Sunteți pe pagina 1din 14

Revista de Asistenţă Socială, anul XVII, nr. 2/2018, pp.

7‑19
www.swreview.ro

Perspectiva umanistă asupra intervenţiei


şi schimbării în asistenţă socială
comunitară. Roluri, activităţi, calităţi şi
conduite ale asistentului social comunitar
[The Humanistic Perspective on
Intervention and Change in Community
Social Work. Roles, Activities, Qualities
and Conducts of the Community Social
Worker]
Petru Ştefăroi*

Abstract. The humanistic perspective on intervention in community social work brings


to the forefront the concept‑value of change, mainly through capitalizing and engaging
the human resources within the community, resources located both at the level of persons
as individuals/personalities, at the level of community as a whole, as well as at the level
of human relationships, and especially those on the family level. The humanistic intervention
mainly uses the methods taken from individual and group humanistic psychotherapy, the
humanistic‑existential, humanistic‑contextual and humanistic-appreciative methods  –
mostly oriented towards change, through the human and cultural development/empowerment
of the persons and the community, the central ideal, aim and objective being the
achievement of autonomy, specifically that of the person/client and community. Throughout
the process of intervention – with purpose of change – the humane/humanistic knowledge,
qualities and conducts of the community social worker have a crucial role.

Keywords: community social work, intervention‑change, humanistic perspective, human


relationships, humanistic community social worker

* „Ştefan cel Mare” University of Suceava, Social Assistance and Child Protection Suceava,
Romania. Telephone: 0749233297. E‑mail: petrustefaroi@yahoo.com
8 Petru Ştefăroi / Perspectiva umanistă asupra intervenţiei şi schimbării în asistenţă socială
comunitară. Roluri, activităţi, calităţi şi conduite ale asistentului social comunitar

Introducere
Teoria, doctrina şi metoda umanistă modernă şi postmodernă, centrată pe autodeterminare,
empowerment, responsabilizare şi autonomizare, se regăsesc, cu deosebire începând cu ultima
parte a secolului trecut, din ce în ce mai mult şi în literatura şi practica asistenţei sociale,
chiar dacă nu neapărat în mod explicit sau declarat. Cu surse şi modele preluate din filosofia,
sociologia şi psihologia/psihoterapia umanistă, prin teme şi titluri propriu‑zis umaniste sau
subsumate orientării umaniste, precum cele existenţialiste, personaliste, fenomenologice,
gestaltiste, experienţialiste, pozitive, apreciative, literatura asistenţei sociale s‑a înscris în
acest curent. Pot fi evidenţiate în acest sens o serie de lucrări, cărţi şi articole. În primul
rând, volumul Humanistic Social Work. Core Principles in Practice (Payne, 2011a), alte lucrări
conţinând sintagma „asistenţă socială umanistă” în titlu, precum Humanistische Sozialarbeit
(Humanistische Akademie, 1998) şi articolul Toward a Humanistic Social Work: Social
Work for Conviviality (Ellenhorn, 1998), dar şi alte lucrări cu teme din sfera largă a teoriei
umaniste, precum volumele Existential Social Work (Krill, 1978), Multicultural Social Work
Practice (Wing Sue, 2006), Humanistic Approaches to Health Care: Focus on Social Work
(Berkowitz, 1996), Client Self‑Determination in Social Work (Biestek, Gehrig, 1978),
Feminist Social Work (Dominelli, Mc Leod, 1989), Anti‑Oppressive Social Work Theory and
Practice (Dominelli, 2002). La acest demers ne alăturăm şi noi, prin câteva lucrări, printre
care articolele Perspectiva umanistă asupra clientului în asistenţa socială (2009) şi Paradigma
umanistă a asistenţei sociale sau scurtă introducere în asistenţa socială umanistă (2012),
publicate în Revista de Asistenţă Socială.
În cea mai mare parte a ei, literatura declarat umanistă a asistenţei sociale este focalizată
pe persoană, pe clientul‑individ, inspirându‑se în mare măsură din psihoterapia umanistă,
cu accent pe categorii, valori şi expresii precum dezvoltare personală, intervenţie centrată
pe client, clientul ca fiinţă umană, demnă şi liberă, personalitate, autodeterminare personală,
responsabilitate personală, autorealizare etc., în schimb, literatura umanistă de expresie
modernă şi postmodernă, care să vizeze nivelul/sfera comunitară, fie că se are în vedere
comunitatea locală, fie comunitatea de rude, organizaţia profesională sau familia, prin
categorii, valori şi expresii caracteristice acestui nivel, precum emancipare uman‑comunitară,
dezvoltare uman‑comunitară, intervenţie centrată pe comunitate, intervenţie centrată pe
relaţiile umane şi familie, autodeterminarea comunităţii, este insuficient abordată. Tendinţa
este însă una pozitivă. Chiar dacă nu există multe lucrări care să se focalizeze exclusiv pe
abordarea umanistă a intervenţiei în asistenţa socială comunitară, multe lucrări, cu precădere
în literatura occidentală, conţin capitole, referiri sau secţiuni adresate; oricum, sintagme
precum dezvoltare uman‑comunitară, intervenţie centrată pe comunitate, intervenţie centrată
pe relaţiile umane, autodeterminarea comunităţii, emancipare uman‑comunitară sunt tot mai
mult prezente în literatura asistenţei sociale comunitare, indiferent de doctrina sau perspectiva
pe care se bazează, inclusiv în literatura românească.
Prin acest articol încercăm să ne alăturăm şi noi acestor demersuri de dezvoltare şi
extindere a acestei literaturi, de constituire a unei teorii, axiologii şi metodologii consistente,
coerente, relevante şi utile a asistenţei sociale comunitare din perspectivă asumat umanistă,
să conturăm, folosindu‑ne de literatura universală şi românească consacrată, de orientarea
expres umanistă sau una subsumată acesteia, o schiţă conceptual‑teoretică pentru ceea ce
am putea numi asistenţă socială comunitară de orientare asumat şi declarat umanistă, de
expresie modernă şi postmodernă, accentul fiind pus pe specificul intervenţiei şi metodologiei,
precum şi pe specificul activităţii, pe rolurile şi calităţile necesare asistentului social
comunitar în scopul realizării obiectivelor umaniste de schimbare, asumate cu prioritate în
procesul de intervenţie comunitară.
Revista de Asistenţă Socială, nr. 2/2018 9

Asistenţa socială comunitară în perspectivă umanistă –


comunitatea, problema socială, clientul, evaluarea
Chiar dacă valori, obiective şi practici umaniste, precum solidaritatea socială (comunitară),
ajutorul de subzistenţă şi îngrijirea, sunt importante în asistenţa socială comunitară, ca
expresii ale orientării şi doctrinei umanist‑solidariste, tradiţional‑umaniste, cu importante
rădăcini şi dimensiuni religios‑filantropice, în perspectiva orientărilor, teoriilor, doctrinelor
umaniste moderne şi postmoderne foarte importante şi prioritare au devenit valorile,
obiectivele, metodele şi practicile care vizează schimbarea – comunitară şi individuală – la
nivelul persoanei, relaţiilor umane, familiei şi comunităţii ca întreg, reabilitarea, integrarea
şi normalizarea prin empowerment, dezvoltare umană (a persoanei şi a comunităţii), responsa­
bilizare şi autodeterminare (Delgado, 2000).
Punctul de pornire în abordarea asistenţei sociale comunitare din perspectivă umanistă
este reprezentat, în esenţă, de modul în care se definesc comunitatea, problema socială,
vulnerabilitatea, situaţia de risc, situaţia de dificultate, rezilienţa şi clientul (individual şi
colectiv) (Humanistische Akademie, 1998).

Perspectiva umanistă asupra comunităţii


În perspectiva umanistă, comunitatea socioumană (optimă, normală, funcţională) este, ca
entitate, un univers existenţial‑uman de o complexitate enormă (Buechler, 2008), care se
formează ontogenetic, se dezvoltă sau regresează. Trebuie să fie, în acelaşi timp, un mediu
securizant, un cadru de existenţă unde se află resursele umane şi social‑culturale autentice
ale existenţei, fericirii şi împlinirii umane individuale şi colective (Chelf, 1992). Comunitatea
socioumană normală, coezivă, optimă, are astfel, pe lângă o valenţă ontologică sau etică
importantă, şi una terapeutic‑preventivă. Este pârghia cea mai eficientă pentru prevenirea
apariţiei problemelor sociale şi umane (Else, 1977).
Disciplina teoretică care cercetează cu predilecţie comunitatea din perspectivă umanistă
este sociologia umanistă, după care comunitatea umană este de fapt o uniune de personalităţi,
în care relaţiile şi normele nu sunt în totalitate aprioric impuse de normele, valorile şi
constrângerile sistemice sau instituţionale ale întregului, ci, în mare măsură, se construiesc
în dialectica complexă a interacţiunilor umane şi culturale particulare (Znaniecki, 1969, 37;
Lawson et al., 2007). În abordarea sociologică umanistă, accentul cade pe raporturile unice
instituite prin interacţiunea contingentă între persoane ca personalităţi. Rolul personalităţii
umane în reprezentarea comunităţii este magistral ilustrat în acest sens şi de marele sociolog
român Traian Herseni (1982, 51):

Sociologia din zilele noastre acordă un rol foarte mare personalităţii umane, interferându‑se
astfel cu psihologia (personologia) şi cu antropologia culturală (personalitatea de bază,
personalitatea modală etc.).

Categorii definitorii ale sociologiei umaniste, cruciale şi în asistenţa socială comunitară


de orientare umanistă, sunt cele de microcomunitate umană, familie şi relaţii umane (Mayo,
1933; Ferreol, 1998, 71‑72).

Problema socială, vulnerabilitatea, situaţia de dificultate


Dacă în perspectiva sociologică clasică, structural‑universalistă, problema socială, vulnera­
bilitatea, situaţia de risc, situaţia de dificultate, rezilienţa, statutul de client al serviciilor de
10 Petru Ştefăroi / Perspectiva umanistă asupra intervenţiei şi schimbării în asistenţă socială
comunitară. Roluri, activităţi, calităţi şi conduite ale asistentului social comunitar

asistenţă socială se explică şi derivă, în principal, prin/din procesele de dezorganizare


comunitară structurală, formală şi instituţională, ori sunt asociate abaterilor de la normele,
legile şi valorile sociale consacrate, recunoscute şi adoptate istoric de majoritatea populaţiei
(Durkheim, 2004), teoriile sociologice umaniste şi cele umanist‑postmoderne le explică şi
prin tulburările, disfuncţiile socioumane, socioculturale şi psiho‑sociale particulare ale
comunităţii şi persoanelor, şi, în principal, prin tulburările şi disfuncţiile de la nivelul
relaţiilor umane, socioumane – de ataşament, solidaritate, respect, dragoste, întrajutorare,
empatetice etc. (Dominelli, 2002; Humanistische Akademie, 1998; Ştefăroi, 2012).
Marginalizarea, excluziunea, abandonul familial, sărăcia, discriminarea, neşcolarizarea
şi abandonul şcolar, adicţiile, sinuciderile, prostituţia, delincvenţa sunt fără îndoială efecte ale
deficienţelor de la nivelul comunităţii ca întreg, sistem de structură şi funcţionare sistemică,
dar ele sunt explicabile şi prin existenţa unor disfuncţii, tulburări de natură pur umană de
la nivelul persoanelor, relaţiilor interumane, ale microcomunităţilor şi comunităţii ca întreg;
fiecare persoană este şi o personalitate cu atributul voinţei, liberului‑arbitru şi conştiinţei,
o fiinţă umană, în care se află multe dintre explicaţiile vulnerabilităţii/rezilienţei sau este
parte a unor relaţii interumane şi a unor microcomunităţi socioumane particulare, mai mult
sau mai puţin optime pentru convieţuire/adaptare socială sau împlinire personală (Dominelli,
McLeod, 1989). Situaţia de dificultate pentru o anumită persoană, un grup sau o comunitate
se va prezenta astfel, din perspectivă umanistă, şi ca efect al unor tulburări şi deficienţe
instituite, cu precădere în planul relaţiilor interumane (Inderbitzin, Bates, Gainey, 2012).

Evaluarea
În activitatea curentă de evaluare a profesioniştilor din asistenţa socială comunitară umanistă,
gândirea şi metoda umanistă, umanist‑contextualistă, umanist‑existenţialistă şi fenomenologică,
focalizate pe contextul, specificul sociouman, psihosocial, moral şi cultural al comunităţii, pro­
blemei sociale, situaţiei de dificultate, impun, în principal, evidenţierea unor aspecte precum:
• relaţiile, fenomenele şi procesele psihosociale specifice şi particulare din cadrul comunităţii
(Dominelli, 2002);
• specificităţile/particularităţile socioumane, psihosociale, socioculturale, antropologice şi
economice ale situaţiei de dificultate şi cele ale clientului (individual şi/sau colectiv)
(Wing Sue, 2006);
• gradul de integrare socioumană şi psihosocială a clientului în comunitate (Mjoset, 2009).

Consemnarea acestor specificităţi/particularităţi socioumane şi psihosociale se poate


realiza destul de eficient prin anchete sociale tematizate, precum ancheta socială existenţială
şi ancheta socială apreciativă. Ancheta socială existenţială evidenţiază în principal:
• reflectarea şi analiza existenţial‑umanistă a specificului şi calităţii relaţiilor interumane
concrete – ataşament, empatie, iubire, ură etc.;
• identificarea, analiza şi descrierea situaţiilor concrete de impas existenţial, criză existenţială –
la nivelul persoanei, relaţiilor umane şi comunităţii;
• analiza existenţial‑umană a legăturilor dintre problema socială (client) şi tulburările/
anomiile (anomaliile) de la nivelul relaţiilor sociale şi cel al comunităţii ca întreg (Krill,
1978; Payne, 2011b, 211).

Ancheta socială apreciativă se ghidează după o serie de principii precum principiul


construcţionist, al simultaneităţii, principiul poetic, principiul pozitiv sau al anticipării
(Cojocaru, 2005). Pentru asistentul social comunitar este foarte important să aibă proiecte
de schimbare, situaţia persoanei/clientului sau comunităţii se va schimba în bine, iar şansa
este mai mare dacă există aşteptarea pozitivă, anticiparea, viziunea, optimismul.
Revista de Asistenţă Socială, nr. 2/2018 11

Intervenţia în asistenţa socială comunitară


în perspectivă umanistă – obiective, principii, resurse.
Proiectul şi nivelurile de intervenţie
Realitatea şi practica curentă în domeniul asistenţei sociale comunitare au evidenţiat, printre
altele, aspectul că multe dintre problemele aşa‑zis comunitare, sociale sau socioeconomice
sunt de fapt umane sau socioumane, iar obiectivele, valorile, principiile şi resursele rezolvării
lor şi ale intervenţiilor social‑asistenţiale sau ameliorativ‑recuperative se află chiar în
interiorul, la nivelul relaţiilor interumane şi la nivelul microgrupurilor, în cultura, contextul
sociouman particular şi în personalitatea indivizilor vulnerabili sau aflaţi în dificultate, motiv
pentru care impunerea şi adoptarea unor obiective, principii şi proiecte asumat şi expres
umaniste, de expresie modernă şi postmodernă, proactive, centrate pe schimbare, autono­
mizare, autodeterminare şi integrare socială, în procesul de intervenţie – cu relaţiile umane
în calitate de resursă centrală – s‑au impus ca o necesitate.

Obiective, principii, resurse


În esenţă, şcoala/abordarea umanistă în asistenţa socială comunitară propune ca scopuri şi
obiective ale intervenţiei – în principal prin valorificarea resurselor nelimitate ale relaţiilor
umane şi ale personalităţii umane, prin schimbare şi dezvoltare umană, personală şi comunitară,
prin reabilitarea umană – autonomizarea şi responsabilizarea persoanelor şi grupurilor aflate
în dificultate din cadrul comunităţii şi transformarea comunităţii ca întreg într‑o colectivitate
umană, solidară, incluzivă (Humanistische Akademie, 1998), într‑un mediu şi un univers
exis­tenţial securizant, un cadru de existenţă umană unde persoana se poate împlini ca om şi
îşi poate valorifica resursele intelectuale, afective, spirituale, morale etc. (Ellenhorn, 1998).
Comunitatea armonioasă, umană, dezvoltată, coezivă, prietenoasă, incluzivă, ca rezultat
şi al intervenţiei complexe, multinivelare şi multidimensionale a asistenţilor sociali comunitari,
a serviciilor de asistenţă socială comunitară, se va impune astfel drept pârghie, sursa cea
mai eficientă pentru diminuarea sau prevenirea apariţiei problemelor sociale şi umane, a
alienării, a tulburărilor psihice sau inadaptării sociale, pentru menţinerea membrilor unei
comunităţi împreună, într‑un sistem comun de valori, orientaţi spre eficienţă, adaptare/
împlinire personală şi socială (Krieg, 2013, 26).
Promovarea justiţiei sociale, dezvoltarea personală a clientului şi profesionistului, comple­
xi­tatea fiinţei umane, flexibilitatea metodologică, valorificarea creativităţii clientului şi
profesio­nistului, promovarea securităţii şi dezvoltarea rezilienţei persoanei sunt, conform lui
Payne (2011), principiile definitorii ale practicii asistenţei sociale umaniste în general. Pentru
sfera comunitară este foarte util şi relevant principiul intervenţiei complexe multinivelare
(Humanistische Akademie, 1998). Acest principiu promovează luarea în considerare şi
intervenţia, în scop de schimbare, asupra tuturor nivelurilor şi sferelor comunităţii. Mai sunt
promovate: principiul respectării demnităţii umane, principiul egalităţii de şanse şi nediscri­
minării (Dominelli, McLeod, 1989), principiul participării beneficiarilor (Humanistische
Akademie, 1998), principiul autodeterminării clientului (Biestek, Gehrig, 1978; Masters,
Wallace, 2010).
În ceea ce priveşte resursele intervenţiei şi ale schimbării în asistenţa socială comunitară,
în perspectivă umanistă, literatura de specialitate subliniază aspectul că acestea se află chiar
în interiorul comunităţii, la nivelul comunităţii ca întreg, la nivelul fiecărui membru al acesteia
şi cu precădere la nivelul relaţiilor umane (Dominelli, 2002), interumane, interpersonale
12 Petru Ştefăroi / Perspectiva umanistă asupra intervenţiei şi schimbării în asistenţă socială
comunitară. Roluri, activităţi, calităţi şi conduite ale asistentului social comunitar

concrete, la nivelul microcomunităţilor, grupurilor componente, cu precădere în sfera


relaţiilor şi a convieţuirii familiale (Kotarba, Johnson, 2002).

Proiectul de intervenţie
Chiar dacă, la prima vedere, abordarea umanistă ar induce percepţia unei lipse de rigoare
în realizarea şi aplicarea proiectului de intervenţie cu scop de schimbare în interiorul sau la
nivelul comunităţii ca întreg, în realitate, atât activitatea evaluativă, cât şi cea de intervenţie
sunt caracterizate de rigoare ştiinţifică şi disciplină impecabilă. Asistentul social umanist
este o persoană „cu suflet” mare, dar şi cu pregătire ştiinţifică şi profesională foarte riguroase
(Dominelli, 2002). Obiectivele umaniste de schimbare ale proiectului de intervenţie sunt
ţinte greu de atins şi presupun atât ştiinţă, cât şi creativitate (Berkowitz, 1996). Acesta trebuie
să cunoască bine caracteristicile altor tipuri de abordări, nu pentru a le evita, ci pentru a
prelua elemente necesare, utile proiectului umanist complex.
Procesul de elaborare a proiectului de intervenţie după modelul umanist presupune
acordarea de prioritate identificării nevoilor şi resurselor umane, culturale şi psihologice,
identificabile la toate nivelurile. Obiectivele cuprind cu precădere termeni precum schimbare,
dezvoltare comunitară şi umană, empowerment, responsabilizare, autonomizare (Dominelli,
McLeod, 1989; Sandu, 2013).
În cazul intervenţiilor complexe şi complete, cu scop de schimbare durabilă, proiectul
prevede intervenţii la toate nivelurile, respectiv la nivelul persoanei, al relaţiilor umane şi
al microgrupurilor, precum şi la nivelul comunităţii ca întreg, unde intervine şi dimensiunea/
resursa instituţională.

Intervenţia la nivel individual


Urmăreşte, din perspectiva sarcinii asistentului social, cu prioritate schimbarea la nivel
personal, adaptarea socială şi comunitară, responsabilizarea şi autonomizarea personală,
integrarea funcţională a persoanei/clientului în comunitate (Lindsay, 2013, 24). O cale/
metodă foarte utilizată este dezvoltarea umană şi personală (Berkowitz, 1996). În asistenţa
socială umanistă, dezvoltarea personală se realizează, în principal, prin asociere cu dezvoltarea
şi adaptarea socioumană (Biestek, Gehrig, 1978).
Rogers, Maslow, Allport, Frankl, Buhler şi ceilalţi reprezentanţi ai psihologiei/psiho­
terapiei umaniste consideră autoactualizarea, valorificarea voinţei şi capacităţilor interne de
autodeterminare, dezvoltarea umană şi psihologic‑personală ca fiind resorturi şi factori
cruciali în procesul reabilitării personale şi umane individuale, al adaptării, integrării şi
autonomizării sociale a persoanei aflate în dificultate (clientului).
O teorie interesantă din perspectiva fundamentării teoretice a intervenţiei umaniste la
nivelul persoanei/clientului în asistenţa socială comunitară o reprezintă teoria dezvoltării
psihosociale a persoanei, elaborată de către Erik Erikson. Autorul identifică opt stadii ale
dezvoltării socioumane a persoanei, desfăşurate pe parcursul întregii vieţi, respectiv:
1.  Debutul vieţii  – încredere primară versus neîncredere; 2. Autonomie versus îndoială,
ruşine; 3. Iniţiativă versus culpabilitate; 4. Competenţă/hărnicie versus inferioritate;
5.  Identitate de sine versus confuzie de rol; 6. Intimitate versus izolare de ceilalţi;
7.  Productivitate versus stagnare; 8. Bătrâneţea  – integritate psihică versus disperare.
Cunoaşterea acestora este importantă pentru explicarea cauzelor care au generat instalarea
unor tulburări afective ori de adaptare socială, dar oferă şi multiple soluţii de intervenţie cu
scop de schimbare (Erikson, Erikson, 1998), obiectiv care, din păcate, după opinia autorilor
de orientare umanistă, tinde, în multe cazuri, să fie aşezat în plan secund, acţiunile şi
Revista de Asistenţă Socială, nr. 2/2018 13

intervenţiile limitându‑se la elementarul sprijin material şi emoţional, neglijându‑se obiectivul


reabilitării umane şi reintegrării sociale (Zastrow, 2009; Lindsay, 2013, 22).

Intervenţia la nivelul relaţiilor umane şi al microcomunităţii/familiei


În activitatea concretă a profesionistului din asistenţa socială comunitară umanistă de
intervenţie cu scop de schimbare la nivelul relaţiilor umane şi al microcomunităţii scopul
principal este acela că, operând în sfera relaţiilor aşa‑zis sociale/instituţionale, în sfera
comunităţii social‑administrative, să le transforme în relaţii umane şi comunităţi umane/
umaniste/incluzive. Cunoştinţele, calităţile, abilităţile, deprinderile, experienţele umane/
umaniste, relative la dimensiunea umană a relaţiilor şi grupurilor sociale reprezintă, în acest
scop, mijloc, resursă personală şi profesională esenţială care poate facilita, în procesul de
intervenţie, schimbarea, prin care se pot umaniza şi relaţiile sociale tulburate, microcomu­
nitatea disfuncţională, dezumanizată, persoanele degradate moral şi psihologic, dezumanizate,
aflate în dificultate, suferinţă, conflict, nedezvoltate, ajungând astfel ca serviciile sociale
să‑şi îndeplinească menirea principală: să determine schimbări nu la nivel societal, unde
este menirea politicului, nici la nivel fizic‑individual, unde este menirea cadrului medical,
ci la nivel uman, sociouman, la nivelul relaţiilor umane, al microcomunităţii, cu precădere
al familiei, unde este menirea şi misiunea asistentului social şi serviciilor de asistenţă socială
comunitară (Anderson, Wiggins Carter, 2004, 22).
În această misiune, asistentul social umanist se „inserează” şi se implică cu toată cultura,
perso­nalitatea şi experienţa sa în complexul ansamblu de relaţii, raporturi, conexiuni,
conflicte, ataşamente, inter‑empatii, sentimente, pasiuni, iubiri, proiecte ale comunităţii cu
probleme, identifică disfuncţiile, problemele, nedezvoltările, anomiile, anomaliile, îşi con­
struieşte tabloul diagnostic printr‑o etiologie şi fenomenologie de tip umanist, centrat, aşadar
pe reliefarea disfuncţiilor de la nivelul relaţiilor umane în familie/vecinătăţi/microcomunitate,
intervenţia urmărind, cum s‑a subliniat mai sus, să le transforme, cu ajutorul cunoştinţelor,
experienţei persoanelor antrenate, în relaţii umane, bune, armonioase, funcţionale, obţi­nând
astfel schimbarea şi instituirea relaţiilor şi microcomunităţii umane ca realităţi şi factori
permanenţi de prevenire şi apariţie a problemelor sociale/umane/comunitare (Zastrow, 2009).
Schimbarea în bine de la nivelul relaţiilor sociale, transformate în relaţii umane, va genera
aşadar îmbunătăţiri, schimbări calitative impresionante, prin propagare şi amplificare, la nivelul
comunităţii ca întreg, precum şi la nivelul fiecărei persoane, procesul transformativ evoluând
în cascadă, antrenând subprocese „umanizatoare” la toate nivelurile, eliminând multe disfuncţii,
tulburări, probleme, suferinţe, mediul nou creat definindu‑se prin calificative precum bună­
stare morală şi umană, eficienţă, coeziune socioumană, armonie, solidaritate, întrajutorare,
responsabilitate, cooperare, umanism (Payne, 2011, 106). Acest tip de intervenţie este foarte
util, cu precădere în asistenţa socială a familiei (Collins, Jordan, Coleman, 2010).

Intervenţia la nivelul comunităţii ca întreg


La nivelul comunităţii ca întreg, intervenţia cumulează rezultatele intervenţiilor de la celelalte
niveluri, le încorporează strategic şi metodologic, însă aduce şi o dimensiune instituţională/
interinstituţională consistentă. Se îmbină astfel resursele umane cu cele instituţionale,
abordarea/metodologia structural‑funcţională cu cea umanist‑personalistă, umanist-existen­
ţialistă şi umanist‑culturală.
Totuşi, din perspectivă strict umanistă, majoritatea autorilor consideră că dezvoltarea
comunitară globală, a comunităţii ca întreg, este, în ultimă instanţă – indiferent de nivelul
dezvoltării organizaţional‑instituţionale –, strâns condiţionată de calitatea umană a membrilor,
14 Petru Ştefăroi / Perspectiva umanistă asupra intervenţiei şi schimbării în asistenţă socială
comunitară. Roluri, activităţi, calităţi şi conduite ale asistentului social comunitar

a relaţiilor interpersonale şi a comunicării/convieţuirii (Znaniecki, 1969; Krieg, 2013;


Payne, 2011; Bradford, Burke, 2005). Astfel, datorită faptului că multe situaţii sociale
problematice se explică tocmai prin mari vicii şi tulburări în ceea ce priveşte calitatea umană
generală a comunităţii ca întreg, serviciile şi asistenţii sociali comunitari îşi stabilesc ca
obiective ale intervenţiei, pe lângă dezvoltarea şi bunăstarea materială a persoanelor şi
comunităţilor, bunăstarea umană, emanciparea, dezvoltarea şi autonomizarea comunităţilor
ca întreg, ca organizaţie, ca unitate administrativă (Krieg, 2013, 25), intervenţia urmărind
să obţină rezultate precum:
• comunitate umană, bună, prietenoasă, tolerantă, nondiscriminativă (Dominelli, McLeod,
1989);
• coeziune socioumană şi comunitară, ataşament mutual şi interempatie (Humanistische
Akademie, 1998);
• relaţii umane bazate pe valori umane/umaniste în comun asumate (Dominelli, 2002);
• mediu comunitar‑uman propice convieţuirii şi afirmării personale/profesionale (Lindsay,
2013, 106).

Metode şi specificul metodelor


Practicile şi metodele umaniste de intervenţie, centrate pe schimbare, s‑au impus cu precădere
în psihoterapie, însă, din ce în ce mai mult, sunt abordate şi de către asistenţii sociali
comunitari (Humanistische Akademie, 1998). Fără a desconsidera importanţa celorlalte
metode sau tipuri de abordări, profesioniştii din acest domeniu apelează tot mai mult la ele,
pe de o parte pentru că problematica socioumană comunitară dobândeşte, în proporţii tot
mai mari, dimensiuni mai complexe şi mai profunde, solicitând abordări de tip social‑umanist
şi cultural‑umanist complex, multidimensional, dar şi pentru că, pe de altă parte, literatura
şi practica de specialitate evidenţiază necesitatea şi eficienţa/eficacitatea unor noi perspective
de intervenţie şi paradigme metodologice, în condiţiile în care metodele clasice, asistenţiale,
au, în mod firesc, limitele lor (Dominelli, McLeod, 1989).
Prin metodele de tip umanist modern şi postmodern, asistentul social comunitar antrenează
în procesul de intervenţie/schimbare laturi sau perspective neglijate în abordările clasice,
care au însă semnificaţie crucială în arhitectura situaţiei de dificultate a clientului social.
Chiar metodele terapeutice umaniste consacrate pot fi foarte uşor adaptate modelelor de
intervenţie de tip social‑comunitar, cu atât mai mult cu cât multe dintre acestea conţin oricum,
prin constituţie, o componentă/dimensiune socioumană importantă.
Metodologia umanistă este preponderent de tip calitativ, însă, fără îndoială, metodele
umaniste, calitative, trebuie să se coreleze cu celelalte tipuri de abordări sau să reprezinte
o componentă importantă a metodologiei unitare de evaluare, intervenţie ori schimbare (Tutty,
Rothery, 2005).

Metodele adaptate din psihoterapia umanistă individuală şi de grup


În general, metoda umanistă de intervenţie aduce şi în asistenţa socială comunitară principiul
şi practica reabilitării (integrării sociale) prin dezvoltare umană, focalizarea intervenţiei pe
resursă şi schimbare, şi nu pe problemă, centrarea pe client şi relaţiile umane – principii
cardinale şi ale asistenţei sociale comunitare umaniste.
Rogers, Maslow şi alţi promotori ai terapiei umaniste au meritul de a fi lucrat, implicit,
şi la temelia teoriei şi metodei asistenţei sociale moderne, prin valorile şi metodele terapeutic-
umaniste promovate, în principal centrarea pe client (Rogers, 1959). Chiar dacă Rogers nu
Revista de Asistenţă Socială, nr. 2/2018 15

a consacrat în teorie sau terapie spaţii mari asistenţei sociale, astăzi o mare parte a teoriei
şi metodologiei de orientare umanistă a acesteia îşi are originea în sistemul teoretic şi
metodologic al marelui terapeut umanist american. Foarte multe dintre valorile şi principiile
terapeutice consacrate de către Rogers au fost preluate, cu precădere prin intermediul
psihoterapiei individuale şi de grup, de către teoria asistenţei sociale şi, mai departe, a
asistenţei sociale comunitare, devenind, precum metoda/intervenţia centrată pe relaţiile
umane, instrumente metodologice foarte eficiente (Humanistische Akademie, 1998).
Foarte mult utilizate de către terapeuţii umanişti – preluate din ce în ce mai mult şi de
către asistenţii sociali comunitari – sunt metodele şi tehnicile umaniste de grup, dintre care
cele mai folosite sunt:
• T‑Grupul (grupul de învăţare – Training group);
• Grupul de întâlnire (Encounter Group);
• Grupul de formare şi educare a senzitivităţii (Sensitivity Group);
• Grupul centrat tematic (Theme‑Centred Group);
• Grupul de confruntare (Confrontation Group) etc.

Alte metode şi tehnici utilizate în această modalitate terapeutică (umanistă) sunt analiza
tranzacţională, psihoterapia centrată pe emoţii, analiza existenţială, drama‑terapia, dans‑terapia
şi terapia prin mişcare, art‑terapia, focusing, psiho‑drama etc. Şi acestea fiind preluate şi
utilizate tot mai frecvent de către asistenţii sociali comunitari.

Metodele existenţialiste şi contextualiste de intervenţie


În asistenţa socială comunitară, aceste metode presupun:
• Focalizarea intervenţiei, în scop de schimbare, pe specificul sociouman şi cultural al
comunităţii, situaţiei şi problemei sociale;
• Focalizarea intervenţiei pe interacţiunea personală şi procesele psihosociale concrete,
unice;
• Focalizarea pe proces, dinamică, construcţie/reconstrucţie, devenire, autodezvoltare şi
autoreabilitare;
• Principala resursă de schimbare se află în comunitatea culturală locală, în personalitatea
actorilor angajaţi în procesul de intervenţie şi de reintegrare socială propriu‑zisă (Krill,
1978; Payne, 2011, 210).

Metoda existenţială de intervenţie presupune, cu precădere, acţiuni şi intervenţii în scop


ameliorativ, precum: stabilirea unui nou sistem existenţial‑axiologic, reconstrucţia realităţii
sociale, analiza şi clarificarea valorilor etc. Utilizarea acestora în activitatea asistentului
social comunitar umanist se realizează însă în strânsă legătură cu celelalte laturi ale situaţiei
de dificultate ale sistemului‑client şi prin corelare cu alte metode de intervenţie, precum
metodele apreciative.

Metodele apreciative
Făcând parte din categoria aşa‑ziselor metode umanist‑pozitive de intervenţie, metodele
apreciative sunt din ce în ce mai mult prezente în practica serviciilor şi profesioniştilor din
asistenţa socială comunitară. În marea lor majoritate se concentrează pe viitor şi succes, şi
nu pe trecut şi eşec. Rolul fundamental al asistentului social comunitar în procesul de
intervenţie prin metoda apreciativă este acela de a identifica resurse, de a le antrena în
procesul de schimbare şi de a determina aceste „spirale virtuoase” care conduc previzibil,
anticipativ şi facilitativ la schimbare (Adams, 2013).
16 Petru Ştefăroi / Perspectiva umanistă asupra intervenţiei şi schimbării în asistenţă socială
comunitară. Roluri, activităţi, calităţi şi conduite ale asistentului social comunitar

Metodele apreciative de intervenţie şi schimbare operează cu instrumente clasice ale


asistenţei sociale, precum ancheta, supervizarea, proiectul de intervenţie şi managementul
de caz, care sunt însă redimensionate prin categorii ale metodei pozitiv‑apreciative, preluând
şi paradigme cruciale ale psihologiei cogniţiei, psihoterapiei sau teoriei acţiunii sociale,
propunând şi conceptul de management al schimbării prin valori (Cojocaru, 2005), foarte
util şi în managementul serviciilor de asistenţă socială comunitară.

Metodele/practicile bazate pe evidenţe


În „sistemul” asistenţei sociale comunitare umaniste, specificul practicilor bazate pe evidenţe
constă în faptul că promovează, în activitatea concretă a profesionistului, de evaluare sau inter­
venţie, în paralel, apelul la dovezi ştiinţifice şi clinice şi concentrarea pe realitatea socioumană
concretă nerecurentă, „fenomenologică” a situaţiei sociale (Roberts, Yeager, 2006).
Practicile bazate pe evidenţe solicită din partea asistentului social comunitar de credinţă
şi practică umaniste, pe de o parte, meticulozitate, atenţie şi focalizare pe realitatea socioumană
con­cretă, pe situaţia efectivă, reală a problemei sociale, în paralel cu utilizarea rezultatelor
cercetărilor ştiinţifice, clinice şi ale bunelor practici (Grinnell, Unrau, 2010; Smith, 2004, 10‑11).

Asistentul social comunitar – roluri, activităţi, calităţi


şi conduite
Din perspectivă umanistă, rolul central al asistentului social comunitar nu este acela de
simplu gestionar şi administrator din punctul de vedere social al comunităţii, ci, în principal,
acela de a o schimba sau ameliora, în sensul dezvoltării socioumane, prin folosirea şi
antrenarea, ca valori, ca resurse, precum şi ca obiective, mai ales relaţiile interumane,
activismul şi responsabilitatea membrilor comunităţii.
Aşadar, indiferent de domeniul social în care‑şi desfăşoară activitatea, de postul, funcţia,
rolul specific pe care îl ocupă, asistentul social comunitar este promotorul unei atitudini şi
acţiuni umaniste vizionare şi proactive (Humanistische Akademie, 1998). Este motivul pentru
care personalitatea şi conduita acestuia trebuie să se descrie şi prin trăsături precum dezvoltare
umană şi personală, proiectivitate, vizionarism, idealism, inteligenţă socială, creativitate,
cultură/multiculturalitate, bunăstare spirituală (Ştefăroi, 2009).
Dezvoltarea personală şi umană (intelectuală, voliţională, morală etc.) nu este o opţiune,
ci o condiţie crucială a succesului în orice rol profesional pe care îl îndeplineşte asistentul
social comunitar umanist. Acesta, în activitatea de evaluare, este lipsit de prejudecăţi, are
cultură socială şi ştiinţifică solide, nu operează cu şabloane, teorii ştiinţifice restrictive sau
metode rigide, unilaterale. Numai astfel poate observa, categoriza şi aborda complexa
„textură” socială, culturală, etică, psihologică şi ontologică a unei comunităţi, a unei situaţii
sau probleme sociale, a unei familii în dificultate (Masters, Wallace, 2010). Una dintre
resursele de bază pe care le foloseşte profesionistul pentru exercitarea, îndeplinirea acestor
funcţii este, în acest sens, chiar personalitatea, conduita, experienţa şi activitatea sa, în care
dimensiunea umanist‑deontologică îndeplineşte un rol crucial.

Dimensiunea deontologică a activităţii


În ceea ce priveşte dimensiunea deontologică, etic‑umanistă a activităţii asistentului social
comunitar, din Code of Ethics of the National Association of Social Workers, din Statele
Unite, reţinem câteva prevederi care, considerăm noi, sunt potrivite rolului, conduitei etice
şi activităţii profesionale ale acestuia:
Revista de Asistenţă Socială, nr. 2/2018 17

• The mission of the social work profession is rooted in a set of core values. These core
values, embraced by social workers throughout the profession’s history, are the foundation
of social work’s unique purpose and perspective: social justice, dignity and worth of
the person, importance of human relationships.
• Social workers promote social justice and social change with and on behalf of clients.
„Clients” is used inclusively to refer to individuals, families, groups, organizations, and
communities. Social workers are sensitive to cultural and ethnic diversity and strive to
end discrimination, oppression, poverty, and other forms of social injustice.
• Social workers treat each person in a caring and respectful fashion, mindful of individual
differences and cultural and ethnic diversity. Social workers promote clients’ socially
responsible selfdetermination. Social workers seek to enhance clients’ capacity and
opportunity to change and to address their own needs. Social workers are cognizant of
their dual responsibility to clients and to the broader society.
• Social workers understand that relationships between and among people are an important
vehicle for change. Social workers engage people as partners in the helping process.
Social workers seek to strengthen relationships among people in a purposeful effort to
promote, restore, maintain, and enhance the wellbeing of individuals, families, social
groups, organizations, and communities. (https://www.socialworkers.org/About/Ethics/
Code‑of‑Ethics/Code‑of‑Ethics‑English)

Calităţi, cunoştinţe şi conduite


Din punctul de vedere al practicii asistenţei sociale comunitare de orientare umanistă,
calităţile, abilităţile şi cunoştinţele umane ale asistentului social comunitar sunt cruciale în
activitatea specifică, în îndeplinirea rolului, misiunii şi obiectivelor umaniste pe care şi le
stabileşte prin proiectul de intervenţie.
În acest sens, în literatura de specialitate se operează preponderent cu taxonomii, categorii
şi termeni precum:
a) Abilităţi intelectuale şi cunoştinţe – de psihologia personalităţii şi a dezvoltării umane,
filosofie, sociologie, psihologie socială, antropologie, religie, drept, politică, medicină
etc. (Neamţu, 2011), privind drepturile omului, justiţia socială, condiţia şi complexitatea
fiinţei umane (Payne, 2011b);
b) Valori şi atitudini – toleranţa, nediscriminarea, altruismul, încrederea, modestia, demnitatea,
respectarea drepturilor, demnităţii şi autonomiei persoanei/clientului (Neamţu, 2011;
Payne, 2011);
c) Deprinderi şi conduite – de comunicare, relaţionare interumană (Miftode, 2011), agrea­
bilitatea, empatia, conştiinciozitatea, responsabilitatea, flexibilitatea, competenţa, răbdarea,
ascultarea, principialitatea, carisma (Dominelli, 2002).

În ceea ce priveşte trăsăturile individuale de personalitate, calităţi precum capacitatea


empatetică ridicată (sensibilitatea umană), idealismul, creativitatea (Payne, 2011), flexi­
bilitatea, răbdarea şi capacitatea de ascultare (Dominelli, 2002), agreabilitatea şi fericirea
(Ştefăroi, 2012), capacitatea persuasivă şi pragmatismul (Dominelli, 2002; Payne, 2011)
sunt considerate predictori semnificativi de eficienţă ai activităţii asistentului social comunitar,
animat în activitatea sa de intervenţie – cu scop de schimbare – de valori, idealuri şi obiective
asumat umaniste.
În concluzie, în domeniul larg al practicilor sociale, în activităţile care urmăresc schimbarea
socioumană, cu atât mai mult în asistenţa socială comunitară umanistă, asistentul social nu
se preocupă doar de subzistenţa şi bunăstarea de moment ale persoanelor/clienţilor şi
comunităţilor, ci urmăreşte cu prioritate schimbarea durabilă, dezvoltarea socioumană,
18 Petru Ştefăroi / Perspectiva umanistă asupra intervenţiei şi schimbării în asistenţă socială
comunitară. Roluri, activităţi, calităţi şi conduite ale asistentului social comunitar

reabilitarea în perspectivă. În acest scop, calităţile şi conduitele proiectiv‑vizionare ale


asistentului social comunitar pot fi considerate determinante. Proiectivitatea, viziunea teleo­
logică, spiritul vizionar, cu valenţele lor anticipative şi proactive, sunt indici şi predictori
de eficienţă în activităţile social‑comunitare de asistenţă socială, care urmăresc şi realizează,
în procesul de intervenţie umanist, schimbarea, şi, prin asta, reabilitarea şi normalizarea
persoanelor/comunităţilor aflate în dificultate.

Referinţe
Adams, J. (2013). Positive Social Work: The Essential Toolkit for NQSWs (Critical Skills in Social
Work). Hertfordshire: Critical Publishing.
Anderson, J., Wiggins Carter, R. (2004). Diversity perspectives for social work practice. Boston:
Allyn and Bacon.
Berkowitz, N. (1996). Humanistic Approaches to Health Care: Focus on Social Work. Birmingham:
Venture Press.
Biestek, F.P., Gehrig, C.C. (1978). Client Self‑Determination in Social Work. Chicago: Loyola
Press.
Bradford, D.L., Burke, W.W. (2005). Organization Development. San Francisco: Pfeiffer.
Buechler, S.M. (2008). Critical Sociology. Boulder, Colorado: Paradigm Publishers.
Chelf, C.P. (1992). Controversial Issues in Social Welfare Policy: Government and the Pursuit of
Happiness (Controversial Issues in Public Policy). Thousand Oaks, California: SAGE Publications
Inc.
Cojocaru, Ş. (2005). Metode apreciative în asistenţa socială. Ancheta, supervizarea si managementul
de caz [Appreciative Methods in Social Work. Inquiry, Supervision and Case Management].
Iaşi: Editura Polirom.
Collins, D., Jordan, C., Coleman, H. (2010). An Introduction to Family Social Work. Belmont:
Brooks/Cole.
Delgado, M. (2000). Community Social Work Practice in an Urban Context: The Potential of a
Capacity‑Enhancement Perspective (1st Edition). Oxford University Press.
Dominelli, L., McLeod, E. (1989). Feminist Social Work. New York: MacMillian Press Ltd.
Dominelli, L. (2002). Anti‑Oppressive Social Work Theory and Practice. London: Palgrave
Macmillan.
Durkheim, E. (2004). Sociologia – regulile metodei sociologice [Sociology – Rules of the Sociological
Method]. Bucureşti: Editura Antet.
Ellenhorn, R. (1988). Toward a Humanistic Social Work: Social Work for Conviviality. Humanity
& Society, 12, 2.
Else, J.F. (1977). Purposive social change: A radical humanist perspective. University of Iowa.
Erikson, E.H., Erikson, J.M. (1998). The Life Cycle Completed. New York City: WW Norton &
Co. Inc.
Ferréol, G. (1998). Dicţionar de sociologie [Dictionary of Sociology]. Iaşi: Editura Polirom.
Grinnell Jr., R.M., Unrau, Y.A., (2010). Social Work Research and Evaluation: Foundations of
Evidence‑Based Practice. Oxford University Press.
Herseni, T. (1982). Sociologie [Sociology]. Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică.
Humanistische Akademie (1998). Humanistische Sozialarbeit. Berlin: Humanistische Akademie.
Series: Humanismus aktuell, H. 3. Jg. 2.
Inderbitzin, M.L., Bates, C.A., Gainey, R.R. (2012). Deviance and Social Control: A Sociological
Perspective. Thousand Oaks, California: SAGE Publications.
Krieg, A. (2013). Motivations for Humanitarian intervention: Theoretical and Empirical Considerations.
Berlin: Springer.
Krill, D.F. (1978). Existential social work. New York: Free Press.
Revista de Asistenţă Socială, nr. 2/2018 19

Kotarba, J.A., Johnson, J.M. (2002). Postmodern existential sociology. Walnut Creek, CA: Alta
Mira.
Lawson, C., Latsis, J.S., Martins, N.M.O. (2007). Contributions to Social Ontology. New York:
Routledge.
Lindsay, T. (2013). Social Work Intervention. London: SAGE Publications Ltd.
Masters, A., Wallace, H.R. (2010). Development for Life and Work (10th edition). Mason: Cengage
Learning.
Mayo, E. (1933). The Human Problems of an Industrial Civilization. New York: Arno Press.
Miftode, V. (2011). Tratat de asistenţă socială. Protecţia populaţiilor specifice şi automarginalizate
[Social Work Treatise. Protection of specific and self‑marginalized populations]. Iaşi: Editura
Lumen.
Mjoset, L. (2009). The contextualist approch to social science metodology. În B. David, C.C. Ragin
(coord.), The SAGE hanbook of case‑based metods (39‑68). London: SAGE Publications Ltd.
Neamţu, G. (coord.) (2011). Tratat de asistenţă socială [Social Work Treatise], Ediţia a II –a. Iaşi:
Editura Polirom.
Payne, M. (2011a). Humanistic Social Work. Core Principles in Practice. Basingstoke, Hampshire:
Palgrave Macmillan.
Payne, M. (2011b). Teoria modernă a asistenţei sociale [Modern Theory of Social Work]. Iaşi:
Editura Polirom.
Roberts, A.R., Yeager, K.R. (2006). Foundations of Evidence‑Based Social Work Practice. Oxford
University Press.
Rogers, C.R. (1959). A Theory of Therapy, Personality and Interpersonal Relationships as Developed
in the Client‑centered Framework. In S. Koch (ed.), Psychology: A Study of a Science. New
York: McGraw Hill.
Sandu, A. (2013). Social Work Practice: Research Techniques and Intervention Models: From
Problem Solving to Appreciative Inquiry. LAP LAMBERT Academic Publishing.
Smith, D. (2004). Social Work and Evidence Based Practice. London: Jessica, Kingsley.
Tutty, L.M., Rothery M.A. (2005). Cercetarea calitativă în asistenţa socială. Faze, etape şi sarcini
[Qualitative Research in Social Work. Phases, Stages and Tasks]. Iaşi: Editura Polirom.
Ştefăroi, P. (2009). Perspectiva umanistă asupra clientului în asistenţa socială [Humanistic Perspective
on Customer in Social Work]. Revista de Asistenţă Socială, 1‑2.
Ştefăroi, P. (2012). Paradigma umanistă a asistenţei sociale sau scurtă introducere în asistenţa socială
umanistă [Humanistic Paradigm of Social Work or Brief Introduction in Humanistic Social
Work]. Revista de Asistenţă Socială, 1.
Zastrow, Ch. (2009). Introduction to Social Work and Social Welfare: Empowering People. Pacific
Grove: Thomson Brooks/Cole.
Znaniecki, F. (1969). On humanistic sociology. Chicago: University of Chicago Press.
Wing Sue, D. (2006). Multicultural social work practice. New Jersey: WILEY.
*** www.socialworkers.org/About/Ethics/Code‑of‑Ethics/Code‑of‑Ethics‑English.
Reproduced with permission of copyright owner. Further
reproduction prohibited without permission.