UTILIZAREA AMFIBIENILOR CA MODELE ANIMALE ÎN

CERCETAREA BIOMEDICALĂ

Încadrare taxonomcă:
Încrengătura : Vertebrata
Clasa :Amphibia
Subclasa :Aspidospondylia
Supraordinul :Anura
Ordinul : Euanura (Eudocota sau SAlientia)
Familia Pelobatidae
Specii: https://www.123rf.com/photo_3
Pelobates syriacus balcanierus 1481101_rana-esculenta-
(Broasca verde de pământ common-european-green-
Pelobates fuscus fuscus laur (Broasca brună de pământ)
frog.html
Familia Bufonidae
Specii:
Bufo bufo bufo I. ( Broasca râioasă brună)
Bufo viridis viridis laur (Broasca râioasă)
Familia Ranidae
Specii:
Rana ridibunda ridibunda (Broasca mare de lac sau broscoiul))
Rana esculenta l. (Broasca mică de lac)
Rana arvas arvalis nillis (Broasca de mlaştină sau de baltă)
Rana arvalis wolterstolii fejer (broasca roşie de pădure)
Rana dalmatina (agilis) (Broasca roşie de pădure)
Rana temporaria temporaria (Broasca de munte)

Termenul de amphibia provine de la grecescul amphi- dublu şi bios-viaţă.

Amfibienii sunt vertebrate care trăiesc pendulând între mediul terestru şi cel acvatic după circa
350 de milioane de ani de evoluţie. Amfibienii actuali sunt incomplet adaptaţi pentru viaţa în mediul
terestru.
În literatura de specialitate la capitolul de Taxonomie, acest grup de organisme este prezentat
sub numele de Batrachia (gr. Batrachos- broască), denumirea de batracieni fiind folosită, în prezent,
pentru amfibienii anuri (Matsumoto & Evans, 2018).

6. 1. Principalele specii de broaşte utilizate în cercetarea biomedicală

În prezent se cunosc şi trăiesc circa 400 specii de broaşte cu coadă /tritoni şi salamandre),
1700 de specii de broaşte şi 75 specii de Gymnophiona.
Între salamandre şi broaşte există deosebiri mari, însă fosilele descoperite în Madagascar (ce
datează de la sfârşitul erei secundare - denumită Protobatrachus massinoti) reprezentau un schelet ce
nu era perfect adaptat la înaintarea prin salt. Această fosilă reprezenta una dintre formele ce făceau
trecerea de la salamandră la broască (Pyron, 2011; Báez, 2013; Marjanović & Laurin, 2013). Speciile
de broaște utilizate frecvent în cercetare includ membrii genului Xenopus (Xenopus laevis și Xeno-pus
tropicalis), Rana (Rana pipiens, Rana catesbeiana și alții), Bufo și Hyla.
Utilizarea speciei Xenopus laevis în cercetarea biomedicală:
- în studii de embriologie, pentru a elucida dezvoltarea pronefrosului rinichilor. Eliminarea
microchirurgicală a celulelor din embrioni în stadiu incipient și cultura ulterioară in vitro le-a permis
oamenilor de știință să studieze migrația celulelor în crestele urogenitale (DeSimone et al, 2005;
OʼRourke, 2007).
 - în investigații privind expresia genetică în dezvoltare și regenerare, creștere, funcție
imunitară și toxicologie.
- Gena de expresie a leptinei a demonstrat că aceasta are rol în dezvoltarea timpurie a
membrelor, în reglarea aportului alimentar (Crespi & Denver 2006).
- Xenopus laevis a fost utilizată pentru a studia evoluția proteinelor în șoc termic și a
sistemului imunitar (Robert et al, 2009)
- pentru testul teratogenezei embrionului de broască: metoda Xenopus (FETAX). Această
metodă utilizează dezvoltarea normală pentru a determina efectele toxinelor putative și teratogene
asupra embrionilor în curs de dezvoltare, a efectelor hormonilor, precum și a unor contaminanți ai
mediului (Balch et al 2006; Degitz et al. 2005). Xenopus tropicalis a început recent să înlocuiască X.
laevis în multe tipuri de cercetări genetice.
- În anii 1960, John Gurdon a reușit transplantul nuclear la ouă de broască, aceste studii au fost
precursorul cercetărilor în domeniul clonării, fiindu-i decernat în 2012 Premiul Nobel pentru medicină.

Broaște din speciile de Rana au fost utilizate încă de timpuriu la studii de dezvoltare (Briggs și
King 1952):
- în investigarea perturbatorilor endocrini și a toxinelor din mediu (Cassano et al. 2006; Hogan
et al. 2006; Laurila et al, 2006).
- în cercetări fiziologice, atât ca modele animale cât și pentru studiul fiziologiei acestora
(Reilly & Jorgensen, 2011; Iain et al, 2018).
- pentru studiul peptidelor antimicrobiene secretate de glandele granulare ale pielii (Marenah
et al, 2006; Mailho- Fontana et al, 2018). Mangoni (2005, 2006) a au demonstrat proprietăți antivirale,
antibacteriene, antifungice și anti-Leishmania ale ale acestora.
- broasca a fost utilizată pentru disecțiile anatomice comparative și pentru predarea fiziologiei
musculo-scheletice, fiziologiei cardiace și neurofiziologiei. Până la acest moment s-au dezvoltat
sisteme de simulare computerizată a morfo-fiziologiei (Rahayu et al, 2019) iar în USA se studiază pe
broasca sintetică (Elassar, 2019)
Speciile de Hyla și Bufo sunt utilizate în cercetare pentru studiul efectului toxinelor din mediu
și a perturbatorilor endocrini (Johnson et al, 2013; Bernabo, et al, 2017).
Salamandrele sunt necesare în cercetare pentru studiul paedomorfozei (neotenie) la
Ambystoma mexicanum dar și la alte specii care păstrează unele caracteristici larvare, în timp ce se
devin adulți activi reproductivi, alte specii de salamandra pot manifesta variații de timp și rată de
creștere (heterocronie) (Denoel et al, 2005; Johnson & Voss, 2013; Mott et al, 2019).
- Salamandra tigru, Ambystoma tigrinum, este un model animal de mult timp pentru cercetarea
care implică sistemul olfactiv (Kauer, 2002; Eisthen & Park, 2005).
- Amfibienii prezintă o largă diversitate în comportament și strategii de reproducere, inclusiv
monogamie socială, paternitate multiplă, particularități de depunere a ouălor și hrănirea a puilor
(Gilletteet al. 2000; Liebgold et al. 2006).
- Broasca este animalul de laborator cel mai utilizat în procesul de învăţământ preuniversitar şi
universitar precum şi în lucrările de cercetare ştiinţifică. În cadrul acestor activităţi aceste vertebrate se
utilizează pentru evidenţierea funcţiilor inimii, nevraxului, a nervilor, a musculaturii, pentru
diagnosticarea gravidităţii (reacţia Galli- Mainini) (Sulman & Sulman,1950) sau ca obiect de studiu în
procesele de regenerare şi transplant (Gurdon, 1961; Jacox et al, 2014).
Broaştele adulte constituie cele mai bune prădătoare de insecte (Kamaraju & Velanuri, 2008;
Khatiwada et al, 2016). De exemplu, un exemplar de Bufo viridis poate să consume într-un interval de
24 ore circa 300 insecte şi larve ale acestora.
Broaştele se cresc şi / sau se prind din mediul lor natural datorită calităţilor deosebite ale
musculaturii membrelor anterioare ale acestora. Carnea de broască conţine 23% proteine, 3% glucide,
0,9% lipide şi 10 % substanţe minerale precum şi diverşi principii nutritivi (Tokur et al, 2008; Cagiltay
et al, 2014). Datorită acestor însuşiri la care se adaugă şi calitățile fibrei musculare (fineţe, suculenţă,
frăgezime, digestibilitate, conţinut ridicat în proteine şi scăzut în grăsime), dieteticienii recomandă
administrarea cărnii de broască în alimentaţia bolnavilor de obezitate, arteroscleroză şi de
colesterolemie. Din carnea de broască se poate prepara: supa de broască, friptura de pui de baltă, pulpa
de broască „Provençale” , broaşte în sos „poulette” dar şi alte mâncăruri. Literatura de specialitate din
domeniul creşterii broaştelor a publicat rezultate ale cercetărilor din domeniul cu privire la utilizarea
membrelor posterioare în alimentaţia europenilor şi a americanilor dar şi a oaselor (care sunt moi şi
digestibile) în alimentaţia celor din Orient. Resturile de broască se pot transforma într-un produs
concentrat utilizat ca supliment nutriţional pentru pești și broaşte sau ca hrană pentru diverse specii de
păsări, reptile şi mamifere (Nair & Prabhu, 1980; Tokur et al, 2008)
Pe de altă parte, în mediul lor natural au o acţiune negativă. Spre exemplu, adulţii genului
Rana consumă icrele şi puietul de peşte, iar în perioada de reproducere, masculii de broască atacă, cu
ajutorul membrelor, peştii, producându-le răni la ochi şi branhii. Mormolocii de broască consumă
hrana puietului de peşte. Datorită acestor pagube provocate, piscicultorii recomandă reducerea
numărului de broaşte din bazinele de creştere a peştilor prin popularea acestora cu pești carnivori
(Corse & Metter, 1980).
Cu mai mult sau masi puţin succes, se încearcă utilizarea pielii de broască (Lithobates
catesbeianus dar și alte specii) în marochinărie (Fig. 6.1.)(Hilbig et al, 2013).

Fig. 6. 1. Utilizarea pielii de broască în marochinărie, http://www.justletmebead.com/product_p/tol-bc.htm

6. 2. Contenția și imobilizarea broaștelor
Manevrarea broaștelor pe durata experimentelor necesită imobilizarea acestora care se face pe
două căi: mecanică şi farmaceutică.
Imobilizarea mecanică constă în legarea animalului de masa de lucru sau ţinerea acestuia de
către o a doua persoană într-o poziţie cât mai convenabilă experimentării.
Broaştele sunt aduse în laborator şi se întreţin în acvariu timp îndelungat fără să li se
administreze hrană deoarece nu o consumă în captivitate, acestea suportând un regim de inaniţie de
circa 200 zile (Ciudin, 2004). Întreţinerea acestora însă este condiţionată de existenţa unui curent
continuu de apă pe fundul acvariului, în absenţa apei, pielea se usucă şi în curs de 2-3 zile, animalele
mor (Phillott et al, 2010).
Tegumentul broaştelor secretă cantităţi mari de mucus şi de substanţe toxice iritante ce
înlesneşte alunecarea broaştelor din mână. De aceea, este necesar să dispunem de o bucată de pânză de
circa 20/20 cm cu ajutorul căreia să poată fi ţinută mai uşor.
Imobilizarea prin legare este folosită în experienţele la care este necesară integritatea anatomică
şi fiziologică a sistemului nervos. În acest caz, broasca este legată cu benzi de pânză sau tifon de o
planşetă de plută pe care lucrăm sau este total împachetată în pânza umedă, rămânând afară numai
piciorul la care se lucrează pentru a putea face observaţiile necesare. Broasca se fixează prin ace cu
gămălie trecute prin pânză şi înfipte apoi în placa de plută.
 Fig. 6. 2. Contenția la broască
(Iancău et al, 2009)

Imobilizarea prin paralizare se face când integritatea sistemului nervos nu interesează

experienţa. Broasca se imobilizează prin distrugerea mecanică a axului cerebro-spinal şi se ţine în
mâna stângă cu partea ventrală spre palmă. Capul liber este aplecat cu degetul arătător, astfel încât
planul sagital al craniului faţă de cel al coloanei vertebrale, este mai înclinat într-un unghi de circa 450.
La punctul de întretăiere a liniei sagitale cu linia ce uneşte în mod imaginar baza celor două
timpane, adică locul de articulare a craniului cu coloana vertebrală (Richardson et al, 2005), se introduce
perpendicular un ac de seringă (Iancău et al, 2009). Acul este presat până perforează tegumentul şi
pătrunde în canalul rahidian până la planşeul osos.

6. 3. Întreţinerea broaştelor în laboratoare

Broaştele sunt vertebrate poichiloterme (poichilos-variat, amphi-dublu, bios-viaţă), astfel încât
temperatura corpului este dependentă de temperatura mediului. Suportă temperaturi care variază de la
-11- 40C atât larvele şi mormolocii dar nu rezistă peste 30 0C larvele şi peste 390C broaștele adulte. La
temperatura de 5 0C broaştele intră în hibernare (*, Phillott et al, 2010).
Broaştele se cresc în terarii şi acvarii la întuneric şi umezeală, pe o pânză de apă astfel încât să
ţină capul afară, cu pietre în bazin, ţărână, muşchi, iarbă, temperatura ambientală fiind de 6-100C.
Hrana este reprezentată de viermişori, moluşte şi muşte (Fig. 6. 3.) (HAAC, 2008).
Eutanasierea broaștelor se face prin utilizarea anesteziceloe ca pentobarbitalul de sodiu,
hidroclorobutanol, MS-222 (Tetracaină), Oragel 20% benzocaină gel, etc (Chen & Combs, 1999,
HACC, 2008).

Fig. 6. 3. Administrarea
hranei la broaște în
captivitate
https://zoomed.com/pacma
n-frog-food/
 6. 4. Ciclul de viaţă la amfibieni

Oul la anure conţine puţin vitelus. Diviziunea oului este totală şi inegală astfel încât
embrionul nu prezintă veziculă vitelină. Astfel, mucusul secretat de oviduct protejează oul în mediul
extern de traumatisme, uscăciune şi îl face alunecos, aceasta împiedică înghiţirea de alte animale
acvatice (Fig. 6. 4.) (Waldman & Ryan,1983; Warkentin, 1995).
Ouăle sunt depuse în apă sau în alte medii umede şi pe diverse suporturi (Fig. 6.4, A).
Metamorfoza durează cîteva luni, dar segmentarea oului şi dezvoltarea embrionară au loc în câteva
zile (5-8zile) cu variaţii în funcţie de specie, sub influenţa razelor solare.
Mormolocii (Fig. 6.4, B) sau larvele ce ies din ou sunt acoperiţi cu cili, au coadă scurtă şi un
organ de fixare format dintr-un disc adeziv plasat sub mandibulă cu care se fixează pe frunzele din
apă. Coada creşte rapid şi este înconjurată de un pliu cutanat care ajută la deplasarea prin înot.
În continuare se dezvoltă branhiile externe care au un aspect stufos, apoi branhiile interne şi
organele de simţ (ochii, urechile şi linia laterală).
Pe măsură ce pulmonul se dezvoltă, branhiile dispar. În continuare se formează membrele (mai
întâi cele anterioare şi apoi cele posterioare). În timpul procesului de metamorfoză, unele organe se
reduc prin fagocitoză, astfel încât, materialul rezultat este utilizat pentru dezvoltarea noilor organe ce
vor funcţiona la adult.

A. B. C. D.

La Fig. 6. 4. Metamorfoza la broască (https://en.wikipedia.org/wiki/Frog)

A- Ou, B, C- stadiul larvar (mormoloc), D- broasca adultă
morm
oloc,
gura este prevăzută cu un cioc, în interiorul cavităţii bucale sunt prezente mai multe creste cornoase iar
tubul digestiv este foarte lung datorită adaptării la regimul vegetarian.
După ce s-au dezvoltat pulmonii şi membrele, broscuţele părăsesc mediul acvatic având
mijloace de locomoţie specifice deplasării în mediul terestru şi de hrănire, adaptat pentru consumul de
insecte. Sacii vocali la mascul apar în anul al doilea de viaţă, când lungimea corpului este de 5-6,5 cm.
Din anul al treilea de viaţă, broaștele sunt apte pentru reproducție.
Creşterea broaştelor se produce în perioada mai-septembrie, în perioada de iarnă, noiembrie-
decembrie stagnează.
La Anure, fecundaţia este externă, astfel că deşi cei doi parteneri formează un amplexus,
masculul se fixează temporar pe corpul femelei în regiunea axilară sau lombară cu ajutorul membrelor
anterioare care prezintă pe degetul I calozităţile nupţiale. Este posibil ca formarea acestui amplexus să
stimuleze eliminarea ovulelor de către femelă astfel încât masculul să evacueze aproape simultan
lichidul spermatic (Elinson, 1973).
Modalitatea de depunere a pontei poate fi în grămezi mari la Rana sp, izolate pe frunze la
Bombina sp, în grămezi mari sub apă, se fixează pe suporturi şi apoi se ridică la suprafaţă la Hyla etc.

6. 5. Particularități anatomo-fziologice ale aparatelor și sistemelor la broască

Scheletul prezintă modificări pentru deplasarea terestră și acvatică.
 Craniul are formă oval-alungită, apare aplatizat dorso-ventral și este alcătuit dintr-un număr
redus de oase şi mai mult ţesut cartilaginos. Coloana vertebrală cuprinde 9 vertebre bine
individulaizate (1 vertebră cervicală și 7 vertebre dorso-lombare) şi 1 os coccigian, numit urostil.
Sternul apare fie cu aspect de arc situat posterior faţă de centura scapulară (arcifer), cele două
coracoide se unesc pe linia mediană a corpului, fiind precedate de un omosternum, înapoi are sternul şi
xifisternul. Scheletul membrelor este compus din zonoschelet, stilopodiu, zeugopodiu şi autopodiu.
Musculatura este metamerică, și reprezintă 56% din greutatea corporală a masculului şi 42% din
greutatea corporală a unei femele (Ciudin, 2004). Pe măsură ce înaintează în vârst,ă fibrele musculare
îşi măresc excitabilitatea (viteza de propagare a impulsurilor nervoase).
Musculatura centurii pelvine este folosită pentru comercializare sub denumirea de „pui de
baltă”.
Aparatul digestiv. La anure (Rana ssp) dinţii sunt prezenţi pe maxilar, premaxilare, vomere..
Limba este prinsă pe marginea mandibulei, astfel încât capătul caudal este liber şi bilobat. Este
proiectată înafară servind pentru prinderea prăzii (Fig. 6. 5.), mucoasa linguală fiind bogată în glande
tubuloase lungi.
Glandele bucale reprezentate de glandele sublinguale, faringiene, intermaxilară secretă amilază
în concentrație redusă.
Sacii vocali ventrali sunt caracteristici masculilor de anure și apar ca evaginări ale mucoasei
posterioare a planşeului bucal. Numărul acestora variază cu specia (sunt în general 1 sau 2), iar la
altele lipsesc.

Faringele
Fig. 6. estelimbii
5. Aspectul scurtlaşibroască.
slab diferenţiat, la fel și esofagul.
https://www.sciencemag.org/news/2017/01/watch-frog-s-
tongue-ultrasoft-shock-absorber
Stomacul lipseşte la mormoloci, este clar delimitat de esofag şi intestin la adulţi şi are în
structură glande acinoase, mucoase tubulare şi Löele care secretă pepsină (Rovira et al, 1995; Villaro
et al, 1998).
Intestinul este mai lung la mormoloci (alimentaţie de tip vegetarian), fiind mai scurt la adulţi
(alimentaţie de tip carnivor sau insectivor), prezintă numeroase anse şi are în structură glande
Lieberkühn (Da Silva & De Britto-Pereira, 2006).
Vezica biliară este mare, fiind vizibilă printre cei doi lobi ai ficatului. Pancreasul are aspect de
lamă uşor dinţată sau lobată, este plasat în ansa duodenală, secreția este colectată de mai multe canale
pancreatice accesorii care se deschid în canalul principal (Fig. 6. 6). Splina are culoare roşie şi
mărimea unei boabe de mazăre, se găseşte pe mezenter în porţiunea anterioară a intestinului. Are atât
rol hematopoietic cât și fagocitar (Alvarez, 1990; Abdul-majeed, 2008).
Aparatul respirator asigură realizarea schimburilor gazoase şi producerea sunetelor.
La amfibieni există mai multe tipuri de respiraţie: branhială, cutanată, pulmonară (speciile de
amfibieni cu coadă şi mediu de viaţă acvatic), buco-faringienă (Malvin & Hlastala,1968; Tattersall et
al, 2013; Guangming et al, 2020).
Branhiile au aspect de filamente bipenate şi pot fi interne şi externe, apar în stadiul larvar la
toate grupele de amfibieni.
 Pulmonii au aspect saciform, pereţii interni fiind cutaţi şi slab alveolizat. Pereții pulmonari
conțin o bogată reţea de capilară şi fibre musculare care asigură ventilația (Tazawa et al, 1979;
Boutilier et al, 1986). Traheea este redusă la o cameră laringo-traheală iar bronhiile sunt scurte şi
căptuşite cu un epiteliu ciliat.

Fig. 6. 6. Aspectul organelor interne la broască (Miklós, 1989)

A- arc aortic, C- cord, f- ficat, Jj- jejun, Ov- ovar, P- pulmon, S- splina, St- stomac, R- rect, Vb-
vezică biliară
Trecerea aerului prin căile respiratorii se realizează prin mişcările pe verticală ale planşeului
bucal. Concomitent cu închiderea nărilor se deschide glota şi se ridică planşeul bucal astfel încât aerul
este împins spre pulmoni. Expiraţia este activă și se realizează prin contracţia musculaturii trunchiului
(Jørgensen, 2000).
Producerea sunetelor, cântecul broaştelor, caracteristic speciei, este rezultatul trecerii aerului
spre şi dinspre plămâni.
Laringele este mai dezvoltat la masculi, comunică cu faringele prin glotă, este susţinut de
cartilaje laringiene, numărul acestora fiind variabil, în funcție de specie. La anurele sunt prezente
corzile vocale. La masculi, sacii vocali fubncționează ca o cameră de rezonanţă. Sunetele emise au
rolul de a atrage femela în vederea reproducerii, astfel încât fiecare specie are un vocabular sonor
propriu (Davies & Halliday, 1978).
Tegumentul (pielea) are aspect plisat şi este bogat vascularizat, este umed şi asigură un nivel
constant al schimburilor de gaze cu mediul extern. În timpul hibernării, schimbul de gaze este realizat
doar prin intermediul tegumentului (Donohoe, 1997; Milsom & Jackson, 2011).
În condiţii normale respiraţia cutanată asigură eliminarea CO2, iar respiraţia pulmonară
încărcarea sângelui cu O2 ( Tazawa et al, 1979; Feder & Burggren, 1985).
Sistemul circulator este format din inimă şi vase de sânge. În stadiul larvar, inima este
bicamerală, iar circulaţia este simplă şi completă. La broaștele adulte, inima este tricamerală, fiind
formată din 2 atrii şi 1 ventricul. Ventriculul se continuă cu un con arterial separat în două rampe:
aortică şi pulmo-cutanee ptintr-o cută spirală.
Circulaţia sangvină la amfibieni a stârnit numeroase controverse, elaborându-se însă 3 teorii:
amestecul complet al sângelui oxigenat cu cel neoxigenat (Sabatier, 1973), amestecul incomplet al
sângelui (Vandarvaal, 1933), nemixarea celor tipuri de sânge (Sharma, 1957), care se pare că este
valabilă.
Sângele oxigenat de la nivelul pielii (tegumentului) este preluat de venele cutanee care se varsă
prin venele cave superioare în atriul drept. Sângele de la nivelul pulmonului este adus de venele
pulmonare în atriul stâng.
 Volumul total de sânge raportat la greutatea corporală este de aproximativ 1/ 17,5 adică 5,7 ml /
100 g masă corporală.
Tabloul hematologic este total diferit de al mamiferelor de laborator dar asemănător cu cel de la
pasăre și apar diferenţe între sezoanele de recoltare a sângelui.
Densitatea capilarelor sangvine este mai mare în limbă decât în membrana interdigitală.
Hematiile sunt nucleate, asemănător păsărilor (Fig. 6. 7.)(Das & Mahapatra, 2012).

Sezonul de Eritrocite Leucocite Trombocite Hemoglobină

recoltare (x 106/ml) (x 103/ml) (x 103/ml) (%)

Vara 0.28-0.62 4.9-7.3 5.5-8.3 50-71

Iarna 0.16-0.20 1.1-2.1 0.5-1.2 40-51

Tabel nr. 6. 1. Valorile hemoleucogramei la broască (Ciudin, 2004)

Recoltarea unei cantități mai mari de sânge (pînă la 0,5 ml) se poate face prin puncția cordului,
din aorta abdominală, din vena ventrală a cozii sau din plexul venos sublingual (**HACC, 2008)

Fig. 6. 7. Aspectul eritrocitelor la broască

https://pediaa.com/difference-between-human-and-
frog-blood-cells/

Sistemul limfatic este bine dezvoltat la amfibieni, prin vase sau spaţii limfatice localizate
profund între viscere şi superficiale în grosimea tegumentului, sunt prezente formațiuni tonsilare și
centri limfatici (Nigam,1976).
Encefalul. Telencefalul este alcătuit din două emisfere cerebrale cu suprafața netedă. De la
nivelul encefalului se desprind 12 perechi de nervi cranieni.

Fig. 6. 8. Aspectul encefalului la broască

https://quizlet.com/133336938/parts-of-a-frog-internal-anatomy-of-the-brain-flash-cards/
Tuberculii bigemenali mezencefalici sunt bine dezvoltaţi şi au rol de centru de corelare a
informaţiilor recepţionate de la analizatorii vizuali, auditivi și static, intervenind şi în reglarea
motricităţii.
Metencefalul este format de cerebel, redus ca dimensiune și cu aspect de cută transversală
îngustă.
 Mielencefalul (bulbul rahidian) prezintă dorsal ventriculul IV larg care este acoperit de rețeaua
coroidă.

Organele de simţ
În tegumentul amfibienilor există receptori tactili și neuromastele (mecanoreceptori) liniei
laterale care pot suferi o regresie şi chiar modificări prin cheratinizare la speciile care trăiesc în mediul
terestru şi redevin funcţionale dacă animalul se întoarce în mediul acvatic (în perioada de împerechere)
(Wright, 1951; Saccomanno et al, 2020).
Mucoasa olfactică este formată dintr-un epiteliu senzitiv aşezat pe plafonul cavităților nazale
care comunică prin coane cu cavitatea bucală. Organul Jacobson apare sub forma unor perechi
tubulare conectate cu fosele nazale şi comunică cu cavitatea bucală printr-un canal ce se deschide în
apropierea coanelor.
Xenopus laevis prezintă două tipuri de receptori olfactivi: receptori asemănători peștilor care
ocupă mucoasa diverticulilor laterali ai cavităților nazale și care sunt activi în mediul acvatic, un alt tip
de receptori, asemănători mamiferelor, se găsesc în mucoasa diverticulului principal, fiind
responsabili de percepția substanțelor volatile (Freitag et al, 1995).
Simţul vizual este specializat mai mult pentru vederea aeriană dar funcţionează şi în cel acvatic.
Ochii sunt mari, la unghiul medial al acestuia fiind plasată glanda Harder. În lipsa glandelor lacrimale,
secreția seromucoidă și granulele secretoare eliberate au rolul de a lubrefia suprafața globului ocular,
dar glanda poate avea rol imunoactiv prin prezența numeroaselor mastocite și plasmocite în spațiile
interacinare (Di Matteo et al, 1989), unii autori consideră că prezența secreției lipidice numai la femele
sugerează o funcție feromonală, care poate influența comportamentul sexual al masculului (Minucci et
al, 1989).
În mediul acvatic ochii sunt hipermetropici, adică adaptaţi pentru vederea îndepărtată iar în aer
sunt miopici, adică adaptaţi pentru vederea apropiată. Forma cristalinului nu se schimbă, deci nu se
face adaptarea şi acomodarea vederii în funcţie de intensitatea luminoasă (Douglas et al, 1986).
Cristalinul este probabil mișcat de doi mușchi care se poziționează astfel încât să tragă cristalinul spre
cornee (Tretjakoff 1906, 1913).
În plan frontal central, între cei doi ochi se găsește ochiul rudimentar care este fotoreceptiv,
fiind asociat cu glanda pineală, reglând ritmul circadian și producția de hormoni pentru termoreglare.
Simțul auditiv. Urechea externă lipseşte la broască, dar sunt dezvoltate urechea medie şi cea
internă. Urechea medie este limitată lateral de timpan și comunică cu faringele prin trompa lui
Eustache. Vibraţiile sonore ajung de la timpan la vestibulul urechii interne, perilimfa comunică cu
cavităţile limfatice ale capului printr-un canal endolimfatic.
Sistemul auditiv de broască include trei nivele de detectare a vibrațiilor: vibrațiile cu joasă
frecvență sunt preluate de dilatația saculară, cele cu frecvență joasă până la mijlocie sunt diferențiate la
nivelul papilei amfibiane iar sunetele cu frecvență înaltă, de papila bazilară (Smotherman & Narins,
2000).
Nervul auditiv se ramifică în labirintul membranos în 8 ramuri ce percep oscilaţiile sonore şi
determină poziţia în spațiu a corpului. Passos et al (2017) a demonstrat că la broaște comunicarea
acustică are rol în exprimarea comportamentului social transmitând informații despre condiția fizică și
motivația individului, înregistrănd răspunsuri sonore mai intense la broaștele libere decât la cele din
captivitate.

Glandele secretorii
Glandele tegumentare sunt de tip mucos şi seros, cele de tip mucos fiind formate din acini şi
celule mioepiteliale (Millis & Prum, 1984) (Figg. 6.9.; 6.10.). Secreţia menţine tegumentul umed şi
alunecos. Glandele seroase, produc o sectreție toxică, care în funcție de specie poate fi mortală pentru
peşti, moluşte, etc sau este folosită ca metodă de apărare împotriva prădătorilor (Moodie, 1978;
Barthalmus & Zielinski, 1988; Hanifin et al, 1999). Sunt mai numeroase în regiunea dorsală și mai
puţine în regiunea coapselor, gâtului şi a călcâielor.

Fig. 6. 9. Aspectul melanocitelor. Fig. 6. 10. Aspectul pielii la broască.

Hipofiza are dimensiunea unui bob de orez şi culoare roz-pal. Injecţia de extract hipofizar în
sacii limfatici produce ovulaţia în sezonul rece (Trudeau et al, 2010) stimulează creşterea în
dimensiune, dar încetinește metamorfoza larvelor. Ablaţia glandei duce la oprirea metamorfozei,
depigmentarea tegumentului datorită absenţei hormonului de stimulare a melanocitelor (MSH-
hormonul melanofor).
Epifiza este plasată în partea superioară a diencefalului, fiind redusă şi subţire.
Tiroida este situată sub faringe, având un aspect bilobat. Este mai dezvoltată la tineret şi se
reduce odată cu vârsta. Are acţiune asupra determinismului ontogenetic al metamorfozei larvelor,
astfel că excesul de tiroxină la mormoloci determină transformarea mai rapidă a acestora în broaşte
(Galton, 1990) iar ablaţia glandei duce la oprirea metamorfozei, larvele îşi continuă dezvoltarea dar îşi
păstrează aspectul larvar (Allen, 1925 citat de Brown & Cai, 2007).
Activitatea tiroidei este coordonată de hormonii tireotrop şi neurohipofizari.
De asemenea, tiroida are rol şi în formarea și diferențierea leucocitelor.
Glandele suprarenale se găsesc ventral rinichilor, au forma unor benzi lungi, culoare galben-
portocalie şi produc o mare cantitate de adrenalină.
Aparatul excretor
Rinichii sunt de tip pronefros la larvele de amfibieni şi de tip mezonefros la adulţi, broaștele
(Xenopus sp) fiind utilizate ca modele experimentale pentru investigarea organogenezei și dezvoltarea
funcției renale la vertebrate (Chan & Asashima, 2006).
Rinichii aspect lobat și alungit, sunt plasaţi de o parte şi de alta a coloanei vertebrale, în
regiunea posterioară a corpului. Canalele Wolff care preiau urina au și rol de spermiducte, se continuă
cu ureterele care deschid în cloacă, de aici urina ajunge în vezica urinară. Vezica urinară este redusă,
bilobată, are pereți subțiri și se deschide pe partea ventrală a cloacei, printr-un orificiu larg.
Glomerulii nefronilor sunt mari, astfel încât filtrarea apei este intensă, reprezentând un
dezavantaj pentru viaţa terestră, fiind compensată prin permeabilitatea tegumentară şi prin reabsorbţia
apei la nivelul vezicii urinare. Broaștele elimină 1/3 din greutatea corporală prin urină în 24 ore, iar în
perioada de hibernare activitatea este mult diminuată (Hillyard et al, 2008).
Broaștele sunt animale ureotelice, excretând uree. Azotul este excretat sub formă de amoniac de
către mormoloci și broaștele acvatice, dar în principal sub formă de uree, un produs mai puțin toxic, de
către majoritatea adulților tereștri (Dorit et al,1991).
La masculi, ureterele sunt comune aparatelor uro-genital și se deschid în cloacă. La femele,
ureterele și oviductele sunt independente și se deschid separat în cloacă.
Aparatul genital mascul este format din două testicule ovale, de culoare alburie, dispuse în
partea anterioară a rinichilor, lângă ei fiind ataşaţi corpii galbeni digitiformi cu rol nutritiv (asigură
substanţele nutritive de rezervă pentru dezvoltarea gonadelor (Miklós, 1989).
 A. B.

Fig. 6. 11. Aparatul genital masculin (A) și feminin (B) la broască,

https://www.notesonzoology.com/frog/urinogenital-system-of-frog-with-diagram-chordata-
zoology/8252

Spermatozoizii se formează în epiteliul tubilor seminiferi (foarte numeroşi) şi sunt eliminaţi prin
canalele eferente foarte subţiri ce străbat rinichii, în canalele Wolff, uretere şi împreună cu urina, în
cloacă. Canalele Wolff au rol de urospermiducte (Fig. 6. 11, A.).
Aparatul genital femel este format din două ovare cu formă ovală, foarte mari primăvara, în
perioada de activitate reproductivă, dispuse pe faţa ventrală a rinichiului. Prin transparenţă, în structura
ovarului se observă ovulele mici de culoare cenuşie care sunt în primele stadii de dezvoltare şi cele de
culoare brună care sunt mature (Fig. 6. 11., B.).
La polul cranial al ovarelor se observă corpii adipoşi de culoare galbenă.
Oviductele sunt lungi şi prezintă numeroase anse. La unele specii de broaște, oviductele se
deschid separat în cloacă şi împreună la broasca râioasă.
Ovulele mature cad în cavitatea abdominală de unde ajung în pavilionul oviductului. În timpul
deplasării prin oviducte, ovulele se acoperă cu un mucus aglutinant ce determină depunerea ouălor sub
formă de pontă. O femelă depune într-o pontă circa 5000-10000 ouă.