UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRONOMICE ȘI MEDICINĂ

VETERINARĂ DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE BIOTEHNOLOGII

PORTOFOLIU
DISCIPLINA - ANATOMIE ȘI FIZIOLOGIE
ANIMALĂ
(FIZIOLOGIE ANIMALĂ - SEMESTRUL II)

CADRU DIDACTIC COORDONATOR:

ȘEF LUCRĂRI DR. MARIUS HANGAN

STUDENT:
PAMFIL SIMINA-ANAMARIA
ANUL II
GRUPA 6204

AN UNIVERSITAR 2020-2021
 CUPRINS

CAPITOLUL 1.CONTENŢIA ANIMALELOR

1.1. CONTENŢIA ANIMALELOR DE EXPERIENŢĂ:
a) contenţia la broască
b) contenţia la câine
c) contenţia la pisică
d) contenţia la iepure
e) contenţia la şoarece
f) contenţia la şobolan
g) contenţia la cobai
h) contenţia la hamster

1.2. CONTENŢIA ANIMALELOR DE FERMĂ:

a) contenţia la cal
b) contenţia la vacă
c) contenţia la oaie şi capră
d) contenţia la porc
e) contenţia la găină

CAPITOLUL 2.SÂNGELE
2.1. FUNCŢIILE SÂNGELUI
2.2. VOLUMUL SÂNGELUI (VOLEMIA)
2.3. PLASMA SANGUINĂ
2.4. ELEMENTELE FIGURATE ALE SÂNGELUI
2.5. HEMOGRAMA
2.6. GRUPELE SANGUINE

CAPITOLUL 3.FIZIOLOGIA CORDULUI ŞI VASELOR

SANGUINE
3.1. MAREA ŞI MICA CIRCULAŢIE

CAPITOLUL 4. RESPIRAȚIA
4.1. UNITATEA MORFO-FUNCȚIONALĂ
PULMONARĂ
4.2. FONAȚIA LA ANIMALELE DOMESTICE
4.3.TORSUL LA PISICĂ

CAPITOLUL 5.DIGESTIA ȘI ABSORBȚIA DIGESTIVĂ

5.1. PREHENSIUNEA, MASTICAŢIA ȘI DEGLUTIŢIA
5.2. SALIVA
5.3. RUMEGAREA ȘI ERUCTAȚIA
 CAPITOLUL 6. EXCREȚIA
6.1. EXCREȚIA RENALĂ
6.1.1. COMPONENTELE NEFRONULUI
6.2. MICȚIUNEA
6.3.PARTICULARITĂȚILE ELIMINĂRII URINEI LA
ANIMALELE DOMESTICE (ASPECTE PRACTICE ȘI DE
COMPORTAMENT)
6.4. CARACTERISTICELE GENERALE ALE URINEI
LA MAMIFERE ȘI PĂSĂRI
6.5. PRODUSELE EPIDERMOIDE

CAPITOLUL 7.BAZELE FIZIOLOGICE ALE

REPRODUCŢIEI ANIMALELOR DOMESTICE
7.1. FUNCȚIILE ORGANELOR ACCESORII ALE
APARATULUI REPRODUCĂTOR MASCUL
7.2. SPERMA
7.3. CICLUL SEXUAL
7.4. CARACTERISTICILE CICLULUI SEXUAL
7.5. COPULAȚIA ȘI FECUNDAȚIA
7.6. GESTAŢIA, TIPURILE DE GESTAŢIE ŞI
STADIILE GESTAŢIEI
7.7. PARTURIŢIA ŞI PUERPERIUMUL
7.8. FUNCȚIILE SEGMENTELOR OVIDUCTULUI LA
PĂSĂRI

CAPITOLUL 8. FIZIOLOGIA GLANDEI MAMARE

8.1. NUMĂRUL, TOPOGRAFIA ȘI ORGANIZAREA
MORFO-FUNCȚIONALĂ A MAMELELOR LA FEMELELE
DOMESTICE
8.2. EJECȚIA LAPTELUI
8.3. INVOLUȚIA GLANDEI MAMARE
 CAPITOLUL 1- CONTENȚIA ANIMALELOR

Contenția este acțiunea de limitare a mișcărilor și a mijloacelor de atac ale unui

animal. Metodele de contenție variază cu specia animalului, regiunea corporală pe care
se intervine, specificul experienței etc. Prezentăm în continuare modalitățile de
imobilizare a animalelor din principalele specii, contenția finală efectundu-se în
funcție de specificul intervenției la care este supus fiecare animal în parte.

1.1 CONTENȚIA ANIMALELOR DE EXPERIENȚĂ

a) Contenția la broască
Broasca se contenționează prin prinderea cu mâna de membrele posterioare
urmată de fixarea corpului în palma mâinii (Figura 1). Broasca nu produce leziuni prin
mușcare sau zgâriere și nu este un vector activ al transmiterii unor boli omului.

Figura 1. Un procedeu de contenție a broaștei în vederea efectuării operației

de spinalizare.

—1—
 Figura 2. Contenția și administrarea hormonilor la broaște.

Figura 3. Coelioscopie la o broască de lapte ( Trachycephalus resinifictrix )

—2—
 b) Contenția la câine
Câinele se abordează cu prudență și se contenționează prin unul din
următoarele procedee:
- prindrea cu o mână de pielea cefei;
- prinderea cu o mână a cefei și cu cealaltă mână a botului;
- legarea botului cu o fașă de tifon astfel: se efectuează un nod
deasupra nasului, se încrucișează tifonul sub mandibulă urmând efectuarea
unui al doilea nod la ceafă, înapoia urechilor (Figura 4.);
- aplicarea botniței, în special la câinii agesivi;
- fixarea gâtului cu ajutorul unui clește de brațe lungi.

Figura 4. Legarea botului câinelui cu fașă de tifon

Manipularea câinilor depinde de perioada vieții acestora, considerând

perioadele critice care apar la animalele fără sau cele cu experiență redusă.
Frecvent, manipularea are loc „la lesă”, după o prealabilă observare a
limbajului corporal ( expresie facială, poziția urechilor, capului, corpului și a
cozii, precum și forma pupilelor), în vederea surprinderii stărilor de relaxare,
de frică sau a stărilor agresive, defensive ori ofensive.
La câini, contenția patrupedală și contenția pe bipedul posterior se
efectuează introducând un braț pe sub gâtul câinelui și se trage capul acestuia
cât mai aproape de corpul operatorului, iar celălalt braț se introduce sub
regiunea hipogastrică, cât mai caudal posibil, pentru a împiedica tendința de
decubit. Pentru trecerea la contenția în „poziția șezi” se ridică ușor capul,
ridicând mâna sub gâtul animalului, dar păstrând capul acestuia cât mai
aproape de operator. Celălalt braț compresează caudal coapsele, până când
articulația genunchiului se flexează și animalul se așază pe bipedul posterior.

—3—
 Figura 5. Contenția patrupedală la câine (stânga sus). Contenția câinilor în
poziţia „șezi”, pe bipedul posterior (jos).
Foto: Enoh Păun, Unitatea Experimentală animale de companie, 2017.

- Contenția în decubit sternal, pe masa de examinare

La câini, pentru contenția în decubit sternal se pornește de la variantele
anterioare, cu menținerea capului cât mai aproape de corpul operatorului,
urmată de imobilizarea bipedului posterior, fie singur (Figura 6.), fie cu ajutor,
imobilizarea bipedului anterior cu trei degete și ridicarea trenului anterior.
Concomitent, are loc îndoirea coatelor și apăsarea corpului
animalului pe masa de examinare.

Figura 6. Contenția în decubit sternal, pe masa de examinare

Contenția în decubit sternal: flexarea trenului posterior (stânga), imobilizarea
trenului posterior cu o mână, a bipedul anterior și a gâtului, cu cealaltă mână
(dreapta).
Foto: Enoh Păun, Unitatea Experimentală animale de companie, 2017.

—4—
 - Contenția în decubit lateral (figura 7)
La câini, contenția în decubit lateral efectuată de către un singur
operator solicită în prealabil imobilizarea gurii. Practic, plecând de la contenția
în stațiune patrupedă, antebrațele operatorului trecute peste regiunile dorsale,
printre bipedul lateral opus și strâng animalul la corpul operatorului.
Mâinile, imobilizează și ridică membrele bipedului lateral dinspre operator,
timp în care are loc glisarea regiunilor dorsale ale animalului pe lângă corpul
operatorului, până când acesta ajunge în decubit lateral.

Figura 7. Contenția în decubit lateral

Prinderea bipedului lateral opus operatorului, glisarea regiunilor dorsale pe
lângă corpul operatorului și adoptarea decubitului, cu aplicarea presiunii pe
corpul animalului cu ajutorul antebrațelor (sus). Contenția în decubit lateral la
pisică (dreapta jos). La ambele specii se observă imobilizarea membrelor cu
trei degete (stânga jos), imobilizarea capului și a gâtului cu antebrațul (dreapta
jos).
UEX animale de companie, 2017.

c) Contenția la pisică

La pisici, contenția patrupedală și contenția pe bipedal posterior se

realizează astfel: cu o mână se formează un „U” în jurul gâtului, ridicându-se
ușor pieptul, pentru a deplasa centrul de greutate caudal iar cu antebrațul
celeilalte mâini se imobilizează corpul pisicii către corpul operatorului.
Suplimentar, la pisici, se pot acoperi capul sau imobiliza bipedal anterior,
deasupra capului cu trei degete. La imobilizarea cu trei degete se utilizează
degetul mare, arătătorul și inelarul, degetul arătător fiind interpus între cele
două member ale pisicii.

—5—
 Figura 8. Contenția pe bipedul posterior la pisică – are loc imobilizarea
animalului către corpul operatorului cu antebrațul, formarea unui „U” în jurul
gâtului și imobilizarea bipedului anterior cu trei degete (stânga). Contenția de
pliul cefei și a bipedului posterior (dreapta).
Foto: Enoh Păun, Unităţi experimentale animale de companie, 2017.

- Contenția în decubit sternal, pe masa de examinare

La pisici, adoptarea decubitului sterna solicită aplicarea unei presiuni
ușoare peste regiunea scapulară a animalelor imobilizate pe bipedal posterior.
Alternativ, dacă membrele anterioare au fost imobilizate deasupra corpului, se
îndoaie coatele pisicii și se coboară ușor corpul, până când regiunea sternală
atinge masa de examinare.
Imobilizarea în decubit sterna are loc în același mod ca și în cazul
precedent; practice, o mână va fi aplicată în jurul pieptului și a gâtului, iar
antebrațul peste spatele pisicii, pisica fiind imobilizată pe masa de lucru, cât
mai aproape de corpul operatorului. Dacă este necesar, mâinile își pot
modifica poziția, fiind amplasate deasupra gâtului și în fața pieptului, sub
presiunea fermă a antebrațului asupra corpului pisicii, care rămâne lipită de
corpul operatorului, în decubit sterna, pe masa de examinare.

Figura 9. Contenția în decubit sternal, pe masa de examinare la pisică -

Examinarea la pisică după imobilizarea trenului posterior și contenția gâtului.
Foto: Enoh Păun, Unitatea Experimentală animale de companie, 2017.

—6—
 La pisici, contenția în decubit lateral păstrează regiunile dorsal spre
corpul operatorului, iar membrele sunt imobilizate deasupra genunchiului
(tarsului și carpului) cu trei degete, degetele arătătoare fiind interpose între
member. În același timp, gâtul și capul sunt ușor apăsate cu antebrațul mâinii
care imobilizează membrele anterioare. Urmare a flexibilității coloanei
vertebrale a pisicilor, adeseori se poate recurge și la soluții de compromise:
trenul anterior în decubit sternal și, răsucit, trenul posterior în decubit lateral.

Figura 10. Contenția în decubit lateral la pisică

În cazul pisicilor speriate, pentru diminuarea stimulilor vizuali li se poate

oferi senzația de ascundere cu ajutorul unui prosop sau prin aplicarea unui
capișon. Astfel, are loc diminuarea stimulilor vizuali și, după 1-2 minute,
calmarea animalului și, totodată, protecția operatorului împotriva mușcăturilor
și zgârieturilor. Odată Calmat animalul, se glisează restul prosopului
dedesubtul lui, după care pisica se ridică, ca un pachet.
Atât la pisici, cât și la câini se solicită răbdare, mișcare înceată dar
fermă, asigurarea unui mediu sigur și liniștit, crearea senzației de control a
animalului, imobilizare minimă, urmată de recompense.

Figura 11. Contenția animalelor speriate

Contenția pisicilor prin înfășurarea într-un prosop și pe masa de lucru, cu
acoperirea capului.
UEX animale de companie, 2017.

—7—
 Figura 12. Restricția mișcărilor la pisici
Restricția mișcărilor la pisică cu ajutorul unor plăci prevăzute cu o gaură ovală
cu bipedul posterior contenționat sub placă (stânga) sau cu toate membrele
imobilizate cu trei degete sub placa de restricție (dreapta).
Unităţi experimentale, 2017.

d) Contenția la iepure

Iepurele se prinde cu o mână de regiunea cervicală. Cealaltă mână și

antebrațul se plasează sub abdomen, susținând greutatea animalului (Figura
13). Capul iepurelui se plasează între braț și abdomen. Iepurele se asează
apoi pe masa de operație în decubit dorsal sau ventral și se fixează pe masă,
legând apoi fiecare picior cu câte o bandă de tifon de găurile sau inelele mesei
iar capul este fixat cu dispozitivul special al mesei de operație (Figura 14).

Figura 13. Două variante de contenție a iepurelui în vederea transportului pe

distanțe mici

Figura 14. Fixarea iepurelui în decubit ventral pe masa de operație

—8—
Figura 16. Manipularea și transportul iepurilor. Abordarea, manipularea și
contenția iepurilor între mâini (sus), imobilizarea membrelor între degetul mare
și palmă (stânga jos) și transportul iepurilor în cușca acoperită (dreapta jos).
Foto: Enoh Păun, Unități experimentale animale de laborator, 2017.

Contenția iepurilor se face prin mai multe tehnici, cele mai utilizate fiind:

- Contenția de pliul cefei, cu animalul pe masa de lucru

Cu toate că iepurii nu sunt agresivi, pe durata manoperelor aceștia
încearcă să evadeze; ca urmare, prin această tehnică operatorul face
contenția fermă de pliul cutanat al cefei, iar cu mâna cealaltă imobilizează
trenul posterior al animalului. Tehnica permite examinarea dinților, mucoasei
conjunctivale, urechilor și a membrelor.

- Imobilizarea prin înfășurare în prosop

Iepurii se pot imobiliza sau li se pot restrânge mișcările prin înfășurarea
într-un cearșaf sau într-un prosop. În cazul în care iepurele este strâns
înfășurat, nu va manifesta intenții de evadare; acest fel de imobilizare permite
administrarea injecțiilor subcutanate și a celor intravenoase

—9—
Figura 17. Contenția iepurilor, examinarea și administrarea parenterală a
preparatelor medicamentoase. Contenția pliului cefei și imobilizarea trenului
posterior pe masa de examinare (stânga sus). Iepurele se contenționează cu
o mână de pliul cefei, în timp ce pentru imobilizarea capului se apasă cu
antebrațul pe regiunile dorsale ale iepurelui (dreapta sus). Animalul
contenționat pe masă este examinat de către alt operator. Acest tip de
contenție favorizează examinarea membrelor (stânga mijloc), examinarea
cavității orale (fotografia centrală), urechilor și a ochilor (dreapta mijloc).
Contenția iepurilor de către un operator și administrarea parenterală
subcutanată (stânga jos). Imobilizarea prin înfășurarea într-un prosop (dreapta
jos) în vederea administrării intravenoase (dreapta jos).
Foto: Enoh Păun, Unități experimentale animale de laborator, 2017.

Contenția iepurilor, examinarea și administrarea parenterală a

preparatelor medicamentoase

- contenția iepurilor între mâinile operatorului:

Contenția pleacă de la precedenta tehnică, cu animalul așezat pe masa
de examinare. De aici, se introduce o mână sub animal pentru a-l ridica astfel
încât capul iepurelui să ajungă sub brațul operatorului; în același timp, mâna
care susține animalul face contenția membrelor anterioare și imobilizează
către corp membrele trenului posterior. Mâna rămasă liberă imobilizează
strâns iepurele către corpul operatorului.

— 10 —
Figura 18. Contenția iepurilor între mâini. Contenționarea între mâini se face
asupra animalului așezat pe masa de lucru, imobilizat de pliul cefei (stânga).
Practic, mâna se introduce sub abdomen și se contenționează membrele
anterioare, după care iepurele se ridică pe antebraț, cu capul introdus sub braț
și membrele imobilizate între antebraț și corpul operatorului (dreapta). Prin
întoarceri și rotiri axiale se pot examina membrele anterioare, mucoasele și
cavitatea orală.
Foto: Enoh Păun, Unități experimentale animale de laborator, 2017.

Manipularea în dispozitivele de restricția mișcării la iepuri (Figura 19) se

face cu blândețe, utilizând ambele mâni – una pentru contenția pliului cefei și
cealaltă pentru imobilizarea trenului posterior.

Figura 19. Dispozitive de reținere a iepurilor cu dimensiuni (L x l x H) de

61,5x15,5x13 cm, 46x15,5x15,5 cm, respectiv de 56x15,5x17 cm (jos).
Dispozitivele prezintă pardoseala nealunecoasă, sunt reglabile și au plăci de
imobilizare a gâtului și sunt autoclavabile.
Sursa: https://www.plas-labs.com.

La iepuri, introducerea în dispozitivul de restricție are loc pe la capătul

deschis, după contenția de pliul cefei. Odată introdus în dispozitiv, animalul se
blochează caudal, iar cranial, în partea teșită a dispozitivului, se imobilizează
gâtul. (Figura 19)

— 11 —
 Figura 20. Masă de contenție pentru iepuri

Figura 21. Dispozitiv pentru imobilizarea iepurilor

e) Contenția la șoarece

Șoarecele se contenționează prinzându-l de coadă cu policele și

arătătorul de la mâna deaptă. Cu aceleași degete de la mâna stângă i se
prinde pielea din regiunea cefei (figura 22 a și figura 22 b), apoi i se fixează
coada între degetul mic și palma mâinii stângi (figura 22 c).
Figura 22. Trei faze succesive ale contenției șoarecelui: a- prinderea de coadă; b-
fixarea de ceafă; c- contenția fermă cu o singură mână.

— 12 —
f) Contenția la șobolan
Șobolanul poate fi contenționat prinzându-l cu o pensă lungă de pielea
cefei și, apoi, cu o mână de coadă (Figura 25). Șobolanul nu se ridică direct
de coadă deoarece musculatura cozii este puternic dezvoltată, șobolanul
putându-se răsuci și mușca.

Figura 25. Contenția șobolanului cu pensa

Figura 26.

Figura 27.

— 13 —
 Figura 28.

Figura 29.

g) Contenția la cobai
Cobaiul se imobilizează fiind ținut cu mâna stângă de cap și de
membrele anterioare ( degetul mare și indexul formează un inel în jurul
gâtului, iar membrele anterioare ale animalului sunt imobilizate între index și
degetul mijlociu), iar cu mâna dreaptă de membrele posterioare. Se poate
contenționa și pe plăci de lemn prin fixarea membrelor și a maxilarului
superior, cu ajutorul unor fire de sfoară.

Figura 30. Două faze succesive ale contenției cobaiului: A - fixarea cobaiului
cu mâna aplicată pe ceafă; B - ridicarea cobaiului și susținerea greutății sale în
palma mâinii.

— 14 —
 Figura 31. Contenția și
examinarea la cobai
Imobilizarea trenului
anterior (stânga sus),
susținerea trenului posterior
pentru diminuarea
comprimării toracelui,
îndeosebi la femelele
gestante și animalele cu
masă corporală mai mare
(dreapta sus). Contenția
centurii scapulare și
imobilizarea cefei pentru a
evita mușcăturile (stânga
mijloc). Examinarea
membrelor (dreapta mijloc),
pavilionului auricular și
urechii (stânga jos), a
cavității orale și a dinților (dreapta jos) de către al doilea operator. Examinarea
cavității orale în profunzime se poate efectua doar după efectuarea anesteziei
generale.
Preluare după http://www.ahwla.org.uk.
Prinderea și contenția cobailor se face de către două persoane: una
care realizează manipularea - prinderea, transferul și contenția - și cealaltă
pentru efectuarea procedurilor; astfel, se recomandă: - contenția cu
imobilizarea centurii scapulare la cobai
Manopera de contenție și imobilizare a cobailor trebuie executată rapid,
blând, dar ferm, pentru a nu speria animalele. Prinderea și ridicarea din cușcă
se face cu ambele mâini; o mână a operatorului prinde corpul animalului de
trenul anterior, imobilizând centura scapulară între degete, iar cealaltă mână
cuprinde regiunile trenului posterior. Capul și gâtul trebuie imobilizate ferm,
pentru a nu oferi animalului posibilitatea să muște; ca urmare, degetul mare
trebuie plasat imediat sub maxilarul cobaiului, iar membrele trenului anterior
sunt imobilizate de către celelalte degete. Prin astfel de contenție se creează
posibilitatea ca un al doilea operator să
examineze membrele, cavitatea orală sau urechea externă. (Figura 30.)
În situația în care are loc imobilizarea centurii scapulare și întoarcerea
animalului cu capul în jos, se permite expunerea regiunii abdominale,
manoperă necesară în cazul
administrărilor intraperitoneale.
Practic, prin această contenție
masa gastrointestinală a cobaiului
coboară spre diafragmă, (Figura
31) permițând intervenția
intraperitoneală în regiunea
abdominal-hipogastrică.

Figura 32. Contenția pentru injecția

intraperitoneală la cobai

— 15 —
 Imobilizarea trenului anterior (stânga) și ridicarea animalului cu
susținerea trenului posterior (dreapta sus). Rotirea axială a corpului cobaiului
pentru expunerea regiunii abdominale și mobilizarea masei intestinale spre
diafragmă, prin poziționarea oblică cu capul în jos (stânga jos). Administrarea
parenteralintraperitoneală se face în cadranul inferior al regiunii abdominale,
în spatele liniei imaginare care unește cele două membre inferioare (dreapta
jos).
Preluare după http://www.ahwla.org.uk.

h) Contenția la hamster

Hamsterul poate fi ridicat cu mâinile făcute cupă sub el (Figura 33 a)

Contenția fermă se face prinzând animalul de pielea regiunii cervicale cu
policele și degetul arătător și fixându-i corpul cu celelalte degete ale mâinii
(Figura 33 b).

Figura 33. Contenția hamsterului: a- fixarea hamsterului cu ajutorul mâinilor; b-

ridicarea acestuia cu o singură mână.

Figura 34.

Figura 35.

Figura 36.

— 16 —
 1.2 CONTENȚIA ANIMALELOR DE FERMĂ

a )Contenția la cal

Calul se abordează pe partea stângă, perpendicular pe suprafața

spetei și cu fața îndreptată spre capul animalului. Se efectuează o ușoară
bătaie pe regiunea spetei cu palma mâinii dispre animal, apoi cu cealaltă
mână se lovește ușor latura gâtului, avansând pe suprafața pielii până la
căpăstru care se prinde de obrăzar. Apoi cu mâna care era pe greabăn se
prinde pana căpăstrului iar cealaltă mână este lăsată liberă. Din această
poziție se poate trece la contenție de pana căpăstrului și de obrăzar sau la
contenția de pana căpăstrului și de o ureche. Tot din poziția anterioară se
poate trece la aplicarea iavașalei, la contenția prin ridicarea din sprijin a unui
membru (Figura 37.) sau la conteția prin introducerea în travaliu (un cadru
metalic prin care se limitează mișcările animalului).

Contenția instrumentală a capului (cu iavașaua)

Metoda necesită folosirea iavașalei simple (un baston de lemn de 50-70 cm
lungime, prevăzut la unul dintre capete cu laț de frânghie) sau a iavașalei
metalice (doua brațe metalice articulate la un capăt).
Contenția cu iavașaua simplă (clasică, din lemn): iavașaua se pune
cu bastonul sub brațul de pe partea pe care se face abordarea, iar degetele se
trec prin inelul iavașalei. Păstrând iavașaua în această poziție, se abordează
animalul perpendicular pe spată, cu privirea spre capul acestuia. Din poziția
de abordare, cu mâna de lângă animal pe greabăn, examinatorul lovește ușor
greabănul și latura gâtului avansând spre căpăstru până la obrăzar. Trage de
căpăstru capul animalului spre el, apoi cu mâna opusă, ale cărei degete sunt
trecute prin inelul iavașalei, prinde buza superioara sau urechea. Mâna care
era pe obrăzar eliberează căpăstrul, aranjează inelul iavașalei pe buză sau
ureche, apucă bastonul iavașalei și înceăe răsucirea lui până când inelul este
bine fixat. Apoi mâna care ținea buza sau urechea preia bastonul iavașalei, iar
mâna care a răsucit bastonul prinde căpăstrul de obrăzar.
Contenția cu iavașaua metalică- examinatorul realizează abordarea
animalului având iavașaua pe antebrațul mâiniide pe partea pe care face
abordarea. Iavașaua se fixează la buza superioară, prinzând buza între
capetele libere ale iavașalei.
Contenția prin ridicarea din sprijin a unui membru anterior
Examinatorul plasat în poziția de abordare privind spre înapoi, bate ușor cu
mâna de lângă animal fața posterioară a membrului, până ajunge la nivelul
buletului. Când animalul tinde să ridice membrul din sprijin, se prinde cu
ambele mâini regiunea chișiței (ca o brățară) ridicând mult piciorul și ținându-l
suspendat, fără a-l sprijini pe genunchiul examinatorului.
Contenția se mai poate realiza prin introducerea animalelor în
travaliu (un cadru metalic prin care se limitează mișcările animalelor),
folosirea unor medicamente sau utilizând diferite frânghii (în cazul
intervențiilor chirurgicale) pentru trântirea animalelor în decubit.

— 17 —
 z

Figura 38. Tehnica de trântire

prin metoda franceză
Figura 37. Contenția calului prin ridicarea
din sprijin a unui membru

Figura
40. Tehnica trântirii și
contenției în decubit prin metoda daneză
Figura 39. Tehnica de de trântire și
de contenție prin metoda rusească

— 18 —
 Figura 41. Materiale folosite pentru
contenția în decubit

Figura 42. Tipuri de mese de operație la

animalele mari

Figura 43. Instrumente folosite la contenția cailor

— 19 —
b) Contenția la vacă

Vaca se contenționează prin fixarea capului sau/și prin imobilizarea

membrelor anterioare. Pentru contenția capului, vaca se abordează
perpendicular pe zona spetei, atenția fiind acordată mișcărilor capului
animalului. Urmează aplicarea palmei pe suprafața gâtului sau greabănului și
prinderea cu cealaltă mînă a cornului de aceeași parte. În același timp,
îngrijitorul plasat pe partea opusă ține animalul de lanț și de cornul de aceeași
parte. Contenția poate fi continuată prin fixarea septului nazal cu mâna sau
prin aplicarea mucarniței. Se poate trece în continuare, în funcție de specificul
intervenției, la contenția prin imobilizarea membrelor posterioare. Pentru
operații mai dificile bovinele sunt introduse în travaliu, similar cabalinelor.
Contentia prin imobilizarea membrelor posterioare
Imobilizarea unui membru pelvin cu ajutorul unei frânghii – se face un laț
deasupra jaretului și se trage înapoi de capătul liber al frânghiei;
Legarea în opt a membrelor posterioare- din poziția anterioară se continuă
tehnica trecând capătul liber al frânghiei în sens antero-lateral și cranio-
caudal, înconjurând cel de-al doilea membru și realizând legătura în opt a
membrelor, capătul liber al frânghiei se trece peste mijlocul legăturii și se trage
înapoi.

Figura 44. Aplicarea

mucarniței la vacă

Figura 45.

Figura 46.

— 20 —
 Figura 47.

Figura
48.

Figura 49.

Figura 50.

— 21 —
Figura 51.
Figura 52. Stand de contenție pentru vaci

c) Contenția la oaie și capră

Oaia și capra pot fi contenționate prin următoarele procedee:
- prinderea de urechi sau de coarne;
- prinderea de coadă și suspendarea trenului posterior urmate, în
funcție de intervențiile care eventual se preconizează;
- Trântirea animalului în decubit lateral- examinatorul plasat în
poziție genoflexată lateral de animal, privind perpendicular pe linia
sagitală a animalului introduce ambele mâini pe sub abdomen, prinzând
membrele de pe parea opusă deasupra genunchiului, respectiv
deasupra jaretului și prin tragere saltă ușor animalul.

Figura 53. Stand de contenție la ovine

— 22 —
 Figura 54.
a,b,c.

Figura 55. Figura 56.

d) Contenția la porc
Contenția porcilor depinde de procedura care trebuie efectuată.

- contenția în brațele operatorului:

Contenția în brațele operatorului permite și manipularea animalelor. În
cazul unor manopere de scurtă durată, cum sunt administrările subcutanate,
contenția poate fi utilizată cu success.

Figura 57. Manipularea porcilor miniaturali

- contenția în poziție verticală

Contenția în poziție verticală presupune așezarea operatorului pe un
scaun special care permite sprijinirea trenului posterior al porcului. Procedura
este constrângătoare și necesită forță. Animalul se ține bine de corpul
operatorului, iar mâinile imobilizează mișcările, în special mișcările corpului.

Figura 58. Contenția porcilor în poziție verticală

— 23 —
Porcul mai poate fi contenționat prin următoarele procedee:
- prinderea de urechi sau coadă;
- fixarea unui laț pe maxilar, înapoia caninilor;
- fixarea unui laț de jaret;
- imobilizarea în decubit lateral prin răsturnare ca la oaie și
capră.

Figura 59. Restricția mișcărilor cu ajutorul jgheabului

Restricția mișcărilor porcilor în jgheab; așezarea pe crupă, imobilizarea
bipedului anterior și trecerea în decubit dorsal. Pregătirea animalului
pentru efectuarea manoperei de prelevare a sângelui din vena jugulară. Se
observă: gâtul sprijinit pe un prosop rulat, contenția râtului, imobilizarea
bipedului anterior la stern și a bipedului posterior de către un al doilea
operator.
Prelucrare după Ellegaard Göttingen Minipigs - Zletner, 2013.

Figura 60. Metode de imobilizare la porc

e) Contenția la găină
Păsările se pot contenționa bimanual, cu o mână de baza aripilor și cu
cealaltă de picioare, fixând mâna deasupra jaretelor. Păsările mici se pot

— 24 —
contenționa monomanual, ținând regiunea pieptului în palmă și picioarele
fixate între degete.
Întotdeauna trebuie evitată apropierea ciocului păsărilor de fața
examinatorului, existând posibilitatea ca acestea să lovească cu ciocul.
Figura 61. Contenția găinii în vederea transportului pe distanțe mici

Figura 62.

— 25 —
 Figura 63.

Figura 64.

CAPITOLUL 2. SÂNGELE

2.1 FUNCȚIILE SÂNGELUI

Sângele este singurul țesut lichid din organism, substanța lui

fundamentală fiind reprezentată de plasma sanguină, iar celulele de către
elementele figurate ( hematii, leucocite și trombocite). Acest țesut circulă într-
un sistem închis, aparatul cardio vascular, care asigură legătura între toate
componentele organismului.
Prin componentele sale și prin substanțele active pe care le
vehiculează, sângele participă la reglarea funcțiilor organismului și mentinerea
homeostaziei.
El participă la funcția de respirație a organismului prin captarea
oxigenului de la alveolele pulmonare și transportul acestuia către țesuturi,

— 26 —
precum și prin captarea și transportul dioxidului de carbon de la țesuturi către
alveolele pulmonare.
Sângele participă și la funcția de excreție prin preluarea cataboliților
deveniți inutile sau chiar toxici de la nivelul celulelor, țesuturilor și organelor,
urmată de transportul acestora către organele specializate în prelucrarea și
eliminarea lor (rinichi, plămâni, piele, ficat, tract digestiv);
De asemenea, sângele participa și la funcția de menținere a
echilibrului acido-bazic al mediului intern prin sistemele sale tampon din
hematii și din plasmă. Prin această funcție, sângele previne variațiile nocive
ale pH-ului mediului intern, condiție vitală pentru toate celulele. Fiind
principalul component al mediului intern, sângele participă în cea mai mare
măsură la mecanismele de reglare umorală a funcțiilor organismului prin
transportul substanțelor biologic active (hormoni, enzime, amine biogene) de
la organele de sinteză și eliberare a acestor biocatalizatori către structurile-
țintă (organe sau celule receptoare), contribuind astfel la menținerea
homeostaziei.
Sângele mai participă și la funcția de nutriție a organismului prin
transportul principiilor nutritive metabolic utilizabile (monozaharide, aminoacizi,
lipide, substanțe minerale, apă, vitamine) de la tractul digestiv către țesuturi,
asigurând acestora aportul de substanțe cu rol plastic, energetic și
informațional necesare menținerii funcțiilor celulare specifice;
De altfel, sângele participă la funcția de termoreglare a organismului
prin: aportul te substanțe energetice la toate celulele, din metabolismul cărora
rezultă și producere de căldură; eliminarea surplusului de căldură (termoliza)
prin transportul acesteia de la organele interne către cele aflate în contact
direct cu mediul extern (piele, plămâni); „informarea termică” a neuronilor
hipotalamusului din centrii termogenezei și termolizei, participând astfel la
funcționarea mecanismelor de autoreglare (feed-back negativ) ale
homeostaziei termice; transportul căldurii de la nivelul organelor interne intens
termogene (ficat, mușchi, țesut adipos) în celelalte zone ale organismului,
uniformizând astfel temperatura întregului organism.
Sângele mai participă și la funcția de apărare (protecție imunologică)
a organismului față de agresiuni antigenice prin intermediul unor proteine
specifice (anticorpi), precum și prin funcțiile specifice ale unor elemente
figurate (leucocite) implicate în mecanismele nespecifice și specifice ale
imunității umorale și celulare.

2.2 VOLUMUL SÂNGELUI ( VOLEMIA)

Volumul sanguin (VS) este alcătuit dintr-o componentă plasmatică,

numită volum plasmatic (VP) și una reprezentată de volumul elementelor
figurate, numită volum globular (VG). Exprimarea procentuală a volumului
globular în raport cu VS total reprezintă hematocritul. Volemia normală

— 27 —
presupune existența unui volun sanguin total normal, cât și o proporție
normală a VG și a VP (deci, un hematocrit normal).
Valorile volumului sanguin total la speciile de animale domestice
variază între 6 și 9% din greutatea corporală.
Tabelul 1.
Valorile volemiei
(După KOLB E., 1975)
ml/kg masă
L/kg masă % din greutatea
Specificare corporală
Corporală Corpului
Cal 1/15 7,5-9 75-90
Bou 1/12 6,4-8,2 64-82
Vițel 1/15 5,8 58
Oaie 1/12 8,0 80
Capră 1/12 6-7 60-70
Porc gras 1/20 6-7 74
Câine 1/13 7,2-7,4 72-74
Iepure - 5,6-6,3 55-63
Pasăre - 7,8-9,2 72-92

În stare de repaus ( fizic, psihic, digestiv etc.), repartizarea sângelui în

organism este inegală: 88% din volumul sanguin total se află în „stare
circulatorie” în aparatul cardio-vascular, iar 12% se află în organele
hematopexice ( splină, ficat, piele), reprezentând volumul sanguin „stagnant”
care, în realitate, circulă cu o viteză foarte mică.
Volemia, deși este o contantă a homeostaziei organismului, ea nu are
totuși o valoare rigidă, ci prezintă variații între anumite limite tolerabile și
fiziologic necesare, variații determinate atât de factori interni (specie, vârstă,
sex, talie corporală, gestație, lactație, stare de întreținere), cât și externi
(temperatura, altitudine). În consecință, volemia este mai mare la masculi (cu
10% față de femele), la nou născuți, la femelele lactane sau aflate în ultima
treime a gestației, la animalelele cu stare de întreținere normală, precum și în
condiții de efort fizic, stres psihic, la altitudine și în condiții de temperatură
ambiantă crescută.
Majoritatea variațiilor volemiei, precum și compensarea eficientă și
rapidă a acestora se datorează (în principal) transferului apei din plasma
sanguină spre spațiul interstițial (în hipervolemie) sau în sens invers (în
hipovolemie), prin pereții capilarelor sanguine care se comportă ca o
membrană semipermeabilă dializantă.
Menținerea volemiei între limitele sale fiziologice este o condiție
esențială pentru funcționarea aparatului cardio-vascular, stările severe sau
prelungite de hipervolemie sau hipovolemie antrenând tulburări funcționale
grave, așa cum sunt modificările debitului cardiac , ale presiunii sanguine și
ale altor parametri ai hemodinamicii.

— 28 —
 Figura 65. Frotiu de sânge normal Figura 66. Componentele
sângelui

2.3 PLASMA SANGUINĂ

Plasma, componenta lichidă sângelui, este alcătuită din apă ( 90%) și

reziduu uscat (10%), ultimul fiind compus din substanțe organice azotate și
neazotate (9%) și componenți minerali (1%). Această compoziție a plasmei se
menține prin interacțiunea unor mecanisme homeostatice complexe.
Componentele organice ale plasmei
Substanțele azotate proteice se găsesc în plasmă sub formă coloidală
și concentrația lor reprezintă proteinemia totală, cu valori cuprinse, în funcție
de specie, între 6,2 și 7,5% ml sânge. Prin electroforeză s-au evidențiat mai
multe fracțiuni proteice, separabile prin viteza de migrare, în următoarea
ordine: albuminele, globulinele α și β, fibrinogenul și globulinele ϒ.

Tabelul 2. Componentele organice ale sângelui la speciile de

animale domestice

Colester Acid
Hexoze Lipide Proteine Fibrin Azot
Glucoză ol Lact
Specificare Legate Totale Totale ogen Restrant
(mg) Total ic
(mg) (mg) (g) (mg) (mg)
(mg) (mg)
Cal 75 210 - 77 6,8 300 34 14
Bou 55 150 348 110 6,7 600 31 12
Oaie 45 140 285 95 6,3 360 28 10
Porc 75 190 427 90 7,5 500 32 20
Câine 85 - - 173 7,2 250 29 12
Iepure 85 - - 43 6,2 - 25 Urme
Pisică 80 - 376 132 7,0 - 35 -
Gâină 180 185 380 100 3,6 - 28 -

— 29 —
 Prin imunoelectroforeză ( tehnică ce combină electroforeza cu reacția
specifică antigen-anticorp) se pot separa și evalua un număr mai mare de
subfracțiuni proteice. Proteinemia normală presupune atât o valoare totală
normală, cât l o repartiție procentuală caracteristică fiecărei fracțiuni proteice.

Tabelul 3. Proteinele serice și fracțiunile proteice la speciile de animale

domestice

Specificar Proteine Fracțiuni proteice (%) Fracțiuni proteice

e totale (g/100ml)
(g/100ml Albumin Globuline Albumin Globuline
) e e
α β γ α β γ
Vaca 6,9 44,0 13, 14, 28, 3,04 0,9 0,9 1,9
0 4 6 0 9 7
Cal 7,4 37,8 16, 19, 26, 2,8 1,2 1,4 1,9
2 3 7 2 8
Porc 7,4 35,3 18, 18, 27, 2,61 1,3 1,3 2,0
3 8 6 5 9 4
Oaie 7,8 42,1 16, 11, 29, 3,28 1,2 0,9 2,3
5 7 7 8 1 2
Capră 7,2 53,8 19, 8,8 17, 3,87 1,4 0,6 1,2
5 9 0 3 9
Câine 5,5 51,9 13, 21, 18, 2,85 0,7 1,2 0,7
5 8 8 4 0 0
Pisică 6,3 40,6 11, 21, 26, 2,56 0,7 1,3 1,6
3 4 2 1 5 5
Iepure 5,4 51,1 11, 14, 22, 2,76 0,6 0,7 1,2
9 6 4 4 9 1
Găină 4,7 37,4 18, 23, 20, 1,76 0,8 1,1 0,9
9 9 8 9 2 8
Rața 4,4 36,4 19, 22, 21, 1,6 0,8 0,9 0,9
6 5 5 6 9 5
Gâsca 4,8 38,5 15, 25, 20, 1,85 0,7 1,2 0,9
6 9 0 5 4 6
Curca 4,3 35,5 15, 27, 21, 1,53 0,6 1,1 0,9
3 6 6 6 9 3
Rolul funcțional al fiecărei fracțiuni proteice și al ansamblului lor este
complex și de mare importanță biologică.
Albuminele, proteine sintetizate în ficat, au în principal următoarele
funcții: participă la generarea presiunii oncotice a plasmei, îndeplinesc rolul de
transportori sanguini pentru hormonii tiroidieni iodați, bilirubină, o parte din
acizii grași, precum și pentru fracțiunea nedifuzabilă ( neionizată ) a calciului
plasmatic.

— 30 —
 Globulinele α și β sunt sintetizate în componentele sistemului reticulo-
histiocitar ( ficat, splină, limfonoduri și măduva oaselor), iar globulinele ϒ sunt
secretate de limfocitele B activate.
Globulinele îndeplinesc următoarele funcții specifice:
- α 1-globluinele pot fi hormoni tisulari ( eritropoetina) sau transportori
sanguini pentru tiroxină, steroizi și vitamina B12;
-α 2-globulinele, familie mai numeroasă, asigură transportul sanguin al
cuprului ( ceruloplasmina), stimulează activitatea macrofagelor fixe din splină
de fagocitare a hematiilor uzate ( haptoglobina), mențin în stare inactivă unele
proteaze plasmatice ( plasminogenul) și intervin în reglarea activității
sistemului cardio-vascular ( bradikininogenul, angiotensinogenul);
- β 1-globulinele asigură transportul sanguin al fierului ( siderofilina sau
transferina) și au rol în apărarea imunologică, intrând în structura
complementului sau alexinei;
-β 2-globulinele participă la funcția de apărare a sângelui prin
constituirea complexului properdinic și îndeplinesc, totodată, rol de transportor
sanguin al lipidelor ( gliceride, colesterol);
- ϒ-globulinele, în calitate de anticorpi, îndeplinesc un rol esențial în
cursul proceselor de apărare imunologică specifică, motiv pentru care ele se
mai numesc și imunoglobluline ( Ig).
Se cunosc mai multe tipuri de imunoglobuline ( IgG, IgA, IgM, IgD, IgE),
separabile prin imunelectroforeză și diferite ca activitate specifică.
Fibrinogenul, proteină plasmatică sintetizată în ficat, are un rol esențial
în procesul de coagulare a sângelui. Transformarea fibrinogenului ( prin
proteoliză parțială controlată de trombină) din starea sa solubilă în fibrină
insolubilă contribuie la formarea coagulului hemostatic. Plasma lipsită de
fibrinogen poartă numele de ser sanguin.
În ansamblul lor, proteinele plasmatice participă la menținerea unor
proprietăți ale sângelui( vâscozitate, greutate specifică, volemie, pH),
condiționează intensitatea filtrării glomerulare ( echilibrul hidric al mediului
intern) și îndeplinesc importante funcții de reglare metabolică prin
numeroasele protein-enzime circulante.
Substanțele azotate neproteice
Acestea sunt reprezentate de uree, acid ureic, creatină, creatinină, amoniac,
aminoacizi și nucleotide rezultate din catabolismul proteinelor. Majoritatea
acestor componenți plasmatici se elimină prin rinichi, motiv pentru care
concentrația lor plasmatică este un indicator al eficienței funcției renale de
epurare plasmatică.
Substanțele organice neazotate
Sunt reprezentate de glucide, lipide și alți componenți organici.
Glucidele plasmatice sunt reprezentate de glucoza circulantă și
produșii de catabolism glucidic. Glucoza circulantă asigură echilibrul
permanent între aportul alimentar de glucide, dinamica stocării și eliberării
glucozei din depozite și consumul celular de glucoză.

— 31 —
 Valoarea concentrației glucozei plasmatice se numește glicemie și este
o constantă de specie și un parametru important al homeostaziei mediului
intern.
Lipidele plasmatice sunt reprezentate de gliceride, fosfolipide, azici
grași liberi și colesterol liber și esterificat. Toate aceste componente alcătuiesc
lipemia, ale cărei valori sunt diferite în funcție de specie, dar care cresc
semnificativ după consumul hranei, sau scad în cursul inaniției.
Tabelul 4. Tipuri de lipoproteine (LP) plasmatice
Tipuri de Timp de Componente
Densita
lipoprotei înjumătăți Trigliceri Fosfati Colester Protei
te
ne re de de ol ne
α 1-LP
1,063-
(foarte 2 secunde 5% 23% 20% 50%
1,210
grele)
β 2-LP Câteva 1,019-
10% 22% 48% 20%
(grele) ore 1,063
β 1-LP Câteva 1,006-
51% 18% 22% 9%
(ușoare) ore 1,019

Componentele minerale ale plasmei

Aceste substanțe sunt reprezentate de elementele minerale aflate sub forme
disociabile sau complexe nedisociabile. Formele disociabile conferă plasmei
un număr de cationi ( Na+, K+, Ca2+, Mg2+ etc.) egal cu cel de anioni ( Cl -,
HCO3-, HPO4- etc).

Figura 67. Componentele

minerale ale plasmei

2.4. ELEMENTELE FIGURATE ALE SÂNGELUI

— 32 —
 Celulele sângelui sunt reprezentate de formele mature ale hematiilor,
leucocitelor și trombocitelor. Formarea lor ( hematopoieza) începe încă din
perioada embrionară când apar celulele sanguine primitive, nediferențiate
( faza mezoblastică), se continuă la făt ca apariția elementelor figurate tinere,
inițial în splină și ficat ( etapa splenohepatică) și apoi în măduva oaselor
( etapa medulară) și se continuă la adult, toată viața, în măduva hematogenă (
roșie) a oaselor la mamifere ( corpul vertebrelor, stern, coaste, oasele late și
epifizele oaselor lungi), iar la păsări și în ficat.

Tabelul 5. Componentele anorganice din sânge

(Pintea V și col, 1982)
Specificare Ca+ K+ Na+ Mg2+ Cl- P3- Fe2,3+ Cu2+
Sange Ser Sange Ser Sang Ser Sange Ser Sange Ser Sange Ser Sange Ser Sange Ser
e
Cal 3.5 6.0 69.2 5.8 117.4 188. 5.4 3.7 78.3 104.7 46.7 4.1 5800 12 - 130
9 7 5 2 50 0
Vaca 3.75 6.0 10.76 6.6 158.7 186. 2.9 3.6 85.9 104.2 10.0 4.3 4000 10 - 850
6 9 6 5 00
Oaie 3.5 5.8 10.38 6.5 157.0 186. 2.91 3.5 85.9 104.0 11.0 4.3 3400 12 - 800
5 9 5 00
Capra 3.25 6.0 10.12 6.3 155.2 186 - - 82.2 103.9 8.24 4.0 - - - -
5 6
Porc 3.4 6.0 58.9 6.2 104.3 184. 7.5 3.3 76.0 102.8 1.74 3.1 4200 18 - 220
8 9 00 0
Caine 3.0 5.6 6.4 5.7 104.0 142. 4.58 3.3 81.7 113.2 33.09 4.6 4500 18 - 140
5 6 0 4 00 0
Pisica 2.55 5.5 6.66 6.6 160.0 191. 4.83 3.3 79.1 115.3 31.9 4.0 - - -
9 3 6
Iepure 3.5 5.7 63.84 6.4 117 193 4.58 3.7 78.8 109.3 39.48 3.7 - - -
5 3 5 7
Gaina 6.0 8.0 39.4 21. 94.3 126. 5.41 4.3 102 133.2 - - - - - 600
28 9 3 2

HEMATIILE

Sunt celule anucleate la mamiferele domestice și nucleate la păsări, imobile și

strict specializate funcțional.
Funcțiile hematiilor
Hematiile îndeplinesc următoarele funcții:
 Participă la transportul oxigenului și dioxidului de carbon în procesul
de respirație, prin captarea ( fixarea) acestor gaze de către
hemoglobină;
 Participă la menținerea echilibrului acido-bazic al sângelui, prin
sistemele tampon eritrocitare;
 Au rol de suport pentru antigenele de grupă sanguină( rol asigurat de
membrana hematiei).

— 33 —
 Figura 68. Hematii

LEUCOCITELE

Globulele albe sau leucocitele sunt

elemente figurate nucleate, lipsite de hemoglobină și care, în funcție de
aspectul nucleului și prezența granulațiilor din citoplasmă, se clasifică în două
categorii: granulocite și agranulocite.
Granulocitele ( polimorfonuclearele) prezintă granulații în citoplasmă,
au nucleu mic, lobat (2-6 lobi uniți prin filamente de cromatină) și se subîmpart
în trei categorii în funcție de afinitățile tinctoriale ale granulațiilor citoplasmatice
: neutrofile ( prezintă granulații colorabile cu coloranți neutri), eozinofile sau
acidofile ( granulații cu afinitate pentru coloranți acizi) și bazofile ( granulații cu
afinitate pentru coloranți bazici).
Agranulocitele se subîmpart în două categorii morfo-funcționale
distincte: monocite și limfocite. Aceste categorii de leucocite se găsesc în
anumite proporții fiziologice,cu limite de variație restrânse ( la animalul
sănătos), iar exprimarea lor procentuală poartă numele de formulă
leucocitară.

Tabelul 6. Valorile normale ale trombocitelor și leucocitelor la animale

(Pintea V. și col., 1982)

— 34 —
 Formulă leucocitară ( %)
Specificar Tromboc Leucoci
e ite te Neutrofile
Bazofi Eozinofi Limfoci Monoci
le le Tiner Baston Segme te te
e as n-tate
28
350(20 9 (7- 0,5(0 0- 55 (45- 9(8-
Cal 0-500) 12) -1)
4 (2-7)
0,5
4 (3-5)
65)
(20-
11)
38)
58
400(26 8 (6- 0,5(0 30 (25- 14(9-
Bou 0-700) 10) -2)
3(1-5) 1-2 7(4-10)
46)
(45-
17)
65)
55
390(27 9(6- 0,5(0 1(0- 30 (25-
Oaie 0-510) 12) -2)
4(1-6)
2)
5 (3-6)
35)
(45- 4(2-7)
70)
600(30 9,5 (6- 0,5(0 6(5- 34 (34- 50(47
capră 0-900) 12) -1) 12)
- 3(1-5)
42) -55)
4(3-5)

45
240(18 11 (8- 0,5(0 1(0- 46 (40-
porc 0-300) 14) -1)
3(2-4)
2)
3(2-4)
50)
(40- 3(2-5)
50)
23
400(25 9,3 0,5(0 6(3- 55(43-
Câine 0-550) ( 7-12) -2) 10)
- 4(1-6)
71)
(20- 4(2-6)
28)
300(10 12(5- 0,5 56(50- 33(30
Pisică 0-500) 19)
- 4(1-8)
(0-1)
3-9
60) -35)
3(2-5)
7,2 47
190(12 1(1- 36 (32-
Iepure 5-250)
(6,2-
2)
2(1-3) - 7 (5-9)
40)
(40- 3(2-6)
8,2) 60)
120(80- 10 (7- 1 (0- 8(4- 37(30- 39(33
cobai 160) 13) 2) 12)
- 3 (1-5)
45) -45)
6(3-8)
60
șobola 400(20 10,5(8 1 (0- 27( 20-
3(1-5) - 2(1-4) (53- 5(3-8)
n 0-400) -13) 2) 35)
67)
șoarec 300(20 9,5 (6- 1 (0- 23 (18- 65(60
2(0-4) - 3(1-4) 4(3-6)
e 0-400) 13) 2) 30) -72)
20
75(32- 2 (1- 8(4- 25 (10- 44(40
Găină 100)
(16-
3) 14)
-
40)
1(0-2)
-60)
7(5-9)
34)
20 36
100(5 2(1- 7(3- 39(3 8(3-
Gâscă (15- - (32- 2(1-4)
0-200) 4) 9) 3-41) 11)
30) 40)
15 32 40
Porum 75(60- 6(3- 8(5- 5(3-
(10- - (27- 3(2-5) (34-
bel 90) 8) 10) 8)
20) 36) 45)

Funcțiile granulocitelor
Neutrofilele sunt celule mobile, capabile să traverseze peretele
capilarelor (diapedeză). Au un bogat echipament enzimatic lizozomal (lizozim,
fosfataze, nucleaze, peroxidaze, esteraze etc.) care le asigură capacitatea de
„digerare” a particulelor străine fagocitate. Neutrofilele prezintă următoarele
proprietăți funcționale:
 aderarea la un substrat tisular ( dar și artificial). Astfel în sângele
circulat aflat la nivelul capilarelor, neutrofilele realizează fenomenul de
„marginație leucocitară”, ceea ce favorizează diapedeza;

— 35 —
  diapedeza, proprietatea neutrofilelor mature de a străbate peretele
capilar (prin mecanisme incomplet elucidate), ceea ce le asigură
deplasarea promătă către focarul reacțiilor inflamatorii.
 mobilitatea datorată însușirii lor de a emite pseudopode cu ajutorul
cărora se deplasează prin peretele capilarelor sanguine, precum și
extravascular în țesuturi.
 chimiotactismul sau chemotactismul, mișcarea orientată in vivo a
neutrofilului către sediul unei reacții inflamatorii ( prezența unor
bacterii, celule distruse, complexe antigen-anticorp, fracțiuni ale
complementului activate, toxine etc.)

Eozinofilele sunt celulele cu grad mai redus de segmentare nucleară

decât neutrofilele (au nucleu bilobat, mai rar trilobat) și prezintă în citoplasmă
granulații acidofile bogate în hidrolaze lizozomale.
Bazofilele sunt leucocite cu nucleu bilobat sau trilobat și cu granulații
citoplasmatice mari, bazofile. Dețin o importantă funcție secretorie, care
constă în eliberarea de heparină și dohistamină.

Funcțiile agranulocitelor
Monocitele sunt cele mai mari elemente figurate ale sângelui. Au
nucleu reniform și citoplasmă abundentă. Principalele funcții sunt: funcția
fagocitară; funcția secretorie; funcția imunitară.
Trombocitele
La mamifere, trombocitele sau plachetele sanguine sunt elemente
figurate mici, anucleate și cu forma de disc biconvex, iar la păsări sunt
nucleate, ovoidale și de dimensiuni mai mari. Numărul lor variază în funcție de
specie și de fazele ciclului diurn (scad noaptea).

Figura 69. Trombocite

2.5 HEMOGRAMA

— 36 —
 Hemograma este o analiză medicală de laborator de bază, fiind
unul dintre cele mai frecvent cerut test, oferind informații importante despre
diverse afecțiuni hematologice și nehematologice.
Hemoleucograma constă în măsurarea automată a următorilor
parametri:
 Număr eritrocite
 Hemoglobina (Hb)
 Hematocrit (Ht) - masa de hematii dintr-un anumit volum de
sange
 Număr trombocite
 Număr leucocite
 Formula leucocitară (neutrofile, limfocite, monocite, eozinofile,
bazofile)
 Indici eritrocitari
 volumul mediu eritrocitar (corpuscular) (MCV) - concentratia
medie a hemoglobinei dintr-un anumit volum de eritrocite)
 hemoglobina eritrocitară (corpusculară) medie (MCH) -
numărul hemoglobinei dintr-un eritrocit mediu
 concentraţia de hemoglobină eritrocitară (corpusculară) medie
(MCHC) - concentrația de hemoglobină dintr-un eritrocit mediu
 lărgimea distribuţiei eritrocitare (RDW) - coeficientul de variație
a dimensiunii eritrocitelor
 Valorile acestor parametri variază în funcţie de vârstă şi sex.

2.6 GRUPELE SANGUINE

Aglutinarea hematiilor (grupele sanguine). În membrana
hematiilor există antigeni specifici hemolizanți și aglutinanți ( numiți
aglutinogeni), de natură mucopolizaharidică, a căror geneză este determinată
genetic. De aceea, hematiile care conțin un anumit aglutinogen introduse în
sângele unui alt individ lipsit de aglutinogenul respectiv induc formarea în
plasma animalului receptor de aglutinine ( hemolizine) care aglutinează și
lizează hematiile primite.
Pe acest principiu, Landsteiner, 1901, a stabilit la om patru gupre
sanguine, specie la care hematiile pot avea în mmbrana lor aglutinogenul A,
sau B sau AB, sau niciunul dintre aceștia, dar care au în schimb, un
aglutinogen 0 ( zero) cu putere antigenică foarte slabă sau nulă ( sistemul
AB0). Plasma poate conține aglutininele α sau β, sau ambele, sau niciuna.
Hematiile care conțin aglutinogenul A sunt aglutinate de aglutinina plasmatică
α, iar cele cu aglutinogen B sunt aglutinate de aglutinina β. În mod naturaș,
aglutinogenele și aglutininele sunt astfel repartizate în sângele indivizilor, încât
în sângele unui individ normal nu coexistă niciodată aglutinogenul și aglutinina
omoloagă ( legea excluderii reciproce), ceea ce exclude autoglutinarea și
hemoliza hematiilor individului și, în caz de transfuzie, evită accidentele fatale.

Tabelul 7. Grupele sanguine

Grupa Aglutinogeni Aglutinine Poate dona Poate primi
sanguină (pe hematii) ( în plasmă) grupelor De la

— 37 —
 grupele
0,A,B,AB
- Α,β (Donator O
O( I)
universal)
A (II) A Β A, AB 0, A
B (III) B Α B, AB 0,B
0,A,B,AB
AB (IV) AB - AB (receptor
universal)

Spre deosebire de situația existentă la om la animale domestice grupele

sanguine prezintă o complexitate mult mai mare, datorită numărului mare de
antigene eritrocitare ( aglutinogeni) care realizează un mozaic complex pe
suprafața eritrocitelor, deci un mare număr de grupe sanguine.
În consecință, grupele sanguine la animale au fost sistematizate în
sisteme diferite în funcție de specie. Astfel, la taurine s-au identificat peste 70
aglutinogeni, grupați în 12 sisteme de grupe sanguine, la porc 55 aglutinogeni
grupați în 15 sisteme de grupe, la oare 38 aglutinogeni grupați în 7 sisteme de
grupe sanguine, iar la găină 57 aglutinogeni structurați în 12 sisteme de grupe
sanguine.
Tabelul 8. Sistemul de gruoe sanguine
Specificar Sistemul de grupe sanguine
e
I II I IV V VI VII VIII IX X XI XII XIII
I
I
Taurine - - - - - - - - - - - - - -
Sisteme A B C F-V J L M SU Z R’S’ T1 N’ - -
de grupe
Număr de 5 Peste 1 5 2 2 1 8 2 2 1 1 - -
factori de 35 0
grupă
sanguină
Număr 10 Peste 3 4 4 2 3 20 2 2 2 2 - -
alele 300 5
Ovine - - - - - - - - - - - - - -
Sisteme A B C D M R-O X-Z - - - - - - -
de grupe
Număr de 1 24 2 1 2 3 2 - - - - - - -
factori de
grupă
sanguină
Număr 2 52 3 2 3 3 2 - - - - - - -
alele
Porcine - - - - - - - - - - XI XII XIII X
Sisteme A B C D E F G H I J K L M N
de grupe
Număr de 3 2 1 2 9 2 2 4 2 2 5 11 6 2
factori de
grupă
sanguină
Număr 2 2 2 2 7 2 2 5 2 2 4 5 6 2
alele

— 38 —
 Cabaline - - - - - - - - - - - - - -
Sisteme A D P Q C K T V - - - - - -
de grupe
Număr de 4 2 3 3 1 1 1 1 - - - - - -
factori de
grupă
sanguină
Număr 5 3 3 6 2 2 2 2 - - - - - -
alele
Găini - - - - - - - - - - - XII - -
Sisteme A B C D L N E H I J K P - -
de grupe
Număr de 9 21 7 4 2 2 2 2 2 2 2 2 - -
factori de
grupă
sanguină
Număr 9 21 7 4 4 2 2 2 2 2 2 2 - -
alele
Câine - - - - - - - - - - - - - -
Sisteme A1 A2 B C D E F G - - - - - -
de grupe

Grupele sanguine la câine și pisică

Grupe sanguine sunt antigene aflate pe suprafata eritrocitelor, cu

caracter ereditar. Reacțiile hemolitice mediate imun apar în momentul
contactului antigenelor cu Ac. Cu cât titrul de Ac este mai mare, cu atât reacția
este mai severă.
Reacțiile mediate de IgM tind sa fie mai severe decât cele mediate de
IgG, datorită capacității superioare a IgM de a fixa complementul.

Grupa sanguină la câine

Câinii au 12 grupe sanguine şi un câine poate prezenta mai mult de o

grupă simultan.
În sistemul elaborat de americani (D.E.A: Dog Erythrocyte Antigen)
cele mai importante grupe sanguine la câine sunt: DEA 1, 3, 4, 5, 6 7 și 8.
DEA 1 este împărțit în 3 subgrupe: DEA 1.1, DEA 1.2 și DEA 1.3. În plus față
de aceste grupe sanguine, mai există și alte antigene specific unor rase de
căine, precum antigenul Dal (descoperit la rasa dalmațian) sau grupele de
sânge din sistemul D (antigenele D1 si D2).
Semnificative sunt grupele:
 D.E.A 1 (D.E.A. 1.1 și D.E.A. 1.2)
 D.E.A 3
 D.E.A 5
 D.E.A 7

DEA 1.1. este capabilă să determine cele mai severe reacții hemolitice
(imunologice), în special în cazul transfuziilor repetate. Același lucru se
întamplă și în cazul grupei DEA 1.2, reacțiile fiind însă mai puțin severe. De
reținut este că DEA 1.1 și DEA 1.2 sunt foarte asemănătoare antigenic, acest
lucru având o importanță majoră în determinarea grupelor sanguine (este

— 39 —
foarte probabil ca un donator testat negativ pentru DEA 1.1 să fie de
asemenea negativ și pentru DEA 1.2).
Până acum nu au fost semnalaţi anticorpi naturali anti-DEA 1.1 şi 1.2,
dar s-a obervat prezența Ac naturali pentru antigenele DEA 3, 5 și 7.
Reacţiile la prima transfuzie sunt puţin probabile, dar o a doua
transfuzie cu sânge de acelaşi tip va produce reacţii adverse la cel puţin 15%
din câini.

După ce s-a produs sensibilizarea, o expunere

ulterioră la antigenul DEA 1.1 va determina apariția
unei reacții hemolitice acute, cu distrugerea tuturor
eritrocitelor tranfuzate în decurs de 12 ore.
Situația este similară în cazul sensibilizării la
antigenul DEA 1.2, reacția fiind însă mai puțin severă
(cu distrugerea eritrocitelor transfuzate în 24 ore).

Figura
70.
Un câine DEA 1 negativ care a primit sânge pozitiv
și a fost sensibilizat la eritrocite DEA 1 poate dezvolta o
reacție hemolitică întârziată în cazul unui contact cu
eritrocite DEA 1. O primă transfuzie poate determina
sensibilizarea și pentru antigenele DEA 3, 5 și 7.
Majoritatea câinilor (98-100%) prezintă antigenul
DEA 4, iar Ac anti DEA 4 nu produc hemoliză.Această
grupă sanguină nu are o importanță majoră în
transfuziologie.

Figura 71.

Grupa sanguină la pisică

Grupele sangvine la pisici se integrează în sistemul AB.

În România, la pisică sunt prezente numai trei grupe sanguine:
A – cel mai frecvent,
B – rar
AB – foarte rar
Pisicile prezintă anticorpi naturali împotriva antigenelor din cealaltă
grupă, de aceea accidentele transfuzionale pot să apară şi fără sensibilizare
prealabilă:
 70% dintre pisicile B pozitive posedă în mod natural anticorpi
anti-A
 35% dintre pisicile A pozitive au anticorpi anti-B (dar în cazul
acestora reacţiile sunt mai rare).

Apar reacții adverse datorate incompatibilității chiar de la PRIMA

TRANSFUZIE!!

— 40 —
 Se recomandă testarea grupei sanguine și a primitorului și a
donatorului înainte de prima transfuzie
Donator universal la pisică – nu există!

Teoretic, pisicile de grupa AB sunt considerate primitori

universali, dar reacții hemolitice pot apărea chiar la contactul Ac
din sângele donatorului cu antigenele din sângele primitorului.
Aceste reacții de cele mai multe ori sunt întârziate – reprezentate
de hemoliza extravasculară.
Având în vedere titrul foarte mare de Ac anti-antigenă A din
sângele pisicilor grupa B, nu este acceptabil un astfel de donator.
Se poate ca un primitor AB să primească sânge de la un donator
A.
Administrarea de sânge grupa A la pacienți de grupa B se
soldează cu reacții post-transfuzionale severe, inclusiv deces.
OBLIGATORIU – Testarea ambelor pisici înainte de
transfuzie! (chiar și în situații de urgență)!!

Figura
72.

CAPITOLUL 3. FIZIOLOGIA CORDULUI ȘI VASELOR

SANGUINE

3.1 MAREA ȘI MICA CIRCULAȚIE

Sângele circulă prin aparatul cardio-vascular, care este reprezentat de

inimă și un sistem închis de vase sanguine format din artere, capilare și vene.
Circulația masei sanguine este întreținută de contracțiile ritmice ale
inimii,organ cu rol de pompă aspiro-respingătoare.
La toate speciile de animale domestice, cordul, împreună cu sistemul
închis de vase sanguine, formează două circuite sanguine numite marea
circulație și, respectiv, mica circulație sanguină.
Marea circulație(circulația somatică sau sistemică) asigură deplasarea
sângelui oxigenat din ventriculul stâng prin aortă, arterele mijlocii și mici către
capilarele din toate organele corpului (unde cedează oxigenul și se încarcă cu
dioxidul de carbon) și apoi, prin venule, vene mici, mijlocii și mari (venele
cave), până în atriul drept.

Figura 73.
Mica circulație(circulația pulmonară)
asigură deplasarea sângelui neoxigenat

— 41 —
(“venos”) din ventriculul drept, prin artera pulmonară, spre capilarele
pulmonare (unde cedează dioxidul decarbon și se încarcă cu oxigen) și apoi,
prin venele pulmonare în atriul stâng.

Figura 74.

Așadar, aparatul carido-vascular asigură deplasarea sângelui în tot

organismul, permițând: realizarea schimburilor alveolare și tisulare ale gazelor
respiratorii, transportul substanțelor nutritive, transportul căldurii de la organele
termogene în întregul organism, transportul subsatanțelor biologic active
implicate în mecanismele homeostazice umoarale, precum și transportul
substanțelor ce urmează a fi excretate.
La animalul în stare de repaus, aproximativ 25% din masa sanguină se
află în mica circulație și 75% în marea circulație, iar în fiecare circulație, masa
sanguină este distribuită inegal în funcție de categoria de vase sanguine.
Tabelul 9.
Felul circulației Volumul Categoria de Volumul
sângelui (%) vase (%) sângelui (%)
Mica circulație 25
Marea circulație 75 Artere 15
Capilare 5
Vene 80
Total 100 100
Distribuirea sângelui din circulația sistemică la organele deservite de
aceasta este diferită după organ și, mai ales, după starea funcțională a
acestuia, afluxul sanguin crescând în organele aflate în activitate pe seama
reducerii în cele aflate în repaus.
Tabelul 10.
Organul % din total
Inimă 5-10
Creier 8-15
Rinichi 10-20
Ficat 20-30
Tract digestiv 10-30
Piele 4-6
Oase și mușchi 30-60

— 42 —
 Marea și mica circulație, fiind capacități diferite dispuse în serie,
funcționează în regimuri diferite de presiune și de viteză de deplasare a masei
sanguine, corelarea lor funcțională realizându-se prin mecanisme complexe
care reglează atât activitatea cordului, cât și capacitatea vaselor sanguine.

CAPITOLUL 4. RESPIRAȚIA

4.1 UNITATEA MORFO-FUNCȚIONALĂ PULMONARĂ

O bronhiolă terminală deservește un acin pulmonar, formațiune

considerată unitatea morfo-funcțională a pulmonului. În interiorul acinului,
bronhiola terminală dă naștere la 2-3 generații de bronhiole “respiratorii” sau
canale alveolare care, desi sunt conducte aeriene (cu diametrul de 200-600
µm), participă și la schimburile respiatorii datorită prezenței în pereții lor, pe
zone discontinue, de epiteliu alveolar, alături de cel cubic. Canalele alveolare
se deschid în 3-6 saci alveolari , fiecare constituit din alveolel pulmonare
emisferice a căror suprafața însumată oferă o zonă mare de contact pentru
transferul gazelor respiratorii din aerul alveolar în sângele capilarelor alveolare
și invers.

Figura 75. Bronhiola la pasăre Figura 76.

Figura 77.

— 43 —
 4.2 FONAȚIA LA ANIMALELE DOMESTICE

Pentru unii foneticieni, fonația este procesul prin care faldurile vocale
produc anumite sunete prin vibrații cvasi-periodice. Aceasta este definiția
utilizată printre cei care studiază anatomia laringiană și fiziologia și producția
de vorbire în general. În timpul expirației, aerul este modulat prin organele
vocale: laringele, cavitățile faringelui, coardele vocale, cavitatea bucală, limba
și buzele. Fonația este controlată de către sistemul nervos central. Studiul
vocii și al bolilor legate de vorbire se numește foniatrie.
Fiecare coardă vocală este alcatuită în principal din 2 mușchi, ce au un
metabolism de tip anaerob, ceea ce determină o semifatigabilitate a mușchilor
vocali. Marginile libere ale corzilor vocale sunt alcatuite din tesut conjunctiv
elastic acoperite de un epiteliu stratificat. Deasupra corzilor vocale se găsesc
'benzile ventriculare sau falsele corzi vocale ce conțin numeroase glande
mucoase. Mucusul acestor glande, lubrefiază corzile vocale adevarate.
În timpul respirației obișnuite, corzile vocale sunt departate, lăsând între
ele un spațiu, numit orificiu glotic. Corzile vocale sunt întinse de mușchii crico-
tiroidieni (m. intrinseci) inervați de nervul laringeu superior. În paralizia nervului
laringeu superior corzile vocale sunt flasce, iar vocea este răgușita. Corzile
vocale sunt relaxate de catre mușchii tiroaritenoizi interni. Corzile vocale au rol
activ în fonație. Ele se apropie reciproc și se departează ca urmare a
contracției mușchilor proprii și mușchilor limitrofi, contracție dependentă de
impulsurile nervoase venite pe calea nervilor recurenți, în salve.

Figura 78. Fonația la animalele domestice

4.3. TORSUL LA PISICĂ

De-a lungul timpului torsul a oferit unele avantaje pisicilor. In cazul celor
mai multe specii de feline torsul se manifestă prin vocalizare. În cazul pisicilor
domestice însă, torsul este cel mai prezent atunci când pisica alăptează puii
sau când o pisică este are contact cu stăpânul fie prin mângâiere fie prin
hrănire. Pisicile pot să toarcă de la vârsta de 2 zile, iar pisica mamă toarce în
timpul nașterii.
Deși se presupune că torsul pisicilor este o expresie a plăcerii sau un
mijloc de comunicare cu juniorii din specia lor, este deasemenea posbil ca la
baza torsului să fie momente stresante. Adesea, pisicile torc în momente când

— 44 —
sunt stresate, momente precum vizita la medicul veterinar, sau apariția unei
răni. Cu alte cuvinte pisicile nu torc doar când sunt mulțumite de
circumstanțele în care se află. 
Cum toarce pisica” este o intrebare la care se caută răspuns de câteva
zeci de ani. Oamenii de știință au demonstrat că o pisică produce torsul prin
semnalizarea intermitentă a musculaturii din jurul laringelui și diafragmei.
Pisicile torc atât în timpul inspirării cât și în timpul expirării având un tipar
consistent și o frecvență cuprinsă între 25 – 150 Hz. Pisica toarce nu doar
când este fericită ci și când suferă de durere, când este bolnavă sau rănită,
sau chiar când este aproape de moarte. Deasemenea și pisoii torc la foarte
scurt timp după naștere, începând cu a doua zi de viață.
În aceste condiții s-a pus problema aflării scopului care stă la baza
toruslui în condiții de vulnerabilitate. Astfel a apărut ideea că torsul poate
aduce unele avantaje pisicii. După numeroase studii s-a demonstrat că torsul
joacă un rol important în procesul de vindecare a pisicii. Cu alte cuvinte,
frecvența de 25 Hz a torsului oferă pisicii un fel de terapie fizică, care
contribuie la vindecarea mai rapidă a acesteia. Deasemenea, a fost
demonstrat că torsul cu o frecvență de 25 Hz poate conduce la îmbunătățirea
densității oaselor și poate grăbi vindecarea .

Figura 79. Torsul la pisică

CAPITOLUL 5. DIGESTIA ȘI ABSORBȚIA DIGESTIVĂ

5.1 PREHENSIUNEA, MASTICAȚIA ȘI DEGLUTIȚIA

Digestia reprezintă totalitatea proceselor mecanice și chimice

(enzimatice) din tractul digestiv prin care se realizează transformarea
alimentelor din starea lor complexă în molecule simple și absobabile.
Absorbția digestivă reprezintă procesele de transfer a acestor molecule
din lumenul tractului digestiv, prin epiteliul mucoasei digestive, în circulația
sanguină (direct sau, în cazul lipidelor, indirect prin intermediul limfei). Digestia
și absorbția digestivă sunt procese fiziologice diferite, dar indisolubil corelate
întrucât absorbția nu poate aparea dacă alimentele nu sunt digerate, iar
produșii rezultați din digestie rămân ineficienți biologic dacă nu sunt absorbiți
din lumenul tractului digestiv.

— 45 —
5.1.1 PREHENSIUNEA

Preluarea alimentelor solide și lichide din mediul ambiant se

realizează cu participarea diferențiată, în funcție de specie, a buzelor, dinților,
limbii, corespunzător comportamentului alimentar al speciei. Prehensiunea
este un act controlat prin mecanism nervos deosebit de complex, bazat pe
reflexe subcorticale, cât și pe control voluntar (cortical), ultima modalitate
asigurând preluarea selevtivă (discriminatorie) a alimentelor din mediul extern.
La majoritatea animalelor domestice, prehensiunea furajelor
solide se realizează cu ajutorul buzelor, a dinților și/sau a limbii, iar unele
carnivore se folosesc și de membrele toracale pentru fixarea hranei. De obicei,
înainte de a executa prehensiunea, animalele identifică și selecționează
categoria și calitatea furajelor cu ajutorul analizatorilor vizual și olfactiv.
Taurinele realizează prehensiunea plantelor folosind limba (pe care o
exteriorizează imprimându-i o formă aproximativă de seceră) cu ajutorul căreia
introduc plantele în cavitatea bucală, apoi le fixează între incisivii inferiori și
bureletul incisiv și, în final, le secționează printr-o mișcare bruscă a capului.
Pe pășune, secționarea plantelor se execută la o înălțime relativ mare de sol
(8-10 cm). Prezența papilelor cornoase orientate cranio-caudal pe suprafața
limbii contribuie la reținerea furajelor în cavitatea bucală. Buzele au
sensibilitate redusă, sunt puțin mobile și participă într-o măsură mică la
prehensiunea furajelor solide.
Rumegătoarele mici folosesc buza superioară (suficient de mobilă și
discriminativă), incisivii inferiori și bureletul incisiv, secționarea plantelor fiind
realizată foarte aproape de sol. Prehensiunea furajelor lichide se realizează
prin aplicarea buzelor pe suprafața lichidelor, urmată de ușoara coborâre a
mandibulei (producând astfel depresiune în cavitatea bucală) și aspirarea
lichidului.
Calul folosește prehensiunea plantelor în timpul pășunatului buzele
(extrem de mobile, sensibile și discriminative) și incisivii (pentru secționarea
plantelor). Prehensiunea furajelor lichide se realizează la fel ca la taurine.
Porcii folosesc preponderent dinții și în măsură redusă limba și buza
inferioară. Această specie are un simț olfactiv foarte dezvoltat ceea ce îi
permite o selectare eficientă a hranei (aflate în libertate, suinele pot râma pe
suprafețe întinse, pentru descoperirea surselor de hrană). Prehensiunea
lichidelor la porc poate fi însoțită de zgomote caracteristice din cauza
pătrunderii aerului prin comisurile labiale.
Câinii și pisicile efectuează prehensiunea alimentelor solide cu ajutorul
dinților incisvi și canini, iar introducerea lichidelor în cavitatea bucală se face
cu ajutorul mișcărilor rapide ale limbii, după cum urmează:
 Câinele imprimă vârfului limbii aspectul unei lingurițe cu ajutorul
căreia execută proiectări repetate de lichid în cavitatea bucală;
 Pisica introduce limba în lichid și apoi o retrage în cavitatea
bucală, picăturile de lichid fiind reținute între numeroasele papile
cornoase linguale.
Păsările efectuează prehensiunea nutrețurilor solide și a lichidelor cu
ajutorul valvelor ciocului.

— 46 —
5.1.4 MASTICAȚIA

Masticatia reprezinta procesul prin care alimentele introduse in

cavitatea bucala sunt fragmentate suficient sa fie declansata deglutitia. In
acelasi timp prin masticatie alimentele sunt expuse mai eficient la activitatea
substantelor din compozitia salivei.
Mecanismul masticatiei consta in ansamblul de miscari executate de
mandibula pe masivul maxofacial, prin care suprafetele ocluzale ale dintilor de
pe arcadele superioara si inferioara sunt puse in contact, prelucrandu-se astfel
mecanic alimentele, prin procedee de taiere, zdrobire sau macinare in functie
de dintii implicati.
Miscarile mandibulei sunt variate si influentate de anumite grupe
musculare. Astfel, maseterul, fasciculele anterioare si mijlocii ale
temporalului precum si pterigoidianul intern colaboreaza avand ca rezultat
ridicarea mandibulei. Coborarea mandibulei ce succede ridicarea acesteia
este realizata de activitatea musculara
a digastricului, milohioidianului si geniohioidianului. De asemenea, in
masticatie mandibula exercita si miscari de rotatie, retropulsie si lateralitate in
cea mai mare masura prin intermediul muschilor pterigoidieni.
Succesiunea de miscari ale mandibulei implica mecanismul masticatiei,
reglat pe cale nervoasa, masticatia devenind astfel un act motor partial reflex
prin participarea fibrelor nervoase din trigemen, glosofaringian si in mai mica
masura, hipoglos. Reflexul miotactic masticator, de ridicare a mandibulei
este numit si trigeminal, fiind coordonat de nucleul masticator din puntea
trunchiului cerebral prin intermediul impulsurilor conduse de nervul
mandibular, ram din nervul trigemen, in urma contractiei muschilor implicati in
ridicarea mandibulei. In acest moment, masticatia continua cu reflexul de
coborare a mandibulei, declansat de excitarea receptorilor din cavitatea
orala prin compresiunea alimentelor. Stimularea dintilor si gingiilor, precum si
a palatului dur este urmata de coborârea mandibulei prin contracția mușchilor
coboratori, controlati de nucleul masticator din punte cu ajutorul impulsurilor
nervoase conduse de nervul mandibular.
La taurine, datorită conformației anatomice a maxilarelor (mandibula
este mai îngustă decât maximă superior) și articulațiilor temporo-mandibulare,
predomină mișcări de lateralitate, furajele fiind triturate între molari a căror
suprafață este mare.
La rumegătoare, masticația este sumară și rapidă, dar după
regurgitarea bolului mericic din timpul rumegării, remasticația se prelungește.
La taurine păscutul durează 5-10 ore pe zi, timp în care acestea efectuează
cca 15000 mișcări de masticație la care se adaugă, cca 25000 de mișcări de
remasticație în cursul perioadelor de rumegare.

Figura 80. Mușchii masticatori

— 47 —
 La cal mișcările de masticațic sunt efectuate în plan vertical. Durata
masticației unui kilogram de fân cste de 30-40 de minute și necesită cca 3000-
3500 mișcari de masticațic.
La porc și la carnivore mandibula cxecută mișcări principale în plan
vertical. La câine masticația este scurtă și sumară, iar la pisică masticația
este foarte amănunțit și prelungită.

Figura 81. Dentiția la Rottweiler

Figura 82. Dentiția la Rottweiler

Figura 83. Dentiția la Rottweiler

Figura 84. Dentiția la câini

5.1.3. DEGLUTIȚIA

Prin actul deglutiției, bolul alimentar este transportat din gură prin
faringe și prin esofag, ajungând astfel în stomac. Deglutiția se desfășoară în
trei timpi succesivi (bucal, faringian și esofagian) coordonați prin mecanism
nervos reflex. Reflexul este inițiat de contactul alimentelor cu zonă reflexogenă
oro-faringiană (receptorii mecanici din palatul moale, baza limbii și faringe) și
finalizat prin stimularea mecanică a esofagului de către bolul alimentar sau
lichidele pătrunse în lumenul acestuia. De la receptorii acestor zone, excitația
se propagă pe calea aferentă (fibrele motorii din hipoglos, trigemen, facial,
glosofaringian și vag), excitația ajunge la mușchii ce participă la efectuarea
deglutiției prin contracții coordonate secvențial. Centri nervoși ai deglutiției

— 48 —
prezintă conexiuni cu centri nervoși ai respirației, suptului și ai mușchilor
laringieni implicați în producerea semnalelor vocale.
Timpul bucal asigurătrecerea bolului alimentar și lichidelor din cavitatea
bucală în faringe. Acest timp inițiază deglutiția și poate fi controlat în mod
voluntar până în momentul când bolul se află la limita intrării în faringe.
Secvențele timpului bucal sunt: plasarea bolului pe partea dorsală a limbii,
sprijinirea vârfului acesteia pe bolta palatină urmată apoi de retragerea și
ridicarea bazei limbii și împingerea spre faringe a bolului alimentar.
Timpul faringian constă în deplasarea bolului alimentar și
lichidelor din faringe spre esofag. Acest timp este foarte scurt (aproximativ 1
secundă) și poate fi identificat la inspecție prin observarea ușoarei deplasări a
regiunii laringiene în cursul deglutiției. Deplasarea bolului prin faringe spre
esofag se realizează, în esență, prin contracțiile rapide și strict coordonate ale
mușchilor faringieni care scurtează și ridică faringele forțând propulsarea
bolului spre esofag. Concomitent se mai produc: închiderea comunicării
faringelui cu căile nazale (prin orizontalizarea palatului moale) și cu orificiul
laringian (prin ridicarea și plasarea acestuia la “adăpostul” epiglotei și rădăcinii
limbii), deschiderea de foarte scurtă durată a comunicării cu trompele
Eustachio și menținerea apneii până la pătrunderea bolului în esofag.
Timpul esofagian cuprinde procesele funcționale care asigură
propulsarea alimentelor și lichidelor prin esofag până în stomac. Consecutiv
timpului faringian, bolul alimentar este angajat prin sfincterul esofagian
anterior, care se relaxează reflex în cursul timpului faringian. După închiderea
sfincterului esofagian anterior se produc în mod reflex contracții coordonate
ale musculaturii circulare (interne) și longitudinale (externe) din pereții
esofagului. Aceste contracții sunt responsabile de producerea undelor de tip
peristaltic care deplasează bolul alimentar de-a lungul esofagului, în sens
cardio-caudal. Contracția peristaltică constă într-o zonă de contracție inelară
(circulară) aflată în spatele bolului alimentar, asociată și precedată de o zonă
de distensie lumenală esofagiană, care se deplasează de-a lungul esofagului,
propulsând bolul în același sens.
În absența deglutiției, corpul esofagului are pereții relaxați și lumenul
virtual, iar sfincterul esofagian anterior (striat) și cel posterior (neted) sunt
contractate și complet închise. Această stare funcțională este deosebit de
importantă pentru protecția mucoasei esofagiene față de aciditatea chimului
gastric și pentru protecția căilor respiratorii față de eventualitatea aspirării de
conținut gastric ajuns în esofag.

Figura 85.
5.2. SALIVA

— 49 —
 Saliva totală reprezintă amestecul realizat în cavitatea bucală a
salivelor parțiale. Acestea sunt produse în mod independent de fiecare glandă
din cele trei perechi de glande salivare anexate cavității bucale ( glande
parotide, mandibulare și sublinguale) care își drenează produsul în cavitatea
bucală prin canale independente ( Stenon, Wharton și respectiv Rivinius). O
cantitate mică de salivă este produsă de glandele salivare accesorii dispersate
în epiteliul mucoasei bucale, în special în zonele palatină, labială și a obrajilor,
numite și glande parietale.
Producerea salivei este rezultatul proceselor de secreție acinară
și a celor de reabsorbție și secreție tubulară din fiecare salivon. Salivonul este
unitatea funcțională a glandelor salivare formată din acinii salivari care
converg pe același conduct intercalar. El prezintă o organizare funcțională
asemănătoare nefronului. Acinul salivar este format din două categorii de
celule: seroase și mucoase. Acestea sunt distribuite diferit în glandele
salivare: glandele parotide conțin exclusiv acini cu celule seroase ( produc
saliva de diluție) mandibularele conțin ambele categorii de celule în proporție
aproape egale, iar în sublinguale predomină celulele mucoase ( salive de
deglutiție). Ambele tipuri de celule acinare își elimină produsul de secreție în
lumenul acinului prin exocitoză.
Compoziția salivei este complexă;
99,4% apă și 0,6% substanță uscată,
din care 0,2% substanțe anorganice
și 0,4% substanțe organice.
Cantitatea de salivă totală secretată
în 24 ore este dependentă de specie
( calul- 40 l salivă, vaca – 50-60), oaia 6-16l)
și de gradul de hidratare a furajelor.
Alimentele deshidratate stimulează mai intens
secreția salivară, comparativ cu cele
suculente.

Figura 86. Saliva

Reglarea secreției salivare se realizează numai prin mecanism nervos

bazat pe reflexe înnăscute și reflexe condiționate. În mod natural, există o
secreție salivară bazală( minimă, de fond sau permanentă) care menține
umiditatea mucoasei bucale și o secreție salivară stimulată prin reflexe
necondiționate și/sau condiționate.
Rolurile salivei sunt consecința acțiunilor specifice ale componentelor sale,
motiv pentru care aceste roluri nu se regăsesc în egală măsură la toate
speciile de animale domestice. Astfel, saliva participă la procesele digestiei
bucale, asigurând înmuierea alimentelor în cursul masticației. Ea mai participă
și la menținerea igienei cavității bucale, asigurând îndepărtarea resturilor
alimentare, precum și distrugerea unor specii microbiene prin lizozim. Saliva
îndeplinește indirect și un rol anticarie.

— 50 —
5.3 RUMEGAREA ȘI ERUCTAȚIA

Rumegătoarele sunt animale erbivore, care se hrănesc cu mari cantități

de nutrețuri vegeale, fapt reflectat în particularitățile structurale și funcționale
ale aparatului digestiv, evidente în special în digestia gastrică. Nutrețurile
celulozice sunt ingerate după o sumară masticație si apoi depozitate într-un
compartiment al stomacului (rumen); ulterior sunt readuse în gură, masticate
amănunțit și apoi reînghițite.
Rumegarea este o succesiusiune complexă de acte reflexe ce constau
în esență în remasticarea ingestiei, desfășurându-se doar în perioadele de
odihnă. Actul inițial este regurgitarea, care constă în reducerea bolului furajer
în cavitatea bucală.
Durata rumegării depinde de calitatea furajelor ingerate fiind aproape
absentă în cazul ingestiei de furaje bogate în amidon (concentrate) și de
aproape 10 ore/zi în cazul ingestiei de furaje bogate în celuloză (fibroase).
Mișcările de masticație la ovine sunt de 50-60 per minut, iar 50-90 la bovine.

Figura 87. Rumegarea la caprine Figura 88. Rumegarea la vaci

Eructația reprezintă procesul fiziologic prin care se realizează

eliminarea intermitentă a gazelor ruminale prin esofag, faringe și gură. Doar o
mică parte din gaze sunt absorbite în sânge și eliminate prin pulmoni. Acest
act se produce în mod
reflex, în urma excitației
exercitate de gazele
sub presiune asupra
părții posterioare a sacului
dorsal al

— 51 —
rumenului. Știați că: - Ovinele, timp de oră, eructează (râgâie) doar de 10 ori,
pe când bovinele – 18 ori.

Figura 89.
CAPITOLUL 6. EXCREȚIA

Funcția de excreție cuprinde totalitatea proceselor funcționale prin care

sunt eliminate din organism substanțele străine, toxice și cele neutilizabile
provenite din metabolism. Această funcție se desfășoară pe baza integralității
organismului ( considerat sistem biologic) și este îndeplinită prin participarea
inegală, dar corelată, a mai multor aparate: aparatul urinar, pielea, aparatul
respirator și aparatul digestiv.

6.1 EXCREȚIA RENALĂ

Funcția majoră a rinichilor este formarea urinei, produs biologic
prin care rinichii participă atât la funcția de excreție a organismului, cât și la
reglarea volumului, compoziției și pH-ului mediului intern. Prin funcția lor
edocrină, rinichii (organe-sediu ale secreției eritropoietinei, reninei și anumitor
kinine, biogene și prostaglandine) participă la reglarea hematopoiezei și
tensiunii arteriale.

6.1.1. COMPONENTELE NEFRONULUI

Unitatea morfo-funcțională a rinichilor este nefronul, iar funcția renală globală
este rezultanta activității întregii populații de nefroni funcționali din cei doi
rinichi. Un nefron este constituit dintr-un corpuscul renal (reprezentat de
glomerulul renal și capsula Bowman) și tubul urinifer aferent respectivului
corpuscul (Figura 90).

— 52 —
Figura 90. Structura unui nefron

Glomerul renal este reprezentat de o rețea

globuloasă (ghem) de capilare sanguine fenestrate
înglobate în capsula Bowman, structură cu pereți
dubli ( foițele externă și internă) între care se află
spațiul urinar(camera urinară Bowman). Acest
spațiu se continuă cu lumenul tubului urinar
proximal( Figura 91.).

Figura 91.Diagrama simplificată a nefronului

Capilarele glomerulului renal reprezintă o rețea

arterială admirabilă interpusă între o arteriolă
aferentă și alta eferentă. Între capilarele acestei
rețele se află țesut conjuctiv denumit țesut
mesangial.Celulele mesangiale reprezintă suportul
fizic pentru ansele capilare și totodată, datorită abundenței lor în miofilamente
contractile, răspund prin contracție la anumiți stimuli (angiotensina II, ADH),
micșorând astfel calibrul capilarelor glomerulare și, implicit, suprafața de
ultrafiltrare glomerulară.
Foița internă (viscerală) a capsulei Bowman este formată din celulele epiteliale
speciale numite podocite care emit numeroase prelungiri mari (procese
majore) dispuse pe suprafața externă a capilarelor. Pe aceste prelungiri se
găsesc pedicelele (procesele minore) care se interdigitează cu cele vecine și
aderă intim la membrana bazală a capilarelor fenestrate (Figura 92).

— 53 —
Figura 92. Aspectul electromicroscopic al barierei de filtrare în glomerulul renal
de șobolan

Glomerul renal conține receptori pentru anumiți hormoni ( parathormon) și

unele substanțe vasodilatatoare (prostacicline, acetilcolină, histamină etc).
Tubul urinifer care intră în alcătuirea nefronului începe la
nivelul polului urinar al capsulei Bowman și se termină la canalul colector
Bellini. El este divizat în mod tradițional în următoarele segmente morfo-
funcționale: tubul proximal cu o porțiune contortă și o alta dreaptă, ansa Henle
și tubul distal cu porțiunile sale dreaptă și contortă.
Tubul proximal este partea cea mai lungă a porțiunii tubulare
a nefronului și are o structură optimă pentru procesele de reabsorbție și
secreție. El deține celule epiteliale cu marginea în perie, microvilii acestora
mărind de peste 20 ori suprafața de contact a epiteliului cu lichidul din lumenul
tubului.

— 54 —
 Ansa Henle prezintă patru segmente: descendent gros
( funcțional, este pars recta a tubului proximal), descendent subțire, ascendent
subțire și ascendent gros ( considerat funcțional ca pars recta a tubului distal ).
Epiteliul segmentului descendent gros este asemănător celui din tubul contort
proximal, dar în segmentul subțire, ramurile descendentă și cea ascendentă,
celulele nu mai au margine în perie, sunt aplatizate și prezintă o activitate
metabolică redusă (mitocondrii puține). O astfel de organizare morfo-
funcțională poate asigura doar procese de difuziune ( transport pasiv). Epiteliul
segmentului ascendent gros este format din celule care, deși nu prezintă
„margine în perie”, dețin totuși numeroase mitocondrii. O astfel de organizare
este specifică pentru asigurarea transportului activ al electroliților din filtratul
urinar, celulele respective reacționând la aldosteron ( reabsorbția sodiului) și
parathormon ( reabsorbția calciului).
Tubul contort distal prezintă partea finală a tubului urinifer
cuprinsă între zona macula densa și ( cu excepția iepurelui) un segment
de„ legătură” ( tubul conector) care conectează nefronul la tubii Bellini.
Epiteliul tubului contort distal prezintă celulele înaște cu numeroase
mitocondrii, organizare optimă pentru transportul activ al electroliților și apei.
Canalul colector ( tubul Bellini), deși nu face parte din structura nefronului, el
este totuși implicat funcțional și în formarea urinei fiind unul dintre sediile
reabsorbției active a apei ( prin celulele intercalate controlate de ADH) și al
controlului balanței acido-bazice.

6.2 MICȚIUNEA

Acest act fiziologic constă în evacuarea urinei din vezica urinară,

prin uretră, la exteriorul organismului. La animalul sănătos, micțiunea se
derulează ca un proces funcțional mixt, având o componentă neuro-reflexă și
una de control nervos voluntar.
Cu toate că între gradul de umplere a vezicii și presiunea
intravezicală nu este o relație lineară, totuși când presiunea intravezicală
depășește o valoare prag ( 25 cm H2O la pisică și 30 cm H2O la câine) apare
senzația de iminență de urinare. Ea este generată de impulsurile aferente
recepționate atât de centri nervoși reflecși, medulari, cât și de centri nervoși
encefalici prin care, în funcție de împrejurări, se amână (inhibă) sau se
declanșează ( facilitează) micțiunea. La nou-născut, micțiunea este controlată
doar prin reflex medular declanșat de depășirea pragului presional
intravezical. Pe măsura „maturării” conexiunilor dintre centri nervoși medulari
și cei encefalici, micțiunea devine și la animalul tânăr un act reflex modulat de
efectul facilitator sau inhibitor al centrilor nervoși encefalici ( apare
componenta voluntară a mecanismului micțiunii). Ca mecanism, micțiunea
constă în relaxarea sfincterelor extern și intern al vezicii, concomitent cu
contracția detrusorului vezical și contracția moderată a mușchilor abdominali.
În mod obișnuit, micțiunea odată inițiată se continuă până la golirea completă
a vezicii, datorită inhibării reflexe a sfincterelor extern și intern prin stimularea
receptorilor uretrali de către fluxul de urină.
Inhibarea voluntatră a micțiunii ( ușor de observat în cazul
animalelor de apartament) este posibilă până la anumite presiuni intravezicale
maxime, valori peste care se produce micțiunea în mod spontan și involuntar,
numai prin reflexe medulare. Leziuni ale măduvei spinării lombo-sacrale sunt

— 55 —
urmate de dispariția controlului reflex al micțiunii, urina fiind eliminată prin
„prea plin”, picătură cu picătură, în mod permanent.

6.3. PARTICULARITĂȚILE ELIMINĂRII URINEI LA ANIMALELE

DOMESTICE ( ASPECTE PRACTICE ȘI DE COMPORTAMENT)
La cabaline, în cursul micțiunii, eliminarea urinei se
realizează în jet continuu la ambele sexe, însă datortiă diametrului diferit al
uretrei ( mai mare la iapă), debitul jetului este mai mare la iapă, dar presiunea
lui este mai mică decât la mascul.
În timpul micțiunii, cabalinele adoptă o poziție specifică, cu
membrele posterioare îndepărtate și în extensie( campare). La mascul, centrul
de greutate este ușor avansat pe membrele anterioare, coada ușor ridicată și
penisul exteriorizat din prepuț, dar neerectil. La iapă, după urinare, se observă
câteva prezentări spasmotice ale clitorisului asemănătoare celor din timpul
fazei de estru. Cabalinele din ambele sexe pot defeca și în timpul mersului,
dar micțiunea o pot realiza numai în stațiune și în poziție patrupedă și cu
participarea evidentă a musculaturii abdominale ( inclusiv a diafragmei). În
această situație trebuie să se acorde animalelor pauze periodice pentru
efectuarea micțiunii. Astfel, apar stări de retenție urinară consecutiv „căderii” în
cavitatea abdominală a vezicii abdominale destinse prin acumulare de urină și
plasarea ci sub nivelul uretrei, ceea ce face dificilă eliminarea urinei.
La taurine, masculul poate urina și în mers. Jetul de urină
este continuu, de presiune modestă și proiectat pe sol sub forma unor curbe în
zig-zag. Vaca urinează de obicei în poziție patrupedă și în stațiune, cu
membrele posterioare ușor flexate și în adducție, coada ridicată și coloana
vertebrală arcuită ( cifozare).
La porc, câine și motan, eliminarea urinei se face în jeturi
scurte și repetate frecvent, iar la femelele acestor specii se face în jet
continuu. La câine, proiectarea jeturilor de urină este însoțită de ridicarea
unuia dintre membrele posterioare. La animale, facilitarea micțiunii este
asociată cu olfacția, recepționarea olfactivă a feromonilor din urina depusă
anterior în locurile predilecte stimulând micțiunea. Emoțiile puternice pot
declanșa micțiunea involuntar ( ovinele în caz de spaimă, iar la animalele mici
bucuria sau chiar joaca). La iapă, în faza de estru se observp emisiuni
spontane, scurte și repetate de urină.
La păsări, eliminarea urinei din fiecare rinichi se realizează
printr-un ureter independent care conduce urina în porțiunea mijlocie
( urodeum) a cloacei.

6.4 CARACTERISTICILE GENERALE ALE URINEI LA MAMIFERE

ȘI PĂSĂRI
Compoziția urinei este dependentă de compoziția plasmei
sanguine și a lichidului intercelular. Substanțele din lichidul interstițial se
regăsesc în urină în cantități variabile în funcție de particularitățile metabolice
și specificul alimentației fiecărei specii. Compoziția urinei diferă mult față de
cea a plasmei sanguine, urina neconținând glucoză și proteine. La un litru de

— 56 —
urină, apa reprezintă 950ml, iar diferența este reprezentată de substanțele
anorganice și organice.

Tabelul 11. Concentrația procentuală a substanțelor în sânge și urină

(Kemeny A., 1974)
Concentrația% în Concentrația% în Concentrația în
Substanța
plasmă urină rinichi
Apă 90-93 95 -
Glucoză 0,1 0 -
Sodiu 0,3 0,35 -
Clor 0,37 0,6 2
Uree 0,03 2 60
Acid uric 0,004 0,05 12
Creatinină 0,001 0,075 75
Potasiu 0,02 0,15 7
Amoniu 0,001 0,04 40
Calciu 0,008 0,015 2
Magneziu 0,0025 0,006 2
Fosfați (PO4)3- 0,009 0,15 10
Sulfați (SO4)2- 0,002 0,18 90

Substanțele anorganice se găsesc în special ca săruri: cloruri ( 2,5-22,7 g/l la

cal), carbonați ( în special de calciu, la rumegătoare), sulfați și fosfați
monobazici și dibazici ( de Na si K), oxalați, urați și săruri mixte ( de exemplu,
fosfat amoniaco-magnezian.

Substanțele organice sunt reprezentate de uree ( 75-150 g/24ore la cal și 2,5-

3,6 g/24ore la câine), acid uric ( numai la câinele Dalmațian, primate și păsări),
creatinină ( 1,94 g/l la cal, 1,12 la bou, 1,44 la oaie, 1,49 la porc), alantoină,
acid hipuric ( 60-160 g/24 ore la cal, 150 la bou, 30 la oaie și 0,2 la câine),
acizi aminați, produși neazotați ( indican, indoxil, scatoxil), pigmenți (urobiline),
vitamine hidrosolubile ( vitaminele B și C), hormoni și produși de degradare ai
acestora ( estrogeni, androgeni, 17-cetosteroizi etc.), enzime ( amilază,
pepsină, lipază, tripsină etc.), mucus, celule epiteliale descuamate și leucocite.
La păsări, compoziția urinei ureterale( postrenale) se poate modifica după ce
ea ajunge în tubul digestiv ( colon și chiar cecumuri), prin flux retrograd produs
de mișcările antiperistaltice ale colonului. Deși cloaca sse pare că este
impermeabilă pentru apă, colonul și cecumurile reabsorb intens apa, inclusiv
pe cea din urina aspirată la nivelul lor. Urina păsărilor conșine o cantitate
apreciabilă de mucus în care sunt înglobate precipitate de acid uric. Secreția
de mucus la păsări se consideră că are același rol biologic cu cel de la
cabaline ( transportul, în soluție, a precipitatelor din urină).
Consistența urinei este apoasă cu excepția calului la care, din
cauza mucusului secretat de glandele bazinetului renal și părții superioare a
ureterelor, urina este mai consistentă.

— 57 —
 Culoarea urinei este, de obicei, gălbuie, datorită derivaților
bilirubinei care după excretarea în lumenul intestinal au fost reabsorbiți prin
circulația portală și apoi au trecut din ficat în circulația sistemică fiind excretați
prin filtrare glomerulară.La păsări, urina neamestecată cu fecalele, are o
culoare alb-gălbuie, însă datortită precipitării uraților și eliminării urinei
împreună ( în amestec) cu fecalele, masa fecalelor prezintă strii albicioase sau
alb-gălbui.
Mirosul urinei este caracteristic fiecărei specii. El este
dependent de particularitățile metabolice ale speciei ( prezența amoniacului),
dar poate fi influențat și de specificul alimentației ( prezența unor substanțe
aromatice).
Reacția (ph-ul) urinei este puternic influențată de alimentație,
erbivorele având o urină alcalină, iar carnivorele una acidă.
Volumul și greutatea specifică a urinei la mamiferele și
păsările domestice variază după specie, felul hranei, consumul zilnic de apă,
temperatura mediului ambiant și starea de sănătate a animalului.

Tabelul 12. Volumul urinei și greutatea specifică a acesteia la unele

specii de mamifere și păsări

Specificare Volumul Volumul (l/animal/zi) Greutatea specifică

( media și limitele de
Media și limitele variație)
variație)

Cal 3-18 8 (6-10) 1,040 (1,025-1,060)

Vacă 17-45 15 (60-24) 1,032 (1,030-1,045)

Oaie 10-40 1,5 (1-3) 1,030 (1,015-1,045)

Capră 10-40 1,5 (1-3) 1,030(1,015-1,045)

Porc 5-30 4 (2-6) 1,012 (1,010-1,050)

Câine 20-100 1 (0,5-1,5) 1,025 (1,010-1,050)

Pisică 10-20 0,1 (0,007-0,2) 1,030 (1,020-1,040)

Iepure - 0,07(0,04-0,1) -

Găină 48 0,21 -

Curcă 79,2 -,55 -

Rață 180 0,54 -

6.5 PRODUSELE EPIDERMOIDE

— 58 —
 Aceste produse sunt reprezentate de descuamările straturilor
superficiale, de porțiunile desprinse prin eroziune funcțională din copite,
unghii, coarne, precum și de firele de păr desprinse în mod natural. La păsări,
produsele epidermoide sunt reprezentate de penele desprinse în mod natural,
de porțiuni din cioc, gheare, pinteni și de solzii cutanați descuamați.
Datorită conținutului lor ridicat în sulf, aceste produse
reprezintă o modalitate a organismului de eliminare ( excretare) a acestuia și a
combinațiilor sale.

CAPITOLUL 7. BAZELE FIZIOLOGICE ALE PRODUCȚIEI

ANIMALELOR DOMESTICE

7.1 FUNCȚIILE ORGANELOR ACCESORII ALE APARATULUI

REPRODUCĂTOR MASCUL

Structurile exocrine testiculare ( tubii seminiferi contorți, tubii

drepți și rețeaua testiculară ) se continuă nemijlocit cu sistemul de conducte
extratesticulare ( canalele eferente, epididimul, canalul deferent cu ampula sa,
canalul ejaculator și uretra), conducte cu rol în transportul și eliminarea
spermatozoizilor. În cursul ejaculării, glandele sexuale accesorii ( veziculele
seminale, prostata și glandele bulbouretrale) își descarcă secrețiile în anumite
zone ale conductelor extratesticulare. Aceste secreții reprezintă plasma
seminală care, împreună cu spermatozoizii, participă la formarea spermei sau
materialului seminal. Dimensiunile și topografia acestor glande, precum și
volumul secreției lor, variază considerabil în funcție de specie ( tabelul 13).

Tabelul 13. Glandele sexuale anexe, structura penisului și particularități

ale ejaculării la masculii speciilor de animale domestice

— 59 —
 Momentul
Specificar Glande inițierii Locul de
Vezicule Tipul de
e Prostata bulbo- ejaculării depunere
seminale penis
(mascul) uretrale după a spermei
intromisiune

Musculo- 10-15
Armăsar + + + Uter
cavernos secunde

1-2
Taur + + + Fibroelastic Vagin
secunde

10-20
Vier + + + Fibroelastic Uter
minute

1-2
Berbec + + + Fibroelastic Vagin
secunde

Osteo-
30-40
Câine - + - musculo- Vagin
minute
cavernos

Osteo-
1-5
Cotoi - + + musculo- Vagin
secunde
cavernos

Rolul biologic al plasmei seminale este asigurarea hrănirii

spermatozoizilor și realizarea echilibrului ionic necesar supraviețuirii acestora.
Secreția veziculelor seminale asigurp cantități mari de
fructoză( principala sursă energetică pentru spermatozoizii de taur, berbec,
țap și iepuroi), sorbitol și inozitol ( secretat în cantități mari la vier și în cantități
reduse la taur, berbec și armăsar). Inozitolul reprezintă tot o sursă energetică
pentru spermatozoizi prin posibila lui conversie în fructoză.
Acidul ascorbic și ergotioneina, substanțe cu rol de protecție
a spermatozoizilor contra agenților oxidanți, sunt secretate în cantități mai mari
în veziculele seminale la vier și armăsar. La aceste specii, deși volumul
spermei este mai mare, spermatozoizii sunt mai vulnerabili la efectele
agenților oxidanți, datorită concentrației reduse a glucidelor hidrolizabile
protectoare existente în plasma seminală.
Secreția prostatei conține cantități mari de prostaglandine din
seriile E și F, substanțe care induc contracțiile miometrului ce au ca efect
deplasarea spermei de la locul depunerii ei în cursul montei ( vagin, cervix sau
uter), către coarnele uterine ( tabelul 13). În secreția prostatei s-au mai
evidențiat fructoză, acid citric, colesterol, lecitină, protine, fosfatază alcalină și
acidă și cantități remarcabile de zinc. Spermina, substanță azotată prezentă în
secreția prostatei la bărbat, nu a fost identificată la animalele de fermă. La
acestea este însă prezentă antiaglutinina, proteină care previne aglutinarea
cap la cap a spermatozoizilor.

— 60 —
 Secreția glandelor bulbo-uretrale „spală” uretra înainte de
ejaculare, îndepărtând eventualele urme de urină.
Secreția fiecărei glande anexă este dependentă de prezența
testosteronului, castrarea abolind procesul de secreție, iar administrarea
testosteronului la animalul castrat menține secreția acestor glande anexe.

Figura 93. Apartul genital la armăsar Figura 94. Apartul genital la taur

Figura 95. Apartul genital la câine

— 61 —
Figura 96. Apartul genital la iepuroi

Figura 97. Apartul genital la armăsar

Structurile erectile ale aparatului
reproducător mascul asigură creșterea
turgescenței și volumul penisului, precum și
orientarea (poziționarea) lui corespunzătoare
intromisiunii și efectuării actului copulator.
Erecția se realizează prin creșterea afluxului
sanguin în corpul cavernos și în cel spongios, precum și prin reducerea
concomitentă a debitului venos( de întoarcere), prin compresarea venelor
dorsale peniene, provocată de creșterea tonusului mușchilor ischio-cavernoși
și mușchiului bulbo-spongios ( impar). Aceste procese sunt esențiale pentru
erecția ( inclusiv extensia) penisului la armăsar, câine și cotoi, specii la care
corpul cavernos este de tip musculo-cavernos ( vezi tabelul 13). La taur,
berbec, țap și vier, specii cu corp cavernos de tip fibroelastic, a cărui
consistență este fermă atât în stare de repaus, cât și în stare de erecție,
extensia penisului în timpul erecției se realizează preponderent prin relaxarea
reflexă a mușchilor netezi retractori ai penisului și „relaxarea” consecutivă a
flexiunii penisului.
Structurile erectile împreună cu o parte din conductele
genitale extratesticulare ( epididim, canal deferent, canal ejaculator și uretră)
participă la procesul de ejaculare sau de expulzare a spermei prin orificiul
uretral. La taur și berbec, spermatozoizii sunt amestecați cu secrețiile
glandelor anexe în uretră, instantaneu, în cursul ejaculării. La armăsar, vier și
câine, spermatozoizii sunt amestecați secvențial cu secrețiile glandelor anexe,
sperma fiind la început săracă în spermatozoizi, apoi bogată și, în final, din
nou săracă în spermatozoizi.

7.2 SPERMA
Sperma, sau materialul seminal, conține 90%apă, 8%
substanțe organice și 2% substanțe minerale, compoziție ce reprezintă
rezultanta amestecului spermatozoizilor cu secrețiile organelor anexe ale
aparatului reproducător. Volumul ejaculatului și concentrația lui în

— 62 —
 spermatozoizi și în alte componente sunt menționate pentru fiecare specie de
animale de fermă în tabelele 14 și 15.

Tabelul 14. Compoziția spermei la speciile de animale domestice

Volumul Numărul de
Specificare spermatozoizi pe Apă Na+ Ca2+ Fructoza Sorbitol
Ejaculat ml spermă pH
(mascul) (%) (mEg/l) mEg/l) (Mg%) (mg%)
(ml) (109)

Taur 6-8 1-18 6,0 90 100 22 530 75

Berbec 0,8-1,2 2-3 6,9 85 83 5,5 250 72

Vier 150-200 0,2-0,3 7,5 95 282 2,2 13 12

Armăsar 60-100 0,1-0,15 7,4 98 30,4 9 2 40

Cotoi 0,05 0,01 - - - - - -

Câine 5 1,8 - - - - - -

Țap 1 2,4 - - - - - -

Tabelul 15. Spermatograma la taur, berbec, armăsar și vier

Substante componente mg/100ml

Specificare TAUR BERBEC ARMĂSAR VIER

Apă (ml) 90 85 98 95

CO2 16 16 24 50

Sodiu 260 110 70 660

Potasiu 170 74 60 260

Magneziu 12 2 3 11

Clor 180 86 270 330

Fosfor total 82 335 19 66

Fosfor anorganic 9 12 17 2

Fosfolipide 9 29 - 6

Azot total 755 875 165 615

Azot rezidual 48 58 55 22

— 63 —
Amoniac 2 2 1 1

Uree 4 44 3 5

Acid uric 6 6 - 3

Creatinină 12 - 4 -

Glicerofosforilcolină 350 1650 40-120 110-240

Fructoză 500 500 2 12

Acid citric 720 140 50 140

Acid lactic 30 40 15 30

Inozitol total 60 40 600-750 -

Acid ascorbic 6 5 - -

Fosfatază acidă 45-117 - 0-1,33 0-152

Fosfatază alcalină 66-109 - 80-420 23-312

Amilază + - - -

Colinesterază - _++ -- ++

Citocrom _+ + - _+

Citocrom glicuronidază +++ ++ + -

Hialuronidază +++ - - ++

Nucleotidază +++ + - urme

Figura 98. Container transport

— 64 —
 Figura 99. Analiza spermei la
aparat SQA

Figura 100. Conteiner depozitare spermă taur

7.3 CICLUL SEXUAL

Ciclul sexual reprezintă complexul modificărilor morfo-
fiziologice ale aparatului reproducător femel produse într-o anumitp
succesiune și repetate ciclic la perioade caracteristice fiecărei specii, începând
cu pubertatea și sfârșind cu climacteriumul.
Deși ritmicitatea ciclurilor sexuale este controlată genetic,
durata fazelor acestuia poate fi influențată și de alți factori, precum vârsta
femelei și starea ei de întreținere. Ciclul sexual cuprinde patru faze distincte:
proestrus, estrus, metestrus și diestrus. La femelele anumitor specii poate
să apară perioada de inactivitate sexuală denumită anestrus.
7.3.1 PROESTRUS
Această fază este indusă de intensificarea secreției
hormonilor gonadotropi hipofizari, ca urmare a semnalului hipotalamic emis

— 65 —
prin intermediul honadoliberinelor sintetizate la nivelul nucleilor hipotalamici.
În această fază predomină secreția de FSH, care determină dezvoltarea
foliculilor ovarieni. La cățea, vulva se tumefiază și produce o secreție
abundentă de mucus clar, în care se găsesc eritrocite în număr mare. Femela,
începând cu aceastp fază a ciclului sexual, secretă feromoni, prin care atrage
masculii, deși încă nu acceptă monta.
Proestrul are o durată diferită în funcție de specie. La iapă 3-
8zile; la vacă 3-4zile; la oaie 3zile; la scroafă 3zile, iar la cățea 4-7zile.
7.3.2 ESTRUS
În această fază secreției hipofizare de FSH i se asociază secreția de
LH, determinând maturarea unui singur folicul ovarian la femelele unitocice,
sau a mai multor foliculi la femelele politocice. Secreția estrogenilor se
intensifică și atinge nivelul maxim, determinând modificări morfologice și
comportamentale specifice femelei în călduri. În finalul perioadei de estrus, are
loc ovulația sau dehiscența foliculară. În finalul perioadei de estrus ( la unele
specii, chiar imediat după terminarea acesteia), are loc ovulația, sau
dehiscența foliculară. Dehiscența foliculară constă în desprinderea ovulului
(înconjurat de un grup de celule foliculare) din structura ovarului și captarea
acestuia în fimbriile trompelor uterine. Acest proces este precedat de
schimbarea raportului concentrațiilor sanguine ale FSH și LH, ultimul crescând
brusc cu 24 ore înaintea momentului ovulației. Această creștere bruscă a LH
determină finalizarea maturării foliculare, ovulația, și ulterior, inițierea
luteinizării celulelor foliculare rămase pe ovar din foliculul dehiscent.
Ovulația este spontană la majoritatea speciilor domestice, cu
excepția pisicii și a iepuroaicei, la care acest proces este provocat de actul
copulator. Femelele cu ovulație provocată, care nu au fost montate, intră într-o
fază de interestru, atunci când sezonul de montă nu este încheiat. Această
fază se manifestă printr-un nivel scăzut al estrogenilor, regresia foliculilor
maturi care nu au suferit dehiscența și inițierea foliculogenezei unei alte serii
de foliculi în vederea pregătirii următorului estrus. La finalele sezonului de
montă, aceste femele, dacă nu sunt montate, intră în anestrus.
Durata estrusului este de 2-10 zile la iapă, 12-36ore la vacp,
1-2zile la oaie, 2-3 zile la scroafă și 8-14zile la cățea.
7.3.3. METESTRUS
Procesele caracteristice acestei perioade a ciclului sexual
sunt formarea corpului galben (progestativ sau gestativ), precum și pregătirea
endometrului pentru asigurarea nidației.
În această fază a ciclului sexual, secreția hipofizară de FSH încetează,
în timp ce secrețua de LH continuă în cantitate mare. Această situație
determină luteinizarea completă a structurilor foliculare rămase atașate la ovar
în urma dehiscenței foliculare. Astfel, apare și apoi se dezvoltă corpul galben,
glandă endocrină răspunzătoare de secreția progesteronului. La formarea
corpului galben,contribuie, de asemenea, prolactina. Celulele tecale rămase în
urma dehiscenței foliculare și înglobate în masa corpului galben secretă și
mici cantități de estrogeni.
În funcție de realizarea sau nerealizarea fecundației, corpul galben
poate fi încadrat în două categorii: progestativ și gestativ.
Corpul galben progestativ are o perioadă scurtă de existență,
cu o fază ascendentă de proliferare și una de activitate maximă ( faza de
fluorescență). După o scurtă activitate, de 16-17 zile la vacă și 12 zile la oaie,

— 66 —
corpul galben progestativ intră în regresie, iar activitatea sa endocrină scade
treptat până la încetare.
Corpul galben gestativ persistă pe toată perioada gestației,
liza acestuia având loc cu câteva zile înaintea parturiției. Aceste este
principalul producător de progesteron în prima jumătate a gestației.
Durata metestrului este 2-8 zile la iapă, 8 zile la vacă, 8 zile la
oaie, 7 zile la scoafă și 1-2luni la cățea .
7.3.4 DIESTRUS
În cazul nerealizării fecundației, intervine cea de a patra fază
a ciclului sexual, diestrusul. . În această fază, nivelul secrețiilor hipofizare de
LH și de prolactină scad treptat, ceea ce determină involuția corpului galben.
Liza corpului galben este desăvârșită de prostaglandina F2-α a cărei secreție
are loc la nivelul endometrului femelei negestante. În consecință, în diestrus
încetează secreția de progesteron și, datorită acestui fapt, endometrul și
miometrul regresează, instalându-se starea de repaus sexual temporar.
Diestrusul cățelei, pisicii și șoricioaicei montate, dar
negestante, are o evoluție deosebită. Lungimea acestuia este egală cu aceea
a unei gestații normale, femelele mimând pe parcursul diestrului
comportamentul de gestație. Astfel, la aceste specii diestrul mai este denumit
și pseudogestație.

7.4 CARACTERISTICILE CICLULUI SEXUAL

Din punct de vedere al frecvenței ciclurilor sexuale pe
parcursul sezonului de montă, femelele mamiferelor pot fi împărțite în
următoarele categorii: monociclice, diciclice și policiclice.
Femelele monoestrice (monociclice) au un singur ciclu sexual
într-un sezon demontă. Din această categorie fac parte cățeaua și femelele
speciilor de mamifere sălbatice, cu excepția iepurelui de câmp și a celui de
vizuină.
Femelele poliestrice sezoniere prezintă cicluri de călduri
succesive pe toată perioada sezonului de montă. Din această categorie fac
parte oaia, pisica și iapa.
Femelele poliestrice nesezoniere prezintp cicluri sexuale
succesive pe tot parcursul anului. În această categorie se încadrează vaca și
scroafa.

Tabelul 16. Caracteristicile ciclului sexual la unele mamifere

Momentul ovulației
Durata Durata
Durata Durata După După
Specificare fazei fazei
ciclului estrusului debutul sfârșitul
luteale foliculare
căldurilor căldurilor
Vacă 21zile 17zile 4zile 20ore - 12-15ore
Oaie 17zile 15zile 2zile 24ore 18-36ore -
Iapă 21zile 14zile 7zile 6zile 6zile -
Scroafă 21zile 14zile 6zile 55ore 35-40ore -
Șoricioaică 4-5zile 1-2zile 3zile 9ore 8-10ore -

7.5 COPULAȚIA ȘI FECUNDAȚIA

— 67 —
 Copulația reprezintă un proces fiziologic complex, la care participă
masculul și femela, proces al cărui rol biologic este depunerea materialului
seminal în tractul genital al femelei.
Copulația se desfășoară pe baza reflexelor sexuale ale masculului și
ale femelei.
Dinamica secvențială a acestor reflexe la mascul este: erecția, saltul,
intromisiunea și ejacularea. La femelă, manifestările secvențiale sunt mai
discret delimitate și se exteriorizează prin: poziția de campare, devierea
cozii( sau prezentarea perineului, la iepuroaică și la pisică), erecția clitorisului,
intensificarea secreției glandelor cervicale/secreție ce lubrifiză mucoasa
vaginală și hiperemia mucoasei vaginale. Intensitatea exteriorizării acestor
manifestpri reflexe caracterizează starea de libidou, condiționată la rândul ei
de hormonii sexuali ai căror concentrație sanguină este direct proporțională cu
intensitatea acestuia.
La femele, activitatea ovariană fiind ciclică, concentrația estrogenilor în
sânge prezintă variații periodice, ceea ce explicp de ce libidoul se manifestă
numai în faza de estrus. Astfel, în această fază, femela este neliniștită, caută
și acceptă numai prezenta masculului.
La masculi, activitatea endocrină gonadotropă nefiind ciclică, în cursul
anului, ei prezintă permanent un comportament sexual de căutare, identificare
și de apropiere de femela aflată în călduri.
La ambele sexe, hormonii sexuali influențează activitatea unor centri ai
activității sexuale situați la nivelul hipotalamusului și al tuberculilor mamilari,
formațiuni care sunt răspunzătoare de exprimarea comportamentului sexual.
Durata copulației, cât și comportamentul copulator sunt influențate de
particularitățile anatomice ale penisului, de contribuția glandelor sexuale
accesorii la volumul seminal, cât și de durata ejaculării. Astfel, în cazul
taurului și al berbecului, animale cu penis fibroelastic și volum mic al
ejaculatului, copulația durează 6-10 secunde. Armăsarul prezintă penis cu
structurp vasculară și un ejaculat cu vomul mare, astfel încât la această specie
copulația are o durată mare de la 10-30 minute. Penisul câinelui este adaptat
pentru ejaculare de lungă durată, astfel durata actului sexual este de
aproximativ 45 minute.
Frecvența copulației la masculii speciilor domestice este variabilă în
funcție de specie, individ, lungimea și momentul sezonului de montă. Astfel,
un berbec poate monta până la 15oi zilnic, un taur poate efectua 20 salturi
într-o zi, iar un armăsar poate sa efectueze monta a 12 iepe în 24 ore. Aceste
date valorice reprezintă performanțe biologice ale speciilor respective, dar nu
pot fi admise asemenea frecvențe deoarece duc la epuizarea fizică a
masculului.
În urma copulației, se realizează depunerea spermei în tractul genital
femel. Nivelul la care sunt depuși gameții masculi variază în funcție de specie.
Astfel, în cazul rumegătoarelor și al primatelor, sperma este depusă în
formixul vaginal, în timp ce în cazul scroafei, iepei, cățelei și al rozătoarelor
depunerea are loc în uter.
Imediat după ovulație, ovocitul este prins în fimbriile trompei uterine
aflate în contact intim cu ovarul pe toată durata estrusului. Transportul ovulului
prin trompele uterine se realizează prin mișcările cililor prezenți pe membrana
celulelor epiteliale ale trompelor și infundibulului, prin contracțiile perstaltice
ale oviductului și, probabil prin fluxul secreției tubare. Ovocitul poate fi fertilizat

— 68 —
într-un interval de timp de 12-24 ore de la ovulație. De aceea, tranzitul
acestuia în condiții normale prin oviduct este esențial, deoarece
fecundabilitatea ovulului este maximă în ampulă, scade în istm și devine nulă
în uter.
Întâlnirea dintre gameții de sex opus depinde de numărul ovocielor,
concentrația de spermatozoizi, motilitatea acestora, precum și de slabele
mișcări pasive ale ovocitelor. La rozătoare, s-a detectat un chemotactism
accentuat între cei doi gameți. Acest mecanism facilitează aglomerarea
spermatozoizilor în jurul ovulului. După capacitarea spermatozoizilor și
desfășurarea reacției acrozomale, care provoacă restructurarea porțiunii
anterioare a capului spermatozoidului, se creează posibilitatea eliberării
hialuronidazei și a acrozinei.
După înglobarea spermatozoidului, ovulul realizează o a doua diviziune
meiotică însoțită de eliminarea celui de al doilea globul polar. Urmează
contopirea celor doi pronuclei ( mascul și femel), rezultând masa
cromozomilor uniți și, totodată, zestrea genetică a viitoarei ființe provenită din
cei doi gameți.
De la acest model, comun majorității speciilor domestice,sunt exceptate
cazurile cățelei și iepei, la care penetrarea membranei viteline de către
spermatozoid precede prima diviziune meiotică a ovulului.

Consecințele biologice ale fecundației sunt, în esență:

 Construirea setului diploid de cromozomi, caracteristic speciei viitoarei
ființe;
 Constituirea genotipului individual al viitoarei ființe;
 Stabilirea sexului produsului de concepție.

7.6 GESTAȚIA, TIPURILE DE GESTAȚIE ȘI STADIILE

GESTAȚIEI
Gestiația reprezintă un proces fiziologic complex, specific mamiferelor,
prin care ovlulul fecundat este menținut și adăpostit într-un organ
specializat al organismului femel, unde i se asigură condițiile necesare
pentru dezvoltare, de la stadiul de zigot până la stadiul de nou-născut.
Gestația poate fi întreruptă în scop medical sau prin intervenția
accidentală a unei game largi de factori nefavorabili interni și externi.
Întreruperea gestației în prima ei jumătate este denumită avort, iar în ultima
ei parte este denumită naștere prematură.
7.6.2 TIPURILE DE GESTAȚIE
Produsul de concepție se dezvoltă în cornul uterin la animalele domestice,
iar la primate, in corpul uterin. După numărul produșilor de concepție care
se dezvoltă în cursul aceleiași gestații, gestația poate fi simplă sau
multiplă. Femelele care nasc un singur produs se numesc monotocice, iar
cele care nasc mai mulți produși la sfârșitul unei gestații se numesc femele
politocice.
Femelele care nasc pentru prima dată se numesc primipare, cele care
au născut de mai multe ori se numesc multipare, iar cele care nu au născut
niciodată se numesc nulipare.
În funcție de locul unde se dezvoltă produsul de concepție gestația
poate fi topică, ori ectopică. Gestația topică ( uterină) se caracterizează
prin nidarea și dezvoltarea produsului de concepție în cornul uterin sau în

— 69 —
corpul uterin. Gestația ectopica ( extrauterină) este considerată patologică,
întrucât nidarea are loc în afara sediilor ei fiziologice. Gestația ectopică nu
ajunge „la termen”, deoarece nu este posibilă asigurarea circulației
sanguine necesarp dezvoltării produsului de concepție, care moare, de
obicei, în stadiul zigotal sau embrionar.
Dacă în uterul unei femele unipare se dezvoltă doi sau mai mulți
produși, în funcție de numărul lor, gestația poate fi gemelară, triplă,
cvadruplă, etc. După numărul de ovule fecundate din care provin produșii
gemeni, aceștia pot fi gemeni monovulari ( sunt de acelasi sex,
asemănători fenotipic) sau biovulari( falși, provenind din fecundarea a două
ovule diferite de către doi spermatozoizi diferiți).
7.6.3 STADIILE GESTAȚIEI
Gestația prezintă trei stadii: cel de zigot, de embrion și de fetus.
Stadiul de zigot ( sau de ou) decurge din momentul fecundării până la
formarea blastocitului. Această fază a gestației are durată variabilă în
funcție de specie și, în cursul ei, zigotul străbate oviductul, coborând în
cornul uterin. După fecundare, în decurs de 4 zile la vacă, oaie și capră, în
5-7 zile la iapă și în 10 zile la cățea și pisică, zigotul străbate oviductul,
ajungând în cornul uterin, unde continuă sa rămână liber înca 8-12 zile. Pe
toată durata acestui stadiu, zigotul este hrănit din rezervele viteline ale
citoplasmei ovulare și prin îmbibație, din secreția tubară si apoi, din cea
endometrială.
Stadiul embrionar este continuarea stadiului de zigot și constă în nidarea
embrionului, dezvoltarea membranelor sale embrionare și formarea
organelor și sistemelor proprii ( organogeneza). Acest stadiu începe la
vacă aproximativ la 13 zile de la fecundație, iar la iapă după aproximativ
15zile și se termină la aproximativ 45 zile, când se formează placenta.
Hrănirea embrionului se asigură inițial cu nutrienți din laptele uterin, iar la
finalul acestui stadiu, ca urmare a dezvoltării placentei, nutriția produsului
este asigurată de acest organ.
Stadiul de fetus este cel mai lung. El începe cu instalarea circulației
placentare și are ca moment final paturiția. În decursul acestui stadiu,
nutriția de tip histiotrofic, bazată pe secreția glandelor uterine, este
înlocuită de nutriția de tip hemotrofic, asiguratp de circulația sanguină
placentară datorită juxtapunerii capilarelor materne cu capilarele
învelitorilor fetale.
Tabelul 17. Durata gestației la unele specii de animale domestice și
specii de importanță economică
Specificare Durata medie a gestației Limite de
Luni Zile variație(zile)
Vacă 9½ 283 240-311
Bivoliță 10 ½ 315 300-315
Iapă 11 ½ 340 333-412
Măgăriță 12 360 348-390
Oaie 5 150 140-160
Capră 5 150 142-164
Scorafă 4 115-118 110-140
Cățea 2 62 59-65
Pisică 2 58 55-60
Iepuroaică 1 30 28-33

— 70 —
 Nutrie 4½ 132 120-134
Nurcă 1½ 42 42-78
Vulpe argintie 2 52 50-61

A. B.

Figura 101. A. Gestația la capră; B. Gestația la vacă.

7.7 PARTURIȚIA ȘI PUERPERIUMUL

Parturiția, sau fătarea, reprezintă procesul fiziologic prin care fătul este
expulzat din uterul gestant în mediul exterior. Ea este precedată de semne
prodromale specifice, urmate de angajarea și expulzarea fătului și apoi, de
obiecei, eliminarea învelitorilor fetale.
Parturiția poate fi: eutocică (normală), când fătul este expulzat prin
forțele proprii ale femelei gestante, sau distocică ( patologică), când
expulzarea spontană a fătului nu este posibilă, dn cauze materne sau
fetale, ceea ce face necesară intervenția medicului veterinar.
După timpul necesar expulzării fătului, paturiția poate fi ușoară sau
laborioasă, iar după momentul în care survine în raport cu durata normală
a gestației, parturiția poate fi: prematură ( când expulzează produși vii și
viabili), „la termen” și întârziată.

Tabelul 18. Durata desfășurării parturiției și perioadei puerperale la

unele specii de animale domestice
Specificare Deschiderea Expulzarea Eliminarea Durata
gâtului uterin fetală învelitorilor( anexelo eliminării
r fetale) loșiilor
Vacă, 2-24 ore 30min-4 3-12ore 15-16zile
bivoliță ore
Iapă 1-2zile 5-30minute 10-30minute 3 zile
Oaie, 10-30ore 15minute- 10minute-3ore 7-10zile
Capră 2ore
Scroafă 4-5ore 2-6ore La sfârșitul fătării 2-5 zile

— 71 —
Câine, 3-6ore 15minute- După fiecare fetus 3-5zile
Pisică 12ore

Figura 102. Parturiția

Perioada puerperală, sau puerperiumul, reprezintă timpul de la

parturiție până la involuția completă a aparatului genital al femelei
parturiente. Această involuție cuprinde totalitatea modificărilor fiziologice
specifice, așa cum sunt: involuția uterină, eliminarea loșiilor, retragerea
infiltrațiilor din structurile aparatului genital, precum și dispariția mobilității
articulațiilor bazinului.
Puerperiumul debutează după eliminarea învelitorilor fetale și are
durată diferită în funcție de specie ( vezi tabelul 18). Procesul de involuție
a uterului este determinat de modificările hormonale care survin după
expulzarea fătuluo, precum și de contracțiile ritmice ale miometrului.
Concomitent cu involuția uterină se produce și închiderea cervixului,
precum și regenerarea endometrului pe seama stromei conjunctive, care
deține o mare capacitate de refacere.
In primele zile ale perioadei puerperale se realizează și resorbția edemelor
mamelei, labiilor vulvare şi țesuturilor învecinate, precum și cele de
la nivelul articulațiilor sacro-ischiatice.
Tot în perioada puerperală are loc și dispariția corpului galben de gestație,
ceea ce permite inițierea creșterii unei noi serii de foliculi ovarieni și, apoi,
reluarea fazelor ciclului sexual.
Cu excepția iepei și a vacii, femelele celorlalte specii, intră după
paturiție într-o fază de anestrus de lactație, activarea lor sexuală reluându-
se la o săptămână după înțărcare, prin declanșarea unui nou ciclu sexual.
Iapa manifestă primul estru fertil la 7-14zile de la parturiție. Oaia, care
manifestă activitate sexuală sezonieră, intră după fătare într-o fază de
anestrus, care ia sfârșit la finele lunii august ( o dată cu scăderea
fotoperioadei).

— 72 —
7.8 FUNCȚIILE SEGMENTELOR OVIDUCTULUI LA PĂSĂRI
Concomitent cu creșterea rapidă a foliculilor ovarieni, oviductul începe
să se dezvolte devenind în scurt timp un organ de 50-60 cm lungime.
Cauza dezvoltării rapide a oviductului în această perioadă este prezența în
sânge a unei cantități crescute de hormoni estrogeni produși de ovar.
Anumite studii arată că, în afară de estrogeni, mai sunt necesari și alti
hormoni steroizi pentru dezvoltarea și funcționarea normală a oviductului.
Astfel, producerea avidinei ( factor antibiotinic din albuș) se observă numai
la găinile aflate în perioada de ouat sau a celor tratare cu estrogeni și,
apoi, cu progesteron.
Oviductul se împarte în cinci regiuni pe criteriul microstructurii și, mai
ales, pe cel funcțional: infundibulum, magnum, istm, uter și vagin.
Infundibulum, porțiunea situată în apropierea ovarelor, are câțiva
centimentri lungime și prezintă: o porțiune anterioară în formă de pavilion
cu rol de a capta gălbenușul în momentul ovulației; o porțiune tubulară
îngustă, în mucoasa căreia se găsesc glande tubulare cu rolul de a stoca
spermatozoizii.
Motilitatea infundibulului este corelată cu procesul de ovulație, în sensul
că partea sa în formă de pavilion se mulează în jurul ovarului, iar partea
tubulară prezintă valuri de contracții peristaltice care transportă gălbenușul
în magnum. Gălbenușul tranzitează infundibulul în decus de 18-30 minute
la găină, 15-30 minute la curcă și 15-30 minute la perpeliță. Tulburări ale
motilității pavilionului pot avea drept consecințe căderea gălbenușului în
cavitatea abdominală, unde este reabsorbit în 1-2 zile, ori provoacă
inflamații ale peritoneului.
În infundibulum are loc fecundația ovocitului în cca 15 minute de la
ovulație.
Magnumul este porțiunea cea mai lungă și mai largă a oviductului,
măsurând 30-40cm. Magnumul este tranzitat de gălbenuș în aproximativ 3
ore și jumătate. Magnumul are rolul de a secreta albușul anume,
componentele sale proteice ( globuline, albumine), avidina, lizozimul,
factorii antiriptici, glucoza și cucina.
Albușul este dispus pe trei straturi: strat fluid intern, stratul dens mijlociu
și stratul fluid extern. Albușul din cele trei straturi diferă prin consistență și
componență chimică. Rolul biologic al albușului constă în prevenirea
deshidratării embrionului și asigurarea substanțelor necesare dezvoltării
acestuia în cursul perioadei de incubație. Dintre componentele albușului
unele au rolul de a împiedica dezvoltarea microbilor, așa cum sunt:
avidina, lizozimul, ovalbumina. Alte substanțe, ca antitripsina și
antichemotripsina împiedică autodigerarea albușului.
Istmul este o porțiune tubulară scurtă, de aproximativ 10 cm, bine
delimitat de mangum și de uter. În istm, în aproximativ 75 de minute, se
formează cele două membrane cochilifere, alcătuite dintr-o rețea proteică

— 73 —
 bogată în cheratină. Se formează întâi membrana internă, apoi cea
externă, ultima devenind suport pentru fața internă a cojii. La polul bombat
al oului, cele două membrane se îndepărtează în spațiul astfel creat
formându-se camera de aer, ale cărei dimensiuni cresc treptat în funcție de
învechirea oului.
Rolul biologic al membranelor cochilifere constă în asigurarea protecției
antimicrobiene a embrionului și realizarea suportului morfologic pentru
realizarea matricei organice și mineralizării cojii, precum și a cuticulei
organice de la suprafața cojii, procese ce urmează a se desfășura în
următorul segment al oviductului ( uterus).
Uterusul are 10-12 cm lungime, mai larg decât segmentul precedent,
are pereți groși și foarte musculoși și prezintă două zone distincte: zona
cranială, mai îngustă și zona caudală, ca o ampulă. Mucoasa uterină
deține numeroase glande care secretă substanțele de completare și
diluare a albușului precum și coaja oului.
În uterus, oul stă aproximativ 18-20 ore la găină, 22-24 ore la curcă. În
primele 8-12 ore ale acestei perioade, volumul albușului se dublează
datorită pompării prin membranele cochilifere a unei mari cantități de apă și
de săruri minerale.
Pigmentarea cojii este controlată genetic ( caracter de rasă) și se
transmite ereditar.
Uterul intervine și în ovipoziție prin contracția pereților săi, contracție ce
se asociază celor efectuate de musculatura vaginului și de muschii
abdominali.
Vaginul, porțiunea terminală a oviductului, are lungimea de 10-12cm,
diametru relativ mic și se deschide în cloacă. Mucoasa este lipsită de
glande, iar musculoasa este foarte dezvoltată. În momentul ovipoziției, prin
contracția fibrelor sale musculare, organul se evaginează și oul este
expulzat direct la exterior. Vaginul are rol și în copulație, preluând sperma
direct, fără ca aceasta să ajungă în cloacă.

CAPITOLUL 8. FIZIOLOGIA GLANDEI MAMARE

8.1 NUMĂRUL, TOPOGRAFIA ȘI ORGANIZAREA MORFO-

FUNCȚIONALĂ A MAMELELOR LA FEMELELE DOMESTICE

Mamela, organ specific femelelor de mamifere, este o glandă

specializată în secreția, stocarea și eliberarea laptelui. La femelele domestice
există diferențe de specie în ceea ce privește numărul, forma, localizarea și
organizarea structurală a mamelelor.

Localizarea mamelelor diferă : o

Singură pereche la oaie, capră și iapă,două

— 74 —
Figura 103. Mamele de vacă
 perechi la vacă și bivoliță, 5-8 perechi la cățea,
pisică, scroafă și iepuroaică. Forma mamelelor
este globuloasă, ele prezentând pe suprafața
externă, convexă, un mamelon mai mult sau mai
puțin proeminent.

Figura 104. Mamele: A- la scroafă; B- la cățea

Organizarea structurală a mamelelor este în perechi distincte la

carnivorele domestice, suine și iepuroaică, spre deosebire de rumegătoare și
cabaline la care mamelele sunt grupate într-un singur organ globulos numit
uger. Ugerul prezintă două jumătăți identice la oaie, capră și iapă, iar la vacă
și bivoliță prezintă patru sferturi: două anterioare, mai mici și două posterioare,
de obicei, mai mari.

8.2 EJECȚIA LAPTELUI

Ejecția laptelui reprezintă un proces fiziologic complex care constă în
eliminarea laptelui din lumenul acinilor și din sistemul canalicular al glandei
mamare, prin orificiul mamelonar.
În timp ce secreția laptelui este un proces continuu, cu intensitate
variabilă, ejecția laptelui este un proces intermitent care are loc periodic, cu
ocazia suptului sau mulsului. Factorii declanșatori ai ejecției sunt stimulii
specifici asociați cu suptul sau/și manipulările prilejuite de muls. Ejecția se
datorează contracției celulelor mioepiteliale periacinare și fibrelor musculare
netede din jurul canalelor galactofore. Această contracție determină creșterea
presiunii intramamare și evacuarea laptelui din glanda mamară, prin orificiul
mamelonar. Suprimarea ejecției laptelui duce la inhibarea procesului de
secreție a laptelui.
Mecanismul de control al ejecției laptelui
Este de natură neuro-hormonală. Componenta
nervoasă ( aferentă) a reflexului de ejecție a lap-
telui are ca zonă reflexogenă receptorii tactili ma-
melonari și în mică măsură cei cutanați mamari.
Acești receptori sunt stimulați, fie de animalul su-

Figura 105. Ejecția laptelui la vacă

— 75 —
gar în timpul suptului, fie de mulgător prin masaj
mamar care precede actul mulsului manual sau
mecanic. De la receptorii activați, influxul nervos
se propagă pe filetele senzitive ale nervului ilio-ingvinal și apoi pe fasciculele
Goll-Burdach din cordoanele laterale ale măduvei spinării, ajungând în
hipotalamus unde stimulează sinteza oxitocinei. Oxitocina, „lansată” în
circulație, ajunge în 20-30secunde la celulele țintă, reprezentate de celulele
mioepiteliale acinare și de fibrele musculare netede atașate sistemului
canalicular.
Reflexul de ejecție al laptelui poate fi observat clar la iapă și la cămilă,
unde datorită perioadei de latență de aproximativ 30 de secunde între
aplicarea stimulilor și declanșarea ejecției, în timpul mulsului se obține lapte în
două reprize distincte: în prima fază se obține laptele cisternal și în faxa a
doua, întârziată cu cca 30 secunde, se obține laptele alveolar și canicular.
Ejecția laptelui poate fi influențată și de stimuli nespecifici vizuali,
auditivi sau olfactivi, în sens stimulator sau inhibitor.
Inhibiția ejecției laptelui poate fi declanșată de stările de disconfort,
stres, anxietate, durere etc. Acești factori acționează de obicei prin mecanism
nervos, la două niveluri: central (hipotalamus), unde determină inhibarea
secreției de oxitocină și inhibarea eliminării acesteia din hipofiza posterioară;
periferic unde prin filetele vegetative simpatice determină vasoconstricția
arteriolară mamară și astfel oxitocina din sânge nu mai ajunge în cantități
suficiente la celulele țintă.
Importanța funcțională și economică a ejecției laptelui. Ejecția laptelui
are o importanță funcțională deosebită prin faptul că evacuarea laptelui din
glanda mamară determină reducerea presiunii intramamare, factor ce
favorizează procesul de sinteză a componentelor laptelui. În lipsa ejecției,
crește cantitatea de lapte acumulat intramamar, mărind astfel presiunea
intramamară, ceea ce constituie un factor de inhibare a secreției laptelui.
Ejecția laptelui are și o importanță economică deosebită, întrucât
permite obținerea prin mult a celei mai mari părți din cantitatea de lapte
acumulat în sistemul canalicular și în lumenul acinilor mamari. Din volumul de
lapte acumulat în glanda mamară între două mulsori se poate extrage prin
muls executat corect numai 80-90%. Laptele rămas în uger la sfârșitul
mulsului se numește lapte rezidual și poate fi extras după injectarea imediată
de oxitocină. Când vaca este stresată în timpul mulsului, cantitatea de lapte
rezidual crește, putând depăși 20%.

— 76 —
 Figura 106. Lactația la animalele domestice

8.3 INVOLUȚIA GLANDEI MAMARE

Procesul involutiv al glandei mamare este însoțit și de involuția

galactopoiezei. Involuția glandei mamare poate fi provocată sau spontană.
Involuția provocată a galactopoiezei se realizează prin întreruperea
bruscă a mulsului. În această situație are loc distensia acinilor mamari,
creșterea presiunii intramamare, compresia epiteliului secretor și a capilarelor
acinare. În involuția provocată a galactopoiezei, secreția de lapte este afectată
după 16 ore la vacă și 12 ore la oaie de la stoparea mulsului.
Involuția spontană a galactopoiezei are loc către sfârșitul ciclului de
lactație și se desfășoară treptat prin încetarea progresivă a funcționării unor
acini din glandă, proces însoțit de diminuarea producției de lapte. Debutul
acestui proces este abia perceptibil și apoi se intensifică progresiv.
După încetarea galactopoiezei are loc reabsorbția componentelor
laptelui rămas în glanda mamară. Lactoza este resorbită ca atare prin
osmoză, urmată fiind de reabsorbția aminoacizilor din laptele rezidual.
Grăsimile din lapte și cazeina nu se resorb, ci sunt fagocitate (ca și
detritusurile celulare) de către macrofage, care migrează către glanda
mamară, în această fază finală a ciclului de lactație.
Se constată, de asemenea, aglomerarea în țesutul interstițial mamar a
limfocitelor B, cu rol de secreție IgA, protejând antimicrobian epiteliul secretor.
Glanda mamară complet involuată, aflată în repaus secretor, prezintă
un sistem acinar și canalicular slab dezvoltat, structura lobulară fiind invadatp
de țesut conjunctiv și adipos.
Glanda mamară se menține în starea descrisă anterior până la
următorul ciclu mamar (gestația următoare).
Lactația reprezintă ultimul eveniment al unui ciclu de reproducție, iar
încetarea ei și instalarea repausului mamar reprezintă o cerință fiziologică prin
care se asigură refacerea (regenerarea) glandei mamare în vederea
următoarei lactație.

— 77 —
— 78 —
Bibliografie:
1. Ardelean V. - Fiziologia reproducerii animalelor, Editura Mitron, Timişoara,
2002
2. Constantin, N., Cotruţ, M., Şonea, Al. - Fiziologia animalelor domestice
vol. I şi vol. II, Editura Coral Sanivet, Bucureşti, 1998.
3. Constantin N. (coordonator) - Tratat de medicină veterinară vol. I, Editura
Tehnică, Bucureşti, 2003
4. Constantin, N. - Elemente fundamentale de fiziologie a animalelor
domestie Editura Coral Sanivet, Bucureşti, 2006
5. Dojană N., Cotor G., Ognean L., Codreanu Iuliana – Lucrări practice de
Fiziologie animală, Editura Printech, Bucureşti, 2003
6. Dojană, N. - Tratat de fiziologia animalelor de fermă, Editura Academiei
Române, 2009
7. Ognean L., Dojană N. - Fiziologia animalelor, Editura Presa Universitară
Clujeană, 2005
8. Ognean L., Cernea Cristina - Aplicaţii practice de fiziologie medical
veterinară, Editura AcademicPres, Cluj – Napoca, 2006
9. Huțu I. - Manual de bune practici în unitățile experimentale, volumul II,
Editura Agroprint Timișoara, 2017

http://www.usamvcluj.ro/fiziopatologie/images/romana/laboratoare/Fp%20I%20-LP
%201.pdf
https://www.slideserve.com/gene/norme-generale-de-abordare-si-contentie-a-
animalelor
https://dokumen.tips/documents/abordare-si-contentie.html
https://www.hemopetbloodbank.ro/wp-content/uploads/2018/05/Grupele-sanguine.pdf
https://www.romedic.ro/
https://www.horiba.com/en_en/technology/measured-and-controlled-
objects/liquid/blood-plasma/
https://www.slideshare.net/iulianapantiru/lectie-24-fiziologiasistemuluicirculator
https://www.colegiu.info/particularitati-structurale-si-functionale-ale-sistemului-
respirator-amfibieni-reptile-pasari
https://ro.warbletoncouncil.org/sistema-respiratorio-aves-7154
http://www.fantastikrott.com/rottie-breed-info/rottweiler-teeth-dentition-diagrams/
https://vethelpdirect.com/vetblog/2020/01/10/why-is-my-dog-drooling/
https://www.revista-ferma.ro/articole/zootehnie/ce-au-caprele-in-plus-fata-de-alte-
rumegatoare
https://slidetodoc.com/funcii-de-nutriie-excreia-sistemul-excretor-sistemul-excretor/
https://ro.scribd.com/doc/22259527/Aparat-Genital-Mascul-1
https://www.researchgate.net/figure/Sperm-Quality-Analyzer-SQA-the-capillary-tube-
CT-is-filled-with-the-semen-sample-and_fig8_256733374
https://lacrossetribune.com/jacksoncochronicle/opinion/larson-how-do-you-get-bull-
semen-carefully/article_36b1eb56-a90d-5ee1-8b5a-8d2db8540783.html
https://backyardgoats.iamcountryside.com/health/10-ways-to-identify-goat-pregnancy/
https://www.eztexting.com/blog/sms-alert-system-for-cows-design-of-the-year
https://www.revista-ferma.ro/articole/zootehnie/vaca-mama-si-vitelul-provocare-
separare-inainte-sau-dupa-intarcare
http://bizplan-uz.com/learning/course/?COURSE_ID=6&LESSON_ID=589
https://www.animale.ro/articole/pisici/pisica-lauza-cum-tratezi-mastita-la-pisici_--
1185.html
https://www.vivabio.ro/index.php?pagina=articol&id=48