne dor-
eam să putem vorbi cu mama sau cu tata deschis și să ne sprijinim reciproc,
pur și simplu.

Doar că arareori asta a fost posibil; mai degrabă a fost o misiune im-
posibilă, în foarte multe familii.
Dar ceea ce îți propun eu prin acest joc simplu, este să construiești o relație
pe viață cu propriul tău copil, prin acest joc simplu.

Exercițiu - Cercul de încredere

Alegeți un moment în zi, în care să vorbiți orice într-un cerc imaginar de încre-
dere, iar tot ceea ce vorbiți în acel moment, să rămână acolo.
Nu aveți voie să vă judecați, nu aveți voie să vorbiți în alt moment al zilei de-
spre acel subiect, nu aveți voie să vă reproșați în vreun fel, nu aveți voie să
scoateți nimic afară din acel cerc al încrederii.
Păstrați secretul a ceea ce s-a întâmplat în interiorul cercului de încredere.

Pe termen lung, acest exercițiu va face minuni și va construi o relație solidă

cu propriul copil, bazată pe încredere, o încredere ce se va transfera copilu-
lui.

Iar o persoana care are încredere în ea însăși, nu are cum să aibă complexe
de inferioritate.

Timiditatea reprezintă un efect al unor nevoi nesatisfăcute și ea se mani-

Florin Alexandru
festă natural acolo unde părintele nu înțelege cum se formează aceste com-
plexe de inferioritate, din care face parte și timiditatea.

Aceste trei exerciții simple, vor face ca încrederea în propria persoană să se

exprime și pe deasupra, vor construi și baza unei relații împlinite pe termen
lung.

Îți mai povestesc și despre programul Geniu, un instrument ce ne învață

pas cu pas cum să ne așezăm emoțiile de așa natură încât acestea să nu
mai ajungă la timiditate.

După cum spuneam și mai devreme, acestea își fac de cap acolo unde
emoțiile noastre dau curs intențiilor inconștiente ce vin din programele noas-
tre comportamentale.

Și exact aici intervine programul Geniu ce schimba modul în care ne trăim

emoțiile pentru că învățăm cum să dansăm cu ele, cum să le direcționăm
spre ceea ce ne ajută în viață.

Emoțiile sunt cele ce încarcă intențiile și sprijină gândurile programelor

comportamentale de a se manifesta în viața reală și dacă înțelegem cum
funcționează și cum putem interveni asupra lor, vom putea să anulăm in-
tențiile inconștiente cum sunt cele provenite din complexele de inferioritate.

Ce urmează apoi?
Să ne construim viața exact așa cum ne dorim noi pentru că avem instru-
mentul necesar pentru a genera intenții conștiente ce vor anula intențiile
inconștiente.

Te aștept în programul Geniu să îți arăt cum funcționează toată această

poveste.

Îl găsești aici:
https://florinalexandru.ro/geniu/

Armonia, las-o să fie.

Florin Alexandru