Stanescu Liviu Leonard

An 2 – Canto Clasic

Pentatonica anhemitonică

Dintre pentatonii, forma cea mai răspândită - întâlnindu-se în muzica popoarelor de pe

toate meridianele şi din cele mai vechi timpuri - o constituie pentatonica anhemitonică, numită
astfel întrucât, ca sistem, exprimă relaţii melodice din care lipsesc semitonurile.
Pentru constituirea scării anhemitonice, se pleacă de la o formulă intervalică arhetip:
2secunde mari + 1terţă mică + 1secundă mare + 1terţă mică (în simboluri: 2M + 2M + 3m +2M
+ 3m), ultimul interval încheind cadrul octaviant al sistemului.
Întrucât întregul material sonor al pentatonicii anhemitonice se aşează din cvintă în cvintă
perfectă (în ordinea naturală), ea se consideră sistem modal natural.

Cele două sunete extreme ce lipsesc din seria completă pitagoreică (si — fa) reprezintă
sunetele care ar produce relaţii de semitonuri în sistem.

Pentatonica anhemitonică este prezentă, de asemenea, cu 4 din cele 5 sunete componente în

lanţul armonicelor naturale (8, 9, 10 şi 12), deci ea are şi o fundamentare fizico-acustică.

Variantele pentatonicii anhemitonice

Prin permutarea celor cinci intervale (termeni) din formula arhetip, se obţin - dacă se
utilizează acelaşi material sonor - tot atâtea stări (variante) modale ale pentatonicii anhemitonice,
primul sunet din fiecare variantă devenind tonică pentru sistemul respectiv.

Judecând prin prisma teoriei tonale, varianta I a pentatonicii anhemitonice este de stare
majoră (3M pe tonică); variantele III şi V sunt de stare minoră (3m pe tonică); iar variantele II şi
IV sunt considerate neutre, prima variantă (II) cochetând cu minorul (7m pe tonică), iar cealaltă
(IV), cu majorul (6M pe tonică).
Întrucât utilizează acelaşi material sonor, variantele de mai sus se află între ele în raporturi
de paralelism; de aceea sunt considerate moduri anhemitonice paralele (relative).
 În cazul că toate cele cinci stări modale anhemitonice sunt constituite pe aceeaşi tonică, ele
intră în raporturi de omonimitate, considerându-se - în consecinţă - moduri anhemitonice
omonime, fiecare utilizând alt material sonor.

Grupul celor 2 secunde consecutive din sistem - însemnate special în schema de mai sus
poartă numele de picnon. După picnon urmează totdeauna saltul de terţă mică, putându-se astfel
urmări poziţia lui diferită în toate cele 5 stări pentatonale şi deci determinarea variantelor
respective.
În muzica veche, pentatonica anhemitonică nu era transpozabilă - ca de altfel şi alte moduri
ce apar mai târziu în creaţie. Înălţimea pe care se forma depindea de tehnica vocală şi
instrumentală, desigur rudimentară, precum şi de ambitusul melodic restrâns.
La chinezi, spre exemplu, popor cu o cultură străveche, multimilenară, pentru care
pentatonica anhemitonică constituie şi azi modul naţional, sistemul se constituie pe sunetul kong
(echivalentul sunetului european mi).
La vietnamezi, cea mai răspândită scară pentatonică - numită diêu Băc - se intonează la
înălţimea lui xang (echivalentul sunetului european fa).

La japonezi, modul pentatonic numit „ min-yoonkai” se cântă la înălţimea sunetului

european mi bemol.
Ca principiu, în travaliul componistic însă, transpunerea şi constituirea pentatonicii pe alte
sunete rămâne apanajul creaţiei tonale clasice, care i-a administrat legile proprii ale modulaţiei,
transportului pe alte înălţimi, armurii, etc.

Metoda de constituire pe alte sunete constă din decalcarea (copierea) formulei arhetip (2M,
2M, 3m, 2M, 3m), cu variantele acesteia, pe sunetul dorit - după principiul simetriei -, în care caz
apare şi necesitatea armurii.

Observăm că armura folosită pentru pentatonica anhemitonică este de natură tonală,

întrucât se referă şi la sunete care nu fac parte din constituţia sistemului respectiv (fa diez în
pentatonica sol, do diez în pentatonica re, si bemol în pentatonica fa, mi bemol în pentatonica si
bemol etc.).
O asemenea armură survine ca o consecinţă a utilizării pentatonicii anhemitonice în creaţia
cultă, unde, nu de puţine ori, modalul se îmbină cu tonalul chiar şi pe plan armonic (Chopin,
Grieg, Debussy, Ravel etc.).
Rezumând cele expuse până acum, reţinem două caracteristici mai de seamă ale modurilor
pentatonice anhemitonice:
— una de structură = absenţa semitonurilor;
 — cealaltă de funcţionalitate = fiecare din cele 5 sunete componente, în anumite
conjuncturi melodice, poate servi drept tonică.
Prima caracteristică (lipsa semitonurilor) explică sistemul de relaţii melodice oarecum
neutre din pentatonii - adică lipsite de tensiunile majorului şi minorului tonal şi de legitatea
rezolvării disonanţelor.
Cea de a doua caracteristică (fiecare sunet poate fi tonică în sistem) reflectă o anumită
mobilitate funcţională a sunetelor în moduri, ce contrastează cu imobilismul funcţional al
treptelor în tonalitate, în care dominanta se află totdeauna pe treapta V-a, subdominanta
totdeauna pe treapta IV-a etc.
Câteva exemple de melodii pentatonice din creaţia populară de pe diferite meridiane ale
lumii:
Pentatonică anhemitonică în starea I (modul 1)
Pentatonică anhemitonică în starea IV (modul 4)
Pentatonică anhemitonică în starea V (modul 5)
Daca cele cinci stari modale sunt constituite pe acelasi sunet (aceeasi tonica), se obtin
moduri hemitonice omonime, utilizand fiecare un material sonor diferit.