INTRODUCERE PRIVIND EXPERIMENTAREA PE

ANIMALE

Odată cu conştientizarea efectelor microorganismelor, manifestate prin maladii care au

pus în pericol populaţia umană, animalele și culturile cu care se hrănea, a factorilor chimici şi fizici
care influenţau calitatea vieţii și a mediului înconjurător, s-a impus necesitatea anticipării
consecinţelor acestora pentru a limita efectele imediate sau întârziate asupra omului, animalelor,
plantelor, și mai nou, asupra mediului în care toate trăiesc în interdependență.
Pentru a monitoriza toate aceste efecte, a fost necesară reconstituirea, pas cu pas a
acestora, prin expunerea unor loturi de plante sau animale și grupuri umane, animale sau loturi
cultivate cu plante la factorii la care se dorea să li se cunoască efectele, apărând astfel
experimentul.
Încă din cele mai vechi timpuri şi până în prezent, experimentarea s-a efectuat prin
metode mai mult sau mai puţin acceptate de comunităţile științifice și religioase, experimentul pe
oameni fiind în general restricţionat la cercetări care să nu pună viaţa în pericol iar persoanele să
fie incluse pe bază de voluntariat. Sunt interzise experimentele pe mase mari de populaţie, atât
umană cât şi animală.
Urmărind aceste considerente, există organizaţii naţionale şi internaţionale care apără
drepturile omului, animalelor, plantelor și mediului interzicând, sau, în cel mai bun caz, limitând
experimentul la un grup cât mai mic de indivizi şi impunând protocoale stricte de experimentare.
Animalele utilizate în scop experimental, didactic sau de cercetare aparțin practic tuturor
speciilor, fiind interzisă însă utilizarea animalelor pe cale de dispariţie în explorări invazive. Animale
mari precum taurinele, cabalinele, ovinele şi suinele, etc, sunt crescute şi astăzi în Unități de
creștere specializate, în scop experimental sau pentru obţinerea unor produse biologice, dar se
întâmpină destule dificultăţi privind procurarea, creşterea, întreţinerea, înmulţirea şi exploatarea
acestor animale în condiții riguros controlate datorită costurilor ridicate.
 Aceste aspecte au dus la extrapolarea şi transferul cercetării pe animale mai mici,
primate neumane, rozătoare (şoarecele, şobolanul, hamsterul, gerbilul, cobaiul), carnivore
(pisica, câinele, dihorul), păsări (prepeliţa, galinacee, palmipede, etc), broaşte, peşti şi chiar
insecte care au costuri de creştere mai mici, durată de viaţă mai redusă, se înmulţesc
rapid, pot fi controlaţi factorii doriți pe o periodă mai redusă, iar efectele şi deci
rezultatele cercetării se obţin mai rapid.
De asemenea, este bine cunoscut faptul că ţări cu tehnologie ştiinţifică depăşită
din punct de vedere tehnic sau moral fac cercetări pe animale de multe ori nejustificat
datorită faptului că poate nu au scop bine definit, nu s-a aprofundat un studiu bibliografic sau
nu există tehnologia adecvată, rezultatele cercetării fiind incomplete, eronate sau
neconcludente. Este de preferat ca atunci când se propune o temă de cercetare să se pună
în balanţă efectul şi gradul de implementare a rezultatelor în îmbunătăţirea calităţii vieţii, în
raport cu costul, riscul și severitatea procedurilor.
Validarea rezultatelor cercetării este condiţionată de calitatea şi categoria de
animale utilizate, odată cu obţinerea animalelor inbred, germ free, specific pathogen free
sau transgenice, crescute în condiţii standard, s-a creat instrumentul aproape ideal pentru
cercetare.

Însă, în ultimul timp, sub presiunea opiniei publice dar, pe de altă parte și a
dezvoltării tehnologice, se pune problema renunţării la experimentarea pe animale, indiferent
de tipul acestora, şi înlocuirea lor cu metode alternative care să determine reducerea
numărului de animale utilizate și dezvoltarea unor profgrame de simulare computerizată.
 Chiar dacă activitatea de cercetare se adresează unui grup relativ restrâns de
cercetători, cunoaşterea biologiei animalelor de laborator constituie o prioritate în
opţiunile oricărui medic veterinar deoarece animalele sunt implicate în diverse activităţi
ca animale de producție (taurine, cabaline, ovine, păsări, etc) sau mai ales de agrement
(cobai, hamsteri, gerbili, șobolani, etc), motiv datorat câtorva avantaje dintre care
amintim:
-uşurinţa cu care se cresc în captivitate în apartamente, satisfacerea nevoii afective a
fiecărui crescător,

- dezvoltarea la copii a curiozităţii, a atenţiei, a deducţiei bazate pe o cunoaştere activă,

a sentimentului de ataşament, grijă şi proprietate, animalele intervenind pozitiv în
educaţia unui copil prin organizarea timpului liber şi informarea permanentă.

- De asemenea, prezenţa acestor animale de companie suplinesc lipsa unui prieten cu

care să comunice în mod direct ceea ce duce la evitarea izolării copiilor, iar uşurinţa cu
care deţinătorul le poate transporta şi întreţine pe perioade lungi reprezintă un factor
extrem de important în managementul familial.
 Ce sunt şi cu ce scop se utilizează animalele pentru experimentare?
Animalele utilizate în activităţi de cercetare provin din animale sălbatice (rozătoarele, carnivorele, păsările, etc)
sau sunt animale sălbatice (peşti, batracieni) la care li s-au modificat condiţiile de viaţă, au fost şi sunt selecţionate
continuu pe parcursul multor ani până la obţinerea unor linii aproape pure genetic, înalt specializate, cu un genom
stabilizat. De asemenea, modificarea condiţiilor de habitat (creşterea în captivitate în spaţiu limitat şi administrarea hranei
la parametri de calitate şi de timp optimi) a dus la modificări profunde din punct de vedere comportamental, necesităţi
biologice şi de reacţii vitale, astfel încât viaţa acestor animale de laborator în sălbăticie ar fi practic imposibilă.
Selecţia repetată pentru obţinerea liniilor pure genetic duce la unele efecte secundare de nedorit, cum ar fi
depresia de consangvinizare care poate provoca declinul liniei respective prin indiferenţa sexuală şi obţinerea din ce în ce
mai puţini descendenţi până la dispariţia acesteia. Pentru combaterea acestor efecte nedorite se fac eforturi mari în
vederea menţinerii liniilor standardizate care se controlează periodic din punct de vedere al particularităților biologice. Au
fost obţinute astfel linii de şobolani, şoareci etc care dezvoltă după anumite vârste tumori, leucemii, boli metabolice sau
sistemice care la populaţia sălbatică nu sunt întâlnite.

Dacă ne referim doar la cercetarea biomedicală, experimentarea pe animale are numeroase perspective și
priorități:
- studiul consecinţelor unor boli asupra animalelor şi omului
- stabilirea cu exactitate a mecanismelor etiopatologice ale unei boli
- dezvoltarea şi implementarea unor noi tehnici de diagnostic a bolilor (pentru boli cu evoluţie atipică, turbare,
boala lui Aujeski, etc.)
- obţinerea unor formule terapeutice sau tehnici chirurgicale noi
- elaborarea unor produse biologice care pot fi utilizate în prevenirea şi combaterea bolilor la animale şi om
- testarea purităţii sau a valabilităţii unor produse cum ar fi vaccinurile şi serurile în medicină, a cosmeticilor,
pesticidelor, aditivilor alimentari, substanţe folosite în diferite tehnologii industriale, etc.
Avantajele utilizării animalelor de laborator în activităţile de cercetare are ca rezultat final dorit alinarea suferinţei
omului şi animalelor, vindecarea bolilor şi prelungirea duratei de viaţă pentru oameni şi pentru speciile protejate, mărirea
productivităţii animalelor şi obţinerea unor produse calitative, spre exemplu:
• realizarea şi implementarea unor formule terapeutice noi (EX: descoperirea antibioticelor sau a analgezicelor folosite
pentru limitarea durerii)
• realizarea unor vaccinuri sau seruri (Ex: unele au dus la eradicarea sau tratarea unor boli cum ar fi: turbarea, febra
aftoasă, antraxul, poliomelita)
• implementarea unor noi tehnologii medicale (Ex: cum ar fi aparatele pentru respiraţie artificială utilizate pentru
menţinerea în viaţă a produşilor născuţi prematur, atât în cazul omului cât şi la animale).
 PERSPECTIVE ISTORICE PRIVIND EXPERIMENTAREA PE ANIMALE
Cele mai vechi indicii despre implicarea animalelor în activități de extindere a cunoașterii prin
practicarea unor metode empirice de cercetare au fost datate în perioada secolelor al treilea si al
patrulea înaintea erei noastre când în Grecia antică Erasistratus (304-250 îHr) și Aristotel (384–
322 îHr) își fundamentau descoperirile anatomice care se bazau în mare parte pe deschiderea
cadavrelor prin disecție sau a animalelor în viață prin procedura numită vivisecţie.

Aristotel, în Historia animalium, este promotorul ideii de a studia natura pentru a vedea cum
funcționează iar dezvoltarea cunoașterii prin experiența senzorială, intuiție sau deducție sunt baza
tuturor raționamentelor. De asemenea, Aristotel lansează idea filosofică care stă la baza unor
percepte religioase că animalele sunt inferioare omului pentru că nu pot raționa și că folosirea
lor nu are nicio consecință.

Aceste percepte persistă mult timp în istorie, fiind surprinse de textele lui Augustin de Hippo
(secolul al IV-lea) și Thomas Aquinas (secolul al XIII-lea), cei mai influenți teologi creștini ai Evul
Mediu. Pentru Augustin, animalele făceau parte dintr-o lume naturală creată pentru a servi
oamenilor (la fel de mult ca "pământul, apa și cerul") și omenirea nu avea nici o obligație față de
ele.
Pentru Thomas Aquinas, maltratarea animalului altei persoane reprezenta un păcat, nu din
cauza efectelor produse animalului, ci pentru că este proprietatea altcuiva. Cruzimea față de
animale a fost totuși condamnată de Aquinas, deoarece ar putea determina oamenii să dezvolte
sentimente și acțiuni de cruzime față de ceilalți oameni, aspect susținut și în prezent.
Însă date cu privire la existenţa primului experiment biologic apar din anul 450 î.Hr, când
Alcmeon de Corotona demostrează relaţia între nervul optic şi procesul de orbire prin
secţionarea acestui nerv la un animal (Boada Saña M., 2011). De asemenea, introduce termenul
de umori (500 îHr) pentru a explica echilibrul/dezechilibrul organismului ca echivalent al
sănătății/bolii.
 Claudius Galenus (130-210 d.Hr), dezvoltă procedura de vivisecţie, aceasta din urmă
devenind un instrument important în cadrul experimentelor pe animale, confirmând funcţia de
transport a urinei de la rinichi la vezica urinară, prin ligaturarea ureterelor.
Prin intermediul disecţiilor pe animale, Galen a descris cu exactitate şapte perechi de
nervi cranieni şi a studiat pe cale experimentală rolul nervilor în organism, eliminând părţi din
creier şi măduva spinării la porc pentru a-şi da seama mai bine de modalităţile funcţionale ale
acestora. De asemenea, el a presupus că alimentele ajunse în tubul digestiv trec prin ficat,
unde se transformă în sânge, iar părţile nedigerate sunt preluate de splină şi transformate
în fiere neagră (ceea ce era total eronat), care este eliminată prin intestin
La fel ca predecesorii săi hipocratici, Galen era preocupat de problema circulaţiei
sângelui, a studiat experimental funcţiile cordului, structura inimii şi a înţeles rolul valvulelor; a
descoperit la embrion canalul care stabileşte legătura dintre artera pulmonară şi aortă, care apoi
se închide. De asemenea a arătat că arterele, ca şi venele, conţin sânge și nu aer, și ademonstrat
pulsaţiile cordului. De asemenea, a observat faptul că tuberculoza este o boală contagioasă și că
turbarea poate fi transmisă prin intermediul câinilor.

În secolul XII, medicul arab Ibn Zuhr (1094-1162), prin activitatea sa, este primul care
reuşeşte să practice chirurgia pe animale. Pe lângă referirile făcute în inflamații și pentru
diferite tipuri de cancere (esofagiene, traheale, stomacale), descrierea pentru prima dată a
scabiei, poate că cea mai mare contribuție a acestuia în medicină a fost aplicarea metodei
experimentale prin introducerea testărilor pe animale. Este cunoscut că a efectuat proceduri
medicale pe animale înainte de a le face pe oameni, ca să știe dacă vor funcționa. Cea mai
cunoscută a fost procedura chirurgicală de traheotomie, destul de controversată la vremea
respectivă.
 Organizarea științifică a învățământului medical ia amploare prin înființarea
mediilor universitare din Salerno (1050), Bologna (1100), Paris (1200), Padua (1222),
Montpelier (1228), revenindu-se la observația aspectelor relevate de disecție și prin
aprofundarea informațiilor de la înaintași, preluând astfel multe din erorile medicale

În perioada Renașterii, s-a produs și o explozivă dezvoltare a medicinei.

Aceasta s-a produs pe de o parte a abolirii unor restricții religioase iar pe de altă parte a
creșterii cantității de informații și a mai ales a circulației acestora.
Utilizarea necropsiei la oameni și animale a permis societății să o folosească în
scopuri medico-legale și de sănătate. La începutul anilor 1300, orașele italiene au
stabilit un grup de medici care să ajute la investigarea cauzei decesului în suspiciunile
de crimă (Park, K., 1994). De asemenea, chirurgii erau clasificați pe grade de
competență și influență.

În aceste condiții, este de remarcat activitatea lui Leonardo Da Vinci (1452-

1519) care a studiat în amănunțime anatomia umană în comparație cu cea animală, prin
experimentele pe animale, în special pe cai.
Da Vinci a făcut prima descriere a tiroidei normale, fiind astfel recunoscută
ca organ anatomic fără însă a-i decodifica corect funcția. De asemenea, a studiat în
amănunțime simțurile vizual, auditiv și olfactiv realizând conexiunile cu părți ale
creierului (considerat încă sediul ”sufletului”). Pe lângă nenumăratele desene de o mare
acuratețe culminând cu Omul vitruvian, Da Vinci, imitând anatomia omului și animalelor
a inventat diferite dispozitive care și-au dovedit eficiența și aplicativitatea peste timp.
 Un astfel de exemplu este Robotul lui Leonardo care a generat Robotul chirurgical, numit după Da
Vinci și care este folosit astăzi pentru a efectua diverse intervenții în chirurgia cardiacă, chirurgia prostatei,
histerectomiile și înlocuirea articulațiilor, fiind creat cu scopul de a spori precizia unui medic, a reduce
dimensiunea inciziei și timpul de recuperare și de a oferi un mediu mai favorabil pentru medici prin reducerea
stresului și a oboselii.
Da Vinci a contribuit, de asemenea, la dezvoltarea membrelor artificiale prin observațiile sale despre
cum funcționează membrele și organele care au influențat astăzi oamenii de știință pentru a crea proteze ale
diferitelor părți ale corpului . În 1508, Da Vinci a schițat primul model conceptual al unei lentile de contact, care a
contribuit la inventarea acestora în 1889 de către F. E. Muller, pe care milioane de oameni le folosesc.
În aceeași perioadă renascentistă, și-a desfășurat activitatea Ambroise Paré (1510–1590), chirurg
militar francez, anatomist și inventator de instrumente chirurgicale. În timpul operațiilor el a introdus ligaturile
arterelor cu fire de mătase folosite pentru a lega arterele membrelor amputate pentru a opri sângerarea.
Deoarece antisepticele nu fuseseră încă inventate, această metodă nu a dus la scăderea ratei de deces și a fost
abandonată.
 Anatomistul flamand Vesalius (1514-1564), prin activitatea de medic și chirurg, a
observat că multe structuri anatomice lipseau la om, chiar dacă erau prezente la unele
animale.
Vesalius a identificat erorile anatomice din constatările lui Galen și a contestat lumea
academică. Așa cum a făcut Herophilus cu secole în urmă (dar nu a fost continuat de succesorii
săi) Vesalius a examinat asemănările și diferențele dintre structura internă a oamenilor și a altor
animale, punând astfel bazele Anatomiei comparative moderne.
Vesalius va accentua valoarea experimentelor fiziologice pe animale, atât ca resursă
de învățare, cât și ca materie didactică - iar vivisecția animalelor pentru studenții din formarea
medicală este văzută ca o sumarizare la sfârșitul cursurilor.

Francis Bacon (1561-1626), considerat de mulți fondator al metodologiei științifice

moderne, a întărit relevanța științifică a vivisecției (O’Malley C.D., 1964) Procedura de vivisecţie
utilizată în special în perioada Greciei antice a fost adoptată după Renaştere şi de către Occident.
William Harvey (1578-1657), medic englez din secolul XVII, a devenit celebru pentru
elaborarea cu mare acuratețe teoriei circulaţiei sangvine în anul 1628.
Deși nu este primul care descrie circulația pulmonară (Mica circulație) (descrise parțial și
de Ibn al-Nafis, Michael Servetus și Realdo Colombo), el este creditat ca prima persoană din lumea
occidentală care a emis argumente pentru circulația sângelui în interiorul corpului (Marea
circulație), care se pare că era cunoscută de către medicina chineză cu 16 secole înainte de acesta
(Martins e Silva J, 2009). Lucrarea extensivă a lui William Harvey "The Motu Cordis" descrie în
termeni clari inima și vasele de sânge.

Prima transfuzie de sânge de la un câine la alt câine a fost realizată de către Richard
Lower (1631-1691), în anul 1665, acesta încercând şi transfuzia de sânge de la un câine la om,
dar din păcate cu rezultate previzibil fatale.
 În Tabulae Pictae, Hieronymus Fabricius (1537-1619) a descris fisura cerebrală care
separă lobul temporal de lobul frontal. De asemenea, și el a contribuit la strudiul sistemului
circulator fiind cel care care a descoperit valvele din interiorul venelor.

Discipoli ai lui Harvey au avut în vedere și aplicabilitatea medicală a descoperirilor iar

folosirea animalelor de către Johann Wepfer (1620-1695) ca etalon pentru oameni pentru a
deduce toxicitatea unor substanțe, o practică nalabilă și în prezent. Astfel, fiziologia secolului al
XVI-lea ar marca începutul Anchetei științifice moderne în științele vieții. Experimentele pe
animale s-au dovedit acum a fi mai informative și mai relevante pentru a obține cunoștințe științifice
solide despre procesele biologice de bază decât oricând.

Cunoscut acum sub numele de Epoca Iluminismului, pe perioada secolului al XVII-lea

au înflorit experimentele fiziologice pe animale.
Secolul al XVII-lea ar fi, de asemenea, martorul apariției scepticismului față de
experimentele pe animale, cu scop științific.
Descrierea animalelor de către René Descartes (1596-1650) ca ”machine-like” criticată
de mulți dintre contemporanii săi, a oferit oamenilor de știință o modalitate de a justifica ceea ce
ar fi considerat inacceptabile într-un moment în care anestezia, atât pentru oameni cât și pentru
animale, nu era disponibilă.
Totuși, controversat în părerile sale, el nu a afirmat în mod explicit că animalele sunt
incapabile să simtă durerea și a recunoscut că pot să facă acest lucru în măsura în care depind de
un organ și sunt capabile de sentimente precum frică, furie sau bucurie
 Concepții asemănătoare despre trăirile animalelor sunt împărtășite și de
Baruch Spinoza (1632-1677) care nu a negat capacitatea animalelor de a se simți, dar
a considerat că ar trebui totuși "să le folosim așa cum ne place, tratându-le într-un mod
care ne convine cel mai bine; pentru că natura lor nu este ca a noastră ".
John Locke (1632-1704) a susținut cu fermitate că animalele ar putea simți
și declară că toți copiii trebuie să fie educați pentru a se abate de la uciderea sau
torturarea oricărei ființe vii pentru preveni să devină capabil de acțiuni brutale
pentru ceilalți oameni (Locke, 1778).
Immanuel Kant (1724-1804) respinge viziunile mecanistice carteziene,
recunoscând astfel sentimentele animalelor. Kant credea că filozofia sa
antropocentrică asigură tradiția morală și gândirea contemporană a societății
sale; era mai mult un fundament filozofic, decât o exprimare a sentimentelor omului
obișnuit, ținînd cont că ne referim la perioada în care piața sclavilor a înflorit, iar femeile
au fost considerate inferioare. În ceea ce privește utilizarea animalelor în cercetare, Kant
afirma că "vivisecționarii, cei care folosesc animalele vii pentru experimentele lor, cu
siguranță acționează cu cruzime, deși scopul lor este laudabil și pot justifica cruzimea
lor, deoarece animalele trebuie considerate instrumente ale omului; dar orice asemenea
cruzime pentru plăcere nu poate fi justificată ".
De asemenea, tehnicile epocii moderne permit identificarea structurilor la
niveluri mai profunde. Inventarea microscopului de către frații Hans și Zacharias
Janssen în 1590 face posibilă vizualizarea primelor celule ale organismelor vegetale de
către Robert Hoocke în 1665. Dar doar după anii 1800 începe aprofundarea studiului
microscopic animal.
 În ceea ce privește descoperirile medicale ale secolului al XVIII, acestea au vizat
medicina aplicată, s-a pus fundamentul farmacologiei experimentale, electrofiziologiei și
embriologiei moderne. În ciuda acestor progrese în cunoașterea biologică, relevanța clinică a
studiilor la animale a continuat să fie promovată.
Stephen Hales (1677-1761) este cel ce a făcut prima măsurare a presiunii în vasele
de sânge și este cunoscut pentru inventarea forcepsurilor, pe lângă alte unele observații
importante în fiziologia cardiovasculară și respiratorie.
Von Haller (1708-1777) a fost, fără îndoială, cel mai prolific fiziolog al timpului său, mai
bine cunoscut pentru activitatea sa inovatoare asupra inflamației, neurofiziologiei, funcției
cardiace și hemodinamicii.
Opoziția față de vivisecție s-a accentuat încă de la începutul secolului al XVIII-lea,
determinată de popularizarea experimentelor publice cu privire la animalele, devenid mai evidente
în a doua jumătate a secolului, în special în nordul Europei. Opiniile antropocentrice asupra
obligațiilor omului față de animale au început să devină din ce în ce mai mult disputate de filosofi,
de la criticile lui Voltaire (1694-1778) despre machinismul cartezian până la brutalitatea
experimentelor pe animale acuzată de Jean-Jacques Rousseau (1712-1778), Jeremy Bentham
(1748-1832) și critica lui Arthur Schopenhauer (1788-1860) pentru cei care privesc animalele doar
ca instrumente. Referindu-se mai degrabă la deznodământ decât la gradul de conștientizare a
animalelor, acești filozofi au propus adoptarea unor obligații de conduită față de animale, de
dragul animalelor.
Rousseau a sugerat că, în ciuda faptului că animalele nu sunt în măsură să înțeleagă
conceptul de lege sau drepturi naturale ar trebui totuși avut în vedere ca o "consecință a
sensibilității cu care sunt înzestrate (...) să ia parte la dreptul natural".
În timp ce Bentham a găsit conceptul de drept natural "nonsens", el a sancționat ideea
de a acorda animalelor o stare morală de dragul cumulului lor de trăiri. Așa cum ar spune cu
exactitate: "Întrebarea nu este, dacă pot raționa? Nici dacă pot vorbi? Este dacă pot suferi?
 Din punctul de vedere al filozofiei utilitare (că acțiunea morală este cea care are ca
rezultat bunăstarea generală superioară pentru toate părțile interesate), el a considerat că
cercetarea pe animale este acceptabilă, cu condiția ca experimentul să aibă "un obiect
determinat, benefic pentru omenire, însoțit de o perspectivă corectă de realizare a acesteia
", admițând astfel că omul avea prioritate față de alte animale, limitat de atenția cuvenită suferinței
lor. Utilitarismul lui Bentham continuă să exercite o mare influență în dezbaterea de astăzi
despre utilizarea animalelor în științele vieții.
Astfel, filozoful Jeremy Bentham este iniţiatorul primelor acţiuni împotriva procedurii
de vivisecţie. În activitatea sa s-a ghidat pe principiul „etica este dată de sentimente şi nu de
raţiune”. Din documentele vremii, reiese faptul că Anglia este prima ţară care a abordat problema
eticii privind experimentele pe animale, fiind considerată leagănul mişcării anti-vivisecţie şi
deţinând cea mai veche legislaţie privind protecţia animalelor.
Abandonarea definitivă a teoriilor vitalistice care au afirmat că "sufletul" era principala
sursă de funcții vitale în organism, a dus la înțelegea tuturor proceselor organismului ca o
expresie a factorilor fizici și chimici și la o mai mare relevanță acordată experimentelor pe animale,
pentru a răspunde la întrebările științifice.
Pe de altă parte, încă de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, Friedrich Wolff în lucrarea
Theoria generations (1759) unde aduce argumente teoriei epigenezei, prin care formele mai
evoluate și mai complexe provin din forme mai timpurii și mai simple iar Charles Darwin
(1809-1882) lansează Teoria evoluționistă în lucrarea Originea speciilor publicată în 1859,
urmată de Originea omului și Exprimarea emoțiilor la oameni și animale prin care se afirmă
că evoluția speciilor se face prin selecție naturală care stă la baza Evoluționismului sintetic
. Karl Linné în 1775 publică Systema naturae prin care promovează unitatea lumii vii
și plasează omul alături de maimuțe în ordinul primatelor din clasa mamiferelor și clasifică
majoritatea speciilor de animale, activitate continuată de Georges Cuvier, recunoscut ca
fondatorul Paleontologiei pe baza anatomiei comparative și fundamentează principiul corelației
între formă și funcție (prima dată emis dar neargumentat de Et. Geoffroy (1672-1731)), cauză
 La începutul secolului al XIX-lea, medicina a înregistrat o evoluție semnificativă odată cu
schimbarea organizării practicii medicale și construirea de spitale, crește nivelul de pregătire
medicilor și se inventează noi tehnici și instrumente medicale.
Odată cu acestea crește performanța medicală și implicit și încrederea în actul medical.
În consecință, practica medicală a început să se concentreze mai mult pe înțelegerea patologiei și
a evoluției bolii, urmărind diagnosticarea și prognosticul mai precis, furnizând astfel informații
corecte și utile pacienților și familiilor, punându-se mai mult accent pe drepturile pacientului.
La Académie Royale de Médecine, experimentele pe animale au fost asociate
problemelor clinice existente și au fost realizate cu scopul de a identifica noi proceduri terapeutice.
Un lucru demn de remarcat a fost integrarea medicilor veterinari în Académie, aspect imperios
necesar pentru interpretarea eficientă a rezultatelor experimentelor.
Astfel a apărut Fiziologia experimentală, în care s-au implicat François Magendie
(1783-1855) și, mai ales, discipolul acestuia, Claude Bernard (1813-1878) care este considerat
considerat părintele Fiziologiei și fondatorul Medicinei experimentale.
Este cunoscut pentru cercetările sale privind mecanismele digestiei, în special pentru
descoperirea funcției glicolitice a ficatului, a acțiunii sucului pancreatic și a mecanismului
vasomotor. În lucrarea sa fundamentală, "Introducerea în studiul medicinei experimentale", apărută
în 1865, a pus bazele metodei experimentale în cercetarea științifică în general, și medicală în
special.
Ea presupunea efectuarea de observații și experiențe pe animale pentru studiul unor boli,
al cauzelor lor și a remediilor posibile.
În cartea sa, el precizează: Medicina științifică pe care o pedau, nu există încă.
Putem pregăti materialele pentru generațiile viitoare numai prin înființarea și dezvoltarea
fiziologiei experimentale care va constitui baza medicinei experimentale” (Bernard, 1927)
 Pozițiile anti-vivizioniste deschise de juriști influenți, politicieni, scriitori, clerici, membri
distinsi ai comunității medicale și chiar Regina Victoria au contribuit la crearea unui mediu ostil
pentru experimentarea pe animale.
Francois Magendie este considerat declanșatorul mișcării anti-vivisecției ca urmare a
opoziției generale determinate de cruzimea cu care efectua vivisecțiile și pentru insensibilitatea
arătată animalelor, în ciuda contribuțiilor sale ca cercetător mai ales în studiul creierului uman.
În consecință, în Marea Britanie s-a reușit elaborea primei legi specifice cu privire la
protecţia animalelor în anul 1822, iar în anul 1875 este înfiinţată prima organizaţie anti-
vivisecţie în Londra, prima societate de protecție a animalelor cu scopul specific de a elimina
experimentele pe animale: Societatea Victoria Street pentru Protecția animalelor împotriva
vivisecției (mai târziu cunoscută sub numele de Societatea Națională Anti-Vivisecție), condusă
de avocatul animalelor Frances Power Cobbe (1822-1904).

Vivisecția a devenit o chestiune de dezbatere publică, alimentată de publicațiile lui

Darwin despre originea speciilor și a gradului de rudenie al omului cu restul lumii animalelor,
oferind atat fiziologilor cat si anti-vivizionistilor un argument puternic, fiecare pledând pentru cauza
lui. La fel ca și astăzi, au existat persoane care luptau atât pentru neutilatea animalelor animalelor,
dar și pentru progresul științific propunând diverse modalități de compromis. Cu toate acestea, în
1876 în Regatul Unit se eleborează primul act cu privire la cruzimea faţă de animale.

Atât Magendie cât și Bernard argumentează necesitatea experimentării prin faptul că

utilizarea anestezicelor la om fără teste anterioare și temeinice asupra animalelor este de
neconceput spunând: "Asta este ceea ce nu găsesc moral, deoarece nu avem dreptul să
experimentăm pe semenii noștri ".
După anii 1870, odată cu descoperirea și utilizarea anestezicelor, se rafinează și tehnicile
experimentale, dar mulți cercetători constată că utilizarea acestora reprezintă o sursă de
variabilitate nedorită.
 În ciuda ecestor controverse, experimentele pe animale au jucat un rol important în
dezvoltarea medicinei moderne prin utilizarea acestor procedee în toate ariile medicinei, inclusiv, a
medicinei veterinare.

Louis Pasteur (1822-1895), celebru pentru descoperirea vaccinului antirabic în 1885,

utilizează vechile practici pentru a vindeca şi proteja animalele. Pentru descoperirea sa, Academia
de Ştiinţe a Franţei decide crearea unei instituţii special pentru tratarea turbării, instituţie care
ulterior a devenit Institutul Pasteur.

De asemenea, împreună cu Bernard, pune bazele procesului de pasteurizare pentru a

conserva alimentele mai mult timp. Împreună cu discipolii săi, mai ales Emile Roux (1853-1933), el
va continua să identifice Staphylococcus, Streptococcus, "septic vibrio" (acum Clostridium
septicum), Bacillus anthracis și Pasteurella, fiind primul care a dezvoltat vaccinurile pentru aceste
boli zoonotice, punând astfel bazele Imunologiei moderne.

Pentru a obține vaccinurile, Pasteur a produs infecția experimentală la animale și a

provocat leziuni chirurgicale pentru a testa tehnicile antiseptice și produsele dezinfectante.
Astfel, devine și el ținta anti-vivisectioniștilor, dar rezultatele obținute și respectul profesional
demonstrat au temperat criticile.
 Printre cele mai importante descoperiri ale vremii se numără identificarea
bacilului tuberculozei în anul 1882 de către Robert Koch (1843-1910) şi a antitoxinei
difterice, toxină care la momentul respectiv determina un procent ridicat de mortalitate
infantilă, descoperirea ei ducând la o scădere semnificativă a mortalităţii în rândul
copiilor în anul 1894.

Rivalitatea profesională cu Pasteur crește gradul de competitivitate între cele

două școli de medicină, germană și franceză. Discipoli ai lui Koch, Von Behring
dezvoltă antitoxina tetanică împreună cu Shibasaburo Kitasato (1853-1931).
În anul 1920 de către Nicolae Paulescu, acest lucru realizându-se prin
intermediul experimentelor pe animale. Deci, pentru aceste experimente era necesar un
număr din ce în ce mai mare de animale, de la șoareci, până la milioane de primate
utilizate pentru a produce vaccinul antiepoliomielitic in jurul anilor 1950.

Începutul secolului XX a reprezentat un moment crucial în domeniul medical,

descoperirea vitaminelor, funcției hormonilor, antibioticelor, transfuzia sanguină
sigură, vaccinurile noi și mai sigure, insulina, hemodializa, chemo și radioterapia
pentru cancer, eradicarea poliomielitei, descoperirea unor mijloace performante
de diagnosticare și noi tehnici chirurgicale sunt doar câteva exemple de realizări
medicale de necontestat.
Tot acest progres medical a avut un efect direct asupra populației umane prin
dublarea speranței de viață între anii 1900 și 2000, care în Romania, în jurul anilor 1900
era de 36,4 ani iar în Anglia de 47 ani la bărbați și 50 ani la femei în comparație cu anul
2013, 75 ani în România și 80 ani în Anglia (Ionescu, 2015).
 Toate aceste aspecte pozitive ale dezvoltării medicinei au dus la o diminuare a luptei
împotriva utilizării animalelor în experiment între cele două războaie mondiale, activitatea
experimentală restricționând utilizare câinilor, în principal, dezvoltându-se o adevărată industrie
experimentală prin extrapolarea cercetării pe rozătoare, detestate și ignorate de public la acea vreme.
Utilizarea acestora oferă un uriaș avantaj pentru că au dimensiuni mici, sunt ușor de manevrat iar
costurile de întreținere sunt relativ reduse, au o durată scurtă de viață și o rată rapidă de reproducere.
Șobolanul (Rattus norvegicus) a fost printre primele specii de rozătoare utilizate în scopuri
științifice, prin selecție riguroasă s-a obținut în anul 1909 a prima linie standard Wistar care este utilizată și
astăzi (Hedrich, 2000).
Soarecele (Mus musculus) a fost folosit în studiul de genetică încă din anii 1850 de către
Gregor Mendel pentru a demonstra ereditatea culorii (Henig, 2001), studiul fiind continuat de Lucien
Cuénot (1866-1951) pentru a demonstra existența "genelor" după modelul mendelian, devenind model
pentru studiul geneticii.
În ceea ce privește dezvoltarea medicamentelor, un salt important s-a realizat după 1940.
În anul 1944 se produce penicilina, izolată de Alexander Fleming în 1929, 1935 apar
sulfamidele iar în 1945 medicația antituberculoasă, în 1947 Waksman descoperă streptomicina,
acestea încep să fie produse pe scară largă și sunt utilizate mai mult sau mai puțin abuziv, iar din 1952
începând să se verifice efectele secundare, uneori grave ale medicamentelor.
Desfășurate în principal în timpul celui de-al doilea război mondial, cele mai multe
experimente au implicat testarea pe prizonieri din lagărele germane, râmânând în istoria umanității cea
mai neagră perioadă din cauza abuzurilor și a atrocităților comise, de la testarea unor otrăvuri, a efectului
radiațiilor sau frigului, infectarea experimentală cu diferiți agenți patogeni pentru a se studia patogeneza
sau pentru experimente imunologice, experimente de sterilizare și fertilizare, testare de medicamente, etc.
Descoperirea structurii ADN în 1953 de către James Watson (n. 1928) și Francis Crick (1916-
2004) a reprezentat un moment revoluționar în medicină iar pașii până la decodificarea completă a
genomului (denumire propusă de Hans Winker în 1920, identificând și cromozomii) uman sub
conducerea lui Francis S. Collins în jurul anilor 2000 prin implicarea a 32 de laboratoare din Marea
Britanie, Statele Unite ale Americii, Spania, Singapore şi Japonia.
 În1980, John Gordon și Franck Ruddle au dezvoltat primul șoarece transgenic, iar în
2002 i se decodifică genomul. Astfel, se trece la o altfel de abordare a maladiilor, făcându-se
legătura dintre gene și predispoziția sau dezvoltarea unor afecțiuni, apărând astfel noi domenii
ale medicinei, de la biologia moleculară la terapia genică.

Între timp, clonarea reușită a unui mamifer dintr-o celulă somatică, prin procesul de
transfer nuclear s-a produs în anul 1996 în Scoția pe o oaie domestică, femelă numită Dolly, de
către Ian Wilmut, Keith Campbell și colegii lor de la Institutul Roslin, care a trăit 6 fiind urmată de
clonarea altor specii, multe dintre ele pe cale de dispariție așa cum afirmă Martha Gómez,
cercetător la San Diego Zoo Global „Clonarea speciilor este un instrument uimitor prin care ne
putem asigura că o specie va continua să existe. Nu putem aştepta până ce aceste specii
dispar. Trebuie să acţionăm din timp”.

Însă, clonarea umană a stârnit extrem de multe controverse fiind permisă clonarea
terapeutică (Kfoury, 2007), clonarea reproductivă fiind contestată și interzisă cel puțin în spațiul
Uniunii Europene care a emis legi clare în acest sens (Tratatul de la Lisabona (2007/C 306/01)
Article 6 (1) și EU Charter of Fundamental Rights". 7 May 2015.).
În acord cu cele afirmate de profesorul Joshua Brickman există capacitatea de a
manipula genomul. Cu toate acestea, nu știm care vor fi implicațiile acestui tip de amestec și
ar putea să nu conducă la rezultatele pe care le-am dorit.
 Datorită faptului că în ţările dezvoltate s-a acordat o importanţă majoră legată
de experimentele pe animale, a fost necesar ca acestea să dezvolte o serie de
reglementări cu privire la utilizarea animalelor în scopuri experimentale, drept pentru
care în Europa a fost promulgată “Convenţia europeană privind protecţia animalelor
vertebrate utilizate în scopuri experimentale sau ştiinţifice”, la Strasbourg pe data 18
martie 1986. Aceasta din urmă a avut drept scop cooperarea Statelor Membre ale
Uniunii Europene cu alte state privind protecţia animalelor de laborator.

Această convenţie stipulează faptul că ”omul are obligaţia morală de a respecta

toate animalele şi de a lua în consideraţie capacitatea acestora de suferinţă şi
memoria lor. De asemenea acceptând în egală măsură că omul are nevoie în
căutările sale pentru dobândirea de cunoştinţe în domeniul sănătăţii şi siguranţei,
să folosească animale, în cazul în care acest lucru se face în condiţii rezonabile,
având ca rezultat o extindere a cunoştinţelor sau orice alte beneficii pentru om şi
animale, chiar în condiţiile în care omul foloseşte aceste animale pentru hrană,
îmbrăcăminte şi ca animale de povară. Omul are datoria de a încerca să limiteze
folosirea animalelor în scopuri experimentale sau în alte scopuri ştiinţifice,
încercând să înlocuiască aceste utilizări practice cu măsuri alternative şi să
încurajeze folosirea acestora’’ (Monitorul Oficial nr. 685 din 10/08/2006,
http://www.coe.ro).