UNIVERSITATEA ”ALEXANDRU IOAN CUZA” DIN IAȘI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

DUHUL SFÂNT ȘI VIAȚA BISERICII

- NOTE DE CURS -

Titular: Pr. Conf. Dr. Dan Sandu

Iași, 2020
 INTRODUCERE

Sărbătoarea Cincizecimii, respectiv Pogorârea Sfântului Duh la Ierusalim (Fapte 2),

marchează începutul formal de cinstire a Duhului, Persoană prin care este condusă creația,
guvernată în existența ei pământească, desăvârșită, în acord cu sensul imprimat, de la începuturi,
de Dumnezeu Creatorul. Evenimentul este prezentat de Sfânta Scriptură ca fiind o realitate
publică, percepută și mărturisită de mulțimile prezente la Ierusalim, între care se aflau și Apostolii,
peste care au fost transmise niște ”limbi ca de foc” a căror urmare a fost abilitatea de a predica, de
a folosi o limbă străină, neînvățată din vreme, încât mulțimea multiculturală să poată înțelege
Evanghelia lui Hristos, înviat și înălțat. Fiind de o ființă cu Tatăl și cu Fiul, Persoana Duhului
devine accesibilă şi vizibilă prin efectele lucrării Sale în viața personală și în lumea materială în
general. Duhul lui Dumnezeu nu S-a materializat prin întrupare, spre deosebire de Logosul lui
Dumnezeu, ci rămâne și se manifestă ca Spirit prin excelență.i
În două ipostaze a fost perceput ca existență materială, de fiecare dată sub rezerva formulei
biblice ”în chip de”, ceea ce nu arată cum este Duhul în sine, ci cum a fost perceput de martorii
umani: la Botezul Domnului ca porumbel și la Cincizecime în formă de limbi de foc. În unele
Biserici, sărbătoarea Cincizecimii este numită sărbătoarea Sfintei Treimi, pe baza faptului că
însuși troparul sărbătorii se adresează lui Iisus Hristos și operei Lui de răscumpărare:
”Binecuvântat ești Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce preaînțelepți pe pescari i-ai arătat,
trimițându-le lor Duhul Sfânt și prin ei lumea ai vânat, iubitorule de oameni, slavă Ție”.
Ținând seama de unitatea perihoretică din Sfânta Treime, potrivit căreia ceea ce săvârșește
o Persoană dumnezeiască este în deplin acord cu celelalte, care participă, prin bunăvoire, trebuie
să afirmăm prezența întregii Sfinte Treimi la fiecare Praznic Împărătesc și lucrarea Lor comună la
mântuirea oamenilor. În fiecare scriere cu caracter dogmatic există referiri la Sfântul Duh, ca
distinct în sânul Sfintei Treimi. Practic, nu există domeniu al teologiei în care să nu fie prezent
activ, ca purtător al harului şi ca Cel ce dăruieşte harisme deosebite, ale căror roade reprezintă
confirmarea prezenţei în întreaga creaţie. În rugăciunea particulară sau publică, în primirea
inspiraţiei şi autorităţii Sfintei Scripturi, în propovăduirea Evangheliei şi răscumpărarea prin Iisus
Hristos a umanităţii, în viaţa Bisericii, în însăşi existenţa Universului şi a vieţii pe pământ, Duhul
Sfânt este condiţie sine qua non, iar aceasta înseamnă existenţa lui Dumnezeu – Treime în creaţie,
în general şi în Biserică, în particular. După învierea şi înălţarea Domnului Hristos la cer, Sfântul

2
Duh devine manifestarea primară a Sfintei Treimi în lume, într-un neîntrerupt prezent relațional,
aici şi acum. Prezenţa Lui în materie trebuie înţeleasă ca binecuvântare, călăuzire, refacere,
reconfortare a materiei; numai aşa se poate înţelege formula rugăciunii de început “care
pretutindenea eşti şi toate le plineşti”, ceea ce denotă, deodată, omniprezenţa dumnezeiască şi
înrâurirea benefică asupra fiecărui om în parte, în măsura în care acesta îl primeşte, liber.
Revărsarea energiei necreate din interiorul Treimii spre lumea rațională este denumită
”har”. Harul este energie dumnezeiascăii transmisă din ființa cea una a lui Dumnezeu, distinctă de
acesta, care se împărtășește oamenilor din inițiativa Tatălui, prin Fiul lui Dumnezeu și prin
lucrarea eficientă a Duhului Sfânt. Concluzia este că harul există, indiferent de existența Bisericii
și chiar de existența lumii create, pentru că este veșnic, întrucât Dumnezeu este veșnic: îngerii
luciferici au neglijat harul și s-au rupt de comuniunea cu Dumnezeu prin decizie liberă; omul
paradisiac a avut experiența binelui absolut doar atât timp cât a rămas sub puterea harului,
respectiv sub ascultarea cuvântului lui Dumnezeu. Ruperea din har a reprezentat prima experiență
a suferinței, drama despărțirii de Dumnezeu și înstrăinarea sau plecarea ”în afară”.
Deși este veșnic și omniprezent, harul dumnezeiesc se împărtășește, în mod
personal şi conştient, prin Hristos, care S-a făcut om și a refăcut umanitatea în starea ei
paradisiacă, prin jertfa liberă și învierea Sa, promițând că va trimite, după întoarcerea la
Tatăl, pe Mângâietorul (Duhul) care va fi cu omenirea în veac (Ioan 15, 26), adică va
împărtăși în permanență harul dumnezeiesc fiecărei persoane umane individuale, prin
Hristos care a fost și Om. Harul, deci, este un fenomen de masă, care nu se manifestă în masă,
pentru că nu lucrează în afara libertății omului, nu depășește voința individuală, ci are efect acolo
unde este invitat Duhul Sfânt, prin rugăciune. Efectele harului sunt multiple, putând varia de
la minuni pe care le săvârșește o anumită persoană plină de har, până la simple roade
binecuvântate ale activităţii cotidiene. Fiecare persoană umană (nu neapărat creștin) are șansa
de a deschide inima pentru a primi harul, a-l face să rodească într-o formă sau alta, deci nimeni
nu este lipsit de har.
Întrucât Hristos a adus ”viață” lumii și a adus-o din belșug (Ioan 10, 10), a fost necesar ca
”viața” să poată fi împărtășită fiecărui om, în funcție de momentul când hotărăște să
înceapă conlucrarea cu Dumnezeu, prin mijloacele sacramentale care se găsesc în Biserică –
Trupul lui Hristos. Între ele, Sfintele Taine sunt mijloace sau instrumente prin care se descoperă
omului modul în care harul poate lucra în el, deschizându-l spre comuniunea iubitoare cu
Sfânta Treime, în vederea propriei mântuiri. La Botez, se deschide persoana pentru ca Hristos,

3
înviat, cu harul Său mântuitor, să se sălășluiască în ”omul cel vechi” și să-l renască, prin
Mirungere se pecetluiesc simțurile pentru a deveni imune la păcat și a face mai roditor harul decât
păcatul, prin Împărtășire se înnoiește harul ”vieții”, similar sevei care trece prin mlădiță și o
menține vie în trunchiul din care a ieșit, adică în comuniune de viață cu Hristos. Mărturisirea,
Maslul, Cununia și Hirotonia fac ca harul să fie înnoit sau să dea o slujire specifică prin care omul
este mântuit. Harul se poate reactiva și prin rugăciunea individuală, prin faptele bune, prin ierurgii
sau prin rugăciunea comună, în comunitatea bisericească.
Duhul Sfânt este duhul libertății, de aceea efectele lucrării lui nu sunt limitate în
spațiu și timp, iar răscumpărarea prin Hristos s-a făcut pentru toată lumea, din iubirea
nesfârșită a Tatălui pentru toată creația. De aceea, mântuirea personală este mai mult decât
apanajul unor confesiuni sau un ideal individualizat: este darul lui Dumnezeu pentru cei care îl
caută și îi împlinesc voia de a-i mântui pe toți, prin comuniune (I Timotei 2, 4). Tainele
sunt garanția, formulată de Hristos însuși, că cel ce le primește se află în har, nu datorită
vredniciei proprii, ci pentru că omul i se oferă, prin ele, lucrării lui Dumnezeu în viața personală.
”Fie mie după cuvântul tău!” (Luca 1, 38) este paradigma creştinismului în raport cu Dumnezeu şi
trebuie să constituie idealul fiecărui creștin în parte, pentru care sensul vieții spirituale este
nu numai să viețuiască în har, ci să dobândească sursa harului, pe Duhul Sfânt. Nu întâmplător, în
slujirea Sfintei Liturghii, preotul poartă cu diaconul dialogul dintre Fecioara Maria și îngerul
Gavriil: ”Roagă-te pentru mine frate și împreună slujitorule!” […] iii”Duhul Sfânt să vină peste
tine și puterea Celui preaînalt să te umbrească!” [...] ”Același Duh să lucreze împreună cu noi, în
toate zilele vieții noastre!”iv

Interesul pentru teologia Sfântului Duh este tot mai crescut, pe măsură ce științele medicale
și psiho-terapeutice, psihologia și neuroștiințele revelează noi dimensiuni ale laturii spirituale a
naturii umane, relația acesteia cu materia și, mai ales, influența pe care spiritualul o are asupra
creatului. Dorința de a înțelege transferul în viața de credință a harului dumnezeiesc, prin și spre
comuniunea cu Persoana prin care acesta se revarsă în ființa omului și în creație, a constituit
principala motivație care a determinat această întreprindere, cu speranța că va constitui un ghid în
începerea, ”iară și iară”, a vieții autentice de credință, când ”Harul Domnului nostru Iisus Hristos,
dragostea lui Dumnezeu Tatăl și comuniunea Sfântului Sfânt” va fi cu noi (II Corinteni 13, 13).

4
IDENTITATEA SFÂNTULUI DUH ȘI TEOLOGIA TRINITARĂ

Trinitatea ca necesitate teologică și ontologică

Ceea ce oferă plinătate și valoare intrinsecă teologiei ortodoxe, în particular, este

învățătura despre Sfânta Treime (Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, un Dumnezeu în trei Persoane) și
Iisus Hristos Dumnezeu-Înomenit și Om-Înviat, respectiv cele mai curajoase învățături, mai
5
provocatoare pentru puterea de înțelegere a omului. Termenul ”treime” sau ”trinitate” nu se
găsește exprimat explicit în Sfânta Scriptură, dar a fost elaborat în Tradiţia Bisericii, pe baza
acesteia, ca o necesitate identitară, pentru a se putea înțelege anumite afirmații precum
”Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4, 8) sau ”Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel
Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16),
ori mărturisirile dumnezeiești de la botezul Domnului (Matei 3, 16-17) și Schimbarea la Față
(Luca 9, 35). A relativiza trinitatea Persoanelor dumnezeiești înseamnă a nega ființa lui
Dumnezeu (iubirea) și a elimina realitatea restaurării naturii umane prin Hristos. Elaborările
patristice trinitare au început din secolul al II-lea, dar formulele cultice trinitare erau folosite la
botez și în exprimările doxologice chiar de către Apostoli. Persoana Duhului Sfânt era elementul
de comuniune, care se împărtășea, nevăzut, din relația intim-treimică spre creație. Nu era numit
Dumnezeu, era considerat ”al treilea” din Treime, oarecum subordonat Tatălui și Fiului. Scriitorul
bisericesc Tertulian avea să fie primul care afirmă egalitatea dintre Persoanele Treimii, numindu-L
pe Duhul tertium nomen divinitatis.v
Cu el, începe lungul drum al formulărilor teologice trinitare, determinate de disputele și
ereziile privind identitatea și rolul fiecărei Persoane în Sfânta Treime, relația lor cu lumea. Cele
mai virulente s-au dovedit a fi arianismul (care afirmă distincția de esență absolută a Persoanelor)
și macedonianismul (o extensie a arianismului, aplicată numai la Sfântul Duh), corectate și
condamnate la Sinoadele I și II ecumenice, când se proclamă și credința ortodoxă, prin Crezul
alcătuit de participanții la sinoade. Încheind perioada de frământări teologice patristice, Sfântul
Ioan Damaschinul conclude: ”Se cuvine să credem, să mărturisim și să propovăduim că
Dumnezeu Unul este, adică o singură dumnezeire, o singură fire fără de început, veșnică și mai
înainte de veci, nenăscută, nezidită, nestricăcioasă, neschimbată și neschimbătoare, necuprinsă,
nepătrunsă cu mintea, necircumscrisă, simplă necompusă, netrupească, negrăită, nevăzută, în trei
desăvârșite ipostasuri, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt.”vi
Sumă a dogmelor creștine Simbolul de credință niceo-constantinopolitan expune, în
formule concise, atât tipul de relații dintre Persoanele treimice, cât și lucrarea lor în relația cu
lumea creată. În ce privește subiectul nostru, articolul 9 precizează: ”(Cred) și în Duhul Sfânt,
Domnul de viață Făcătorul, care de la Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl și cu Fiul este
închinat și slăvit, care a grăit prin prooroci”.. Textul revelează câteva caracteristici ale Duhului: Că
Duhul Sfânt este Persoană;vii că este Dumnezeu adevărat;viii că este consubstanțial cu Tatăl și cu
Fiul; că viața Bisericii îl afirmă dintotdeauna ca obligatoriu de slăvit; că a fost confirmat de

6
profeți, prin care S-a revelat în Vechiul Testament, ix încât nu apare ca o ”noutate” adusă de
Hristos. Formulele folosite pentru a-L defini pe Duhul nu sunt atât de exacte ca cele folosite
pentru Hristos, din prima parte a Crezului (”Domnul”, ”De Viață Făcătorul”) pentru a nu se da
oponenților posibilitatea de a suspecta pe părinții sinodali de introducere a unor termeni nebiblici.

Cel care avea să aducă mai multă lumină, preocupat mai degrabă de combaterea ereziilor
decât de definirea Duhului Sfânt, este Sfântul Grigorie de Nazianz care, după o argumentare
logică privind relațile intratrinitare, concluzionează: ”Este Duhul Dumnezeu? Mai mult decât
sigur. Este, deci, consubstanțial? Da, dacă este Dumnezeu. […] Pentru noi există un singur
Dumnezeu, devreme ce dumnezeirea este una și tot ceea ce purcede din El se referă la Unul, deși
noi credem în Trei Persoane. Căci unul nu este mai mult, iar celălalt mai puțin Dumnezeu; nici nu
este unul înainte și altul după Acela; nici nu sunt separate prin voință sau distincți prin putere; nu
poți nici găsi calități care se atribuie lucrurilor divizibile; căci Dumnezeirea este, ca să fiu mai
concret, nedespărțită în Persoanele separate; există o împărtășirii a Luminii, ca și cum ar fi trei
Sori uniți împreună. Astfel, când privim la Dumnezeire, sau la Prima Cauză, sau la Monarhie,
vedem Unul; iar când privim la Persoanele în care sălășluiește Dumnezeirea și la cei care își au
originea din veșnicie și cu aceeași slavă din Prima Cauză, atunci sunt trei, cei pe care îi cinstim.”x

Fiul își are originea în Tatăl prin naștere, Duhul Sfânt prin purcedere, ceea ce reprezintă două
tipuri distincte de originare, fără a se explica în ce constau acestea, ci se insisstă doar pe faptul că
tipul de relațea care există din veșnicie între Tatăl și Fiul, Tatăl și Duhul Sfânt, Fiul și Duhul Sfânt
sunt distincte. Termenul „purcedere” derivă din latinescul „processio”, care se traduce prin
„înaintare” sau „procesiune”, însă mai potrivită, în cazul de faţă ar fi „proeminenţă”, ”ieșire de la”
sau ”plecare de la”, întrucât Duhul, purcezând din Tatăl, este orientat spre Fiul. Fiul este ţinta în
care se sălășluiește sau odihnește și din care strălucește. Acest lucru dovedește că Sfântul Duh nu
purcede și de la Fiul,xi ci doar de la Tatăl. Duhul nu este despărţit de Tatăl, ci, în baza perihorezei,
Persoanele Sfintei Treimi sunt distincte, dar nu separate. Sfântul Ioan Damaschin scrie: ”Credem
în Duhul Sfânt, Domnul și Dătătorul de Viață, care purcede de la Tatăl și sălășluiește peste Fiul:
care este subiectul cinstirii egale și slăvirii cu Tatăl și cu Fiul, devreme ce este consubstanțial și
co-etern: Duhul lui Dumnezeu, direct, autoritativ, fântână a înțelepciunii, a vieții și sfințeniei;
Dumnezeu care există, căruia ne adresăm ca Tatălui și Fiului: necreat, desăvârșit, creator,
atoatestăpânitor, atoatelucrător, atotputernic, infinit în putere, Domn al creației fără alt domn,
îndumnezeitor dar neîndumnezeit, care plinește dar nu se plinește, împărtășit dar care nu primește

7
împărtășire, sfințitor, dar care nu se sfințește, mijlocitor, primind rugăciunea tuturor, în toate
asemănător Tatălui și Fiului, care purcede de la Tatăl și se trimite prin Fiul, care participă la
creație, creator, prin sine și dând ființă, sfințind și ținând universul, având subzistență și care există
prin propriul ipostas distinct, nedespărțit și inseparabil de Tatăl și de Fiul, având toate calitățile
Tatălui și ale Fiului, în afară de a fi născut.”xii

De aici, riscul de a subnumerota Persoanele dumnezeiești, ceea ce ar conduce la

subordinațianism sau la o înțelegere politeistă în teologie, respectiv o divinitate posesoare a
propriei ființe, distinctă de celelalte.xiii În esență și putere, niciuna dintre Persoanele treimice nu
este prima, a doua sau a treia și fiecare este prima, a doua sau a treia. În Treime, Duhul Sfânt este
con-numerotat, așezat în aceeași demnitate cu Tatăl și cu Fiul, motiv pentru care este con-
glorificat sau împreună-slăvit, cum se afirmă în Crez. Dacă în formulele doxologice timpurii
Sfântul Duh este al treilea, aceasta se datorează ordinii revelației în istoria umanității. În teologie,
Biserica a păstrat această ordine și din rațiuni practice, arătând modul cum harul dumnezeiesc
curge în lume, de la Tatăl, mediat prin Fiul și dăruit de către Duhul Sfânt. Harul comun este
împărtățit credincioșilor prin Duhul.

Dialog și relație în Sfânta Treime

Discursul teologic începe cu tăcerea, căci subiectul de analizat este necunoscut şi

incogniscibil. De facto, începe numai după o invitaţie la dialog, în care fiecare dintre părţi se
descoperă pe măsură ce creşte încrederea reciprocă. Din textul Sfintei Scripturi reiese că istoria
umanităţii este marcată de dialog: Dumnezeu este în dialog cu omul paradisiac, Adam este în
dialog cu Eva, cea luată din el, apoi intră în dialog cu creaţia, căreia îi dăruieşte nume şi valoare,
apoi ajunge la dialogul cu propriul sine. Acolo a început omul să îl redescopere pe Dumnezeu, ca
Persoană, care se adresează altei persoane, invitând-o la reflecţie şi revelaţie. Dialogul cu
Dumnezeu ar deveni un act imposibil dacă se elimină caracterul personal al fiinţei sale şi
convingerea că omul a fost făcut persoană, capabil de a iniţia şi primi comunicări prin voinţa
liberă; voința proprie ca cel ce vrea să progreseze în cunoaştere şi voința lui Dumnezeu, care se
smereşte, făcându-se capabil de a fi cunoscut.

8
 Discursul teologic are menirea de a se constitui într-un răspuns la invitaţia pe care
Dumnezeu o adresează teologului, de a-L cunoaşte ca existenţă personală, Tată, Fiu şi Duh Sfânt,
nu ca natură impersonală. Acest lucru nu este posibil decât pe temeiul iubirii, nu al curiozităţii.
Orice „ieşire” a lui Dumnezeu din Sine, fie că este prin creaţie, fie prin întrupare sau prin prezenţa
în viaţa individuală sau comună a Bisericii, este motivată de iubire, înţeleasă ca însăşi fiinţa Sa (I
Ioan 4, 8). El se manifestă spre umanitatea raţională şi liberă, prin lucrări, astfel încât omul să
ajungă la cunoaşterea Creatorului, prin meditaţia asupra operei, de care beneficiază din plin. Tatăl
uman nu poate fi cunoscut de copil în fiinţa lui, dar este re-cunoscut drept sursă a puterii,
protecţiei, grijii şi dragostei. Similar, manifestările lui Dumnezeu în afară „nu sunt una cu ființa
divină. Ele nu poartă în ele fiinţa divină, ci conduc la cunoaşterea ei parţială. Fiinţa dumnezeiască
nu e întreagă decât a celui ce o are. Cu toate că Ortodoxia a excelat în învăţătura despre energiile
necreate, care izvorăsc din fiinţa dumnezeiască şi sunt transmise în materie prin Persoane, ele nu
exprimă însăşi fiinţa lui Dumnezeu. Acest lucru denotă limitarea umanului cu privire la
cunoașterea fiinţei divine, pe de o parte datorată neputinței ontologice de cuprindere şi definirea
Lui exhaustivă, pe de alta, intrării lui, prin comunicare în planul imanent, în relație prin acte, prin
care se poate experia, cunoaște şi, în parte, defini.” xiv Cunoscutul ”teolog al persoanei”, John
Zizioulas,xv afirmă că „Persoana, atât ca noţiune, cât şi ca realitate trăită, este o mlădiță curată a
teologiei patristice şi, în afara acesteia, conţinutul ei profund nu poate fi nici înțeles, nici
justificat.”xvi Contribuția teologilor primelor secole creştine la explicarea caracterului personal al
ființei dumnezeieşti a însemnat fundamentul teologiei răsăritene ca subiect de studiu. Fără intenţia
de a-L transforma pe Dumnezeu într-un obiect al observaţiei, ei au arătat că teologia este
răspunsul omului la invitaţia Treimii spre dialog. Părinţii capadocieni, artizanii terminologiei
patristice, au vorbit cu entuziasm profesional despre “persoană” ca fiind mod de existenţă a
naturii dumnezeieşti, mod în care Sfânta Treime există în comuniune de persoane, care
împărtăşesc deplin aceeaşi natură: „În Dumnezeu există din veşnicie unitate combinată, într-un
mod absolut unic, cu o diversitate de persoane: „esenţă”, „substanţă”, „fiinţă” (ousia), care arată
unitatea, în paralel cu „persoană” (hypostasis, prosopon), care arată diversitatea.”xvii Identificând
ipostasul cu persoana, ei au înţeles şi explicat că persoana este ipostas (ceva ce subzistă prin sine)
al fiinţei, modul în care fiinţa dumnezeiască subzistă, se realizează şi se manifestă, lucru ce denotă
că persoana nu aduce caracterul de subiect ca ceva nou în natura divină şi că „Fiinţa
(dumnezeiască n.n.) nu există real decât în ipostas (persoană), iar dacă e spirituală, în ipostasul
conştient,”xviii căci „persoana nu doreşte pur şi simplu să fie, ci să existe veşnic, adică să aibă un

9
conţinut ontologic. Ea vrea ceva mai mult: să existe ca entitate concretă, unică şi irepetabilă.
Persoana nu poate fi interpretată ca simplu ekstasis al substanţei; ea trebuie neapărat considerată
ca hypostasis al substanţei, ca identitate concretă şi unică. Unicitatea este pentru persoană ceva
absolut.”xix

Identificarea termenului ipostas cu persona a constituit o întreprindere de pionierat

pentru gândirea greacă a secolului al IV-lea. „Persoana nu este un element „suprapus”, o categorie
pe care o adăugăm unei fiinţe concrete, după ce i-am testat în prealabil „ipostasul” ontologic.
Persoana este însuşi ipostasul fiinţei. Făpturile nu-şi raportează „fiinţa” la fiinţa în sine - fiinţa nu
este, deci, o categorie absolută prin ea însăşi - ci la persoană, care conține fiinţa, care face fiinţa să
fie fiinţă. Altfel spus, persoana nu este elementul supraadăugat entităţii (un fel de mască), ci
devine simultan entitate în sine şi - ceea ce este capital - elementul constitutiv al fiinţelor
(„principiul” sau „cauza” lor).”xx „Un subiect închis într-o singularitate totală nu se poate concepe.
Subiectul se referă la ceva (…) Dar nici un obiect n-ar putea corespunde dorinţei de referinţă
eternă a lui Dumnezeu ci „numai un alt subiect, etern şi El, poate satisface nevoia de relaţie eternă
a unui subiect divin.”xxi Astfel, „persoana nu e persoană în afara relaţiei, este însăși relația, care o
defineşte cel mai bine. Iar relaţia din Dumnezeu e o relaţie între Persoane, ceea ce arată că fiinţa
lui nu se defineşte prin relaţia cu persoanele umane create, ci El intră cu totul benevol în relaţie cu
aceştia.”xxii Prin urmare, „a fi o persoană este fundamental diferit faţă de a fi un individ sau o
”personalitate”, căci o persoană nu poate fi concepută în sine, ci numai în relaţia sa.” xxiii
Persoanele Tatălui, Fiului și Sfântului Duh conţin, aşadar, fiinţa divină sau dumnezeirea în mod
deplin, fiecare în mod propriu, prin nenaştere, naştere și purcedere. Prin comuniune, ele îşi afirmă
propria identitate şi particularitate, „îşi asumă propria natură” într-un mod particular şi unic.”xxiv

Dialogul, prin urmare, se poartă între persoane, în mod suprem între Persoanele Sfintei
Treimi, ca exprimare nesfârșită de iubire, creatoare, mântuitoare și sfințitoare, dar și între acestea
și persoanele umane, rod și chip al personalismului treimic dialogal. Iubirea voiește tot ceea ce
este bun pentru cel iubit, fără riscul epuizării proprii. Intuitiv, Sfântul Simeon Noul Teolog pune
dialogul intratreimic pe baza faptului că Hristos este Cuvântul, iar ”gura lui Dumnezeu” este
Duhul Sfânt (Isaia 1, 20), care rostește ”graiuri de nespus” (II Corinteni 12, 4).xxv Cuvântul Însuși
afirmă obârșia dumnezeiască a Duhului, când îl face cunoscut ucenicilor: ”Iar când va veni
Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl
purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (Ioan 15, 26).

10
Duhul Sfânt și dogma unității dumnezeirii

Teologia Sfântului Duh începe cu primele versete ale Sfintei Scripturi: cosmosul ia ființă prin
actul creator al lui Dumnezeu Treime, act în care Duhul participă, dând materiei puterea de viață:
„Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2). Este o primă afirmație derutantă
cu privire la Persoana Duhului Sfânt, care declanșează primele întrebări teologice: ”Duhul este
altcineva decât Dumnezeu Creatorul?”xxvi ”Are rol de slujitor al Creatorului?”xxvii ”Este o putere
impersonală difuză și misterioasă?” xxviii Există multe alte interogații care s-ar putea adăuga la
această afirmație biblică simplă, pe care nu este locul și cazul să le enumerăm.

Teologia răsăriteană afirmă că Duhul Sfânt este Persoana Sfintei Treimi care dă viaţă și
întreține viața în materie, prin puterea harului, oferă cunoaştere iluminatoare omului prin relația
personală cu el, este Persoana de legătură dinspre Treime spre oameni şi dinspre oameni spre
Treime. În primul caz, beneficiarii nu realizează ușor rolul vital al Duhului în universul creat,xxix în
al doilea caz Duhul confirmă că Dumnezeu este în aşteptarea deschiderii omului spre „iluminare”
cu scopul de a-L cunoaște.xxx

Imaginea nedefinită a Duhului Sfânt din prima carte a Sfintei Scripturi (Facere 1, 2), apoi din
perioada premozaică și mozaică este pusă de bibliști pe seama contextului politeist în care
Dumnezeu se revelează, accentuînd unitatea și unicitatea lui Dumnezeu la poporul ales. Se evită,
pedagogic, să se atribuie caracteristici divine Persoanelor Fiului și Sfântului Duh. Cu toate
acestea, unele persoane sfinte, precum profeții, au avut descoperiri care prefigurează trinitarismul
creștin. Proorocul Isaia vorbește explicit despre lucrarea Duhului, căruia îi atribuie rolul înnoirii
materiei: „Palatul va fi pustiu, cetatea cea zgomotoasă, părăsită, colina şi turnul de strajă, pustiite,
prefăcute pe vecie în vizuini, loc de zburdare pentru asini şi păşune pentru turme, până când se va
turna din Duhul cel de sus şi pustiul va fi ca o grădină cu pomi şi grădina socotită ca o pădure.
Atunci judecata va locui în deşert şi dreptatea va sălăşlui în grădina cea cu pomi. Pacea va fi lucrul
dreptăţii, roada dreptăţii va fi liniştea şi nădejdea în veci de veci. Atunci poporul meu va locui într-
un loc de pace, în sălaşuri de nădejde şi în adăposturi fără grijă” (Isaia 32, 14-18). Prin contrast,
„plecarea” sau „absenţa” Duhului însemna lipsa oricărei binecuvântări: „Dar ei s-au răzvrătit şi au
amărât Duhul Lui cel Sfânt, din care pricină El S-a făcut împotrivitorul lor şi s-a războit împotriva
lor” (Isaia 63, 10). Această alternanţă a prezenţei/absenţei Duhului Sfânt din mijlocul poporului

11
ales avea să ia sfârşit odată cu întemeierea Noului Legământ, când Duhul avea să fie trimis în
toată plinătatea şi către tot poporul lui Dumnezeu, aşa cum profeţise Iezechiel, ”Vă voi da inimă
nouă şi duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne.
Pune-voi înăuntrul vostru Duhul Meu şi voi face ca să umblaţi după legile Mele şi să păziţi şi să
urmaţi rânduielile Mele” (Iezechiel 36, 26-27) şi Ioil: ”Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste
tot trupul, fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa iar tinerii voştri vedenii
vor vedea. Chiar şi peste robi şi peste roabe voi vărsa Duhul Meu. Şi vă voi arăta semne minunate
în cer şi pe pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum; soarele se va întuneca şi luna va fi roşie ca sângele,
înainte de venirea zilei celei mari şi înfricoşătoare a Domnului. Şi oricine va chema numele
Domnului se va izbăvi, căci în muntele Sionului şi în Ierusalim va fi mântuirea, precum a zis
Domnul; şi între cei mântuiţi, numai cei ce cheamă pe Domnul” (Ioil 3, 1-5), din care Apostolul
Petru a citat în cuvântarea de la Cincizecime (Fapte 2, 17-21).

Sfântul Grigorie de Nazianz vorbeşte despre o revelaţie succesivă şi progresivă a lui

Dumnezeu Treime: „Vechiul Testament propovăduia deschis pe Tatăl, iar pe Fiul mai obscur.
Noul Testament ne-a arătat pe Fiul (I Petru 3, 20) şi ne-a făcut să întrezărim dumnezeirea Duhului.
Duhul este introdus acum în cetate, făcându-ne mai clară arătarea Lui. Căci nu era sigură
propovăduirea vădită a Fiului, până ce nu era mărturisită clar dumnezeirea Tatălui. Şi câtă vreme
dumnezeirea Fiului nu era încă admisă, nu se putea primi încă în mod mai îndrăzneţ, ca să spun
aşa, povara Duhului.” xxxi Paul Evdokimov este de părere că dialogul de iubire reînceput de
Dumnezeu după căderea omului din starea harică este condus de către Duhul Sfânt, prin profeți,
numit fiind ”Duhul înțelepciunii și al înțelegerii” (Efeseni 1, 17). Pe măsură ce evreul credincios
se învrednicea să conlucreze cu Dumnezeu, ”Duhul Lui i se comunica din ce în ce mai mult.”xxxii
Progresul descoperirii Duhului persoanelor individuale culminează cu Sfânta Fecioară Maria, căci
”ca Duh al lui Dumnezeu, Duh al iubirii Tatălui, El a pregătit omenirea și pe Sfânta Fecioară în
iubire.”xxxiii

Iisus Hristos, “Fiul” lui Dumnezeu înomenit este cel care descoperă, curajos pentru
contextul în care activa, că „Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan 14, 9) și ”Când va
veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl
purcede, Acela va mărturisi despre Mine… c[ci nu va vorbi de la Sine, ci cele viitoare va vesti”
(Ioan 15, 26 și 16, 13). Nu se poate vorbi despre Treime în afara hristologiei sau pnevmatologiei,
căci Fiul venit în lume vorbeşte acesteia despre “lumea” lui Dumnezeu Treime, prin puterea

12
Sfântului Duh. Modul în care omul îl primește personal și conștient pe Duhul Sfânt, începând de la
Sfânta Fecioară Maria, implică statutul de ”persoană” și presupune existența ”libertății”. Nici o
persoană nu se cugetă, nu se numeşte fără sau în afară de alte persoane.xxxiv Taina Treimii constă
în a exista ca Persoană în alta şi din alta, în comuniunea de natură. În Sfânta Treime, Persoanele se
întrepătrund, se conțin reciproc, con-locuiesc, fiecare fiind întreagă în celelalte două, deschisă,
total transparentă şi receptivă, iar acest mod de subzistenţă poartă numele de perihoreză
(circumincessio).xxxv Termenul grec desemnează „mişcare ciclică şi, deci, receptivitate, schimb
mutual, locuire împreună, reciprocă” deoarece „prefixul “peri” are sensul de „în jurul”, „în acelaşi
loc.” Sfântul Vasile cel Mare, vorbind despre relaţiile intratrinitare, foloseşte un termen cheie,
„comuniune” (koinonia), care mai înseamnă ”părtășie”, ”împărtăşire”. xxxvi Ceea ce determină
comuniunea treimică este iubirea de esenţă a lui Dumnezeu. Iubirea este apanajul persoanei, se
manifestă înspre o altă persoană. Cu cât este mai puternică, apropie persoanele, dar le face şi mai
distincte una de cealaltă, pentru că fiecare afirmă identitatea proprie sau distincţia pentru a putea
proba celuilalt iubirea, altfel se riscă anihilarea sau pierderea celui ce iubeşte în cel iubit. Cu atât
mai mult la Dumnezeu, unde iubirea este de fiinţă, perfectă şi neschimbată.

”Revoluția” iubirii dumnezeiești și revărsarea Duhului

Că fiinţa lui Dumnezeu ”este iubire” (I Ioan 4, 8) reprezenta, în mentalul comun iudaic, dacă nu o
blasfemie, cel puțin o afirmație revoluționară: Cel necunoscut, necuprins, al cărui nume omul nu
are voie nici să îl pronunțe era, suprinzător, definit de Apostolul-copil, Ioan. Definiția era mai mult
decât cutezătoare pentru că se referea la viața în Dumnezeu, la tipul mistic de relație pe care Ioan o
conștientizase doar datorită crucii. Numai iubirea de esență îl poate face pe Dumnezeu să se
jertfească, prin puterea Duhului Sfânt. Duhul este iubire personală ca Duh al Tatălui şi al Fiului.
În această calitate, El „cercetează chiar şi adâncurile lui Dumnezeu” (I Corinteni 2, 10), ca iubire
necreată, făcând ca Dumnezeu să existe ca iubire dăruită. Cu cât este dăruită mai mult, cu atât
iubirea devine mai puternică şi întăreşte caracterul personal al dăruitorului şi primitorului, iar
expresia supremă a iubirii personalizate este Duhul Sfânt, Persoana-iubire, persoana-dar. Ca
purtător al iubirii paterne dinspre Tatăl către Fiul şi a iubirii responsoriale dinspre Fiul spre Tatăl,
Duhul Sfânt este Dumnezeu-iubire. Acest atribut se cuvine a fi cu atât mai mult accentuat cu cât
El este cel care dăruieşte şi înnoieşte iubirea dumnezeiască spre oameni şi a fiecărei persoane
umane spre Dumnezeu. Sfântul Pavel dedică iubirii lui Hristos ca motiv al jertfei multe pagini din
13
Epistola către Efeseni. El le spune: ” Fiţi dar următori ai lui Dumnezeu, ca nişte fii iubiţi și
umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi, prinos şi
jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă” (Efeseni 5, 1-2).

Identitatea Duhului Sfânt ca iubire de esență poate fi dedusă, dacă este necesar, din faptul
că își are originea în Dumnezeu, mai exact este Dumnezeu în stare de dăruire: “Iubirea lui
Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt Cel dăruit nouă” (Romani 5, 5) sau
“Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era
(dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” (Ioan 7, 39). Sfântul Pavel vorbeşte despre
participarea la viaţa treimică prin botez, în puterea Sfântului Duh: “Căci este cu neputinţă pentru
cei ce s-au luminat odată şi au gustat darul cel ceresc şi părtaşi s-au făcut Duhului Sfânt […] să se
înoiască iarăşi prin pocăinţă” (Evrei 6, 4 şi 6). În teologia treimică, dăruitorul şi darul sunt identici,
așa cum, despre Iisus Hristos se spune în Sfânta Liturghie că este Cel ce aduce şi cel ce Se aduce,
cel ce primeşte şi Se împarte.

Moduri de percepere a Duhului Sfânt prin lucrări

Duhul– vehiculul iubirii

Iubirea treimică se transmite, prin Duhul Sfânt, tuturor oamenilor, ca manifestarea naturală a
relaţiilor intratrinitare spre exterior. Pogorând peste Apostoli, i-a luminat şi a întemeiat Biserica, în
care oamenii se pot împărtăşi de harul iubirii care uneşte pe Tatăl de Fiul din veşnicie. Prin acest
eveniment se deschide o nouă eră de intensă prezenţă a Duhului în lume şi de înnoire a acesteia
spre ceea ce Scriptura numeşte „cer nou şi pământ nou” (Apocalipsa 21, 1). Duhul Sfânt continuă
ceea ce s-a început prin creaţie, s-a menţionat în Vechiul Testament, s-a vestit prin profeţi şi va
continua până la restaurarea tuturor în toate, aşa cum precizează autorul Faptelor Apostolilor:
“Bărbaţi fraţi, trebuia să se împlinească Scriptura aceasta pe care Duhul Sfânt, prin gura lui David,
a spus-o dinainte despre Iuda, care s-a făcut călăuză celor ce L-au prins pe Iisus” (1,16).

Duhul – sursa puterii

14
Duhul transmite puterea dumnezeiască tuturor celor pe care Hristos i-a ales ucenici şi urmaşilor
acestora, în succesiunea apostolică neîntreruptă, iar prin ei lumii în care fuseseră trimişi de Iisus să
predice Evanghelia iubirii. Ceea ce Duhul a dăruit Apostolilor la Cincizecime n-a fost o sfinţenie
personală, ci puterea de a duce la împlinire vestea, relativ simplă, cu care a început Iisus
predicaţia: “S-a apropiat împărăţia cerurilor”(Matei 4, 17). Iisus permanentizează prezenţa
Duhului în oamenii care vor să împlinească acelaşi scop, “poruncind prin Duhul Sfânt Apostolilor
pe care i-a ales” (Faptele 1, 2), să propovăduiască Evanghelia la toată făptura şi să o transmită
peste veacuri prin urmaşii lăsaţi în cetăţi.

Duhul – sensul suferinței

Medicul Luca accentuează dimensiunea reconfortantă sau mângâietoare a lucrării Duhului în

lume. Opera Sfintei Treimi este o istorie a iubirii nesfârşite dăruite oamenilor de Hristos al istoriei
şi Hristos al credinţei, prin Duhul Sfânt, spre vindecarea de suferință. Epistolele pauline insistă
asupra finalităţii operei lui Hristos în fiecare persoană, respectiv intrarea în starea de sfinţenie sau
comuniune cu Treimea. “Lucrarea lui Hristos cuprinde firea umană pe care o recapitulează în
ipostasul Său. Lucrarea Sfîntului Duh, dimpotrivă, cuprinde persoanele, adresându-se fiecăreia
dintre ele. Sfântul Duh împărtăşeşte ipostasurilor omeneşti în Biserică plinătatea dumnezeirii într-
un chip unic, „personal“, împropriată de fiecare om ca persoană creată după chipul lui
Dumnezeu.”xxxvii „Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile
noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 5), spune Sfântul Apostol Pavel. Spre
finalul aceleiaşi epistole îndeamnă pe destinatari „Pentru Domnul nostru Iisus Hristos şi pentru
iubirea Duhului Sfânt, ca împreună cu mine să luptaţi în rugăciuni către Dumnezeu” (Romani 15,
30). Trimiterea Duhului Sfânt în lume este garanţia prezenţei interiorizate a lui Hristos în ucenici,
în creştini, până la sfârşitul veacurilor: “Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi” (Ioan 14, 18).
Această interiorizare a lui Hristos prin Duhul Sfânt o mărturiseşte Apostolul Pavel când spune:
“Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul cel Sfânt Care ni s-a dat” (Romani
5, 5). Odată cu trimiterea Sfântului Duh în lume, fiinţa omului se face lăcaș al Sfintei Treimi, căci
Tatăl şi Fiul sunt de nedespărţit de dumnezeirea Duhului. Prin aceasta, omul poate înțelege și
depăși suferința și moartea caracteristice lumii materiale.

15
Duhul – garantul adevărului

Prin puterea Sfântului Duh, Apostolii dăruiesc adevărul lumii şi conduc pe credincioşi spre
descoperirea şi închinarea lui Dumnezeu, în forma cunoscută de Apostolul Petru: „Tu eşti
Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Cel viu” (Matei 16, 16). Acest adevăr se descoperă şi se transmite
individual, prin puterea harului, prin care Duhul Sfânt asistă Biserica, în existenţa ei pământească.
În opera de mântuire a lumii colaborează Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, fiecare cu rolul şi la
caracteristicile Sale. După ruperea comuniunii paradisiace, Dumnezeu nu îl părăsește pe Adam și
consoarta lui; Tatăl promite şi pregăteşte (Facere 3, 15), Fiul ascultă şi împlineşte lucrarea
generală de mântuire a naturii umane (Ioan 3, 16), iar Sfântul Duh continuă şi desăvârşeşte (I
Corinteni 2, 12) mântuirea omului prin conlucrare liberă cu fiecare persoană, într-o deplină unitate
de acţiune. Mântuitorul afirma că Sfântul Duh va slăvi pe Fiul (Ioan 16, 14), aşa cum Fiul slăveşte
pe Tatăl şi cum Tatăl se preaslăveşte prin Fiul.

Duhul Sfânt arată că fiecare om este un fiu iubit al lui Dumnezeu, prin înfierea dobândită
de Fiul Cel Unul Născut care S-a jertfit pentru lume. xxxviii Din partea omului, răspunsul la
chemarea iubirii treimice trebuie să se cuprindă în cuvintele “Iată roaba (robul) Domnului! Fie mie
după cuvântul tău! “ (Luca 1, 38).

Duhul – Cincizecime personală

Cincizecimea este momentul istoric în care Duhul a fixat definitiv în conştiinţa Apostolilor opera
de mântuire adusă de Fiul, învăţătura Lui pentru viaţa lumii, dându-le mandatul de a propovădui
lumii aceste realităţi istorice în limbaj transistoric, primul care a făcut acest lucru fiind Apostolul
Petru, prin cuvântarea din faţa celor prezenţi la Ierusalim (Fapte 2). Se stabileşte acum principiul
anamnezei şi actualizării în săvârşirea cultului zilnic, se conturează conştiinţa credincioşilor
privind retrăirea în mod particular a vieţii pământeşti a Mântuitorului Hristos, a învierii şi
preaslăvirii Lui de-a dreapta Tatălui. Prin Duhul Sfânt, credinciosul, indiferent de momentul
istoric în care este, retrăieşte patimile, învierea şi înălţarea la cer a Mântuitorului şi menţine vie
credinţa în parusie. Evenimentele se plasează în mod concomintent în istorie şi în eternitate. Prin
aceasta, ele transcend timpul căci se adresează fiecărei persoane care este destinată eternizării.
Creştinul se transformă în contemporanul evenimentului comemorat, actualizat şi împropriat.
Învierea de acum două mii de ani este o prezenţă continuă în istorie, iar învierea personală,
16
mărturisită în Crez („aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie”), este implicată în
învierea Fiului Omului. Botezul şi Liturghia devin moduri şi spaţii de retrăire a jertfei şi învierii în
mod personal. Ele au fost legate de la început de sărbătoarea Paştilor. Rostind salutul pascal, de
exemplu, creştinul confirmă dogma referitoare la învierea personală a lui Hristos, dar afirmă
indirect despre sine însuşi că este viu şi capabil de infinit prin învierea Aceluia. Aşa se explică
marea bucurie exprimată de Sfintele Paşti, sărbătoarea de proclamare prin excelenţă a vieţii sub
toate formele ei, datorită iubirii lui Dumnezeu transmisă prin Duhul Sfânt.

Hristos, înviat şi înălţat, este manifestat permanent în lume prin Duhul Sfânt, care este
dăruitorul personal al vieţii prin trimiterea lui de către Hristos şi originarea din Tatăl, rămânând
deplin Dumnezeu. Duhul continuă lucrarea mântuitoare la nivel individual, în colaborare cu
fiecare subiect uman. La sinoadele Bisericii se afirmă că cei ce decid doctrinele se supun Duhului
care conduce şi luminează comunitatea bisericească în cele mai însemnate hotărâri ale ei, întocmai
cu Apostolii: “Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de
cele ce sunt necesare” (Faptele Apostolilor 15, 18). În Biserică, deci, materia se umple de har, prin
slujirea umană şi împărtăşirea Duhului ”Advărului”,xxxix întrucât prin el se ajunge la cunoașterea
adevărului despre Dumnezeu cel necunoscut și nepătruns.

Duhul – dătătorul păcii

Rolul Duhului în lume este de a conduce totul la unitate şi armonie, prin înfăptuirea păcii. De
aceea este numit “Dumnezeul păcii” în mijlocul oamenilor (Romani 15, 33; 16, 20; I Corinteni 14,
33; II Corinteni 13, 11; I Tesaloniceni 5, 23; Evrei 13, 20), căci întru El se realizează reconcilierea
tuturor cu Dumnezeu, prin Hristos (Coloseni 1, 20; Efeseni 1, 10). Funcţia eclezială centrală a
Duhului nu se limitează la proclamarea prezenţei lui Hristos și a Împărăției. Dacă Hristos este
numit Capul Bisericii, Duhul Sfânt poate fi numit “Suflarea” Bisericii. Până astăzi, autorităţile
bisericeşti iau deciziile sub puterea Duhului, importanţa lor fiind dată de autoritatea care le
girează. Când elementul uman se impune, Biserica îşi pierde din dimensiunea transcendentă, aşa
cum remarca, cu durere, Patriarhul Athenagoras al Constantinopolului: „ Am făcut din Biserică o
organizaţie ca toate celelalte. Ne-am străduit din toate forţele să o facem să meargă. Mai mult sau
mai puţin, sau mai bine zis mai puţin decât mai mult, merge. Dar face acest lucru ca o maşină, nu
ca viaţă ”xl.

17
Duhul - mediul comuniunii

Dumnezeu este comunitate de Subiecți distincți în ipostas, Persoane ce există liber, în

unitate de voinţă: „Pentru ca cineva sau ceva să fie, două lucruri sunt necesare în acelaşi timp: să
fie el însuşi (hypostasis) şi să fie în relaţie (adică să existe şi celălalt), ceea ce explică modul în
care adevărul fiinţei lui Dumnezeu este comuniunea însăşi.” xli După Mitropolitul Zizioulas,
afirmaţia cu care se începe orice cercetare dogmatică este că Dumnezeu nu poate fi cunoscut în
fiinţa Sa. Totuşi, Sfântul Apostol Ioan, experiind realitatea dăruirii infinite a Fiului pe cruce, este
singurul care îndrăzneşte, cu autoritatea dată de Duhul Sfânt, să-L definească pe Dumnezeu ca
fiind “iubire” (I Ioan 4, 8). Reflectând asupra acestui verset, Mitropolitul de Pergam explicitează:
„Afirmaţia „Dumnezeu este iubire” înseamnă că Dumnezeu „există” ca Treime, deci ca
„Persoane”, nu ca substanţă. Iubirea nu este o consecinţă sau o „proprietate” a unei naturi divine
impersonale, ci ceea ce constituie substanţa Sa, ceea ce Îi permite lui Dumnezeu să fie ceea ce
este: unicul Dumnezeu. Astfel, iubirea încetează de a mai fi o proprietate calificativă – deci
secundară – a „fiinţei”, pentru a deveni categoria ontologică prin excelenţă. Iubirea ca mod de
existenţă a lui Dumnezeu, „Îl ipostaziază”, constituie „fiinţa” Sa. În acest fel, graţie iubirii,
ontologia lui Dumnezeu nu este supusă necesităţii substanţei. Iubirea se identifică cu libertatea
ontologică.”xlii

Părintele Dumitru Stăniloae explicitează ca nimeni altul această identitate iubire-ființă în

sânul Sfintei Treimi. Dacă „iubirea este fiinţial Dumnezeu, atunci şi raportul reciproc în care se
manifestă iubirea Persoanelor trebuie să aibă o bază fiinţială, deşi poziţiile pe care le ocupă
Persoanele în această raportare sunt neschimbate între Ele. În Dumnezeu trebuie să fie Tată şi Fiu
şi Duh Sfânt. Dar Persoanele nu-și schimbă aceste poziţii între Ele. Pe de altă parte, fiinţa fiind
una şi fiind iubirea desăvârşită, raportarea e ca de la egal la egal, nu ca de la superior la inferior,
nici ca între străini.”xliii „Ca să menţinem definiţia iubirii ca act divin fiinţial şi, în acelaşi timp,
definiţia acestui act ca relaţie, iar fiinţa divină ca una, e necesar să vedem fiinţa divină simultan ca
unitate - relaţie, ca relaţie în sânul unităţii.”xliv Deci, „dacă Dumnezeu este iubire, înseamnă că El
este întreit în persoane, între ele existând o veşnică mişcare de iubire de la una la alta”, căci
„iubirea exprimă mai bine decât orice altceva perfecţiunea naturii dumnezeieşti. Nu te poţi
perfecţiona ca persoană decât împărtăşind, dând, jerfind din tine, altuia. Deci, desăvârşirea unei
persoane cere, în mod necesar, relaţia de iubire a acestuia cu altul.” xlv In absenţa “celuilalt”,
iubirea şi desăvârşirea sunt imposibile.

18
 După cum expune Părintele Constantin Galeriu, „iubirea e principiul vieţii şi plinirea ei;
fără iubire, viaţa e un nonsens; în iubire nu poate fi egoism, ea e deschidere către celălalt, în
dumnezeire nu există izolare, egoism, diviziune. Nu există egocentrism, adică să se facă cineva pe
sine centrul exclusiv, iar ceilalţi parteneri subordonaţi, supuşi sau sateliţi, de unde se naşte tot răul
şi pătimirea. Aici este afirmată egal, în unitate, viaţa fiecăruia.” xlvi De aceea, „Dumnezeu-Unul e
Treime, e viaţă în Treime, iubire în Treime. Numai unde e viaţă poate fi mărturisire, comunicare şi
iubire. Mărturisirea e dovada încrederii. Încrederea e dovada iubirii. Nu poate fi nici iubire fără
încredere, nici încredere fără iubire. Iubirea este factorul esenţial al deschiderii către celălalt, căci
ea nu caută ale sale. Dumnezeu Cel viu e Treimea care se iubeşte, se mărturiseşte, se comunică şi
se cuminecă reciproc.”xlvii

Capitolul II

DUHUL SFÂNT – ”FĂCĂTORUL CERULUI ȘI AL PĂMÂNTULUI”

Textul Sfintei Scripturi, textele liturgice, imnografia, iconografia, arhitectura, mărturisirile de

credinţă, scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale teologilor converg când afirmă prezenţa Duhului Sfânt în
creaţie, dinamizant, mobilizator şi inspirator, după cum a promis Hristos Mântuitorul: „Când va
veni Mângâietorul, Duhul Adevărului, are să vă călăuzească spre tot adevărul” (Ioan 16, 13).
Simbolul credinţei statuează că Dumnezeu Tatăl este “Făcătorul cerului şi al pământului”;
Dumnezeu Fiul este “Cel prin care toate s-au făcut”; Dumnezeu Duhul Sfânt este “Făcătorul de
viaţă.” Din cele trei afirmaţii se înţelege că lumea a fost adusă la existenţă de Tatăl, Fiul şi Duhul
Sfânt în comun, deoarece “voinţa este comună celor trei, ea fiind cea care creează. Prin urmare,
Tatăl nu poate fi creator decât dacă şi Fiul și Duhul sunt creatori.”xlviii Este de la sine înţeles că,
prin “a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facere 1,1), trebuie înţeleasă lucrarea Sfintei Treimi.
Exegeţii Vechiului Testament sugerează că “Elohim” (Facerea 1,1) este un plural al maiestăţii
divine, deci nici o Persoană treimică “nu e creatură, ci este Creator. Căci Tatăl creează toate prin
Cuvântul, în Duhul.”xlix

Precizarea că “Pământul era netocmit şi gol. Întunericul era deasupra adâncului şi Duhul
lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2) impune concluzia că Duhul Sfânt nu doar
participă, căci fără participarea Duhului pământul ar fi rămas neschimbat și neschimbător,
19
asemenea unei opere de artă făcută de un artist, ci că, prin Duhul lui Dumnezeu pământul netocmit
şi gol primește dinamica sau puterea de viaţă. Materia creată începe să se contureze, căpătând
viaţă, recunoscând rolul de ipostas care activează spre a desăvârşi voinţa lui Dumnezeu Tatăl.
Vorbind despre ”însuflețirea” materiei, înțelegem toate formele de viață minerală, vegetală și
animală, cunoscute de om sau încă necunoscute.l

Taina creaţiei constă în faptul că Dumnezeul, care nu are nevoie de o altă ființă rațională,
aduce la existență din nimic o lume doar pentru bucuria omului de a exista şi de a participa tot mai
mult la existenţa Lui infinită. li Căci însăşi, „capacitatea de nepizmuire sau capacitatea de a se
bucura de bucuria altora, de o existenţă pe care El le-o poate da, care arată şi ea desăvîrşirea iubirii
Lui, e un motiv care explică crearea lor ca un act de libertate a Creatorului. În felul acesta,
hotărârea lui Dumnezeu de a crea lumea şi crearea ei se pot numi “pogorământ” sau îngăduinţă
liberă, nu necesitate. Creatorul are propria bucurie din crearea lumii, dar nu o bucurie care Îi e
necesară, ci o bucurie care se uneşte paradoxal cu pogorământul benevol. E o pogorâre din
generozitate, din plenitudine, din desăvîrşire, e Cincizecime iubitoare.

Dumnezeu decide să-şi reverse iubirea către oamenii pe care îi creează din liberă iniţiativă,
lucrarea creatoare şi îndumnezeitoare fiind rodul voinţei. Dumnezeu creează prin faptul că vrea,
nu prin faptul că există, care ar fi constrângător. Făpturile sunt aduse la existenţă „în urma Lui”,
adică ele sunt create, nu născute sau purcese din fiinţa Sa, din veşnicie. Făpturile sunt rezultatul
lucrării benevolente de creare, care are un început și un sfârșit prin vrere dumnezeiască. lii În
puterea de a face ceva voit în exterior se arată, o dată mai mult, caracterul de Persoană a lui
Dumnezeu şi, implicit, al omului,liii căci doar un Dumnezeu întreit personal, deci nesupus vreunei
legi, este singura explicaţie logică a creării unei existenţe deosebite de El.

Prin urmare, Dumnezeu creează universul ca mediu de existenţă a omului, dar nu e silit să
îl creeze, ci hotărăşte liber să o facă. El îşi arată şi în aceasta libertatea nemărginită, rațională şi
atotputernică.liv Poate să nu creeze (ca exercițiu de voință nu ca fapt ontologic), întrucât neputinţa
ontologică de a crea, ar însemna că Dumnezeu e lipsit de autoputernicie, la fel cum şi necesitatea
ontologică de a crea ar însemna o absenţă în El a libertăţii.lv După George Florovsky „ideea lumii,
gândirea şi voia lui Dumnezeu privitoare la lume sunt evident eterne, nu coeterne şi nu legate în
mod absolut cu El, fiind distinctă prin voia Lui de fiinţa Lui.(...) El ar fi putut, de asemenea, să nu
creeze. Şi reţinerea de la crearea ei n-ar fi alterat sau sărăcit natura divină.lvi În concluzie, creația
este actul dumnezeiesc de exprimare a iubirii și libertății lui Dumnezeu de a revărsa altor ființe
20
raționale decât El Însuși iubire și bunătate, scopurile creării omului, la sfatul, cu inițiativa Tatălui,
cu lucrarea Fiului și cu participarea Duhului Sfânt. Altfel spus, Tatăl concepe, Fiul conlucrează,
Duhul Sfânt consfințește, încât creația este rațională și bună.

Rolul Duhului Sfânt în creaţia atribuită lui Dumnezeu Tatăl

Sfântul Ioan Damaschin afirmă că, înainte de crearea lumii văzute, “Toţi îngerii au fost zidiţi prin
Cuvânt şi au fost desăvârşiţi de Sfântul Duh prin sfinţire, participând la iluminare şi la har în
măsura vredniciei şi rangului lor... Ei au din afară sfinţenia fiinţei lor, de la Duhul.”lvii Despre
prezenţa Duhului Sfânt la crearea îngerilor cântă psalmistul David: „Cu Cuvântul Domnului
cerurile s-au făcut şi cu Duhul gurii Lui toată puterea lor” (Psalmul 32, 6). Tâlcuind acest verset,
Sfântul Vasile cel Mare scrie: „După cum Cuvântul cel creator a întărit cerul, tot aşa Duhul cel din
Dumnezeu [...] are în El toate puterile. Prin Duhul s-a întărit toată puterea cerească; adică tot ce
este puternic, statornic şi sigur în sfinţenie şi în toată virtutea cuvenită puterilor celor sfinte care îşi
au ajutorul de la Duhul Sfânt [...] Aducerea îngerilor la existenţă a făcut-o Cuvântul, Făcătorul
universului; dar sfinţenia din ei a adus-o Duhul cel Sfânt.”lviii Plecând de la afirmația dreptului Iov,
”Duhul lui Dumnezeu este cel ce m-a făcut și suflarea Celui Atotputernic e cea care mă învață”
(33, 4). În sfârșit, Sfântul Neofit Zăvorâtul trage concluzia că Duhul ”este Creator și că este
suflarea Atotțiitorului și este învățător. Dacă nu ar fi Dumnezeu, nu ar fi Creator și dacă nu ar fi
deoființă cu Dumnezeu, nu ar fi suflarea lui Dumnezeu.”lix

Crearea lumii în şase zile este corelată cu prezenţa Duhului Sfânt care i-a comunicat şi
continuă să-i comunice viaţă dumnezeiască. Tatăl stă la originea existenţei, Fiul este cel prin care
lumea a fost făcută, iar Duhul Sfânt este Cel în care lumea şi tot ceea ce este într-însa primeşte
existenţa şi se menţine în ea. Fără lucrarea Duhului Sfânt nu ar fi fost creată lumea, căci întreaga
creaţie este “lucrarea comună a Treimii, iar cele trei persoane sunt cauza fiinţei create în mod
diferit, deşi unit.”lx

Fiecare lucru creat poartă pecetea Sfintei Treimi; nici o altă existenţă din cer sau de pe
pământ nu are puterea de a crea în afară de Dumnezeu. Tatăl poate să creeze lumea şi omul doar
prin voinţa Sa, însă a voit să creeze lumea prin Fiul, care o conţine, ca potenţialitate, din veşnicie.
Fiul nu ar fi avut nevoie de colaborator, adică de Persoana Duhului Sfânt în opera de mântuire,
însă planul dumnezeiesc dintru început era ca întreaga creaţie să fie desăvârşită şi extinsă în
21
oameni de Sfântul Duh. De aceea Dumnezeu creează în Treime, iar Duhul Sfânt participă din plin
la această creaţie pentru a o aduce la existenţă “din iubire” (Ioan 3, 16).

Creaţia este marcată de prezenţa neîncetată a Duhului, care o asistă de la creaţie până la
restaurarea finală a cerului nou şi pământului nou (Apocalipsa 21, 1). Nu este vorba despre o
prezenţă abstractă, deşi El este abstract prin definiție. Chiar dacă nu S-a făcut materie, este în
materie, fără a se confunda cu materia. Purtat pe „deasupra apelor” (Facere 1, 2), Duhul inspiră pe
profeţi în a primi, înţelege şi transmite voia lui Dumnezeu,lxi animă şi dă sens materiei în funcţie
de planul lui Dumnezeu, îl prevesteşte pe Fiul lui Dumnezeu care avea să vină în omenitate,
sfinţeşte firea umană a Fecioarei în care Logosul se sălăşluieşte cu trupul, participă la toată viaţa
pământească, învierea şi înălţarea Domnului, se înnoieşte la Cincizecime, întemeind Biserica,
dându-i autoritatea de a conduce pe toţi cei ce cred în „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”
(Matei 16, 16), spre deplina comuniune cu Dumnezeu Treime.

Lucrările Duhului în materie sunt variate din orice perspectivă ar fi analizate. El este activ
prin ființă, dinainte de crearea lumii sensibile, este co-creator al lumii, cu Tatăl şi cu Fiul, dinamic
în manifestarea intratrimitară a iubirii și dăruirii reciproce. Serghei Bulgakov numeşte pe Duhul
creator „prima Cincizecime”, care nu are loc pentru om, acesta nefiind creat încă. Dar nici prima
Cincizecime, nici a doua, nu-L dezvăluie pe Duhul Sfânt în existenţa Sa ipostatică pentru că nu se
face materie. Ele mijlocesc puterea Lui spre sfinţirea lumii, simbolizată prin sufletele care au
înţeles limbile de foc. Existenţa vieţii ţine, deci, de dinamica Sfântului Duh care o generează din
interior și o întreține, precum din ouă, sub căldura maternă, ies puii spre viață, în viziunea
Sfântului Vasile cel Mare.lxii În consecință, Duhul nu se adaugă creaţiei, ci este interior acesteia,
ca Persoană atotprezentă care aduce la existenţă materia din nimic și o susține spre înveșnicire.
Duhul nu este atașat creaţiei, creaţia nu este atașată Tatălui, pentru că Duhul este în toate, cum se
exprimă rugăciunea Împărate ceresc. Asemănarea cu porumbelul este simbolică și se datorează
faptului că este cel „cu aripile întinse deasupra lumii, abia adusă la existenţă, asemeni unei mame
care îşi acoperă puii, încălzindu-i cu dragostea sa,” lxiii și nu o reprezentare iconografică.
Evangheliştii au redat în scris ceea ce li s-a relatat: că cei prezenţi la Botezul Domnului L-au
perceput pe Duhul „ca un porumbel” (Matei 3, 16; Marcu 1, 10; Luca 3, 22; Ioan 1, 32). Singur
Ioan Evanghelistul scrie că Botezătorul a văzut pe Duhul Domnului coborând ”ca un porumbel”
peste Iisus şi rămânând peste el (Ioan 1, 32).lxiv Afirmaţia nu este simplă naraţie preluată din alte
surse, cum este cazul sinopticilor, din cauză că Ioan Evanghelistul avea să experimenteze personal

22
mai târziu modul în care Duhul lucra prin Iisus Hristos, fără a fi, necesarmente, însoțit vizibil de o
pasăre albă.

Afirmaţia că Dumnezeu l-a creat pe om din ţărână şi a suflat asupra lui suflare de viaţă
denotă, pe de o parte, că omul poartă în sine universul, motiv pentru care este numit microcosmos,
iar pe de alta că suflarea este Duhul lui Dumnezeu, ceea ce înseamnă că poartă în sine şi
dumnezeirea. O dată cu “suflarea de viaţă”, omul devine fiinţă vie, deoarece a primit harul
Duhului Sfânt care este principiul adevărat al existenţei persoanei umane. Prin “suflare de viaţă”
se înţelege Duhul Sfânt care “sădeşte în om nu atât viaţa biologică, căci aceasta o au şi animalele,
care nu primesc o insuflare de la Dumnezeu, ci viaţa înţelegerii şi a comuniunii cu Sine, adică
viaţa spirituală.”lxv Dumnezeu l-a creat pe om şi l-a pus stăpân peste creaţie, a suflat asupra lui din
duhul propriu, adică Duhul Sfânt care este “Duhul lui Dumnezeu şi principiul însuşi al existenţei
noastre. Omul e cu adevărat om pentru că suflarea (Duhul lui Dumnezeu) este în el; şi omul nu
este cu adevărat liber decât când această suflare (acest Duh) îl inspiră.”lxvi

Harul revărsat în om constituie energia pe care se întemeiază viaţa spirituală, fundamentul

pe care se zidesc virtuţile şi căldura iubirii divine. Duhul Sfânt este Cel Care, în momentul
însuflării vieţii, i-a dăruit lui Adam harul prin care se înrudea cu Dumnezeu, dobândind chipul sau
icoana Creatorului. Duhul Sfânt pătrunde natura materială, o formează şi o conduce, fără a se
pierde în ea. Duhul Pantocrator rămâne Duhul lui Dumnezeu şi devine Duhul fiecărui om care
vine în lume şi pentru care Hristos avea să se întrupeze. Prin lucrarea Duhului la crearea
universului material, transcendenţa lui Dumnezeu se unește cu imanenţa omului, mai exact omul
devine transcendent şi Dumnezeu imanent, aceasta desăvârşindu-se mai târziu prin întruparea lui
Hristos. Nu se poate vorbi despre responsabilitatea omului de a „stăpâni” universul decât în
măsura în care se înţelege rolul Duhului ca cel care participă la actul creator. Înţeleasă astfel,
lumea creată nu poate să devină obiectul exploatării sau tiraniei omului decât dacă nu mai
răspunde Duhului, căci Duhul, interior materiei, este forţă dătătoare de viaţă care inspiră discret pe
oamenii de ştiinţă şi teologi în a lua cele mai adecvate decizii şi măsuri menite să reaşeze armonia
dintre om şi mediul său de existenţă, respectiv cultivân viața în toate formele ei de exprimare.

Duhul lui Dumnezeu şi duhul omului

23
 Dumnezeu a decis, din eternitate, să-l creeze pe om, ceea ce înseamnă că l-a iubit
dintotdeauna, înainte de a-l crea, precum o mamă îşi iubeşte copilul înainte de a-l naşte: „Tatăl nu
iubeşte copilul după ce l-a născut şi nici din momentul existenţei acestuia ci dinainte, din însăşi
voinţa de a-l naşte. Însăşi această voinţă nu există şi nici nu se poate explica decât ca act de iubire,
ca iubire în sine, gratuită, absolut voluntară,” lxvii lucru ce i-a oferit omului demnitatea iniţială:
„Omul va obţine o demnitate anterioară naşterii sale, din moment ce el a dobândit crearea lumii
înainte de a veni el la viaţă,” spune Sfântul Grigorie de Nissa.lxviii Astfel, „în inima şi în iubirea lui
Dumnezeu, fiecare dintre noi a existat dintotdeauna. Cel Veşnic ne-a văzut pe fiecare dintre noi ca
pe o idee sau un gând în înţelepciunea sa divină şi pentru fiecare are un plan special şi distinct.
Pentru Dumnezeu existăm din veşnicie; creaţia înseamnă că, la un anumit moment, începem să
existăm pentru noi înşine.”lxix

Referitor la om și crearea sa, se impune precizarea că „nu poate veni la existenţă ceva care
să nu aibă o asemănare cu vreun fel de existenţă posibilă care este în El, deorece El are, în
plenitudinea Sa, tot ce poate fi existenţă. Existenţa creată de El trebuie să aibă o asemănare cu
unele moduri ale existenţei Lui plenare.”lxx Chipul sau icoana „cuprinde simultan două realități, la
prima vedere contradictorii: particularitarea şi comuniunea. A fi chip al lui Dumnezeu este
fundamental diferit de a fi individ, deoarece chipul nu poate fi conceput în el însuşi, ci numai în
relaţia sa”lxxi, ceea ce demonstrează că „fiinţa care se gândeşte pe Sine însăşi nu este o persoană
dacă într-o astfel de conştiinţă nu este inclusă iubirea. A reduce persoana la o simplă activitate -
cogitare – înseamnă a depersonaliza şi, cum în Sfânta Treime alteritatea şi comuniunea nu sunt
contradictorii, ci coincid una cu alta, comuniunea umană nu conduce la dizolvarea diversităţii
persoanelor, ci la afirmarea alterităţii lor în şi prin iubire. Diferenţa între acest adevăr şi cel
referitor la „natura în sine” stă în faptul că, în timp ce natura este supusă fragmentării,
individualizării, iubirea nu suferă un proces asemănător.lxxii Omul poartă chipul Treimii în însăşi
structura sa psiho-somatică: „În fiecare din noi se reflectă dumnezeirea şi lumea. Fiecare este şi eu
şi noi. Suntem şi toţi şi unul. Purtăm în noi şi pe ceilalţi şi suntem în acelaşi timp noi înşine.
Oricare persoană e şi un tot, o sumă de valori, de învăţături, experienţe, dar şi un original, un eu
însumi. În întreaga noastră viaţa transpare Treimea şi totul în şi din Treime transpare cotidianul,
firescul, exemplarul, logicul; nimic mai „natural” decât supranaturalul relevat în Treime.” lxxiii
După cum „persoanele Sfintei Treimi trăiesc una în şi pentru cealaltă, la fel omul – creat după
chipul Treimii - devine persoană reală, văzând lumea prin ochii celorlalţi, însuşindu-şi bucuriile şi
necazurile celorlalţi. Fiecare fiinţă umană este unică, dar prin unicitatea sa este creată pentru
24
comuniunea cu ceilalţi.” lxxiv În această perspectivă, duhul omului, vocațional comunitar, este o
palidă reflexie a Duhului în Treime, deodată personal și comunional.

Chipul treimic sau chipul hristic

Chipul treimic după care omul a fost creat este dat în egală măsură bărbatului şi femeii (Facere 1,
27), căci „chipul lui Dumnezeu din om este asexuat.”lxxv Diferența ține de partea spirituală din om,
nu de trupul său. Nu există diferenţieri ontologice în privinţa distincţiei între bărbat şi femeie. În
ideea de om nu se află parte bărbătească şi femeiască. Bărbatul şi femeia au fost creaţi după
chipul lui Dumnezeu, chiar dacă femeia a fost creată din coasta lui Adam, „purcederea” ei fiind
asemănată cu „purcederea” Duhului Sfânt: „După cum Duhul nu este inferior Celui din Care El
purcede, tot aşa nici femeia nu este inferioară bărbatului; căci iubirea cere egalitate şi numai
iubirea a dorit această polarizare primordială, izvor al întregii diversităţi a speciei umane.”lxxvi

În același timp, se afirmă că omul este zidit după „chipul lui Dumnezeu Cel nevăzut”
(Coloseni 1, 15), care este Fiul - numit de Sfântul Atanasie cel Mare şi „icoana Tatălui pentru că
Tatăl se vede în El -”lxxvii iar omul „priveşte pururea chipul Tatălui, pe Dumnezeu Cuvântul, după
al Cărui chip a fost făcut el însuşi.”lxxviii „Crearea omului după chipul lui Dumnezeu s-a făcut şi
pentru ca Dumnezeu să se poată înomeni, să se arate, în timp, ca theantropos,”lxxix căci „în relaţia
cu oamenii, Fiul este chipul primordial al lui Dumnezeu care poate să se facă „întâiul născut între
mulţi fraţi”(Romani 8, 29).

Dumnezeu l-a creat pe om după chipul pe care urma să îl aibă Fiul la întrupare. Dacă
întruparea Fiului este conformă cu chipul realizat în creaţie, atunci, în intenţie, întruparea precede
crearea lumii. Faptul că Fiul etern al Tatălui este chipul creaţiei arată că asta aparţine planului
veşnic al lui Dumnezeu şi că este în acord cu Fiul ca Logos, Cel ce Este, Persoana de dragul căreia
se realizează creaţia. Deci, când l-a creat pe om, Dumnezeu avea în vedere nu o umanitate
generală, ci una specifică, riguros precizată, îndumnezeită, un chip precis de om şi anume chipul
omului absolut, al viitorului Hristos: „Dumnezeu a modelat fiinţa umană privind, în oglinda
înţelepciunii Sale, umanitatea cerească a lui Hristos.”lxxx Faptul de a fi „întâi născut” înseamnă că
Fiul lui Dumnezeu este prototipul tuturor fraţilor şi surorilor. Relaţionarea cu termenul chip sau
imagine sugerează că Unicul Fiu născut din Tatăl este, în acelaşi timp, prototipul pentru fraţii şi

25
surorile care îşi găsesc rostul în Tatăl, prin relaţia cu Fiul şi cu care devin moştenitorii Împărăţiei
care va veni.

Carateristicile chipului Chipului

Hristos este Chipul lui Dumnezeu şi omul chipul lui Hristos, chip al Chipului sau icoană a Fiului
şi acest lucru definește aşa numita ”constituţie hristoformă” a omului, lxxxi manifestată în
următoarele aspecte: persoană, pentru că Fiul este născut din Tatăl; creator, deoarece prin Hristos
s-a făcut lumea (Ioan 1, 1 ş.u.); stăpân sau împărat, pentru că Hristos este Domn al păcii (Isaia 9,
5);lxxxii liber,lxxxiii pentru că e chip al libertăţii absolute;lxxxiv responsabil pentru creaţie, ca unul ce
este recapitulare şi conştiinţă a întregii creaţii, pentru că Arhetipul lui, Hristos, este Recapitularea
şi Mântuitorul a toate; suflet şi trup, pentru că Hristos avea să se întrupeze şi să ipostazieze natura
umană. Din nimicul absolut, omul a fost adus la existență „după chipul lui Dumnezeu şi are în
sine ceea ce are Dumnezeu prin natură, atât după latura raţională cât şi după viaţa duhovnicească,
pentru că lumea este creată nu numai din bunătatea lui Dumnezeu, ca să fie şi ele asemănătoare cu
El în bunătate, în întregirea lor, ci şi de înţelepciunea Lui, ca să arate în ea această înţelepciune,
dar şi de puterea Lui, ca să arate în ea o asemănare cu puterea lui.”lxxxv Omul se defineşte prin
plenitudinea atributelor pe care i le-a dat Dumnezeu prin creaţie: „calităţile chipului sunt „calităţile
divinităţii”: independenţă, libertate, stăpânire, suflet, imortalitate, unire cu Dumnezeu,
superioritate faţă de îngeri, fericire (…) într-un sens mai riguros putem să limităm atributele
chipului la două: puritatea şi libertatea, celelalte putându-se deduce din acestea.”lxxxvi În esenţă,
chipul lui Dumnezeu în om este tot ceea ce îl deosebeşte ca fiinţă superioară restului creației, tot
ceea ce îl face persoană în adevăratul sens al cuvântului, un purtător de valori morale capabil să
săvârşească binele şi răul, un subiect spiritual înzestrat cu libertate interioară.lxxxvii

În consecinţă, omul este bun în sine aşa cum cele create au fost „bune-foarte,” (Facere 1,
31) şi libertatea lui tot spre bine e îndreptată, căci comunicarea de sine a binelui este iubirea. „Ea
este puterea binelui, de a pleca din sine însuşi, de a se pune în locul altei fiinţe, de a lua parte la
altă fiinţă şi de a se jerfi pentru o altă fiinţă.”lxxxviii Când omul a preferat egoismul în locul iubirii, a
căzut din slava chipului pus de Dumnezeu în el şi a cunoscut păcatul, ca fiind ceva exterior lui.
Însă „oricât de puternic ar fi un accident, el rămâne tot ceea ce este – un accident - şi nu devine
fiinţă; tot aşa după cum, oricât de mult ar cuprinde boala un corp, prin aceasta ea nu devine fiinţa

26
corpului, ci rămîne tot accident în el chiar dacă-l acoperă în întregime şi-l distruge. Fiinţa corpului
e sănătatea şi nu boala,”lxxxix căci răul este întotdeauna parazitar. Este răsturnarea şi înţelegerea
greşită a ceea ce a fost creat să fie bun. Răul nu rezidă în lucruri, ci în atitudinea omului faţă de el,
adică în voinţa sa.

Chipul devine întru asemănare numai prin Sfântul Duh

Omul trăieşte şi simte legătura cu Persoanele Sfintei Treimi, prin asemănarea ce i s-a dat: „El
rămâne în dialog cu Persoanele Sfintei Treimi [...] deoarece caracterul de persoană are un rol
considerabil în participarea la comuniunea intratrinitară şi stă numai în chipul lui Dumnezeu din
om, care, chiar dacă se întunecă, nu se poate şterge.” xc Pentru aceasta omul trebuie, printr-o
continuă negare a individualităţii sale posesive, printr-o chenoză de dăruire totală, de iubire, să
refere toate lucrurile la modelul suprem de dăruire şi iubire al Persoanelor Sfintei Treimi.xci Iar
„această relaţie are la bază iubirea prin care se ajunge la o deschidere totală a subiectelor, la o
transparenţă reciprocă a lor. Numai iubirea poate să ne trezească la vocaţia ipostatică şi, de aceea,
ea arată propriu-zis pe om ca chip al lui Dumnezeu.”xcii

Învăţătura despre „chip” înseamnă că omul îl are pe Dumnezeu ca centrul profund al fiinţei
sale. Dumnezeirea este elementul determinat al umanităţii noastre; pierzând sensul dumnezeirii,
pierde sensul umanităţii.”xciii Sfântul Isaac Sirul consideră acest lucru ca fiind izvorul libertăţii
omului. Căci libertatea este şi ea un dar al Duhului Sfânt, alături de raţiune. A fi după chipul lui
Dumnezeu înseamnă a fi o fiinţă personală, adică liberă şi responsabilă. Dumnezeu i-a dat omului
o mare răspundere pentru că a dorit să-l cheme spre o demnitate supremă, îndumnezeirea, să
devină, prin har, asemenea lui Dumnezeu. Această chemare cere un răspuns liber; decizia omului
trebuie să fie o mişcare a dragostei, respectiv a libertății. Fără dragoste, unirea dumnezeiescului cu
omenescul ar fi mecanică. Dragostea implică libertate, posibilitatea de a alege şi de a refuza.xciv

Distincţia dintre „chipul” lui Dumnezeu din om şi „asemănarea” omului cu Dumnezeu este
foarte fină. Chipul reprezintă potenţialul interior sau disponibilitatea pentru viaţa în Dumnezeu, iar
asemănarea este actualizarea sau realizarea acestei potenţialităţi. Chipul este datul static, de la
început, pentru care nu are nici un merit și la care nu poate aduce nici o contribuție; asemănarea,
sădită ca potențialitate în om la creație, este ceea ce omul speră și poate să obţină la capătul
călătoriei sale, xcv condiţionat de chip, prin deschiderea spre harul Duhului și cooperarea cu
Dumnezeu-iubire. Chipul este fundamentul obiectiv ce cheamă asemănarea subiectivă, personală:

27
„Sămânţa - „a fi fost creat după chipul” - duce la înflorire existenţa după chipul „Celui ce este”.xcvi
Prin urmare, pe unul îl avem de la zidire, pe altul îl dobândim prin libera voinţă şi străduinţă
personală: „În alcătuirea dintâi, ni s-a dat să ne naştem după chipul lui Dumnezeu; prin voia
slobodă se plăsmuieşte în noi fiinţarea după asemănarea lui Dumnezeu. „Să facem om după
chipul nostru”: fie-i dat prin zidire ceea ce este după chip, dar şi facă-se după asemănare.
Dumnezeu a dat putere pentru aceasta; prin ce te-ai mai fi dosebit, dacă te-ar fi făcut şi după
asemănare? De ce te-ai mai fi încununat? Iar dacă Ziditorul ţi le-ar fi dat pe toate, cum ţi s-ar mai
fi deschis împărăţia cerurilor? Se cuvenea deci a se da ţie doar o parte, lăsându-se cealaltă
neîmplinită, tocmai ca să o plineşti tu însuţi şi să te învredniceşti de răsplătirea care vine de la
Domnul”. xcvii

Măreţia omului nu stă numai în ceea ce este el acum, ci în ceea ce este chemat să devină:
„El este chemat să devină dumnezeu prin harul participării sale la Prototipul său, Dumnezeu omul
Iisus Hristos. Astfel, acest vieţuitor desăvârşit care e doar cu puţin mai prejos decât îngerii, a ajuns
mai slăvit fără de asemănare decât serafimii.”xcviii Cu toate acestea, omul nu are nimic din fiinţa lui
Dumnezeu în el însuşi, în ciuda tuturor părerilor precreştine sau filosofiilor contemporane care
încearcă să acrediteze ideea că omul este de natură şi origine divină sau, mai grav, extraterestră.
Omul este suflet şi trup, materie creată, purtătoare latentă de dumnezeire, deşi prin sine însuși
poartă doar nimicul şi moartea. Numai prin harul lui Dumnezeu omul devine dumnezeiesc, devine
veșnic, participând la Viață. În existenţa pământească, omul depinde integral de Creatorul său,xcix
căci, „precum Dumnezeu a creat cerul şi pământul, ca omul să locuiască în ele, aşa a creat trupul
şi sufletul, drept lăcaş sieși, pentru a putea vieţui şi a se putea desfăta în acest trup, precum în casa
sa, împreună cu minunata sa mireasă şi anume cu sufletul: „că v-am logodit – scrie Apostolul –
unui bărbat, fecioară curată să vă pun înaintea lui Hristos” (II Corinteni 11, 2). Precum bărbatul le
aşează pe toate cu bună rânduială în casa lui, aşa şi Domnul în casa Sa, care este sufletul şi trupul,
adună şi aşează bogăţia cea cerească.”c

Ca să poată „sălăşlui” în ei, Dumnezeu, le-a indicat nişte legi, superioare dar în strânsă
legătură şi cu legile întipărite naturii pentru ca omul să ajungă la asemănarea cu El. Poruncile sunt
un fel de sesizare că omul nu a atins nivelul de desăvârşire pentru care a fost menit şi anume,
asemănarea cu Dumnezeu în iubire: „Să iubeşti, dar, pe Domnul Dumnezeul tău şi să păzeşti în
toate zilele cele ce ţi-a poruncit El să păzeşti: hotărârile Lui, legile Lui şi poruncile Lui”
(Deuteronom 11, 1). Asemănarea constă într-o participare reală a omului la Dumnezeu. Omul

28
poartă în el tensiunea de a se înălţa spre asemănarea cu Dumnezeu, sau de a se dezvolta la o tot
mai multă asemănare prin voia lui liberă. Omul este predispus greşelii, dar aceata nu înseamnă
fatalism, ci șansa ca sub ameninţarea căderii în păcat, prin orice formă de încălcare a poruncii, să
se ridice la măreţia asemănării cu Creatorul. „Părinţii Bisericii susţin că omul trebuie să fie supus
încercărilor, pentru a dobândi conştiinţa libertăţii sale, a dragostei libere pe care Dumnezeu o
aşteaptă de la el [...]Dumnezeu devine “neputincios” înaintea libertăţii umane; nu o poate încălca
deoarece izvorăşte din propia Sa atotputernicie [...] Dumnezeul Bibliei, chiar în mânia Lui, se
revelează ca fiind Cel care şi-a asumat riscul de a crea un univers a cărui desăvârşire este mereu
determinată de libertatea celor în care ea trebuie să atingă gradul cel mai înalt; acest risc divin,
inerent deciziei de a crea fiinţe după chipul şi asemănarea Lui este culmea atotputerniciei sau, mai
exact, depăşirea ei într-o neputinţă asumată voit, căci „slăbiciunea lui Dumnezeu e mai puternică
decât tăria oamenilor” (I Corinteni 1, 25). ci

Chiar dacă omul este rodul voinţei și lucrării lui Dumnezeu, el nu poate fi îndumnezeit
numai pentru că o vrea Creatorul. La voința Lui se cere adăugată, liber și lucrător, voința omului:
„O singură voinţă pentru a da viaţă chipului, însă două pentru a transforma chipul în asemănare.”cii
Învățătura ortodoxă privind chenoza dumnezeiască, fie că este asumată de Hristos (Filipeni 2, 9-
11), fie că este personalizată în fiecare epicleză a Duhului Sfânt, are un temei în libertatea lui
Dumnezeu, devenind chenoză treimică. „Voinţa divină se va supune întotdeauna căutărilor,
abaterilor, chiar şi revoltelor voinţei umane, pentru a o conduce spre un consimţământ liber.”ciii
Fiinţele personale constituie, „culmea creaţiei, deoarece ele pot deveni dumnezeu prin liberă
alegere şi prin har. Împreună cu ele, atotputernicia divină săvârşeşte o „intervenţie” radicală,
aduce o noutate absolută; Dumnezeu creează fiinţe care pot, ca şi El, să decidă şi să aleagă. Aceste
fiinţe pot decide însă şi împotriva lui Dumnezeu”civ însă, în absenţa Lui, ele devin străine pentru
ele însele şi, fără să dorească asta, se supun influenţei duhurilor căzute, pentru faptul că au
înlăturat de la ele, în mod conştient, harul şi au călcat scopul Creatorului.cv

Capitolul III

DUHUL SFÂNT „RĂSCUMPĂRĂTORUL”

Despre ”taina” lui Hristos se poate vorbi doar cunoscând rolul Sfântului Duh în lucrarea de
restaurare a creaţiei, în care omul este marele beneficiar. Hristos Domnul este ”Unsul”, Cel plin de
29
Duh Sfânt prin excelenţă, încă de la conceperea în Sfânta Fecioară, aşa cum a vestit proorocul
Isaia: „Domnul Dumnezeu mă trimite cu Duhul Său!” (Isaia 48, 16). Anticipând învățătura despre
harismele Duhului și legătura cu Hristos, același profet scrie: ”Și se vor odihni peste El Duhul
înțelepciunii și al priceperii, Duhul Sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei-credințe,
Duhul temerii de Dumnezeu îl va umple pe El” (Isaia 11, 2-3). Viaţa pământească a lui Iisus este
de neconceput fără conlucrarea cu Duhul Sfânt, care este din veșnicie unit cu Logosul, iar, prin
întruparea Acestuia, Duhul se manifestă în creația materială și în viața fiecărui credincios care îl
primește la botez: ”El este înțelepciunea, Hristos și Cuvântul lui Dumnezeu, iar trupul pe care l-a
luat nu este nici înțelepciunea, nici puterea, nici priceperea, ci era stricăcios, slab și supus și
pătimitor. Devreme ce Cuvântul trup s-a făcut și cu oamenii s-a amestecat, a sfințit și trupul, pe
care l-a tocmit de la oameni pentru oameni în chip potrivit și s-au odihnit peste El cele șapte
duhuri ale lui Dumnezeu.”cvi

Imaginea porumbelului de la Iordan, departe de a fi o reprezentare zoomorfă a Duhului

Sfânt, Îl arată pe Mesia ca Răscumpărătorul lumii, Domnul păcii. Întreaga viaţă a lui Iisus este
plină de Duh Sfânt. Aşa se înţelege afirmaţia despre Pruncul divin care „sporea cu înţelepciunea şi
cu vârsta şi cu harul la Dumnezeu şi la oameni” (Luca 2, 52). Prezenţa Duhului în Iisus reprezintă
atât confirmarea supunerii Lui faţă de Tatăl, al deplinei intimităţi cu Părintele sau Izvorul Treimii,
care generează şi pe Duhul prin purcedere, cât şi dovada con-lucrării cu El la opera de restaurare a
creaţiei.

Capitolul 1 al Evangheliei Sfântului Luca se distinge de alte texte evanghelice prin

accentul pus pe mediul domestic, aparent prozaic, în care se începe lucrarea mântuirii lumii: două
familii din Iudeea află, într-un interval scurt de timp, că vor fi binecuvântate cu prunci. În primul
caz, copilul avea să vină la bătrâneţea mamei, Elisabeta, soţia arhiereului Zaharia, lucru considerat
imposibil după legile naturale. În cazul al doilea, pruncul trebuia să fie născut de o fecioară abia
ajunsă la vârsta maturităţii biologice, care trăia într-o curăţie desăvârşită, lucru şi mai puţin
credibil, întrucât nici ”nu ştia de bărbat” (Luca 1, 34). Evanghelistul Luca a preluat aceste
informaţii târziu, după derularea evenimentelor, de la Fecioara Maria, fapt ce explică detaliile
exacte de natură familială, arătând modul în care Arhanghelul Gavriil a adus ambelor mame
vestea, la diferență de 6 luni. Persoanele care au precedat şi au pregătit venirea lui Iisus Hristos
(Ioan Botezătorul, Simeon, Elisabeta şi Maria) erau pline de Duh Sfânt şi participau la taina
Întrupării Cuvântului, forma supremă de cooperare între Dumnezeu, îngeri şi oameni pentru

30
mântuirea umanităţii. La vremea potrivită (Galateni 4,4), Duhul Sfânt are rolul principal în actul
întrupării, ca Cel în care şi prin care Cuvântul lui Dumnezeu coboară în creaţie în mod vizibil,
luând trup omenesc.

Aparenta suprapunere a lucrării Duhului cu cea a Fiului sau eventuala ”desăvârșire” a

lucrării Fiului de către Duhul reprezintă imaginea comună a lucrării de mântuire a omului prin
Treimea de viață făcătoare. Începând chiar cu Părinții Apostolici, cvii hristologia orientală se
dezvoltă pnevmatologic, comparativ cu hristologia logosului, din eclesiologia occidentală, în care
rolul Duhului se reduce la a fi un instrument sau un agent subiectiv al răscumpărării, condiționat,
întotdeauna, fie de Tatăl fie de Fiul. În realitate, Duhul în materie înseamnă prezența activă a lui
Hristos slăvit, respectiv o pnevmatologie hristologică.

Botezul Domnului Iisus Hristos este și lucrarea Duhului Sfânt

Botezul lui Iisus în Iordan este o etapă majoră în Revelaţia Duhului, însoţind şi confirmând
mărturia Tatălui. Duhul Sfânt este Duhul lui Iisus. El Îl acoperă şi Îl manifestă, Îl revelează lumii.
În pogorârea Duhului, Tatăl sălăşluieşte în Fiul iar Fiul în Tatăl, Tatăl iubeşte pe Fiul, iar Fiul
iubeşte pe Tatăl, Iisus recunoaşte şi ascultă glasul Tatălui. Iisus aduce vestea cea bună celor săraci,
săvârşeşte minuni, tămăduieşte pe cei bolnavi, înviază morţii, alungă demonii, numai după ce
Duhul făcuse posibilă Buna Vestire prin Arhanghelul Gavriil. Prezența Duhului la Botez revelează
contribuția personală la toată lucrarea pentru care Hristos se pregătea, peste care rămâne; o
prezență meteorică a Duhului în anumite momente sau etape din activitatea pământească, cu atât
mai puțin din existența dumnezeiască a lui Hristos este de neconceput teologic.

În unele împrejurări, Evangheliile îl arată pe Iisus rugându-Se. În rugăciunea către Tatăl,

Iisus dialoghează cu Duhul, care odihneşte în Sine. Rugăciunea se înalţă către Tatăl într-o
alternanţă de iubire şi comuniune cu Duhul, care îl întărește. Viaţa pământească a lui Hristos nu
poate fi concepută în afara acestei unităţi în rugăciune, în care întreaga fiinţă a Mântuitorului este
definită într-o relaţie existenţială constantă cu Tatăl, în Duhul. Fiecare rugăciune se face în Duhul,
potrivit Sfântului Pavel care scrie romanilor: „De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii
noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul se roagă pentru noi cu suspine
negrăite” (Romani 8, 26).

Ispitirea lui Hristos și contribuția Duhului

31
Toate Sfintele Evanghelii utilizează aceeași formulă atunci când introduc ispitirea lui Hristos,
înainte de începerea activității pământești: ”Și a fost dus Iisus de Duhul în pustiu” (Matei 4, 1;
Marcu 1, 12; Luca 4, 1). Așa-numita ”singurătate” a lui Hristos, din vreme în vreme, înseamnă un
mai intens dialog intra-treimic: se retrage pentru a se ruga Tatălui (Matei 14, 23; Marcu 6, 46;
Luca 6, 12), se întărește cu puterea Duhului (Matei 12, 18 și 28), trimite pe Duhul (Ioan 14, 17 și
26) și îl vestește pe Tatăl (Ioan 1, 18). În puterea Duhului Sfânt Iisus respinge toate ispitirile
Satanei, primul personaj al Sfintei Scripturi care îi recunoaște, deși dubitativ, calitatea de ”Fiu al
lui Dumnezeu” (Matei 4, 3). Descoperim aici exemplul inspirației și al înțelepciunii Duhului, Cel
care L-a întărit pe Iisus în primii ani ai vieții, condiderați, în viața biologică a omului, anii de
maximă vulnerabilitate: ”Iar Copilul creştea şi Se întărea cu duhul, umplându-Se de înţelepciune şi
harul lui Dumnezeu era asupra Lui” (Luca 2, 40). Duhul i-a descoperit înțelepciunea mai presus de
cunoștințele rabinice, argumentate cu citări extensive din cărțile Vechiului Testament, la care
aveau acces numai rabinii special pregătiți pentru munca de învățători ai poporului: ”Şi toţi care Îl
auzeau se minunau de priceperea şi de răspunsurile Lui” (Luca 2, 47).

Consecința lucrării Duhului în și cu Hristos este, în primul rând, respingerea tuturor tentațiilor
Diavolului, iar în al doilea rând slujirea pe care o primește din partea îngerilor (Matei 4, 11)

Schimbarea la Faţă a Domnului prin Duhul Sfânt

Lumina Taborului, albul strălucitor al veşmintelor Domnului, norul luminos care-L

învăluie şi-i face pe apostoli să se arunce la pământ sunt tot atâtea manifestări ale prezenţei
Duhului în viața lui Iisus, semne ale bunăvoinţei Tatălui întru Fiul Său preaiubit. Viaţa
pământească a Mântuitorului este plină de Duhul, de la Întrupare până la Înălţare, prin
manifestarea ca suflare, foc și lumină (Luca 12,49), trecând prin Patimi, prin Cruce, prin smerenia
concretizată în idealul Fericirilor : „Fericit cel sărac cu Duhul, că a aceluia este Împărăţia
cerurilor ” ( Matei 5, 3 şi I Petru 4, 14). Iisus este Sfântul lui Dumnezeu, numai prin Duhul (Ioan
17, 19), în Duhul se oferă Tatălui ca jertfă neprihănită, încredinţându-și sufletul în mâinile Lui.
Tatăl înviază pe Fiul prin acelaşi Duh (Fapte 2, 32 -33). Duhul va fi, aşadar, Persoana a cărei
putere nebiruită zdrobeşte peceţile mormântului gol, oferă bucuria copleşitoare care le umple pe

32
femeile mironosiţe, îi îmbărbătează pe ucenici şi revarsă spre lume lumina orbitoare a Învierii,
prezenţă ce rămâne în Iisus chiar şi în moarte.

Imaginile biblice care exprimă legătura dintre Hristos şi Duhul deși par a fi literale, pot fi
interpretate și figurat. Ele pot însemna, în acelaşi timp, o prezenţă activă sau una tăcută, înţeleasă
în sensul pasivităţii omenităţii lui Iisus, pătrunsă de Duhul şi condusă de El (Matei 4, 1), trimisă de
Acesta la propovăduire (Luca 4, 18), înflăcărată de Duhul în rugăciune (Luca 10, 21), înviată
(Romani 8, 11) şi înălţată de acelaşi Duh în slava dumnezeiască. Acest lucru defineşte
personalitatea desăvârşită şi de nepătruns a lui Hristos Însuşi, Care, prin condiţia Sa
dumnezeiască, este lăcaşul deplin al Duhului Sfânt.

Descoperirea de către evanghelişti a lucrării Duhului în viaţa Mântuitorului nu exclude un

alt fel de limbaj, voalat, în care persoana Duhului rămâne anonimă, ascunzându-Se în spatele
simbolurilor (putere, lumină, nor, împărăţie), fiind nedespărţită de trăirea roadelor împărăţiei
veșnice (pace, bucurie, blândeţe, milostivire, înţelepciune, îndrăzneală). Potrivit expresiei pauline,
„întru El locuieşte trupeşte, toată plinătatea dumnezeirii (Coloseni 2, 9), adică Duhul Se smerește
şi se confundă, într-o anumită măsură, cu darurile Sale, cu energiile Sale, care sunt strălucirea
veşnică a Preasfintei Treimi pentru a ajuta pe credincios ca, prin aceste roade, să-și împroprieze
mântuirea adusă de Hristos. Modul în care Iisus transmite pe Duhul şi Duhul care anunţă pe Iisus
culminează cu o con-habitare inexprimabilă în cuvinte. Dragostea treimică desăvârşită este cea
care postulează această împreună-sălăşluire, fără confundarea sau amestecarea Persoanelor.
Trimiterea cincizecimică a Duhului peste Biserică nu este astfel nici secundară, nici exterioară în
raport cu opera mântuitoare a lui Hristos, ci cuprinsă în ea.

Certitudinea contribuției Duhului la restaurarea omului este afirmată de Însuși Iisus în

cuvintele din rugăciunea Tatăl nostru, “Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”
(Matei 6, 11), pâinea reprezintând expresia tuturor celor necesare omului (pâinea, focul, apa,
lumina - Luca 12, 49, adică cele spre supraviețuire pământească și spre ființare veșnică), ca daruri
ale Duhului. În rugăciunea arhierească ( Ioan 17, 1-26) şi în cuvântarea de despărţire (Ioan 13, 31),
se află învăţătura clară despre comuniunea dintre Sfântul Duh și Hristos pe pământ. Promisiunea
trimiterii Duhului este făcută solemn, în contextul iminentei plecări a Mântuitorului. Duhul este
”porunca” cea nouă pe care Hristos o dă ucenicilor Săi (Ioan 13, 34)cviii.

Hristos înviat din morți prin Duhul Sfânt

33
 Mai presus de pătimirile îndurate de Fiul lui Dumnezeu, cu mult mai dureroasă a fost
suferința pentru păcatele lumii, din trecut prezent și viitor, și moartea, pentru că nu face parte din
fiinţa dumnezeirii, aşa cum a devenit intrinsecă ființei umane marcată de păcat. Pe cât de mare
este dorința omului de a deveni etern, pe atât de mare trebuie să fi fost mirarea lui Dumnezeu de a
muri.cix Înfrângerea morţii murind, reprezentată în iconografie prin craniul de la baza crucii lui
Hristos, confirmă victoria definitivă şi transcendentă a Vieții, pentru că Duhul învierii
împărtăşeşte lumii bucuria existenţei de dincolo de moarte.

Hristos înviat trimite pe Duhul Sfânt (Ioan 15, 26), în care întreaga capacitate pătimitoare se
preface în compasiune personală, făcând pe om să înțeleagă că Dumnezeu iese din Sinele treimic
în întâmpinarea omului din iubire. Lucrarea Fiului şi cea a Duhului se completează reciproc.
Prima unifică, a doua diversifică.

“Duhul lui Hristos” (Filipeni 1,19) în om

Idealul creștin al omului este să devină hristofor și hristoform,cx ceea ce înseamnă că este
pnevmatofor, nu și pnevmatoform. De la crearea inițială şi conceperea ca persoană, omul este în
continuă legătură cu Duhul Sfânt. Creaţia se împărtăşeşte de Duhul Sfânt prin energiile
dumnezeiești necreate. Prin Duhul Sfânt, omul participă la viaţa Treimii : “Duhul Sfânt, este
ipostas activ în diferite chipuri şi în diferite grade în oameni, producând în ei efecte diferite. Prin
tot ce face, El uneşte pe om cu Hristos şi, prin aceasta, îl face să se împărtăşească de sfinţenia şi de
îndumnezeirea infinită, care este în trupul lui Hristos, sau în firea omenească a lui Hristos.”cxi
Duhul Sfânt se comunică din Hristos ca persoană, Îl face accesibil pe Hristos ca persoană şi face
comunicabilă puterea lui Hristos. Tocmai prin aceasta se poate revela Duhul ca ipostas. El nu
poate locui deplin în oameni decât printr-un trup şi acela devenit deplin pnevmatizat, prin Iisus
Hristos întrupat și înviat. Hristos Îl arată pe Duhul ca ipostas. Înainte de Înviere, Duhul Sfânt
conlucra cu Hristos ca să-L arate pe Fiul Lui Dumnezeu ca ipostas divin prin întrupare şi prin
faptele săvârşite între oameni, inclusiv prin suportarea morţii şi, mai ales, prin înviere. Se poate
spune că, pe măsură ce Hristos se face cunoscut prin Ipostasul Său, face împărtăşibil pe Duhul
Sfânt ca Ipostas distinct și complementar.

Lucrarea fiecărei Persoane dumnezeiești în lume este specifică, așa încât se completează
reciproc şi se continuă Una cu Alta : “Hristos e dumnezeirea revelată ca lumină, ca adevăr, ca
34
fundament al existenţei noastre; Duhul e dumnezeirea revelată, ca suflare de viaţă, ca dinamism de
viaţă făcător în cadrul dumnezeirii cu adevărat, ca fundament al existenţei create şi ca normă a ei.
Duhul dă putere, elanul să realizăm ceea ce ştim prin Logosul întrupat, ceea ce a realizat prin El
Însuşi ca model, ceea ce a realizat în Hristos; dă puterea să ne încadrăm în Hristos şi să ne facem
asemenea Lui.”cxii Datorită perihorezei treimice, Cele două Persoane divine, Fiul şi Duhul Sfânt,
lucrează una în şi prin alta, fără a se separa şi fără a se confunda: “Duhul nu e separat de Hristos,
nici Hristos de Duhul. Duhul odihneşte peste Hristos. Este acolo unde este Hristos şi Hristos este
numai cu Duhul. Dar, Duhul nu se confundă cu Hristos, nici în defavoarea lui Hristos ca Adevăr,
nici în defavoarea Duhului ca Suflare de viaţă.”cxiii

Cu privire la prezenţa lui Hristos în materie, prin Duhul Sfânt, Sfântul Chiril al Alexandriei
nu o consideră prezenţă printr-un reprezentant, ci Îl consideră pe Duhul Sfânt ca Cel prin Care
Hristos lucrează în credincioşi ca unul singur. Întreaga lucrare a lui Dumnezeu, comună celor trei
Persoane, îşi are finalitate tot în Duhul, aşa cum mâna este ultimul organ prin care puterea
întregului corp omenesc se finalizează şi se concretizează într-o faptă. De aceea, Sfânta Treime
împlineşte întreagă orice lucrare, dar lucrarea se concretizează într-un rezultat prin Duhul
Sfânt.cxivToată lucrarea o face Tatăl, cu cooperarea Fiului şi conlucrarea Sfântului Duh, nu din
motiv că Tatăl nu ar avea suficiente puteri pentru a desăvârşi o lucrare; unitatea de fiinţă este
motivul pentru care cele trei Persoane lucrează în comun. Sfântul Grigorie de Nyssa clarifică acest
lucru când scrie: “Oamenii se numesc mulţi, deoarece lucrarea fiecăruia dintre ei în aceleaşi
activităţi este distinctă, fiecare dintre ei separându-se de ceilalţi în limitările sale, după modul
particular al lucrării sale. Dar la firea dumnezeiască n-am învăţat că Tatăl face ceva din Sine fără
să participe şi Fiul, sau că Fiul lucrează ceva deosebit, fără Sfântul Duh. De aceea, numele lucrării
nu se sfâşie în mulţimea celor ce lucrează.” cxv El mai precizează: “Nici Dumnezeul cel peste toate
nu a făcut toate prin Fiul, pentru că nu are nevoie de ajutor, nici Fiul Cel Unul-născut nu lucrează
toate în Duhul Sfânt pentru că are o putere mai mică decât intenţia, pentru că Tatăl este Izvorul
puterii, Fiul este puterea şi Duhul Sfânt este Duhul puterii. Iar zidirea toată, cea sensibilă şi cea
netrupească este rezultatul puterii dumnezeieşti. Tot ce este, începe de la Tatăl, înaintează prin
Fiul şi se desăvârşeşte în Duhul Sfânt.”cxvi

În Întrupare Fiul rămâne unit ipostatic cu Duhul, aşa cum este din veşnicie. Ca om, Hristos
L-a primit pe Duhul pentru totdeauna, aşa cum L-au primit patriarhii, regii şi profeţii lui Israel. Ca
manifestare, odihneşte peste Iisus de la Întrupare, ca Ipostas este unit cu Logosul din veșnicie.

35
Cuvântul dumnezeiesc se face Hristos-persoană ca să transmită pe Duhul în oameni. La Botezul
în Iordan, când Duhul apare cu Tatăl şi Fiul întrupat, Tatăl le arată tuturor pe Fiul asupra căruia
coboară Duhul: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit întru Care am binevoit” (Matei 3, 17). Sfântul
Chiril al Alexandriei explică: „Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut Om, El primeşte pe
Duhul de la Tatăl ca unul dintre noi (…) pentru ca, primindu-L ca om, să se înrădăcineze iarăşi în
noi harul plecat. Socotesc că, pentru această pricină, Sfântul Ioan Botezătorul a adăugat cu folos:
„ am văzut Duhul coborând din cer şi a rămas peste El ”(Ioan 1, 32). Duhul S-a îndepărtat de la
noi pentru păcat, iar Cel ce n-a cunoscut păcatul S-a făcut ca unul dintre noi, neavând motiv să se
depărteze sau să se retragă de la El. Deci, primeşte pe Duhul pe seama noastră şi redă firii binele
de la început. (…) Dumnezeu Cuvântul primeşte pe Duhul pentru noi, ca să sfinţească întreaga
fire.”cxvii

Hristos arată sfinţenia propriului Său Templu prin Duhul, umanitatea Sa şi, împreună cu
ea, o arată ca potențialitate în întreaga creaţie. Numai prin întruparea Fiului această manifestare a
sfințeniei dumnezeiești spre creație devine posibilă. Ca om, Fiul răspunde, în numele omenirii,
iubirii Tatălui, printr-o iubire ascultătoare până la jertfa pe cruce; acest răspuns permanent l-a dat
în Duhul, Care rămâne în şi între Tatăl şi Fiul. Ca om, Hristos a ridicat la treapta cea mai înaltă
sensibilitatea umană faţă de Tatăl şi responsabilitatea faţă de toţi oamenii. El spiritualizează şi
rugăciunea, pe care o adresează Tatălui pentru toţi fraţii întru umanitate şi pentru întreaga
creaţie.cxviii

Sfântul Duh în ucenicii lui Hristos

În pragul pătimirilor, Iisus promite ucenicilor că le va trimite un Mângâietor, care să-i

întărească în toate greutăţile pe care le vor întâmpina şi să-i ducă mai departe opera: “Şi Eu voi
ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului, pe Care
lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că
rămâne la voi şi în voi va fi!” (Ioan 14,16-17). Ioan Evanghelistul descrie promisiunea lui Hristos
în alt loc: “Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă
va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu” (Ioan 14, 26), adică îi
anunţă că Duhul Sfânt îi va învăţa toate şi le va aduce aminte de toate cuvintele Sale, care trebuie
păzite şi transmise în continuare la toate neamurile, din toate epocile istorice.

36
 Așadar, pregătirea Apostolilor pentru misiune stă sub semnul făgăduinţei că Hristos va
mijloci ucenicilor săi asistenţa Sfântului Duh ori de câte ori vor fi prigoniţi din pricina numelui
Său: “Iar când vă vor da pe voi în mâna lor, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi vorbi, căci se va da
vouă în ceasul acela ce să vorbiţi; fiindcă nu voi sunteţi care vorbiţi, ci Duhul Tatălui vostru este
care grăieşte întru voi” (Matei 10,19-20). Promisiunea întăririi prin Duhul este făcută înainte de
patimi, dar trimiterea Lui este făcută din poziția de slavă, după înviere, după întoarcerea la Tatăl,
după cum promisese: ”Mai de folos va este să Mă duc, că de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu
va veni la voi, iar de Mă voi duce îl voi trimite la voi. Și venind Acela, va vădi lumea de păcat și
de dreptate și de judecată; de păcat, pentru că nu cred în Mine; de dreptate, pentru că la Tatăl Meu
Mă duc și nu Mă veți mai vedea; și de judecată, pentru că Stăpânitorul lumii acesteia a fost
judecat. Incă multe am a vă spune, dar nu le puteți purta acum; iar când va veni Acela, Duhul
adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul, căci nu va vorbi de la Sine, ci câte va auzi va vorbi și cele
viitoare vă va vesti. Toate câte are Tatăl, ale Mele sunt. De aceea am zis, că din al Meu va lua și
vă va vesti" (Ioan 16, 7-15).

Biserica a perceput această trimitere, prin suflare și împuternicire, ca pe un act continuu, nu

ca pe un simplu moment istoric; de aici practica iertării și dezlegării păcatelor oamenilor de către
urmașii apostolilor până la sfârșitul veacurilor. Prin aceasta se statornicește că prezenţa Sfântului
Duh în creație nu este limitată în timp și spațiu, cum a fost activitatea mesianică a Logosului
întrupat, ci devine lucrare eternă. Rolul Sfântului Duh este să descopere lumii, prin ierarhie, tot
adevărul, să-i conducă pe oameni spre îndumnezeire, conferindu-le harul divin, precum şi să
asigure statornicia Bisericii lui Hristos în lume. Fiecare Persoană din Treime are rolul şi momentul
Său: Tatăl concepe şi pregăteşte, Fiul conlucrează şi realizează, Sfântul Duh cooperează şi
desăvârşeşte lucrarea de mântuire, într-o deplină unitate de acţiune. De aceea, Mântuitorul afirmă
că Sfântul Duh va slăvi pe Fiul, aşa cum Fiul slăveşte pe Tatăl şi cum Tatăl se proslăveşte prin
Fiul.

Capitolul III

ANTROPOLOGIE PNEVMATICĂ
37
Ipostasul uman ca mediu al ipostazierii dumnezeiești

Duhul Sfânt se descoperă omului imperceptibil, personal-spiritual, într-un mod misterios,

cum nu era posibil înainte de moartea şi învierea lui Hristos. Ipostasul înviat al lui Hristos a făcut
ca Duhul să fie trimis ca Ipostas, nu simplă energie harică. Aceasta înseamnă că, prin trimitere,
Mângâietorul nu se substituie lui Hristos, ci lucrează împreună cu Hristos înviat cu umanitatea Sa.
Prezenţa Duhului în opera lui Hristos le face interioară creştinilor prezenţa lui Hristos ca ipostas
distinct, fără a anihila iposasul uman.cxix Duhul mijloceşte prezenţa deplină în om a lui Hristos,
prin trupul uman, care a fost preamărit deplin, încât prin acest trup străluceşte slava veşnică a lui
Dumnezeu îndreptată spre oameni. Duhul „este viaţă şi dă viaţă, pentru că ne ridică de la
cunoaşterea îndepărtată, raţională, despre Dumnezeu şi mântuire, la experienţa unei taine divine în
însăşi lucrarea ei de mântuire. […] Ne conduce din interior spre Cincizecimea eshatologică, în
care va străluci, în deplinătatea trupului transparent al lui Hristos.”cxx

Duhul coboară în cei ce se unesc cu Hristos, într-o chenoză personală; se smerește până la
nivelul omului, pentru a face posibilă comuniunea cu Dumnezeu Tatăl şi dialogul cu Hristos.
Aceasta nu anulează persoana omului, ci o face să crească. Prin Duh, omul este înfiat de
Dumnezeu, Hristos îl preface după chipul Său. În funcţie de această ridicare spre cele
dumnezeieşti, Duhul locuieşte în om şi îl ridică. Prin aceasta, libertatea umană nu este afectată în
nici un fel, căci Sfântul Apostol Pavel afirmă: “Unde este Duhul Domnului, acolo este libertate”
(II Corinteni 3 , 17). Duhul lucrează spre a elibera fiecare persoană către dialogul liber de iubire cu
Dumnezeu şi cu semenii.

Sfântul loan Gură de Aur insistă asupra actualităţii Cincizecimii: „Cincizecimea, este o
sărbătoare neîncetată”, este „cununa bunurilor, cetatea sărbătorilor, roada făgăduinţei Domnului”
și „Dacă Duhul Sfânt nu ar fi prezent în Biserică, aceasta nu ar exista.” Pentru el, trimiterea
Duhului este cea mai mare minune a lui Hristos, cea în vederea căreia au fost săvârşite toate
celelalte: „Pentru aceasta S-a întrupat Cuvântul, pentru a-I lăsa Duhului Sfânt lucrarea […] Harul
este acelaşi la Cincizecime şi acum”. Avem de-a face cu un leitmotiv, cu o afirmaţie
fundamentală, care defineşte problema existenţei şi a permanenţei harismelor în Biserică, ea însăși
Cincizecime neîncetată.cxxi

Formula “suflet al omului”, din referatul creației, trebuie înțelească ca identitate cu

“duhul” din scrierile Vechiului Testament: “Toate cele de pe uscat, câte aveau suflare de viaţă

38
(duh) în nările lor, au murit” (Facere 7, 22); “În sfatul lor să nu intre sufletul (duhul) meu şi în
adunarea lor să nu fie părtaşă slava mea…” (Facere 49, 6); “Păzeşte-te şi îţi fereşte cu îngrijire
sufletul tău, ca să nu uiţi acele lucruri pe care le-au văzut ochii tăi” (Deuteronomul 4, 9); “În
mâinile Tale îmi voi da duhul meu; izbăvitu-m-ai Doamne, Dumnezeul adevărului”(Psalmul 30,
5); “Noaptea în inima mea gândeam şi se frământa duhul meu” (Psalmul 76, 6); “Adusu-mi-am
aminte de Dumnezeu şi m-am cutremurat; gândit-am şi a slăbit duhul meu” (Psalmul 76, 3); “Lua-
vei duhul lor şi se vor sfârşi şi în ţărână se vor întoarce” (Psalmul 103, 30); “Ieşi-va duhul lor şi se
vor întoarce în pământ” (Psalmul 145, 4). Cuvântul “duh”, atribuit omului sau oricărei fiinţe vii nu
se poate explica altfel decât prin putere de viaţă, la om suflet, care îl apropie de Părintele Său
ceresc, atunci când sufletul se manifestă ca o realitate raţională şi voliţională.cxxii

Persoana, individul și duhul

”Înţelegerea modernă, obişnuită, amestecă persoana, individul, subiectul, sinele, eul şi alte
fenomene şi concepte, crezând că, referindu-se la acest conglomerat, poate să înţeleagă ce este
persoana. În realitate, însă, persoana nu este în nici un caz identică cu acest conglomerat sau cu
vreuna dintre părţi. (…) Persoana este o relaţie complexă în care individul şi subiectul sunt numai
momente.”cxxiii Omul este un mister pentru că este persoană. Lumea întreagă nu valorează nimic în
raport cu persoana umană, cum afirmă Hristos: . ”Ce-i foloseşte omului să câştige lumea întreagă,
dacă-şi pierde sufletul? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?” (Marcu 8,
36-37). Când se naşte o persoană, universul întreg îşi schimbă cursul, într-o formă care scapă
observaţiei umane. Din punct de vedere biologic şi social, omul este al lumii acesteia, rodul
proceselor care au loc în ea. Ca persoană, omul nu este produsul acestei lumi. Ceea ce face din om
o persoană este duhul raţional şi viu. În loc să fie o monadă, făcând parte dintr-o ierarhie, la fel ca
şi alte monade, persoana este un microcosmos, un univers întreg. Doar persoana este capabilă să
aibă un conţinut universal, să fie o forţă creativă sub o formă individuală. Acest conţinut rămâne
inaccesibil tuturor celorlalte realităţi ale lumii naturale, a căror trăsătură constă în a nu fi decât
părţi. Persoana, însă, nu este o parte şi nici nu poate fi o parte dintr-un tot oarecare. Acesta este
principiul de bază al persoanei : misterul ei. Ea are la origine dumnezeirea, iar în faţă veşnicia şi
caută să devină veşnică.cxxiv

39
 Pentru a înțelege caracteristicile persoanei, Părintele Stăniloae vorbeşte despre natura
relaţiilor pe care ea le întreţine: el își imaginează natura umană ca pe un fir care unește noduri,
ipostasurile sau persoanele, într-o plasă ca cele ale pescarilor. În acest fel, ”De la fiecare persoană
duc fire la toate persoanele, care pot fi actualizate sau nu în relaţii directe. Fiecare persoană e
centrul unor raze nesfârşite asemenea unei stele ; sau persoanele sunt legate prin razele lor ca într-
o plasă uriaşă de ochiuri. Prin razele lor dau şi primesc, razele lor sunt, în acest fel, comune şi
totuşi persoanele sunt centre deosebite ale razelor care pornesc din ele şi vin spre ele. Fiecare
persoană e centrul atâtor fiinţe actuale câte persoane se afla în relaţie cu ea şi centrul atâtor fire
virtuale câte persoane pot fi în relaţie cu ea. Şi fiecare persoană poate lua loc de centru faţă de
orice altă persoană. Plasa aceasta de ochiuri se dezvoltă continuu din ea însăşi, o parte trecând, alta
adăugându-se, ca într-o sferă de ochiuri tot mai dese.”cxxv

Omul a fost creat ca persoană, ca eu ireductibil, capabil să-şi apere, în relaţiile de

comuniune, fiinţa sa unică şi irepetabilă. Fiinţa omului nu se preface în fiinţă divină pentru că eul
uman creat nu devine eu dumnezeiesc necreat şi, de aceea, în trăirea comuniunii, eul îşi păstrează
conştiinţa că puterile sale nu se bucură prin sine de toate bunurile ce le gustă, ci prin Dumnezeu.
Creştinul duhovnicesc îşi însuşeşte această afirmaţie de adâncă smerenie, dar şi de supremă
îndrăzneală : ”Sunt om, dar vieţuiesc ca Dumnezeu prin ceea ce mi-a dat Dumnezeu ; sunt om dar
sunt la nivelul lui Dumnezeu prin harul cu care a binevoit El să mă îmbrace.” cxxvi Ea redă
cuvintele Sfântului Apostol Pavel : „ Nu mai vieţuiesc eu, ci Hristos vieţuieşte în mine ” (Galateni
2, 8).

Persoana are fiinţă proprie dar nu se reduce la aceasta, pentru că ar suferi o izolare egoistă,
împărtăşeşte fiinţa prin relaţie, adică este spirituală, înzestrată cu libertate şi voinţă liberă spre
lucrare. Fără transcendenţă nu se poate vorbi despre ”persoană”, care se identifică numai în
raport cu transcendentalul, care se poate opune oricărei determinări exterioare, chiar şi din partea
lui Dumnezeu. Raportul între omul-persoană şi Dumnezeu-Persoană nu este cauzal, nici
întâmplător, ci respectă principiul libertăţii. Dumnezeu nu este un obiect pentru persoană, ci un
subiect cu care se află în relaţie benevolă. Persoana se determină din interior şi, tocmai datorită
libertăţii absolute a tuturor persoanelor, omul devine persoană. Existenţa omului ca persoană stă în
indestructibilă legătură cu libertatea lui, care este darul Duhului Sfânt. Dumnezeu este garantul
libertăţii persoanei, iar tot ce ţine de ea aparţine Duhului, lumii spirituale, nu celei obiective.
Duhul lui Dumnezeu formează persoana umană, sufletul şi trupul, prin suflet omul ridicându-se

40
deasupra determinismului lumii materiale. Persoana este paradox pentru gândirea raţională,
întrucât conţine personalul şi supra-personalul, finitul şi infinitul, imuabilul şi variabilul, libertatea
şi robia. Ea se recunoaşte doar în relaţiile de întâlnire şi de comuniune.

Rodiri în viața de credință

Pe lângă rolul din viaţa Bisericii, în care transmite revelaţia sau voia lui Dumnezeu prin
Hristos înviat din morți, Duhul operează lucrarea treimică în relaţia personală cu omul. Îl face
capabil de Dumnezeu, îi dă ,,simţirea" lui Dumnezeu, fără lucrarea Duhului neputându-se înţelege
sensul descoperirii lui Dumnezeu. Arătarea Duhului ca Persoană constituie împlinirea etapelor
succesive ale iconomiei divine. După înălţarea Mântuitorului la cer, Duhul Sfânt devine operativ
în Biserică prin harisme specifice conducându-o și ferind-o de eroare până la sfârşitul veacurilor.
Însă prezenţa Duhului în om este marcată de o profundă schimbare interioară: mintea se
transformă în ”potir” pentru primirea dumnezeirii, inima se încălzeşte de dragoste dumnezeiască,
iar voinţa se întăreşte datorită lucrării faptelor bune. Orice gând rău dispare iar omul îşi recunoaşte
autentica valoare, îşi descoperă slăbiciunile şi neputinţa, cu cât se umple de conștiința prezenței lui
Dumnezeu, cu atât simțindu-se mai păcătos. În prezența activă a Duhul Sfânt păcatul îşi pierde
puterea şi, în voinţa omului, se sălăşluieşte Dumnezeu care îl face să urmeze numai binele.

Creat cu liber arbitru, omul este capabil de bine sau de rău, în deplină cunoştinţă şi
responsabilitate. Când lucrează binele, răspunde harului Sfântului Duh, care îl ajută să facă paşi
spre comuniunea și mai intimă cu Dumnezeu. Dacă este determinat şi de alte înclinaţii,
individualiste, care îl îndepărtează de sursa binelui, poate apela la ajutorul şi asistenţa Sfântului
Duh. Sfinţii Părinţi au arătat că mintea umană ia ”forma” a ceea ce gândeşte; dacă intră în
rezonanţă cu Dumnezeu, se luminează, Duhul o învăluie şi îi descoperă lucruri inefabile,
frumuseţile dumnezeirii. Duhul lui Dumnezeu, revărsându-se asupra creaţiei, cu atât mai mult
asupra omului ca persoană, îi imprimă o orientare înnoită către Creator, depăşind separaţia
artificială dintre Dumnezeu şi creaţie și realizând desăvârșirea sau transfigurarea acesteia, prin
deschiderea și cooperarea omului, care devine agentul bunei relații a mediului înconjurător cu
Dumnezeu. Prin Sfântul Duh, bucuria lui Dumnezeu se revarsă în inimile oamenilor care încep să
trăiască în viața personală însăşi bucuria Treimii. Sfântul Atanasie scrie: ”Fără Duhul, suntem
străini de Dumnezeu şi departe de El, iar prin împărtăşirea de Duhul suntem legaţi de dumnezeire.

41
Deci, a fi noi în Tatăl nu e al nostru, ci al Duhului, care este în noi şi rămâne în noi, cât îl păstrăm
în noi prin mărturisirea credinţei. (…) În El (Duhul), Cuvântul slăveşte creatura şi, îndumnezeind-
o, o înfăţişează Tatălui. De aceea, Cel care uneşte creatura cu Cuvântul, nu poate fi El Însuşi o
creatură.”cxxvii Sensibilitatea pe care o primeşte omul se manifestă nu doar în deschiderea faţă de
Dumnezeu, ci şi faţă de semeni. Prima treaptă a ei este credinţa. Pe măsură ce aceasta se dezvoltă,
intuiţia realităţii transcendente şi atotprezente a lui Dumnezeu nu încetează să sporească în om.
Cel care are această sensibilitate Îl vede pe Dumnezeu pretutindeni. Sădită în suflet, ea este în
acelaşi timp şi a omului şi a Duhului. Apoi ea se concretizează în sentimentul responsabilităţii faţă
de Dumnezeu şi faţă de semeni. Responsabilitatea poate să ia forma fricii, a ascultării faţă de o
misiune, a obligaţiei de a evita păcatul, a deciziei de a duce o viaţă curată. Toată această gamă de
sentimente este produsă în omul credincios de Duhul Sfânt.

Rugăciunile personale şi slujbele publice în Ortodoxie încep cu invocarea Duhului

Sfânt, cxxviii chemat să pregătească sufletul pentru primirea adevărurilor cu privire la mântuire.
Rugăciunea către Duhul este un act de credinţă, prin care se poate exprima teologie, dogmă sau
mărturisirea de credinţă. Mărturisirea de credinţă ajută la întărirea convingerii prezenţei lui
Dumnezeu în lume și în viața personală. Ea animă rugăciunea, dă încredere în puterea lucrătoare a
harului, dă eficienţă legii şi valoare milei, creativităţii şi încrederii, statorniceşte în om
convingerea în iubirea şi ajutorul Sfintei Treimi.cxxix Ea devine desăvârşită când ”Duhul vine în
ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci însuşi Duhul se roagă
pentru noi cu suspine negrăite” (Romani 8, 26).

Duhul Sfânt și omul sfânt

Dacă Duhul este sfânt prin Sine însuși, nu prin participare la sfințenia celorlalte Persoane
ale Sfintei Treimi, fiind însăși sfințenia lui Dumnezeu personificată, omul devine sfânt prin
participarea la viața dumnezeiască, răspunzând fiecărei invocări pe care Biserica o face Duhului în
numele membrilor ei. Fiind dăruită liber şi absolut, iubirea personală dumnezeiască se revarsă în
mod voit şi creator asupra făpturilor raţioanle, pe care Dumnezeu personal le-a creat. Materia, ca
mediu de existenţă a omului, este darul lui Dumnezeu, având un început, odată cu timpul,
împreună cu care a fost făcută din nimic. “Numai dacă lumea este din nimic, prin voia lui
Dumnezeu, ea poate fi ridicată la un plan de perfecţiune în Dumnezeu, tot prin voia Lui
atotputernică şi prin iubirea Lui, după o anumită pregătire pentru aceasta. Acest început al lumii şi
al omului şi acest sfârşit care nu e un sfârşit total dovedesc amândouă iubirea lui Dumnezeu faţă
42
de ei şi le dă un sens.”cxxx Numai prin Duhul Sfânt, Creatorul susţine în creaţie puterea vieţii, o
transfigurează până la asemănarea cu El, iar aceasta se face printr-o altă fiinţă raţională, omul, în
starea lui de maximă libertate, respectiv sfântul.

“Spiritualitatea” omului constă în faptul că aparţine Duhului Sfânt, că poartă în sine ceva
din “suflarea” lui Dumnezeu, asupra căreia şi-a pus propria amprentă. Cincizecimea Duhului este
“a doua suflare” a lui Dumnezeu în oameni, căci, prin El, Hristos este dăruit permanent omului.
De aceea, Biserica este una, sfântă, apostolică şi universală. Ea se limitează doar organizatoric la
forma văzută, instituțională. Ca “Trup al lui Hristos” şi “mediul de viaţă al Duhului” este
nelimitată în timp şi spaţiu, pentru că nu există un timp în care să fi existat Capul fără Trup şi
Trupul fără Viaţă. Venirea lui Hristos în lume, unde întemeiază Biserica, se face prin lucrarea
Sfântului Duh și din trimiterea Tatălui. Întruparea nu a adus ceva nou în sânul Sfintei Treimi, nici
nu a adăugat ceva divinității Sale. Persoana Logosului își asumă obiectiv natura umană, după
prototipul căreia a fost făcută la începuturi umanitatea. Astfel poate fi înțeleasă afirmația Sfântului
Ioan Evanghelistul: “Întru ale Sale a venit, dar ai săi nu l-au primit” (Ioan 1, 11).

Rostul lumii create este nu numai de a se întoarce la comuniunea cu Dumnezeu, ci, prin
omul sfânt, se așteaptă a fi sfinţită, ridicată la un nivel superior, re-creată prin Duhul Sfânt ca un
“pământ nou” (Apocalipsa 21, 1). Căderea protopărinților a fost un eşec temporar, l-a îndepărtat
pe om pentru un timp de ţintă. Opera sfinţirii se efectuează pe calea puterii dumnezeieşti
înnoitoare a fiinţei, care se transmite prin harul Duhului Sfânt. Sfinţirea persoanei credinciosului
implică unitatea sa psiho-somatică, suflet şi trup, care nu pot fi despărţite în raportul cu Duhul și
începe cu apa Botezului, în care omul se scufundă pentru că ”dacă nu se naște din apă și din Duh,
nimeni nu va moșteni Împărăția cerurilor” (Ioan 3, 5).

Omul sfânt este mai mult decât cel ce a împlinit voia divină în această viață, care a rezonat
la lucrarea Duhului; el devine subiect al rugăciunilor, după slăvire. ”Rugându-ne sfinților, ne
rugăm lui Hristos, prezent prin sfinții Săi, ne adresăm acestei puteri de iubire a lui Hristos care
face din toți Trupul Său. Această comuniune indestructibilă a tuturor, unitate organică a
spiritualului și a corporalului este cea care explică cultul moaștelor. Biserica mărturisește că există
o legătură particulară între spiritul unui sfânt și rămășițele sale trupești, legătură pe care moartea
nu o distruge”.cxxxi

43
”Vino, Duhule Sfinte!”cxxxii

În practica rugăciunii personale și în orice slujbă sau rânduială liturgică din tradiția ortodoxă, se
începe cu invocarea Duhului Sfânt, în rugăciunea numită Împărate ceresc. Prin rostirea ei se arată
că primirea lui Dumnezeu Treime este posibilă în condiţiile în care Duhul Sfânt pregătește,
permeabilizează, se așează, curăţă, descoperă, unifică sau creează koinonia, mediul în care
Dumnezeu urmează să-și facă simțită prezența prezenţa, să își împlinească lucrarea.

”Împărate ceresc”

Calitatea de împărat presupune o anumită putere și o mare răspundere de slujire, mai mult
decât de conducere. Pe lângă faptul că împăratul trebuie să aibă el însuși putere, el poate și trebuie
să dea și altora putere și autoritate, celor pe care îi consideră vrednici de încrederea sa, celor care
pot fi învestiți cu îndeplinirea unui serviciu specific. ”Împăratul ceresc” se înțelege a fi o Persoană
care are o împărăție, diferită de ”împărățiile” lumii, are putere în acea împărăție și calitatea de a
dărui altora o putere specifică acelei lumi cerești. Avem deja o afirmare a calității personale și
puterii dumnezeiești a Duhului Sfânt.

În istoria vechitestamentară, Iosua primește darul conducerii și al înțelepciunii (Numeri 27,

18 și Deuteronom 34, 9), iar judecătorii primesc puterea de a lupta împotriva opresorilor, convinși
fiind că o fac în numele lui Dumnezeu: ”fost-a Duhul Domnului peste mine.”cxxxiii Duhul l-a întărit
pe Saul în luptă (I Regi 11, 6) și pe David, după ce a fost uns rege peste Israel (I Regi 16, 13).
Totuși, când Saul încearcă să îl prindă pe David, împotriva voii lui Dumnezeu, trimișii lui sunt
doborâți la pământ, profețind pedepsirea unor conducători ai poporului lui Israel. Profetul Isaia
este convins că, fără puterea lui Dumnezeu, Israel nu ar fi reușit să iasă din robie (Isaia 63, 11-12).
Același profet prevede chiar timpul când Mesia avea să fie uns cu putere multă, prin lucrarea
Duhului lui Dumnezeu (Isaia 11, 2-3). ”Slujitorul” despre care vorbește Isaia este cel peste care
Dumnezeu toarnă din Duhul Său (Isaia 42, 1). Profețiile lui sunt făcute, cum însuși o mărturisește,
în puterea Duhului: ”Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc
săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi
celor prinşi în război libertate; să dau de ştire un an de milostivire al Domnului şi o zi de răzbunare
a Dumnezeului nostru; să mângâi pe cei întristaţi; celor ce jelesc Sionul, să le pun pe cap cunună
în loc de cenuşă, untdelemn de bucurie în loc de veşminte de doliu, slavă în loc de deznădejde. Ei
vor fi numiţi: stejari ai dreptăţii, sad al Domnului spre slăvirea Lui” (Isaia 61, 1).cxxxiv

44
 Mai explicit, în Noul Testament, Duhul se manifestă ca Împărat puternic, pentru a
descoperi oamenilor realități despre Împăratul veacurilor (I Timotei 1, 17), pentru a înnoi şi învia
spiritual fiecare persoană care îl cheamă în rugăciune. Dumnezeu a dăruit veşnicia omului fără a
aștepta răsplată, dar care devine posibilă fiecăruia prin participarea la viața Duhului. După cum
afirmă Vladimir Lossky, Dumnezeu trece zidul acestei transcendenţe prin Duhul Sfânt, prin care şi
în care Logosul, Cuvântul, nu încetează să Se arate în numeroasele expresii ale Înţelepciunii şi
profeţiei. ”Lumina care luminează pe tot omul care vine în lume” (Ioan 1, 9) nu pregetă să se
întrupeze, iar Întruparea Cuvântului se face prin Duhul şi prin libertatea Fecioarei. Unde este
Duhul Domnului, acolo este libertate (II Corinteni 3, 17). În rugăciune, primul efect al Duhului
este că omul nu se simte singur (Romani 8, 26). După Sfântul Pavel, accesul la Tatăl se face prin
Duhul lui Dumnezeu (Efeseni 2, 18), care transmite în credincioși daruri spirituale nebănuite:
”Toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşte” (I
Corinteni 12, 11). Prin El se dăruiește fiecărui creștin puterea de a depăși greutățile în calea
mărturisirii cuvântului lui Dumnezeu (care nu trebuie să fie numai apanajul teologilor și al
preoților), Hristos însuși folosind acest argument: ”Iar dacă Eu cu Duhul lui Dumnezeu scot pe
demoni, iată a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 12, 28).

”Mângâietorule

”Paracletul”cxxxv sau ”Mângâietorul” este un nume care i-a fost atribuit Duhului Sfânt de către
însuși Iisus Hristos care, astfel, l-a promis și trimis Apostolilor după înviere. Este vorba atât de o
prezență a Persoanei dumnezeiești, cât și de o cunoaștere continuă a revelației la nivel personal: în
măsura în care omul primește, Duhul se revelează, nu numai pe Sine, ci toată relația perihoretică a
Treimii. Starea de intimitate presupune aprioric cunoașterea reciprocă. Duhul Sfânt s-a făcut
cunoscut lumii, mai întâi prin profeți, apoi, treptat, a descoperit planul lui Dumnezeu cu ea (Fapte
1, 16 și 4, 25 sau I Petru 1, 11-12). Autorii Noului Testament au fost conduși ”spre tot adevărul”
de către Duhul (Ioan 16, 13), luând din cele ale Tatălui și ale Fiului, arătându-le lucrurile care
aveau să vină (Ioan 16, 3 și Efeseni 3, 5). Prezența iluminatoare a Mângâietorului în om înseamnă
prezența Treimii, pentru că, prin El, se slăvește Hristos (Ioan 16, 14) și se aduce mărturia despre
Iisus Hristos (Ioan 15, 26; Fapte 5, 32; I Corinteni 12, 3; I Ioan 4, 2), deși lucrează și de la Sine,
nu numai din încredințarea Tatălui sau prin trimiterea Fiului.

45
Vezi John Oliver

”Duhul Adevărului”

Prin această formulă se desemnează identitatea de ființă cu Cel care a spus că este „Calea,
Adevărul şi Viaţa ”. Cuvintele Calea, Adevărul şi Viaţa au semnificație treimică, prin Persoana
Fiului întrupat care se identifică deplin cu ele. Pe Fiul înomenit, Duhul îl împărtăşeşte în Sfintele
Taine și conduce pe credincioși la tot adevărul. Hristos merge cu cei care călătoreau spre Emaus,
dar ei nu-L recunosc: cuvântul Său, însă, plin de Duhul, le face sufletele să se aprindă de credință.
Când frânge pâinea euharistică, se descoperă şi se ascunde în acelaşi timp, nemaifiind cu ei decât
în Duhul Sfânt. De aceea, Biserica, Trupul lui Hristos, este şi Templu al Duhului Sfânt.

În viața particulară, Duhul Sfânt descoperă tainic sufletului credincios că Adevărul este
Fiul lui Dumnezeu (Romani 8, 16) și strigă în fiecare ”Ava, Părinte!” (Galateni 4, 6). El
înzestrează pe om cu daruri și puterea cunoașterii adevărului, confirmând că Evanghelia este darul
de preț al lui Dumnezeu (Evrei 2, 4), prin care se ajunge la cunoașterea Adevărului. Rugăciunea
către Duhul Adevărului are un dublu rezultat: face oamenilor cunoscută prezenţa lui Hristos-
Adevărul, până la sfârşitul veacurilor, şi deschide în om, prin libera conlucrare cu el, puterea de a-
L cunoaşte şi slăvi pe Dumnezeu în duh și în adevăr (Ioan 4, 23), întărind și celor necredincioşi
convingerea că Dumnezeu dăruieşte mântuirea celor care cred (Marcu 16, 16).

De exemplu, lui Filip îi descoperă să urmeze carul etiopianului (Fapte 8, 29) și să îi

interpreteze Scripturile, lui Petru să meargă cu cei trei oameni la Corneliu, sutaşul (Fapte 10, 19-
20 şi 11, 12), iar pe creştinii din Antiohia i-a sfătuit să îi desemneze pe Saul şi pe Barnaba spre
vestirea Adevărului la neamuri (Fapte 13, 2). Cei care primesc pe Duhul Adevărului se află în
permanență sub călăuzirea lui Dumnezeu (Romani 8, 14 și Galateni 13, 2) pentru simplul fapt că
folosesc propria libertate spre conlucrarea cu El (Romani 8, 4), Cel care conduce spre tot adevărul
(Ioan 16, 13).

Adevărul are însă şi exigenţele lui. În câteva episoade din Scriptura Noului Testament se
arată că cel care umblă în Duhul trebuie să umble întru adevăr: soţii Anania şi Safira, care au
ascuns de comunitatea apostolilor o parte din câştigul dobândit din vinderea unei proprietăţi sunt
aspru pedepsiţi, nu neapărat pentru că nu au depus totul la picioarele Apostolilor, ci pentru că au
”minţit Duhului Sfânt” (Fapte 5, 3-9), după expresia lui Petru. În adresa către evrei, Pavel arată că
cei care fac de ocară „duhul harului” (Evrei 10, 29) şi întinează sângele jertfei lui Iisus Hristos vor
46
fi pedepsiţi fără milă. Convingerea Bisericii, în baza promisiunii lui Hristos, este că păcatele
împotriva Duhului Sfânt nu se vor ierta, nu pentru că Dumnezeu nu are puterea să ierte, ci pentru
că acei ce le săvârşesc îl alungă pe Duhul din viaţa lor: „Orice păcat şi orice hulă se va ierta
oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta” (Matei 12, 31; Marcu 3, 29 şi Luca 12, 10),
în contextul în care fariseii atribuiau lui Satana lucrările Duhului Sfânt împlinite prin persoana lui
Iisus Hristos.

”Care pretutindenea eşti şi toate le plineşti”

Afirmația de mai sus include idealul de desăvârșire a tuturor făpturilor prin unitatea în Duhul.
Cuvântarea Apostolului Petru de la Cincizecime are un profund caracter profetic și dogmatic. Între
altele, el face referire la profeția lui Ioil (”Dar după aceea, vărsa-voi Duhul Meu peste tot trupul şi
fiii şi fiicele voastre vor profeţi, bătrânii voştri visuri vor visa iar tinerii voştri vedenii vor vedea.
Chiar şi peste robi şi peste roabe voi vărsa Duhul Meu. Şi vă voi arăta semne minunate în cer şi pe
pământ: sânge, foc şi stâlpi de fum; soarele se va întuneca şi luna va fi roşie ca sângele, înainte de
venirea zilei celei mari şi înfricoşătoare a Domnului. Şi oricine va chema numele Domnului se va
izbăvi, căci în muntele Sionului şi în Ierusalim va fi mântuirea, precum a zis Domnul; şi între cei
mântuiţi, numai cei ce cheamă pe Domnul” (Fapte 2, 16-21). Diferența substanțială pe care o face
Petru, față de Ioil, este că anunță acest plan al lui Dumnezeu către și pentru toți cei prezenți la
Ierusalim, din toată lumea, Duhul Sfânt nemaifiind trimis la anumite persoane, alese, cu o misiune
specială. Este vorba despre un râu de binecuvântare prin care se constituie prima comunitate
creștină ce avea să funcționeze după o altă rânduială, străină lumii până atunci: ”Iar toţi cei ce
credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi îşi vindeau bunurile şi averile şi le împărţeau
tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi, stăruiau într-un cuget în templu şi, frângând
pâinea în casă, luau împreună hrana întru bucurie şi întru curăţia inimii. Lăudând pe Dumnezeu şi
având har la tot poporul. Iar Domnul adăuga zilnic Bisericii pe cei ce se mântuiau”(Fapte 2, 44-
47).

Sfântul Pavel salută pe credincioșii din Corint și binecuvintează Biserica prin formula
treimică ”Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului
Duh să fie cu voi cu toţi!”(II Corinteni 13, 14). Pentru el, unitatea credincioșilor este opera
Duhului, din încredințarea Tatălui și cooperarea cu Fiul, atât ca stare actuală cât și ca deziderat al
Bisericilor în viitor. Filipenilor le spune că Duhul împărtășește totul în unitate, prin Hristos: ”
Dacă este vreun îndemn în Hristos, dacă este vreo mângâiere a dragostei, dacă este vreo
47
împărtăşire a Duhului, dacă este vreo milostivire şi îndurare, faceţi-mi bucuria deplină, ca să
gândiţi la fel, având aceeaşi iubire, aceleaşi simţiri, aceeaşi cugetare”(Filipeni 2, 1-2). Unitatea
prin Duhul omniprezent se extinde până la reconcilierea între evrei și neamuri, prin Biserică,
dincolo de tradițiile și cultura vremii: ”Prin El avem părtășie” (Efeseni 2, 18), iar unitatea devine
obligație fiecărui creștin în parte: ”Siliți-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii.”
(Efeseni 4, 3).

Unitatea prin Duhul înseamnă solidaritate binevoitoare universală, întrucât oamenii sunt
dependenți unii de alții, căci, așa cum ”nu poate ochiul să zică mâinii: n-am trebuinţă de tine; sau,
iarăşi capul să zică picioarelor: n-am trebuinţă de voi” (I Corinteni 12, 21). Convingerea era dată
de faptul că ”într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur trup, fie iudei, fie elini, fie
robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat” (I Corinteni 12, 13). Teologului Pavel, orice lipsă
de unitate, dispută sau diviziune în Biserică îi apar ca anomalii, roade ale dorințelor trupești, opuse
chemării Duhului (Galateni 5, 18-25), ceea ce face ca Duhul să conducă la unitate în armonie, în
bunătatea și iubirea dumnezeiască ale acestuia: ”Peste toate, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este
legătura desăvârşirii”(Coloseni 3, 14).

”Vistierul bunătăţilor”

Viața omului este marcată de dobândirea, folosirea și distribuirea bunurilor materiale:

pentru unii ele sunt scopul principal al existenței, pentru alții sunt mijloace de subzistență, iar
pentru cei preocupați de valorile spirituale, sunt instrumente pentru înțelegerea relației dintre creat
și necreat, prin atitudinea față de rolul lor, ca dar al lui Dumnezeu. Bunurile materiale pot constitui
o interfață între viața pământească și viața veșnică, funcție de modalitatea de dobândire, folosire și
distribuire, respectiv modul de gestionare a ”vistieriei”.

Biserica vorbește despre ”bunurile cerești” și ”bunătățile cele făgăduite”, la care se ajunge
prin bunurile pământești, darurile pe care Dumnezeu le dăruiește celor ce se străduiesc să ajungă
la asemănarea cu El. El este, prin consecință, sursa tuturor bunătăților, fie că sunt materiale fie
spirituale sau cerești. Cele din urmă sunt numite generic și binecuvântări. ”Binecuvântarea”cxxxvi
este semnul prezenței lui Dumnezeu în mod lucrător, într-un anumit moment, loc și stare.

”Bunătăţile” Duhului sunt nenumărate şi sunt împărtăşite prin har. „Duhul devine în om tot
ceea ce Scripturile spun despre Împărăţia lui Dumnezeu – piatra preţioasă, grăuntele de muştar,
drojdia, apa, focul, pâinea şi apa vieţii, camera de nuntă…” cxxxvii Sfântul Arhidiacon Ștefan le
48
reproșează iudeilor că se împotrivesc Duhului Sfânt atunci când refuză să vadă binecuvântarile lui
(Fapte 7, 51), iar Sfântul Pavel avertizează pe efeseni: “Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui
Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării”(Efeseni 4, 30), în vreme ce
tesalonicenilor le cere „Duhul să nu-l stingeţi” (I Tesaloniceni 5, 19). De asemeni, corintenilor le
descoperă că Duhul Sfânt îşi face templu în trupul omului, unde revarsă toate bunătăţile: „Sau nu
ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu
şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (I Corinteni 6, 19-29).

„Bunătăţile” Duhului sunt nelimitate ca număr. Prin ele, Duhul face din om sălaş al lui
Dumnezeu Celui viu (I Corinteni 3, 16), oferă oamenilor darul unităţii (II Corinteni 3, 14 şi
Filipeni 2, 1), revarsă bunurile materiale necesare vieţii (I Corinteni 12, 11), descoperă adevărul
(II Timotei 1, 14), dăruieşte darurile slujirii (Fapte 20, 28), dă lumii viaţă, asemeni unui râu de apă
(Ioan 7, 38-39) sau dăruieşte răbdare în suferinţă (I Petru 4, 14). Cea mai mare binecuvântare este
însăşi prezenţa Lui personală în creaţie, unde singura făptură care îl poate conştientiza şi identifica
este omul, atunci când se află „în Duhul” (Apocalipsa 1, 10). Omul duhovnicesc se bucură (Luca
10, 21), hotărăşte ceea ce este bine (Fapte 19, 21), aduce mărturie despre Dumnezeu (Romani 9,
1), are „părtăşie cu Dumnezeu” (Efeseni 2, 18), se roagă (Efeseni 6, 18), iubeşte (Coloseni 1, 8).
De prezenţa Duhului în lume beneficiază toți, dar puţini conştietizează. De aceea, oricine se opune
binecuvântării Duhului Sfânt respinge ipso facto bunătăţile pe care El le poate aduce în viaţa de
credinţă individuală.

„Dătătorule de viaţă”

Duhul este ”dătător de viaţă”, care se exprimă prin ”suflare”, folosită ca imagine la creaţie,
prin care Dumnezeu dă lui Adam duhul de viaţă dar şi atunci când Hristos învesteşte pe ucenici cu
puterea apostoliei, suflând asupra lor. Gestul a rămas neschimbat în Taina Botezului, când
pruncului şi apei le sunt împărtăşite puterea de viaţă a Duhului prin suflarea simbolică a preotului,
în chipul crucii. Duhul este Viaţa însăşi, izvor şi dătător de viaţă întregii creaţii, prin modalităţi şi
mijloace diferite. Limba greacă veche foloseşte două cuvinte pentru a diferenţia sensurile vieţii:
„bios” pentru viaţă biologică şi „zoi” pentru cea spirituală, înveşnicită prin Hristos, viaţa lumii
care trimite pe Duhul în lume. Ambele forme de viaţă sunt rodul prezenţei Duhului Sfânt care
animă totul, în cer şi pe pământ, în apele mării, în locuri sau spaţii încă necunoscute oamenilor :
„Trimite-vei duhul Tău şi se vor zidi şi vei înnoi faţa pământului” (Psalmul 103, 31).cxxxviii

49
 Specific Duhului este nu numai că dă viață, de la început, ci o și regenerează, după cum
arată Sfântul Apostol Pavel : ”Pentru că într-un Duh ne-am botezat noi toţi, ca să fim un singur
trup, fie iudei, fie elini, fie robi, fie liberi, şi toţi la un Duh ne-am adăpat” (I Corinteni 12, 13).
Hristos a promis, la începutul propovăduirii Sale, când s-a adresat lui Nicodim : ”De nu se va
naşte cineva din apă şi din Duh, nu va putea să intre în împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3, 5), iar
după înviere trasează ucenicilor principala datorie, să învețe sau să descopere prin Duhul Sfânt și
să boteze în numele Sfintei Treimi (Matei 28, 19-20). Mai explicit, Sfântul Evanghelist Ioan
surprinde clar afirmația lui Iisus Hristos potrivit căreia ”Duhul dă viață (Ioan 6, 63), ceea ce va fi
afirmat fără echivoc și de Apostolul neamurilor : ”El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru
dreptate, săvârşite de noi, ci după a lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea
Duhului Sfânt” (Tit 3, 5).

Adevărata viață pe care o dă Duhul este învățătura despre Iisus Hristos-Viața, care s-a
nascut din Fecioara prin umbrire ”de la Duhul Sfânt” (Matei 1, 18 și Luca 1, 35). Așadar, Duhul
dă viața și înnoiește viața, întâi în creația universului, apoi în viața lui Hristos și a fiecărui
credincios, fiind dătătorul desăvârșit al roadelor învierii lui Hristos: ”Iar dacă Duhul Celui ce a
înviat pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Hristos Iisus din morţi va face vii şi
trupurile voastre cele muritoare, prin Duhul Său care locuieşte în voi!” (Romani 8, 11).

”Vino !”

Duhul este pretutindeni, spune aceeași rugăciune, mai sus. Invocarea lui înseamnă a-i
activa prezenţa şi lucrarea, prin dorinţa şi efortul credinciosului, făcând din viața proprie un act
sinergic. Deşi umple sau plinește totul, Duhul nu încalcă libertatea omului, pe care dealtfel, are
puterea de a-l converti, modela şi desăvârşi. Duhul nu lucrează silnic. De la om trebuie să aibă
consimţământul sau acceptul co-creator. Pe baza libertății se explică refuzul omului de a rămâne în
comuniune cu Dumnezeu, care susţine şi înconjoară totul, gata să pătrundă prin cea mai mică
deschizătură a sufletului, dar nu o face vreodată neinvitat. Omul decide să se expulzeze din iubirea
dumnezeiască, iar Dumnezeu respectă această alegere, cerând omului consimţământul şi chemarea
pentru re-venirea la relaţia iniţială, printr-un simplu ”vino!”

Relaţia dintre Duhul Sfânt şi lume este reciprocă: lumea îşi are sălaşul în Duhul Sfânt, iar
el umple toate, fără a se confunda cu creatul. Lumea creată există doar pentru că Dumnezeu o
iubeşte, o apără, o conduce și o desăvârșește. În acelaşi timp, El acceptă să fie ”exilat” de om din

50
inima creaţiei, din om, cununa şi formatorul creaţiei. Dumnezeu nu are unde să-și plece capul,
pentru că omul poate prelua cheile universului creat: el îi poate închide, temporar și iresponsabil,
universul lui Dumnezeu.

”Sălășluiește-te!”

Sfântul Pavel le vorbește galatenilor despre comportamentul creștinului în acord cu voia

Duhului și distincția față de dorințele trupului (Galateni 5, 16-25). Din text se vede că, unde se
sălășluiește Duhul, omul se ridică la demnitatea de partener ale lui Dumnezeu. Duhul se
sălășluiește, pe de o parte, în ființa fiecărui credincios, care îl acceptă liber, în Trupul Bisericii,
unde inspiră viața spre dobândirea mântuirii sufletelor membrilor ei, așa cum s-a petrecut la
Sinodul de la Ierusalim, din anul 50. În urma discuțiilor, decizia finală a fost introdusă prin
formula ”Părutu-s-a Duhului Sfânt și nouă” (Fapte 15, 28). Deși cei mai mulți participanți
fuseseră martori oculari ai activității Mântuitorului, decizia nu se putea lua decât în acord cu
Duhul. Prin extensie, oricine face voia lui Dumnezeu este portavocea Duhului sălășluit în el, așa
cum s-a descoperit Pavel după convertire: instrument al Duhului, cu ferma convingere că nu el
lucra, ci Duhul care era în el: ”Iar acum iată că, fiind eu mânat de Duhul, merg la Ierusalim,
neştiind cele ce mi se vor întâmpla acolo, decât numai că Duhul Sfânt mărturiseşte prin cetăţi,
spunându-mi că mă aşteaptă lanţuri şi necazuri” (Fapte 20, 22-23).cxxxix

Sfântul Ioan Evanghelistul spune destinatarilor primei sale Epistole că omul știe când
Dumnezeu este în el, ”prin Duhul pe care ni L-a dat” (I Ioan 3, 24), iar aceasta face ca cel
conștinet de prezența Duhului să simtă că este fiu adoptiv al lui Dumnezeu, adică persoană de
dialog, care împlinește poruncile dumnezeiești și este capabil să ajungă la cunoașterea
duhovnicească. El arată că Iisus le-a promis uncenicilor că Duhul îi va învăța ”toate” (Ioan 14, 26)
și îi va conduce la tot adevărul (Ioan 16, 13). Pe această bază, au fost îndemnați ca, în timp de
persecuție, să asculte de Duhul, care îi va ”învăța” ce trebuie să spună, fără să gândească dinainte
(Luca 12, 12). Istorisirea întemeierii primelor comunități creștine cuprinde numeroase referiri la
rolul Duhului în viața Sfântului Pavel: captiv în Ierusalim (Fapte 21, 11), condamnat pentru
credință (Fapte 20, 23), cunoscător tainic al unor evenimente viitoare, până la sfârșitul vreacurilor
(I Timotei 4, 1).

”Scopul vieții creștine este dobândirea Duhului” este fraza care îl definește pe Sfântul
Serafim de Sarov, despre care știe orice teolog și creștin. Ce înseamnă sălășluirea Duhului în om

51
sau, mai exact, cum știe Motovilov că are pe Duhul Sfânt, este explicat de sfântul rus prin câteva
elemente neobișnuite: lumina care transfigurează trupul, pacea din minte, căldura din inimă,
mirosul de bună mireasmă, respectiv armonia cu mediul înconjurător, cu lumea materială în
mijlocul căreia omul este așezat să-și lucreze mântuirea.cxl

„Curăţeşte-ne de toată întinarea… ”

Purificarea omului în textele vechi era strict legată de igiena externă, respectiv actul formal
de spălare cu apă pe membrele expuse direct mediului extern: mâini, picioare, față sau întreg
capul. Spălarea ritualică a fost interpretată ca act de sfințire, în perspectiva intrării în spațiul ”Celui
Sfânt” de către evrei. Deci, sfințenia presupune purificarea, ieșirea din materialitatea grosieră
printr-un gest concret. Hristos depășește această concepție, o interiorizează, arătând că, la
Dumnezeu, este mai importantă curăția interioară.cxli Inima este chemată să se curăţească nu doar
de gândurile rele, ci de orice gând. Ca „eu” profund al persoanei, inima poate deveni ”conştiinţa
conştiinţei, punctul zero”, cxliipotir în care Dumnezeu poate coborî, pentru a recrea natura umană
individualizată prin focul purificator al Duhului Sfânt.

Omul nu se poate imuniza față de înclinația spre păcat, de aceea trebuie să îl cheme pe
Duhul să o facă. Chiar și în viața necredincioșilor, Duhul Sfânt vădește lumea de păcat și o
predispune spre purificare: ”El, venind, va vădi lumea de păcat şi de dreptate şi de judecată. De
păcat, pentru că ei nu cred în Mine; de dreptate, pentru că Mă duc la Tatăl Meu şi nu Mă veţi mai
vedea; de judecată, pentru că stăpânitorul acestei lumi a fost judecat” (Ioan 16, 8-11). Când un
necreștin este primit în Biserică, prin Botez, Sfântul Duh săvârșește o primă curățire, prin care se
produce o separare definitivă între omul cel vechi și omul cel nou, înnoit prin puterea Sfântului
Du,cxliii motiv pentru care noul botezat este considerat sfânt în actualitate, capabil și vrednic de a
primi Sfântul Trup și Sfântul Sânge al Domnului, fără o altă pregătire. Apostolul Pavel folosește o
formulă clarificatoare privind efectele primirii lui Hristos în viața personală, preluată ulterior
integral în slujba botezului : ”Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit, dar v-aţi îndreptat în numele
Domnului Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (I Corinteni 6, 11). Purificarea prin
Sfântul Duh se aseamănă cu arderea : El curățește desăvârșit, după cum arată Sfântul Ioan
Botezătorul, care spune că Iisus va boteza cu ”Duh Sfânt și cu foc” (Matei 3, 11 și Luca 3, 16).

52
 Pocăința sau întoarcerea omului de la păcat și schimbarea definitivă a orientării vieții se
face numai sub puterea Duhului Sfânt, a cărui permanentă chemare este spre curățire și viața de
sfințenie. Aceasta din urmă se identifică prin prezența în om a roadelor Duhului, adică ”bucuria,
pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia”
(Galateni 5, 22-23), respectiv atributele care îl fac pe om asemănător lui Dumnezeu. De aceea,
sfințenia este realizabilă numai prin puterea Sfântului Duh (II Tesaloniceni 2, 13 ; I Petru 1, 2 ;
Romani 8, 4 și 15-16). ”Faptele trupului” sunt firești, câtă vreme omul este ființă material-
spirituală, dar pot fi domesticite, înfrânate și sublimate prin asistența Duhului, fără de care
creștinul nu poate să înceapă progresul duhovnicesc (Filipeni 1, 19).cxliv

Totuși, prezența Duhului în viața particulară ridică, inevitabil, problema coabitării omului
cu păcatul, adică starea de conflict interior și nu numai. Mai exact, apare întrebarea în ce măsură
este posibilă conviețuirea în sufletul credincios a Duhului Sfânt cu păcatul sau înclinația spre
acesta. Dumnezeu nu elimină automat păcatul din om, dar nici nu îl părăsește pe credincios atunci
când păcătuiește, datorită slăbiciunii. Dumnezeu este sfințenie și iubire absolută. În schimb,
prezența lui în viața creștinului face mai evident păcatul, în toate consecințele lui, creând în suflet
o atmosferă de iubire și pace. În învățătura creștină ”Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al
păcii” (I Corinteni 14, 33), iar împărăția Lui ”nu este mâncare şi băutură, ci dreptate şi pace şi
bucurie în Duhul Sfânt” (Romani 14, 17).

În consecință, libertatea omului, chiar și când primește păcatul în trupul său (I Corinteni 6,
19), este darul cel mai de preț al Duhului, care îl poate ajuta și să se ridice, dacă voiește acest
lucru. ”Domnul este Duh şi, unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Corinteni 3, 17),
dar acolo unde Duhul Sfânt este silit să coabiteze cu păcatul, omul a ”întristat Duhul cel Sfânt al
lui Dumnezeu, întru Care a fost pecetluit pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4, 30).

”Mântuieşte, Bunule, sufletele noastre”

Niciodată meritată, mântuirea este darul lui Dumnezeu împărtășit după criterii necunoscute
oamenilor, pe temeiul iubirii lui desăvârșite față de om. Cererea arată speranţa pe care poate să o
nutrească fiecare persoană care se adresează Duhului Sfânt, de intra în împărăția iubirii treimice.
A mântui este mai mult decât a elibera de moarte sau de chin, înseamnă a vindeca, a readuce la
starea dintâi, a compatibiliza pe om cu Dumnezeu. A vindeca sufletul este cu mult mai mult decât
53
a elibera sufletul din ”închisoarea” materiei. Sufletul din persoană transcende limitele
materialității şi face posibilă existenţa într-o altă dimensiune. Sufletul este mântuit prin suflul
Duhului pentru că este parte din acesta, prin harul creator, dar el conduce în final la mântuirea
persoanei și cu trupul, căci pătrunde, începând de la inimă, – ”cel mai adânc trup al trupului”cxlv,
toate facultăţile umane.

Capitolul IV

DUHUL SFÂNT ÎN VIAȚA BISERICII

Cincizecimea – sărbătoare treimică, atribuită Duhului Sfânt

La întrebarea ”când a luat ființă Biserica?” orice creștin ar ști să răspundă ”la Cincizecime,
când Duhul Sfânt a coborât peste Apostoli, apoi au fost botezați 3000 de oameni.” Acesta este un
moment de importanţă maximă din punct de vedere social şi religios, întrucât la el participă,
vrând-nevrând, “toţi” cei adunaţi în cetatea sfântă. Ar putea fi vorba despre cele 120 de persoane
care au participat la alegerea lui Matia (“Şi în zilele acelea, sculându-se Petru în mijlocul fraţilor,
iar numărul lor era ca la o sută douăzeci” - Faptele Apostolilor 1, 15), sau ar putea face referire
doar la Apostoli, Maria şi femeile care sunt amintite în Faptele Apostolilor capitolul 1, versetele
13 şi 14 (”Şi când au intrat, s-au suit în încăperea de sus, unde se adunau de obicei: Petru şi Ioan şi
Iacov şi Andrei, Filip şi Toma, Bartolomeu şi Matei, Iacov al lui Alfeu şi Simon Zelotul şi Iuda al
lui Iacov. Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune împreună cu femeile şi cu Maria, mama
lui Iisus şi cu fraţii Lui)”, deoarece casa în care erau adunaţi toţi era loc de întrunire (“a umplut
toată casa unde şedeau ei”, adică acea “încăpere de sus” unde locuiau Apostolii la întoarcerea în
Ierusalim: “Şi când au intrat, s-au suit în încăperea de sus, unde se adunau de obicei”(Faptele
Apostolilor 1, 13 şi 2, 2).

Fenomenele care însoţesc Pogorârea Duhului Sfânt sunt descrise fără o mare exactitate de
limbaj: mai întâi e vorba de un “vuiet ca de suflare de vânt”, care în versetul 6 este numit “voce,
sunet”. Este clar vorba despre o teofanie, ca cea redată în cartea Ieşirea: “Iar a treia zi, când s-a
făcut ziuă, erau tunete şi fulgere şi nor des pe Muntele Sinai şi sunet de trâmbiţe foarte puternic. Şi
s-a cutremurat tot poporul în tabără “(Ieşirea 19, 16). După unii Sfinţi Părinţi, zgomotele acestea

54
care provin din cer nu reprezintă în mod cert cosmosul, ci sunt simbolul locuinţei lui Dumnezeu,
de unde El vorbeşte poporului: “Atunci Domnul a zis către Moise: Aşa să vorbeşti casei lui Iacov
şi aşa să vesteşti fiilor lui Israel: Aţi văzut că am grăit cu voi din cer!” (Ieşirea 20,22) şi: “Din cer
te-a învrednicit să auzi glasul Lui, ca să te înveţe, şi pe pământ ţi-a arătat focul Lui cel mare şi ai
auzit cuvintele Lui din mijlocul focului” (Deuteronom 4,36).

Vuietul se produce "fără de veste", adică pe neaşteptate şi inexplicabil. Această "suflare de

vânt" are origine misterioasă. Pentru evrei reprezenta simbolul puterii dătătoare de viaţă, lucrării
creatoare a lui Dumnezeu. Vântul însoţeşte manifestările divine și în alte ipostaze: “Căci Domnul
vine în văpaie şi carele Lui sunt ca o vijelie, ca să dezlănţuie cu fierbinţeală mânia Lui şi certarea
Lui cu văpăi de foc“ (Isaia 66, 15). Prin imaginea vântului, care sugerează “puterea” şi Duhul lui
Dumnezeu, autorul evidenţiază caracterul concret al coborârii în lume. Există un anumit
paralelism între “vuietul ca de suflare de vânt”, care “a umplut” toată casa şi afirmaţia că toţi “s-au
umplut” de Duhul Sfânt, care reliefează încă o dată realitatea pogorârii Duhului care ”pe toate le
plinește”. Această “umplere“ de Duh Sfânt s-a făcut sub forma focului: “Şi li s-au arătat, împărţite,
limbi ca de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei”( Faptele Apostolilor 2, 3).

Imaginea “limbilor” se coroborează cu ideea de ”vorbire”, căci Apostolii au început a

vorbi în limbi străine. Într-adevăr, când Duhul Sfânt S-a pogorât peste Apostoli, aceştia au devenit
“preaînţelepţi”, cu ştiinţă dumnezeiască revelată și capacitatea de a o transmite îl limbi străine.
După acest moment, ucenicii Domnului au ieşit în toată lumea la predicaţie, săvârşind minuni,
întorcând pe păgâni la credinţa în Dumnezeu, aducând, de la oameni simpli până la împăraţi,
mulţimile la credinţa în Hristos cel înviat.

Teofaniile, în general, sunt asimilate în Scripturi cu imaginea focului, adică luminare și

purificare. Cincizecimea a fost prefațată de Ioan Botezătorul: “A răspuns Ioan tuturor, zicând: Eu
vă botez cu apă, dar vine Cel ce este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg
cureaua încălţămintelor. El vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Luca 3, 16). Exegeţii afirmă că,
dacă focul face aluzie la Duhul Sfânt care s-a pogorât peste Apostoli, trebuie să credem că Duhul
Sfânt a rămas permanent peste ei, după cum a rămas peste Iisus după Botez şi după cum însuşi
Hristos rămâne în lume ”până la sfârşitul veacurilor” (Matei 28, 20). Aşadar, Apostolii au fost
învestiţi cu autoritate dumnezeiască, nu numai prin trimiterea de către Iisus la propovăduire, ci și
prin așezarea sub căldura dătătoare de viață și elanul misionar al Duhului. De aceea, spre mirarea
multor oameni aflaţi în Ierusalim, cei doisprezece au început să facă cunoscută învăţătura
55
Mântuitorului către neamuri, în diferite limbi de circulaţie ale vremii, deşi aceşti ucenici erau
cunoscuți multora dintre cei prezenţi ca fiind evrei fără educaţie.

Fenomenul a fost tratat la propriu, ca vorbire într-un limbaj neobişnuit, de neînţeles unora,
numit glosolalie, nu un mod de inspirație tainică în care fiecare auzea în limba sa ceea ce spuneau
Apostolii în limba maternă. “Şi iscându-se vuietul acela, s-a adunat mulţimea şi s-a tulburat, căci
fiecare îi auzea pe ei vorbind în limba sa. Şi erau uimiţi toţi şi se minunau zicând: Iată, nu sunt
aceştia care vorbesc toţi galileeni? Şi cum auzim noi, fiecare limba noastră, în care ne-am
născut? Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în
Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei, cea de lângă Cirene, şi romani
în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi, îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele
minunate ale lui Dumnezeu!“ (Fapte 2, 6-11). Prezentarea etniilor elimină orice echivoc: erau
limbi vorbite în Imperiul roman, pe care fiecare le înţelegea ca şi cum Apostolii ar fi fost nativi în
rândul acelor populaţii. Dovada este și plecarea Apostolilor în toate colțurile lumii spre a vesti
Evanghelia în limbile popoarelor către care s-au îndreptat.

În cercul mai larg de ucenici se vorbeau, cu siguranţă, diferite limbi, nu ca un dar

extraordinar al Duhului, ci datorită etniei din care proveneau. Darul limbilor străine la Sfinții
Apostoli este elementul unificator al mesajului Eganvheliei, un fel de revers al confuziei de la
Turnul Babel când diferențele lingvistice au dus la neînțelegerea dintre oameni: “În vremea aceea
era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi. Purcezând de la răsărit, oamenii au
găsit în ţara Senaar un şes şi au descălecat acolo. Apoi au zis unul către altul: Haidem să facem
cărămizi şi să le ardem cu foc! Şi au folosit cărămida în loc de piatră, iar smoala în loc de
var. Atunci S-a pogorât Domnul să vadă cetatea şi turnul pe care-l zideau fiii oamenilor. Şi a zis
Domnul: Iată, toţi sunt de un neam şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă şi nu se vor opri de
la ceea ce şi-au pus în gând să facă. Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să
nu se mai înţeleagă unul cu altul. Şi i-a împrăştiat Domnul de acolo în tot pământul şi au încetat de
a mai zidi cetatea şi turnul. De aceea s-a numit cetatea aceea Babilon, pentru că acolo a amestecat
Domnul limbile a tot pământul şi de acolo i-a împrăştiat Domnul pe toată faţa pământului” (Facere
11, 1-9). Sfântul Duh dă, așadar, darul extraordinar al vorbirii în limbi în această împrejurare
specifică. La scurtă vreme, darul va consitui o problemă pentru că mulți doreau să îl exercite,
Sfântul Pavel dezaprobă preţuirea excesivă a glosolaliei de către creştinii din Corint şi le
recomandă să râvnească şi la celelalte daruri duhovniceşti.cxlvi

56
 Prin Pogorârea Duhului Sfânt se deschide o nouă eră, guvernată de prezenţa particulară a
Duhului în lume şi de noile lucrări pe care le împlineşte, în primul rând în interiorul naturii umane
individuale. Toate aceste evenimente evidenţiază istoria începută în Vechiul Testament,
desăvârşită în Hristos, continuată în şi prin Biserica pe care Duhul Sfânt a desăvârșit-o, ca urmare
firească a lucrării mântuitoare a lui Iisus Hristos. În ea, cu ea și prin ea, Duhul Sfânt oferă fiecărui
credincios accesul la purificare, iluminare și contemplare, prin Hristos.

Con-lucrarea treimică în Biserică

Primirea individuală și personală a Duhului se face în acord cu primirea lui Hristos ca Dumnezeu
și Domn; personajele biblice ”pline de Duhul” și-au dat mai întâi consimțământul de con-lucrare
cu Hristos sau l-au mărturisit ca ”Cel ce este”. În Biserică, în calitate de membru viu și lucrător,
fiecare credincios începe și construiește o relație aparte cu Duhul, nu în afara acesteia. Formula
Sfântului Ciprian al Cataginei, ”Extra ecclesiam nulla salus” este echivalentă cu formula ”extra
Christus nulla salus”, legătura dintre El și Biserică fiind organică, aceea de Cap și Trup. După
Vladimir Losky, “Sfântul Duh a fost trimis în lume sau, mai degrabă în Biserică, în numele Fiului:
“Mîngîietorul, Duhul Sfînt pe care Tatăl Îl va trimite în numele Meu“(Ioan 14, 26). Trebuie, deci,
să porţi numele Fiului, să fii un mădular al trupului Său pentru a primi pe Sfântul Duh.”cxlvii

Înălţarea naturii umane a Fiului “de-a dreapta” lui Dumnezeu Tatăl, unită în Sinele
Logosului Hristos, constituie condiţia Pogorârii Duhului Sfânt, cu scopul de a extinde spre toţi
oamenii roadele mântuirii prin Hristos. Este ceea ce expune Sfântul Petru în discursul său, despre
care am amintit mai sus: "Dumnezeu L-a înviat pe Acest Iisus, Căruia noi toţi îi suntem martori.
Deci, înălţându-Se de-a dreapta lui Dumnezeu şi primind de la Tatăl făgăduinţa Duhului Sfânt, El
L-a revărsat pe Acesta aşa cum vedeţi voi şi auziţi acum"(Faptele Apostolilor 2, 32-33). Aceeaşi
idee o regăsim și la Apostolul Ioan: “Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie
vor curge din pântecele lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce
cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit“ (Ioan 7, 38-39).

Revărsarea eshatologică a Duhului, vestită de profeţi, făgăduită de Iisus ca pecetluire a

învierii şi înălţării Sale, are loc în ziua în care Apostolii s-au adunat pentru a participa la o
sărbătoarea iudaică în care se cinstea încheierea legământului lui Dumnezeu cu Israel (Levitic 23,
15-21; Deuteronom 16, 9-11) dar și reînnoirea legământului (II Paralipomena 15, 10-13). “
Expresia “au fost umpluţi de Duh Sfânt” (Fapte 2,4) se întâlneşte de mai multe ori în Faptele

57
Apostolilor: “Atunci Petru, plin fiind de Duhul Sfânt, le-a vorbit” (Fapte 4,8); “Şi pe când se rugau
astfel, s-a cutremurat locul în care erau adunaţi, şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt şi grăiau cu
îndrăzneală cuvântul lui Dumnezeu (Fapte 4,31); “Şi a plăcut cuvântul înaintea întregii mulţimi, şi
au ales pe Ştefan, bărbat plin de credinţă şi de Duh Sfânt, şi pe Filip, şi pe Prohor, şi pe Nicanor, şi
pe Timon, şi pe Parmena, şi pe Nicolae, prozelit din Antiohia; iar Ştefan, plin de har şi de putere,
făcea minuni şi semne mari în popor” (Fapte 6, 5 si 8); “Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi
privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu” (Fapte 7,
55), evidenţiind plinătatea darului Duhului, transmisă de Hristos Bisericii. Acest dar are drept scop
izvorârea unei vieţi noi în rândul creştinilor şi în sânul comunității din Ierusalim, cunoscută ca
”viaţa după Duh”, care îi făcea dinstincți pe creștini.

Duhul Sfânt transmite puterea dumnezeiască tuturor celor pe care Hristos i-a ales, încă din
timpul activităţii pământeşti, drept ”vase alese” care să împărtășească umanităţii întregi, prin
cuvânt și faptă, ceea ce El a adus, odată pentru totdeauna, îndumnezeirea. Prin Apostoli, Duhul
Sfânt lucrează fără a le fi transmis o sfinţenie personală distinctă față de alți ucenici sau următori
ai lui Hristos.cxlviii Puterea Duhului le este dată lor și urmașilor lor, prin hirotonie, chiar dacă nu
excelează în ascetism sau sfințenia vieții. “Lucrarea lui Hristos cuprinde firea umană pe care o
recapitulează în ipostasul Său. Lucrarea Sfîntului Duh, dimpotrivă, cuprinde persoanele,
adresîndu-se fiecăreia dintre ele. Sfântul Duh împărtăşeşte ipostasurilor omeneşti în Biserică
plinătatea dumnezeirii într-un chip unic, personal, împropriată de fiecare om ca persoană creată
după chipul lui Dumnezeu.”cxlix

În timpul activităţii pământeşti a lui Hristos, accesul oamenilor la puterea Duhului Sfânt se
săvârşea numai prin Hristos şi în Hristos. Înălţarea sa la ceruri a desființat numai vizibilitatea, nu
și realitatea prezenței Sale: “Încă puţin timp şi lumea nu Mă va mai vedea; voi însă Mă veţi vedea,
pentru că Eu sunt viu şi voi veţi fi vii” (Ioan 14, 19). Plecarea fizică a Domnului este reală, nu în
sens spaţial, ci ca delimitare a materiei slăvite de materia grosieră. Duhul Sfânt restituie lumii
prezenţa interiorizată a lui Hristos şi-L descoperă intim ucenicilor: “Voi veni la voi, voi fi cu voi
până la sfârşitul lumii” (Ioan 14, 18), iar prezenţa Domnului este reală spiritual prin Duhul Sfânt:
“În ziua aceea (Cincizecimea n.n.) veţi cunoaşte că Eu sunt întru Tatăl Meu şi voi în Mine şi Eu în
voi” (Ioan 14, 20). Această interiorizare prin lucrarea Duhului Sfânt o mărturiseşte şi Sfântul
Pavel: “Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul cel Sfânt Care ni s-a
dat”(Romani 5, 5).

58
 Toate lucrările Bisericii, în virtutea apostolicității ei, sunt marcate de acceași lucrare sfântă.
Fie că a alcătuit dogme, fie că a suferit persecuție, fie că a alcătuit și a săvârșit Liturghii, Biserica a
făcut totul în puterea Duhului. Slujbele sunt centrate pe invocarea Duhului, prin care materia
grosieră devine materie transfigurată, între care cel mai important este odul prefacerii reale a pâinii
și vinului în Trupul și Sângele Domnului, când preotul rostește: ”Însuți, Doamne, trimite Duhul
Tău Cel Sfânt, peste noi și peste aceste daruri ce sunt puse înainte și fă, adică, pâinea aceasta
cinstit Trupul Hristosului Tău, iar ce se află în paharul acesta, cinstit Sângele Hristosului Tău,
prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt”.cl

Spiritualitatea materializată și materialitatea spiritualizată în Biserică

Faptul că focul, sub forma căruia se explică Pogorârea Duhului la Cincizecime este
precedat de vânt, arată că este vorba despre o intensitate progresivă. Focul exprimă cel mai bine
anumite aspecte ale fiinţei divine, care nu este, în sine, foc: “Căci Dumnezeul nostru este foc
mistuitor” (Evrei 12, 29), iar în focul rugului aprins prezenţa lui Dumnezeu se manifestă direct,
fără a se dezvălui ființa Sa. În Sfânta Tradiţie se spune că focul avea proprietăţi ale naturii divine.
Separarea focului în jerbe este explicată de Vladimir Lossky ca marcând începutul personalizării
credinței și jertfei, întâi în evenimentul menționat, apoi la fiecare credincios care primește lucrarea
Duhului. Dacă la Cină suflarea a fost funcţională, instituind Taina Preoției, aici suflarea are
caracter personal. Mântuirea a fost îndeplinită de Hristos, care a răscumpărat şi sfinţit natura
umană în general, dar Duhului îi revine misiunea de a sfinţi pe fiecare persoană în mod particular.

În cultul iudaic, focul mistuia jertfa materială, întrucât se considera că victima purta
păcatele celui care jertfea sau a celor pentru care era jertfită. Focul Cincizecimii, în schimb, nu-i
arde pe Apostoli, pentru că Mântuitorul luase deja păcatele lumii și le pironise pe lemnul crucii.
Focul acesta avea un alt rol: să lumineze şi să purifice. Găsindu-i pe ucenici adunaţi în numele
Domnului, gata să cunoască adevărul despre care li se vorbise, focul dumnezeiesc s-a așezat pe
fiecare sub formă de limbi. Acestea simbolizează cunoaşterea şi mărturisirea adevărului : “Iar
când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul” (Ioan 16, 13). Focul divin,
reprezentat în icoane, împărţit fiecărui Apostol, simbolizează dăruirea harismelor în raport cu
credinţa lui. Deși natura umană este înnoită în întregime, harismele sunt împărţite diferit şi inegal.

59
 Nu putem, însă, limita simbolismul focului Duhului Sfânt la puterea de luminare prin
cunoaşterea adevărului. În limbile de foc ce ”odihneau” peste ucenici, se află iubirea arzătoare a
credinței, răspândită în inimi: “Iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul
Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 5). Sfinţirea particulară constă în participarea la fiinţa
dumnezeiască : ”Fiţi sfinţi pentru că Eu, Domnul, sunt Sfânt” (I Petru 1, 16). La nivelul naturii
divine, sfinţirea persoanei este un act ca de foc, iar lucrarea aceasta Îi revine Duhului. El sfinţeşte,
binecuvântează pântecele Fecioarei, pentru ca Hristos să se nască din ea. În ziua Rusaliilor, Duhul
a sfinţit natura umană pentru ca omul cel nou, după chipul Hristos, să renască. Biserica sfinţită, în
”focul” lui Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, se naşte spre existenţă veşnică: ”Acesta vă va boteza cu
Duh Sfânt şi cu foc” (Matei 3, 11). Alăturat Duhului, focul este instrumentul simbolic prin care
se construiește o viaţă necesar purificată, eliberată de pământesc, în Biserică, prin Hristos, Capul
ei.

Reprezentat în iconografie și ca jerbe, unii artiști au extins imaginea focului ca formă de

exprimare a Duhului și în afara evenimentului biblic, ceea ce nu are in sine acuratețe dogmatică.
Despre modul cum vine Duhul în viața credinciosului vorbește Sfântul Simeon Noul Teolog:
”Sfântul Duh nu apare în chipul simțit al focului și nu vine cu zgomot mare și cu suflare
furtunoasă. Toate acestea s-au săvârșit numai asupra Sfinților Apostoli, pentru necredincioși.
Duhul Sfânt se vede ca o lumină gândită și vine liniștit, aducând bucuria, care este o răsfrângere
din Întâia Lumină veșnică și o oglindire a fericirii fără de sfârșit.”cli Cu toate acestea, prezența
Duhului în viața omului este asimilată cu simțurile fiziologice, respectiv cu mirosul de bună
mireasmă, căldura inexplicabilă în inimă sau în întreg trupul ori lumina strălucitoare la care,
adeseori, cei din jur nu pot să privească.clii

Harul Duhului – călăuza și sfințitorul materiei

”Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu”
(Efeseni 2, 8), promite Sfântul Pavel. Harul a fost înțeles în teologia răsăriteană ca o energie ce
izvorăște necontenit din ființa lui Dumnezeu, fără a se identifica cu ea, prin care Treimea
împărtășește, sensibilizează și permeabilizează creația spre a primi și împlini voia lui Dumnezeu,
având ca rod revenirea la Creator. Harul este universal, dar capătă valoare mântuitoare prin Jertfa
lui Hristos, căci El a eliberat natura umană de păcat. Înainte de El, sufletul uman era opac față de
lucrarea harului. În Persoana Mântuitorului, omenirea întreagă dă răspuns la chemarea lui

60
Dumnezeu, se orientează conştient spre el, în adevăr, în dăruire de iubire, ca răspuns la iubirea
arătată de Părintele Ceresc spre Fiul, de la începuturi.

Duhul are rolul de a face personală energia sau harul mântuitor, devenit accesibil prin
jertfa de pe cruce, rodind în daruri care fac pe om capabil de asemănarea cu El. “Prin Duhul,
intrăm într-un dialog cu Hristos, în care ni se comunică puterea şi lumina cunoaşterii Lui, a
cunoaşterii treptate a infinităţii dumnezeieşti, care sălăşluieşte în umanitatea Lui, accesibilă nouă.
Noi imităm şi primim prin Duhul cele ale lui Hristos, într-un dialog liber în nesfârşit progres.
Devenim tot atâtea ipostase prin care vorbeşte şi lucrează Ipostasul Duhului, sau care devin
capabile să vorbească cu Hristos ca partenere adaptate Lui şi capabile să primească cele ale Lui;
sau Duhul Se interiorizează în toate subiectele umane care-L primesc, făcându-le ipostase-
partenere ale lui Hristos, în dialogul cu El; făcându-le un fel de unitate de ipostase, întrucât acelaşi
Duh ca ipostas le unifică în vorbirea şi lucrarea lor, în dialogul cu Hristos ”cliii. Asta înseamnă că
Duhul Sfânt este prezent în viața creștinului prin harisme și daruri, nu numai prin Sfintele Taine,
ceea ce nu justifică credința că Duhul Sfânt se împărtășește numai prin Sfintele Taine, ci în mod
deplin și mântuitor prin Taine, altfel teologia ar limita manifestarea Duhului.cliv Harul lucrează în
membrii Bisericii în mod individual, particularizat, dinamizând fiinţa, întărind comuniunea între ei
și cu Sfânta Treime. ”Urcușul fiecărui credincios aparte către locul lui între membrii Bisericii se
petrece în chip tainic și în chip haric […] Dumnezeu-Cuvântul intră în cel botezat ca în pântecele
Pururea Fecioarei și rămâne într-însul ca sămânță. Astfel, în chip duhovnicesc, toți membrii
Bisericii se îmbracă cu harul Sfântului Duh întru Hristos și-l au pe Iisus în inimile lor” (II
Corinteni 4, 6-7).clv Aici apare paradoxul libertăţii, întrucât, pe de o parte, lucrează Duhul în om,
iar pe de alta parte, lucrează omul însuşi ca fiinţă dăruită cu libertate de către Duhul.

Harul este forţa vieții dintre Creator şi materie, cu sursa în Dumnezeu Treime şi efectele în
lumea creată. El se revarsă în creaţie în două moduri: prin daruri minunate asupra unor oameni,
fără relevanţă pentru mântuirea personală şi ca daruri duhovniceşti fără de care mântuirea
personală nu este posibilă. Prin har, omul răspunde chemării sale spre spiritualitate şi frumosul
absolut, chiar şi când nu este îndreptat efectiv spre relaţia cu Dumnezeu. Refuzul harului înseamnă
începutul morţii spirituale. Prin păcat, Adam şi Eva au exprimat pentru prima dată libertatea faţă
de Dumnezeu şi refuzul harului, cu un cost imens pentru umanitate, dar şi pentru Dumnezeu
Creatorul ei, apariția morţii.

61
 Harul, deci, se manifestă în diferite forme, deşi este aceeaşi energie divină: dacă se
vorbește despre o dimensiune comună şi o dimensiune sfinţitoare sau eficientă a harului, nu se
înţelege că sunt două haruri. În înţeles general, harul se manifestă în tot planul material, adică în
întreg universul creat. De exemplu, după căderea omului din relaţia cu Dumnezeu, adică refuzul
rămânerii în har, pământul a avut de suferit, producând spini şi pălămidă. Cu toate acestea, el a
produs şi cele necesare omului, hrana şi materialele diverse pentru subzistenţă. Omul poate
respinge harul dar nu îl poate desfiinţa, dovadă că el rămâne în materie. Dumnezeu nu îşi schimbă
planul cu lumea, aşa încât continuă să „răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite
ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi” (Matei 5, 45). Sfântul Apostol Pavel spune
ascultătorilor săi: „Toate neamurile să meargă în căile lor, deşi El nu S-a lăsat pe Sine
nemărturisit, făcându-vă bine, dându-vă din cer ploi şi timpuri roditoare, umplând de hrană şi de
bucurie inimile voastre” (Fapte 14, 16-17). Se înţelege că harul dătător de viaţă este prezent de la
începuturile existenţei atât peste cei credincioşi, cât şi peste cei necredincioşi. Frumuseţea lumii
naturale, diversitatea de forme şi culori, deşi trecătoare, nu pot fi decât rodul harului de care se
bucură toată făptura, conştientă sau iraţională, creştină sau necreştină, bună sau rea.

O altă direcţie a harului se vădeşte din modul în care evoluează omul pentru a ajunge la
cunoaşterea şi discerenerea valorilor, chiar dacă nu are o educaţie creştină: raţionalitatea, nevoia
de cunoaştere, adevărul, sensul lumii sunt preocupări la care au acces toţi oamenii din toate
locurile şi toate timpurile. Sfântul Ioan Evanghelistul îl descrie pe Logosul lui Dumnezeu drept
„Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume”(Ioan 1, 9), adică
Patocratorul, care primeşte pe toţi şi susţinte toate în existenţă.clvi Cu alte cuvinte, Dumnezeu dă
tuturor capacitatea de a deosebi adevărul de minciună, binele de rău, experienţa cunoaşterii prin
demers educaţional şi prin experienţă, ceea ce îl poate conduce pe fiecare spre cunoaşterea tainelor
universului şi îi dă mijloacele de a stăpâni pământul, în acord cu prima poruncă din Eden:
„Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniri peste peştii mării, peste
păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot
pământul” (Facere 1, 28). Ştiinţa nu este apanajul exclusiv a unei categorii sau grup, ci este rodul
inspiraţiei şi muncii personale, precum şi al îngăduinţei lui Dumnezeu care, prin harul Său, lasă
tainele să fie descoperite şi multe lucruri să fie inventate. Evident, omul este liber să folosească
ceea ce inventează spre binele omenirii sau spre rău, dar Dumnezeu îl inspiră numai spre bine,
prin harul existent în toată creaţia.

62
 În spaţiul moral particular harul face ca oamenii să fie mai puţin răi decât ar putea fi.
Căderea omului din har poate duce la ruperea definitivă de binele absolut, pentru că adâncimile
păcatului sunt nemăsurate, dar tocmai aici se manifestă harul dumnezeiesc, care nu lasă făptura
umană şi mediul ei natural de existenţă să cadă pradă răului definitiv. Sfântul Pavel scrie
romanilor creştinaţi, dar nu îi exclude din planul lui Dumnezeu pe păgânii care nu aveau nicio lege
dumnezeiască morală, ci doar o lege naturală care îi călăuzește: „Căci, când păgânii care nu au
lege, din fire fac ale legii, aceştia, neavând lege, îşi sunt loruşi lege, ceea ce arată fapta legii scrisă
în inimile lor, prin mărturia conştiinţei lor şi prin judecăţile lor, care îi învinovăţesc sau îi şi
apără”(Romani 2, 14-15). Altfel spus, conştiinţa morală este sădită în om în ceea ce priveşte
aspectele fundamentale ale vieţii sociale, cu legi nescrise, respectate şi în comunităţile care nu au
auzit de Hristos şi revelaţia lui Dumnezeu. Comportamentul moral al unor oameni nu poate să se
justifice prin relaţia pe care o au cu Dumnezeu („Dreptul prin credinţă va fi viu” - Galateni 3, 11),
întrucât uneori cei răi fac binele, aşa cum, alteori, cei buni fac răul („Dacă faceţi bine celor ce vă
fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac” - Luca 6, 33). Influenţa
harului în viaţa persoanei sau comunităţii depinde de nivelul de cunoaştere a Evangheliei şi trăirii
acesteia. Aşa se explică existenţa unor societăţi primitive, unde normele morale nu există, la fel ca
în societăţi foarte evoluate din perspectivă socială, dar în care principiile evanghelice au fost
abandonate în favoarea culturii dominante a vremii.

Despre o altă formă de manifestare a harului se vorbeşte în inspiraţia creatoare pe care

unii semeni o au ca un dar deosebit faţă de masa comună de oameni. Talentul şi inspiraţia poetică,
abilitatea şi performanţele din sporturi, talentul în numeroase meserii, invenţiile şi inovaţiile,
excelenţa în domenii variate ale culturii, ştiinţei ori vieţii sociale, care fac viaţa altora o
binecuvântare şi îi arată frumuseţea nu pot fi considerate simple coincidenţe, ci roade ale harului
dăruit unor persoane de către Dumnezeu Creatorul. Harul poate fi identificat şi în modul de
organizare şi conducere a societăţii umane, fie la nivel de familie, fie de naţiuni sau etnii. Sfântul
Pavel recomandă ascultarea faţă de autorităţile civile, sub rezerva că şi-au primit autoritatea de la
Dumnezeu, ca să instituie voia Lui faţă de făcătorii de rele: „Iar dacă faci rău, teme-te; căci nu în
zadar poartă sabia; pentru că ea este slujitoare a lui Dumnezeu şi răzbunătoare a mâniei Lui,
asupra celui ce săvârşeşte răul” Romani 13, 4). Scopul oricărei forme de organizare socială şi
guvernare este de a limita răul şi infracţionalitatea, de a promova pacea, înţelegerea şi armonia.
Faptul că există forme de guvernare aberante sau totalitare, încălcări ale preceptelor dumnezeieşti,
persecuţii şi războaie sau anomalii sociale îngăduite sau susţinute de un anumit tip de guvernare se
63
datorează păcatului, neputinţei, slăbiciunii naturii umane de după căderea adamică, dar toate
acestea nu împiedică manifestarea harului, pe care omul, cu libertatea dată de Creator, este chemat
să îl folosească în scopuri bune şi nobile sau în scopuri rele ori malefice. În acest mod trebuie
înţeleasă raţiunea de a fi a instituţiilor de educaţie, companiilor al căror obiect de activitate vine în
sprijiinul societăţii, organizaţiilor sociale, asociaţiilor de voluntariat, sistemelor de sănătate,
fundaţiilor şi centrelor de caritate care promovează viaţa, demnitatea şi solidaritatea umană ca
deziderate dumnezeieşti.

„Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc
şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44), recomandă Hristos ucenicilor,
deci nu pentru cei care le fac bine, ci pentru cei cărora li se poate dovedi prezenţa Duhului lui
Dumnezeu în lume prin exersarea bunătăţii ca răspuns la rău. Sfântul Pavel, la rândul său,
îndeamnă: „Dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci,
făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui (Romani 12, 20). Trebuie să existe o forţă
spirituală foarte mare care să dea cuiva puterea de a trece peste toate necazurile prilejuite de
semeni şi să îi cuprindă în dragostea sa. În timpul vieţii pământeşti, Iisus S-a arătat a fi
desăvârşitul filantrop care a vindecat pe toţi cei care au venit sau au fost aduşi la El, fără distincţie
şi condiţii. Avem indicaţii că nu în toate cazurile a cerut chiar ca cel suferind să creadă în El. În
unele cazuri era vorba despre păgâni, străini şi chiar asupritorii Lui sau ai poporului evreu, din
armata romană cărora le-a îndeplinit cererile. El ascultă rugăciunea necredincioşilor, din milă şi
bunătate, deşi recomandă ca cel care cere ceva de la Dumnezeu să o facă în numele lui Iisus
Hristos. Sfântul Pavel îi scrie lui Timotei că Dumnezeu este „Dumnezeul cel viu, Care este
Mântuitorul tuturor oamenilor, mai ales al credincioşilor” (I Timotei 4, 10), deci fără exclusivitate
arbitrară. Răspândirea Evangheliei la „toate nemurile” (Matei 28, 19-20) este tot un semn al
milostivirii şi harului lui Dumnezeu care dă mărturie că Dumnezeu nu se bucură de moartea
păcătosului, ci ca toţi să se întoarcă şi să fie vii (Ezechiel 33, 11 şi I Timotei 2, 4).

Dumnezeu, aşadar, face ca harul Său să rodească în diferite feluri în viaţa oamenilor,
printr-o diversitate infinită de manifestări: de la simpli lucrători ai pământului până la cei mai
talentaţi artişti care construiesc şi înfrumuseţează mediul locuit de oameni, în fiecare domeniu al
vieţii sociale. Prin consecinţă, se înţelege că fiecare aspect al existenţei este parte din planul lui
Dumnezeu cu lumea, un plan care are ca menire să-l îndrepte pe om, prin mijloace şi experienţe
specifice, spre destinaţia firească a călătoriei pământeşti, spre comuniunea cu Dumnezeu. În

64
formele de manifestare descrise mai sus, harul nu are efecte mântuitoare, ci conduce pe fiecare om
spre a înţelege că este beneficiarul unuia sau mai multor daruri de la Dumnezeu, pe care nu trebuie
să îl risipească. Există roade ale harului care nu izvorăsc din credinţa sau dragostea în Dumnezeu.
Orice faptă este bună în măsura în care conduce la întărirea credinţei şi recunoaşterea rolului lui
Dumnezeu în creaţie. Aceasta conduce la pocăinţă, aşa cum explică Apostolul Pavel („Sau
dispreţuieşti tu bogăţia bunătăţii Lui şi a îngăduinţei şi a îndelungii Lui răbdări, neştiind că
bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăinţă?” Romani 2, 4), întrucât pocăinţa este adevărata
stare mântuitoare sau stare de dialog cu Dumnezeu.

Prin lucrarea lui discretă, dar maxim eficientă, Duhul Sfânt dă tuturor posibilitatea de a-L
cunoaște pe adevăratul Dumnezeu, care dorește să-i mântuiască pe toți, fără deosebire de
momentul când își aduc aminte de El: ”Domnul nu întârzie cu făgăduinţa Sa, după cum socotesc
unii că e întârziere, ci îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la
pocăinţă. Iar ziua Domnului va veni ca un fur, când cerurile vor pieri cu vuiet mare, stihiile,
arzând, se vor desface, şi pământul şi lucrurile de pe el se vor mistui” (II Petru 3, 9-10). El se
manifestă în lume prin bunătate și milă; nu ajută doar pe cei credincioși, ci și pe cei care îi întorc
spatele, ca în cazul tânărului din Evanghelie (Marcu 10, 21), sau celor care îl hulesc ori în
prigonesc.

Pe lângă acestea, Dumnezeu își arată în lume, nu mai puțin evident, dreptatea și slava:
capitolele 24 și 25 ale Evangheliei după Matei subliniază, fără tăgadă, dreptatea lui Dumnezeu,
când face distincția între cei răi și cei buni, mai mult din iubire față de cei care I-au împlinit voia
decât din satisfacția de a-i pedepsi pe cei răi. Sfântul Pavel scrie că cei care persistă în păcat vor
aduce asupra lor mânia lui Dumnezeu: ”Dar după învârtoşarea ta şi după inima ta nepocăită, îţi
aduni mânie în ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu” (Romani 2, 5). Dreptatea
lui Dumnezeu va face ca ”orice gură să fie închisă”, adică să nu aducă nici o justificare față de
decizia finală pe care o va lua Judecătorul (Romani 3, 19). Slava de la sfârșitul veacurilor se
afirmă cu atât mai vizibil cu cât omenirea, prin performanțele la care a ajuns, poate afirma
calitatea lui Dumnezeu de Creator a toate și Stăpânitor, care i-a dat omului marea răspundere de a
conduce și sfinți creația.

De la harul Duhului la darurile harului

65
 Sfințenia se zidește prin efort personal, cu harul Duhului Sfânt, împărtăşit creştinului prin
Sfintele Taine, de la Persoană la persoană.clvii Sfinţenia, ca realitate de sine stătătoare, nu există, nu
are substanţă proprie. Sfinţirea persoanei credinciosului este un proces unitar, psiho-somatic,
sufletul și trupul neputând fi despărţite decât temporar, prin moartea biologică, pe durată limitată.
Lucrările divine sunt legate indisolubil de cuvintele divine şi de harul dumnezeiesc ce dă putere de
viaţă credincioşilor, îi însufleţeşte, îi transformă, îi înnoiește. Lucrarea Duhului asupra oamenilor
este posibilă prin faptul că sufletul se manifestă prin cunoaştere şi viaţă, ca expresii ale voinţei
libere. Ele arată că adeziunea la Biserică, prin încorporarea în Hristos, este un act liber, o hotărâre
proprie, în care omul conlucrează cu dumnezeirea, prin funcţiile teoretice şi practice ale sufletului.

Teologia academică a acordat o importanță mică și spațiu puţin învăţăturii despre darurile
spirituale ca roade ale harului în om ca realitate palpabilă, ceea ce a determinat accentuarea în
exces a acestei laturi de către mișcările neoprotestante, în special de natură penticostală, clviii din
secolul al XX-lea, care încearcă să re-creeze atmosfera din comunitățile apostolice, în care un rol
de seamă îl aveau diferitele daruri ale membrilor comunității, prin inspirația Duhului. Darurile nu
sunt simple talente, ci abilități speciale dăruite de puterea Duhului Sfânt, de folos în misiunea
Bisericii. Nu ne vom opri asupra darurilor cu caracter natural (învățătura catehetică, milostenia,
chivernisirea în comun a bunurilor, cântarea, slujirea aproapelui și altele), ci la cele cu caracter
special, chiar miraculos, cum ar fi glosolalia, profeția, vindecarea și deosebirea duhurilor. Evident,
numărul lor este foarte mare, deși Sfântul Pavel enumeră numai o parte dintre ele, care fuseseră
date cu caracter temporar, pentru a facilita propovăduirea Evangheliei și pentru întărirea credinței
celor deja botezați (I Corinteni, capitolul 12).

Duhul este garantul că întruparea Fiului nu s-a făcut la întâmplare, ci “... când a venit
plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de
sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândească înfierea" (Galateni 4 ,4-5). Altfel spus, pregătirea
lumii a fost făcută de Dumnezeu, prin Duhul Sfânt, de-a lungul multor ani, conform unui plan
dumnezeiesc. Nu în ultimul rând, Duhul arată că mântuirea omului se înfăptuiește prin con-
locuirea lui de către Hristos, cu trupul înviat și deplin pnevmatizat sau umplut de Duhul Sfânt, în
Trupul Bisericii, unde omul devine ”permeabil” la orice lucrare spirituală. Sfântul Pavel afirmă:
"Și pentru că sunteți fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, care strigă:
Avva, Părinte!" (Galateni 4, 6), sau că Tatăl este recunoscut ca părinte numai prin Duhul care
iluminează și Fiul care unește.

66
 Puterea de a lucra cu Duhul în lume este transmisă de Hristos ucenicilor, la început
ocazional, după înviere definitiv: după câteva minuni săvârșite de El însuși, Hristos îi trimite pe
ucenici într-un fel de probă, spunându-le: ”Tămăduiţi pe cei neputincioşi, înviaţi pe cei morţi,
curăţiţi pe cei leproşi, pe demoni scoateţi-i; în dar aţi luat, în dar să daţi.” (Matei 10, 8). Primele
daruri personale pe care Duhul le împărtășește apostolilor la Cincizecime sunt puterea de a predica
fără precedent, eliberarea de puterile demonice, vindecări minunate, profeții, vise, viziuni
frecvente, care au fost ulterior transmise la alți credincioși, în noile comunități care se formau. Ele
deveniseră un fel de specific al noii credințe, Biserica manifestându-se ca un mediu în care se
lucrau în mod frecvent minuni, care să confirme autenticitatea noii credințe. Sfântul Pavel
considera că darurile aveau ca scop să ”zidească Biserica” (I Corinteni 14, 12). Prin aceasta,
Biserica se dovedea a nu fi o simplă organizație obștească apărută instantaneu, ci un organism și
un mediu în care creștinii puteau să preguste împărăția cerurilor. Același Pavel îndeamnă pe
corinteni să ”se îmbogățească în Duhul” (I Corinteni 1, 5-7), căci darurile aveau să se sfârșească (I
Corinteni 13, 10), întrucât plinătatea Duhului în viața veșnică este cu mult mai mult decât acestea.
Cu alte cuvinte, darurile trebuiau spiritualizate, transfigurate și interiorizate, pentru a deveni
înțelepciune, discernământ, cunoaștere deplină (I Corinteni 13, 12). Diversitatea darurilor, așa
cum sunt prezentate în Noul Testament, trebuia să conducă la o mai mare unitate și independență
în Biserică (Efeseni 4, 13), pentru a da libertate naturii umane să descopere unitatea în diversitate
și să înțeleagă exigența comuniunii cerești spre care creștinii sunt chemați. Din epistolele Sfântului
Apostol Pavel se pot desprinde o serie de daruri manifeste între creștini, fără ca autorul să facă
vreo ierarhizare a lor: apostolie, profeție, învățare, facere de minuni, vindecări, ajutorări,
chivernisire, vorbirea în limbi, înțelegerea, cunoașterea, credința, deosebirea duhurilor, tâlcuirea
sau interpretarea limbilor, evanghelizarea, păstorirea, slujirea, întărirea, solidaritatea, conducerea,
milostivirea, căsătorirea și viața în singurătate. Deși unele pot fi cumulate, Pavel preferă să le
enumere separat, poate pentru că fiecare dar avea forme specifice de manifestare, funcție de
persoana care îl dobândea și exersa.clix

Ele pot fi și trebuie dezvoltate de fiecare persoană, după rolul la care este chemat în
Biserică. Sfântul Apostol Petru împarte darurile în două mari categorii: ale celor care
propovăduiesc și ale celor care slujesc, în limbajul actual ortodoxia și ortopraxia, cu scopul de a
conduce la slăvirea lui Dumnezeu prin Iisus Hristos (I Petru 4, 11). Toate darurile enumerate de
Pavel în pasajul de mai sus pot fi, astfel, distribuite fie într-o categorie, fie în cealaltă. De asemeni,
darurile pot fi atribuite întreitei slujiri a Mântuitorului, prezentă încă din Vechiul Testament,
67
respectiv de preot, profet și împărat. Există o anumită legătură între daruri și slujiri în Biserică
întrucât, în calitate de succesor al Apostolilor, episcopul, respectiv preotul, are aceeași menire, de
a sluji ca profet sau învățător, ca preot sau sfințitor și ca împărat sau conducător. Pavel numește
unele slujiri ”daruri”, atunci când le identifică într-o anume persoană, fie că erau dobândite prin
punerea mâinilor, în cadrul unei funcții sacramentale, fie că le dobândea și exersa în comunitate în
mod voluntar. Ca să sublinieze importanța acestora în menținerea trupului Bisericii, el le aseamănă
funcțiunilor organismului uman, în care fiecare organ are un rol precis, iar când unul nu își
îndeplinește rostul, întreg trupul sufleră: ”Nu poate ochiul să zică mâinii: n-am trebuinţă de tine;
sau, iarăşi capul să zică picioarelor: n-am trebuinţă de voi” (I Corinteni 12, 21-22). Gândirea
paulină era surprinzătoare întrucât sugera că nu similitudinea asigură unitatea, ci distincția și
diferențele, atunci când toate au un scop comun: preamărirea lui Dumnezeu.

Darurile aveau pondere diferită în existența tinerei comunități creștine, fiind date ”după
măsura credinței” (Romani 12, 6). În acest fel, darul poate să fie amplificat și întărit. Când
Dumnezeu hotărăște, darurile pot să înceteze, dar niciodată din hotărârea unilaterală a omului: ”Îţi
amintesc să aprinzi şi mai mult din nou harul lui Dumnezeu, care este în tine, prin punerea
mâinilor mele” (II Timotei 1, 6). În condițiile în care darul nu este folosit, poate să slăbească, deși
nu dispare, dar implică responsabilitatea personală. Sfântul Pavel mărturisește, de pildă, de darul
pe care îl avea, de a vorbi în limbi străine: ”Mulţumesc Dumnezeului meu, că vorbesc în limbi mai
mult decât voi toţi” (I Corinteni 14, 18).

Darurile Duhului azi: obiectivarea harului prin Taine

În timp, darurile au fost legate de Sfintele Taine, prin care, într-o formă văzută, fac lucrător
harul nevăzut al lui Dumnezeu, prin Hristos şi Duhul Sfânt. Toate Tainele au în centrul lor pe
Hristos, capul Bisericii şi sunt expresia văzută a lucrării nevăzute a lui Hristos, prelungită în
Biserică, adică în realitatea vizibilă şi simbolică, instituite, continuate şi efectuate de El Însuşi, în
Duhul Sfânt, prin gestica slujitorilor hirotoniţi.

Tainele sunt evenimente ale Bisericii în calitatea ei de comunitate rugătoare, la care sunt
chemaţi să participe activ toţi credincioşii, adică întreaga comunitate parohială, „întrucât au fost
făcuţi membre ale lui Hristos, iar funcţionalitatea Bisericii nu este individuală, ci obştească, în
comuniunea integrală a trupului lui Hristos”. clx Rugăciunile din Sfintele Taine sunt îndemnuri
permanente la unitate şi comuniune prin lucrarea Duhului Sfânt. Este un proces comun de primire

68
şi dăruire, în care oamenii primesc darul unităţii, dar şi puterea dăruirii spre ceilalţi, aşa cum se
afirmă în Sfânta Liturghie: ”Unitatea credinţei şi împărtășirea (părtășia) Duhului Sfânt cerând, pe
noi înşine şi unii pe alţii şi toată viaţa noastră lui Hristos, Dumnezeu, să o dăm.”clxi

Deşi tainele se administrează individual persoanelor, rostindu-se numele primitorului,

Duhul nu se particularizează în sensul că ar deveni specific fiecărei persoane umane sau obiectului
creat, ci are dimensiunea transcendentă, specifică adevăratului Dumnezeu, necuprins şi atoate-
stăpânitor. El nu devine, ”duh” al apelor, pământului, soarelui, sufletelor decedate, al unei
persoane sau alteia, cum a fost înțeles în religiile animiste.clxii Relaţiile interpersonale, după model
treimic, se realizează deplin în Biserică, în comuniunea de slujire, mai cu seamă prin Sfintele
Taine. Tainele sunt „slujbe care ne integrează, prin comuniunea interpersonală dintre noi şi apoi
dintre noi şi Dumnezeu, în sânul Sfintei Treimi. De aceea în Sfânta Liturghie spunem: „Să ne
iubim unii pe alţii ca într-un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Duhul Sfânt, Treimea cea
de o fiinţă şi nedespărţită.”clxiii

Darurile, ca efecte ale harului Duhului Sfânt în lume, nu se pot cuantifica, analiza, descrie
în detalii, repeta. Sfântul Ioan Damaschin afirmă despre Duhul Sfânt că este „Duhul Adevărului,
stăpânul a toate, izvor de înţelepciune, de viaţă şi sfinţenie, plinătate, cel ce cuprinde toate
lucrurile şi pe toate le plineşte, atotputernicul, puterea infinită . . .",clxiv altfel spus, nimic
măsurabil. Încercând să cuprindă izvorul vieţii dumnezeieşti în formule teologice, dogmatiştii au
fost obligaţi să simplifice, să restrângă şi să reducă, potrivit cu limitările minţii omeneşti, tot ceea
ce era manifestare lucrării dumnezeieşti pentru a se putea ajunge la un minim de înțelegere a
modului cum Dumnezeu operează.

În ce priveşte săvârşitorul Sfintelor Taine, Sfântul Simeon Noul Teolog arată că ”noi, când
săvârşim Sfintele Taine nu lucrăm, ci doar slujim, Duhul Sfânt fiind cel Care lucrează prin noi. Şi
chiar dacă mii de preoţi slujesc deodată, unul este Trupul şi Sângele, una este Jertfa, iar nu mai
multe. Căci cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător pretutindeni şi peste toate.’ ”clxvPrezența
darurilor devine semnul văzut al prezenței Duhului Sfânt în om. Prin valorizarea acestora,
creștinul crește și se transfigurează în relația cu Dumnezeu, devine instrument pnevmatologic al
lucrării mântuitoare pentru sine și pentru alții.

Botezul – tranformarea omului în apa inhabitată de Duhul

69
 Botezul este explicat de Sfântul Apostol Pavel ca fiind începutul unirii omului cu Hristos,
taină a comuniunii, când spune ”Noi toți într-un Duh ne-am botezat, ca să fim un singur trup” (I
Corinteni 12, 7). Între persoana umană botezată şi Hristos se stabileşte o legătura pnevamtic-
organică, omul pătrunde în duhul Lui, cuprins în dinamica vieţii Lui. Se reface, la nivel personal,
răstignirea, moartea şi învierea împreună cu Hristos. A boteza înseamnă a scufunda. De aceea,
după expresiile epistolelor Sfânului Apostol Pavel: a boteza „ în Hristos” (Romani 6, 3 ; Galateni
3, 27), sau „ în numele Domnului Iisus ” (1 Corinteni 1, 13), înseamnă imersiunea în viaţa lui
Hristos, viaţa veşnică ce conduce la eternizarea umanului. Prin intrarea în sfera vieţii Lui,
persoana este dăruită Lui, nu îşi mai aparţine, transcende păcatul şi moartea, născându-se spre
viaţa veşnică. Prin botez se creează comuniunea nemijlocită cu Hristos, în sensul că viaţa Lui se
revarsă în fiinţa omului.

Pentru ca toate acestea să se realizeze, este nevoie de Duhul Sfânt, prin care se alungă
duhurile necurate, la rugăciunile de exorcizare, se pregătește candidatul, prin rugăciunea celor
prezenți, se sfințește apa, se sfințește untdelemnul și se pregătește natura umană spre a se îmbrăca
în Hristos. În botez se face înfierea, revărsarea Duhului Sfânt, participarea la viaţa Sfintei Treimi,
încorporarea în ”Trupul lui Hristos”, Biserica. Lucrarea iluminatoare a botezului este atribuită
Sfintei Treimi, potrivit Sfântului Pavel: ”ne-a mântuit prin baia naşterii din nou şi prin înnoirea
Duhului Sfânt, pe care l-a vărsat peste noi, cu bogăţie, prin Iisus Hristos” (Tit 3, 5-6).

Taina Sfântului Botez eliberează omul de păcat, îi dă lumina potențială a cunoașterii lui
Dumnezeu şi îl întăreşte în pelerinajul de o viață spre El, este programul de viață sădit în noul
botezat. Înainte de botez, omul poartă urmările păcatului, nefiind în stare să deosebească
dispoziţiile firii sale bune de lucrările întunecate ale propriului eu, încă neînnoit de Duhul Sfânt.
Condiţia păcătoasă a omului venit în lume este în însăși legea ,,naturală", afectată de întunericul
necunoașterii cauzate de păcatul primilor oameni: ,,Pe când eram în trup, patimile păcatelor, care
erau prin lege, lucrau în mădularele noastre, ca să aducem roade morţii (...) Om nenorocit ce sunt!
Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? (Romani 7, 5 şi 24). Păcătul face pe om inactiv
duhovniceşte, darurile Duhului rămânând în stare latentă: darul vederii lui Dumnezeu, al
cunoaşterii, al bunăvoinței, al liberei hotărâri, al stăpânirii duhovniceşti; aceasta este legea
,,condiţiei muritoare" a stricăciunii, după care se conduce existenţa omenească ruptă de Dumnezeu
de la naştere până la moarte şi care constituie jugul universal al păcatului primilor oameni care
apasă pe firea omenească, ereditatea inalienabilă şi fatidică de care nici un om nu poate scăpa,

70
ereditate fizică şi spirituală care se extinde la tot neamul omenesc.clxvi Darul Duhului dat la botez
este garanția vieții noi, în afara păcatului, pentru că El este Duhul Adevărului, așa cum se vede din
epistolele pauline: ”Căci legea duhului vieţii în Hristos Iisus m-a eliberat de legea păcatului şi a
morţii, pentru că ceea ce era cu neputinţă Legii – fiind slabă prin trup – a săvârşit Dumnezeu,
trimiţând pe Fiul Său întru asemănarea trupului păcatului şi pentru păcat a osândit păcatul în trup,
pentru ca îndreptarea din Lege să se împlinească în noi, care nu umblăm după trup, ci după duh”
(Romani 8, 2-4).

În locul omului vechi, ”stricat de poftele înșelăciunii”, prin botez se ”naște” omul cel nou,
”creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, faptura care biruieşte.clxvii Botezul eliberează pe
om de aservirea față de păcat şi stricăciune: ,,Unde s-a înmulţit păcatul, a prisosit harul, pentru că
precum a împărăţit păcatul prin moarte, aşa şi harul să împărăţească prin dreptate, spre viaţa
veşnică, prin lisus Hristos, Domnul nostru (Romani 5, 20-21). Dumnezeu a făcut un legământ cu
omenirea prin mântuirea în Hristos, iar credinciosul este inclus în acest nou legământ prin botez.
Angajamentul solemn, exorcizarea de tot răul, mărturisirea de credinţă, întreita afundare îl fac pe
cel botezat să străbată dincolo de graniţele morţii şi ale păcatului, pătrunzând într-o altă
dimensiune a existenței, unde harul Duhului Sfânt îl eliberează de orice determinism: ,,Câţi în
Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat (Galateni 3, 27).

După Sfântul Marcu Ascetul, Hristos se aşează, la Sfântul Botez, ”în altarul inimii
(duhovniceşti), sau în partea cea mai dinlăuntru a fiinţei noastre, fără să ne dăm, la început, seama
de acest fapt și devenim conştienţi de aceasta abia prin preschimbarea noastră treptată. Acelaşi
lucru îl spune şi Diadoh al Foticeii, după care, din momentul Botezului, harul „ se ascunde în
adâncul minţii ”, satana fiind scos afară şi înrâurind, de aici înainte, chemarea spre cele spirituale.
De aici urmează că există un adânc sau un interior al minţii noastre neştiut de noi, dar devenindu-
ne conştient treptat, dacă ne străduim să ne curăţim viaţa. Pe acesta Marcul Ascetul îl numeşte
„ inimă ” (duhovnicească).clxviii

De acum înainte, legea lui Dumnezeu este înscrisă în membrele sale, numele lui lisus
Hristos va fi mărturisit cu inima şi cu buzele, trupul şi scump sângele Domnului îi vor hrăni şi
iriga întreaga fiinţă psiho-somatică. Răul şi întunericul devin exterioare credinciosului; acesta
dobândeşte şi îşi dezvoltă progresiv facultatea duhovnicească de a deosebi ispitele şi, totodată,
puterea de la Hristos pentru a le respinge, pe măsură ce înaintează în viața de credință sub
îndrumarea nașilor și a părinților credincioși. Nicolae Cabasila însuşi o afirmă, într-un strigăt de
71
biruinţă: ,,Botezul suprimă şi pedeapsa şi aplecarea către rău, ba chiar şi pe păcătos însuşi ”. În
locul înclinării păcătoase în care au fost concepuţi oamenii ia naştere o dispoziţie contrară, o
predispoziţie „ firească” clxix spre bine, decurgând din ştiinţa desăvârşită a lui Dumnezeu, care a
fost infuzată o dată cu taina, dar care trebuie susținută prin nevoință și lupta cu patimile, în condiții
de absolută libertate. Nimeni nu este automat și imun la influențele răului, izvorât din neputința
omenească și ispitele demonice. ”Chiar și călugării care au primit tunderea, al doilea botez și
pocăință, și ei se dovedesc lesne înclinați spre rău din cauza plecării harului din sufletele lor,
urmare a lucrării patimilor.”clxx

În Biserica primelor veacuri, botezul catehumenilor, majoritar adulţi, se săvârşea în

noaptea de Paşti şi era numit ”luminare”, iar cei botezaţi se numeau „luminaţi”; ei purtau haine
albe toată săptămâna de după Paşti, numită şi „săptămâna luminată”. Înţelesul Botezului creştin ca
moarte şi înviere împreună cu Hristos este temeiul întregii vieţi creştine. Harul care se dă omului
prin Botez este putere din puterea Crucii (moarte) şi a Învierii (viață) lui Hristos. De aceea, cel ce
doreşte să se boteze este întrebat: „- Te lepezi de Satana?” „- Te uneşti cu Hristos? ”, iar el
răspunde: „- Mă lepăd de Satana!” „- Mă unesc cu Hristos!” Acest legământ sau acest vot
baptismal este programul şi lupta vieţii creştinului pentru toată viaţa pe pământ. Prin Sfântul Botez
se iartă păcatul strămoşesc şi toate păcatele făcute până atunci, pentru că se trece de la existenţa
fără Hristos, la viaţa cu Hristos şi în Hristos, Care a zis: „Cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri
(cu trupul), va trăi” (Ioan 11, 25). Botezul țintește la readucerea omului spre adevărata cunoaștere
a relației omului cu Dumnezeu pentru că, prin păcatul strămoșilor omul a pierdut cunoașterea
divină, rămânând la nivelul cunoașterii trupești și pătimașe, care nu întotdeauna conduce la
cunoașterea adevărului. ”Născuți din Adam cel căzut, oamenii au devenit asemena lui – singuri,
surzi la cele duhovnicești, dezbrăcați de har, nesimțitori, pieritori, muritori.”clxxi

Sfântul Ioan Gură de Aur compară crearea omului, după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu, în ziua a şasea, cu crearea sau naşterea omului din nou prin Sfântul Botez, când scrie:
,,precum la creaţie pământul a slujit de materie şi Creatorul a făcut tot restul, acum la fel, apa
slujeşte de materie şi harul Duhului Sfânt face tot restul; atunci „omul a primit suflet şi viaţă”
(Facerea 2, 7); „ acum este umplut de Duh viu ” (I Corinteni 15, 45).”clxxii Prin Botez, ca unire cu
Hristos Cel înviat, primim nu numai iertarea păcatelor, ci şi harul înfierii, pentru „că celor câţi L-
au primit (pe Hristos), care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu
care nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au

72
născut ” (Ioan 1, 12-13). După cum Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a înomenit prin Botez
omul este renăscut prin Duhul Sfânt care inhabitează apa şi o sfinţeşte, pentru a deveni fiu al lui
Dumnezeu după har şi moştenitor al Împărăţiei cerurilor (Ioan 3, 5-6). Astfel, prin credinţă şi prin
harul Sfântului Duh, primit la Sfântul Botez, Hristos locuieşte în inimile celor botezaţi (Efeseni 3,
17-18), îi pregăteşte pentru învierea cea de obşte şi pentru viaţa veşnică (Romani 6,22-23; Ioan 6,
40 şi 47).clxxiii

„Prin Botez apare în omul concret viaţa cea adevărată, după moartea în care a trăit. Botezul
e considerat naştere din nou a omului, ca o a doua naştere a lui, sau ca naşterea lui Hristos în
el”. clxxiv După itinerariul vieţii pământeşti a Mântuitorului Hristos, cel nou botezat trece prin
moartea omului vechi şi se naşte pentru viaţa fără de sfârşit, în procesul de eternizare, prin
prezența în ființa lor a harului Sfântului Duh care îi face co-participanți la puterea lui
Dumnezeu.clxxv

Biserica a fost întemeiată, ca entitate socială, prin propovăduire şi prin Botez, apoi a
continuat activitatea în transmiterea misterului credinţei, în învăţătură şi în rugăciune, care dădeau
putere pentru un nou mod de viaţă, o viaţă frăţească, de unitate în Hristos şi în Duhul Sfânt. Viaţa
Bisericii constă în rugăciune comună, predicaţie, împărtăşirea Duhului prin Hristos înviat şi
înduhovnicirea credinciosului. În rugăciunile la facerea catehumenului sunt cuprinse elementele
didactice care conduc la cunoaşterea lui Hristos ca Dumnezeu prin cuvânt, cu caracter pregătitor.
Mai presus de cunoaşterea intelectuală se află „taina”, prin care se transmite puterea divină cu
efect transformator asupra fiinţei credinciosului şi pregătirea lui pentru unirea cu Hristos Cel
veşnic.

În prima parte a slujbei, la intrarea în pronaos, se săvârșesc rugăciunile de purificare,

exorcismele şi mărturisirea de credinţă, urmate de actul închinării candidatului în numele Sfintei
Treimi prin formula preotului: „Binecuvântat este Dumnezeu, Care voieşte ca toţi oamenii să se
mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Amin.”clxxvi Actele premergătoare pentru marele dar al Sfântului Botez, au scop clar pentru cel ce
se va boteza: “Şi-l umple pe el de puterea Sfântului Duh, spre unirea cu Hristos, ca să nu mai fie el
de acum fiu al trupului, ci fiu al împărăţiei Tale”clxxvii. Puterea Duhului Sfânt este necesară pentru
unirea credinciosului cu Hristos-Dumnezeu, pentru că sensul mântuirii are la bază chiar această
unire inițială și integrală: trup şi suflet, pentru că sfinţirea nu se efectuează numai asupra trupului,
ci şi asupra sufletului- asupra întregii fiinţe, în mod ontologic, pentru restaurarea lui spirituală,
73
considerată a doua naștere, din apă și din Duh. Credinciosul se integrează în Biserică, în Hristos ca
Persoană unică și desăvârșită, indiferent de vârstă, înțelegând, prin aceasta, că persoana umană
este considerată deplină chiar și în cazul unui prunc de câteva zile, care va primi deplin tainele
mântuitoare: botezul, mirungerea și împărtășirea.
În numele Împărăţiei Sfintei Treimi, preotul invită pe toţi cei prezenţi la rugăciune comună
în mijlocul pronaosului, pentru sfinţirea apei, prin pogorârea Izvorului veşnic în izvorul biologic:
“Stăpâne... trimite mie putere de sus şi mă întăreşte spre slujba acestei Taine mari şi cereşti”clxxviii,
afundă mâna în apă, cum precizează rânduiala Tainei, face semnul crucii, de trei ori, zicând de
fiecare dată: “Tu Însuţi dar, iubitorule de oameni, Împărate, vino şi acum cu pogorârea Sfântului
Tău Duh şi sfinţeşte apa aceasta” (de trei ori). “Şi-i dă ei harul izbăvirii, binecuvântarea
Iordanului. Fă-o pe ea izvor de nestricăciune, har de sfinţenie, dezlegare de păcate, vindecare de
boli.”clxxix Apoi, preotul invocă manifestarea lui Hristos în apa sfinţită, zicând: “Arată-te, Doamne,
în apa aceasta şi dă acestuia care se botează să se schimbe prin ea... să se facă părtaş învierii Tale
şi păzind darul Sfântului Tău Duh şi sporind aşezământul harului, să se numere cu cei întâi-născuţi
înscrişi în cer, întru Tine, Dumnezeul şi Domnul nostru Iisus Hristos.”clxxx
Chemarea Sfântului Duh pentru sfinţirea apei, prin semnul Sfintei Cruci, denotă că, în
fiecare Taină, este prezent Hristos, jertfit și înviat prin Sfântul Duh, că lucrările lor sunt
neîmpărţite şi nedespărţite. Actul naşterii din nou se face prin apă (izvorul vieții biologice) şi prin
Duh (izvorul vieții spirituale). De aceea, Sfântul Ioan Damaschin scrie că: “Mântuitorul ne-a dat
poruncă să renaştem prin apă şi prin Duh, deoarece, prin rugăciune şi prin invocare, Sfântul Duh
coboară asupra apei. Dar pentru că omul este dual, suflet şi trup, ne-a dat dublă şi curăţirea, prin
apă şi prin Duh. Duhul, pe de o parte, reînnoieşte în noi starea după chipul şi asemănarea lui
Dumnezeu, iar apa, pe de altă parte, curăţeşte, prin harul Duhului, trupul de păcat şi-l eliberează de
stricăciune. Apa împlineşte icoana morţii, iar Duhul dă arvuna vieţii.”clxxxi
Duhul Sfânt imprimă apei sfințite o pecete care o face deosebită de apa obişnuită; această
pecete creează o nouă relaţie între omul botezat şi Biserică, prin caracterul indelebil sau irepetabil
pe care Botezul îl imprimă celui botezat, apoi prin faptul că această pecete reînnoieşte chipul lui
Dumnezeu în sufletul renăscut. “Nu vă imaginaţi – zice Sfântul Chiril al Ierusalimului – ca
scăldătoarea să fie umplută de o apă obişnuită, ci gândiţi-vă mai degrabă la harul spiritual care este
dat cu apa. După cum darurile oferite pe altarele păgâne sunt prin ele însele o materie obişnuită,
deşi ele dobândesc un rol datorită invocării făcute deasupra lor, la fel, dar invers, apa obişnuită a

74
scăldătorii dobândeşte puterea de a sfinţi, pentru că ea primeşte invocarea Duhului Sfânt, a lui
Hristos şi a Tatălui”clxxxii.
Duhul dăruieşte apei o putere şi o fecunditate nouă, astfel că Botezul reactualizează în
fiecare om care îl primește, evenimentele morţii şi învierii lui Hristos: “Au nu ştiţi că toţi câţi în
Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în
moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm
şi noi întru înnoirea vieţii” (Romani 6, 3-4). Duhul Sfânt şterge întinăciunea păcatului originar şi a
păcatelor personale, imprimând celui botezat puterea biruinţei lui Hristos peste păcate. Prin Duhul,
“am fost altoiţi” în moartea şi învierea Domnului în apa Botezului (Romani 6, 5).
Botezul se face prin scufundare, rostind numele celui care se botează şi a numelor
individuale ale Persoanelor Sfintei Treimi, o practică ce are la bază învăţătura despre
personalismul Treimii care realizează procesul de naştere şi înviere a omului prin Hristos,
“scufundat” în mormânt, de unde a ieşit pentru a nu mai muri niciodată. În Hristos este prezentă
Treimea, în naşterea “din apă şi din Duh” e prezentă Treimea, în re-crearea făpturii noi este
prezentă Treimea. Botezul este, aşadar, lucrarea Sfintei Treimi, iar harul Botezului este harul
naşterii din nou, ca luminare şi sfinţire spre viețuire veșnică. Numele Ipostasurilor Sfintei Treimi,
când sunt invocate, devin lucrătoare în cel ce se scufundă în viața Sfintei Treimi, prin har.

Rolul Sfântului Duh este evident în rânduiala Botezului, ca cel ce este Izvorul vieții, prin
care ritualul devine “o adevărată renaştere care cere intervenţia Principiului sfinţitor în persoană.
El face din apa Botezului vehicul al energiei dumnezeieşti, semnul sensibil al puterii Sale viu
făcătoare, creatoare a vieţii celei noi; această putere pătrunde în viaţa noastră şi o transformă. Baia
Botezului, devine sân al înfierii, căci ea Îi restituie Tatălui fiul”clxxxiii.

Taina Mirungerii – pecetluirea cu Duhul Sfânt

Taina Mirungerii consistă în două părți, distincte, atât prin săvârșire, cât și prin conținut:
sfințirea mirului de către o comisie liturgică sinodală a fiecărei Biserici autocefale și administrarea
pecetluirii cu Sfântul Mir de către săvârșitorul botezului. Aceasta din urmă se săvârşeşte în cadrul
ritualului Tainei Botezului, nedesprinsă de el în tradiția răsăriteană.clxxxiv Mirungerea se bazează pe
unitatea ontologică a elementelor trup-suflet, a posibilităţii transfigurării materiei prin spirit. Ea
împărtăşeşte puterea Duhului Sfânt care “sigilează” membrele trupului uman corespunzătoare
simţurilor, făcându-le capabile să se opună păcatului şi să respingă lucrarea răului prin simţuri.

75
Evident, aceasta presupune voinţa liberă a celui botezat, ceea ce înseamnă sămânţa prin care
pruncul “creşte şi se întăreşte cu duhul” (Luca 1, 80). Textul biblic pe baza căruia s-a ajuns la
această practică liturgică aparține Sfântului Pavel: “Iar Cel ce ne întăreşte pe noi împreună cu voi,
în Hristos, şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a şi pecetluit pe noi şi a dat arvuna Duhului,
în inimile noastre” (II Corinteni 1, 21-22). Mărturia lui se adaugă la aceea a Sfântului Apostol
Petru: “Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea
păcatelor voastre, şi veţi primi darul Duhului Sfânt (Fapte 2, 38) şi la cea din Faptele Apostolilor,
unde se spune că Sfinţii Apostoli Petru şi Ioan, trimişi de toţi Apostolii din Ierusalim, şi-au pus
mâinile peste cei botezaţi de diaconul Filip, “şi ei luau Duhul Sfânt” (Fapte 8, 15-17).
Raportul dintre efectele acestei Taine şi cele ale Botezului este asemănător celui dintre
creşterea trupească şi naştere. Căci precum noul născut are nevoie de o îngrijire deosebită pentru a
creşte, tot aşa şi noul născut duhovniceşte are nevoie de întărire prin energii noi, spre a creşte în
noua viaţă pe care a dobândit-o prin Botez. Învăţătura de credinţă ortodoxă face o analogie între
venirea Duhului Sfânt asupra apostolilor la Cincizecime şi conferirea darurilor Duhului celor
botezaţi prin Taina Mirungerii: “După cum Duhul Sfânt S-a pogorât asupra apostolilor în chip de
foc şi a revărsat asupra lor darurile sale, tot aşa, în momentul în care preotul unge cu Sfântul Mir
pe cel botezat, se revarsă asupra lui darurile Sfântului Duh”clxxxv.

În administrarea Sfântului Mir, în structura slujbei Botezului, nu există o formulă de

invocare a Sfântului Duh, întrucât Sfântul şi Marele Mir este pregătit şi trimis de Întâistătătorul
Bisericii autocefale, ceea ce constituie imaginea unității Duhului în mijlocul celor ce devin
membri ai Bisericii, prin autoritatea episcopului. În rugăciunile citite la sfinţirea mirului, înaintea
invocării Duhului Sfânt, este pusă în lumină valoarea sfinţitoare a mirului, apoi se cere umplerea
mirului de Sfântul Duh. Centrul rânduielii sfințirii Mirului are această epicleză: “Se sfinţeşte Mirul
acesta cu puterea, lucrarea şi pogorârea Duhului Sfânt, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului
Duh...” şi se încheie cu aceste cuvinte: “Iată, acest Mir se făcu sfinţit, în numele Tatălui şi al Fiului
şi al Sfântului Duh.”clxxxvi

Înainte de ungerea cu Sfântul Mir a proaspătului botezat, se citeşte o rugăciune, în care se

menţionează efectul botezului, care curăţă de păcate şi încorporează pe creștin în familia Bisericii
lui Hristos. Pecetea a fost totdeauna simbolul puterii şi autorităţii, dovada materială a unei puteri şi
autorităţi care nu vin de la om, semnul întăririi prin ungerea din cele înalte. În Taina Mirungerii,
pecetea în formă de cruce este simbolul imprimării puterii divine în trupul celui botezat, al unirii

76
trupeşti cu Hristos şi al unei vieţi puternice, similare vieţii lui Hristos. Prin pecetea darului
Duhului Sfânt, imprimată pe trupul celui botezat sub formă de cruce, trupul este supus acțiunii
Treimii, primeşte aceeaşi ungere pe care a primit-o trupul lui Hristos, tot prin Duhul Sfânt, întărit
în chemarea de a se face “moştenitor cereştii împărăţii a lui Hristos”. Prin mirungere, se săvârşeşte
o “pogorâre a Duhului Sfânt individualizată”, cu scopul ca darurile Lui să fie actualizate în
persoana creştinului, în care să strălucească Hristos.clxxxvii

Prin formula “Pecetea darului Sfântului Duh”, repetată odată cu săvârșirea semnului crucii,
se întărește în mintea tuturor celor prezenți convingerea că se află sub acţiunea Duhului Sfânt în
viaţa de după botez. Paul Evdokimov afirmă: “Nu se face numai o “ungere pe frunte”, ci se ung
toate părţile trupului, pentru că fiinţa omenească “se pecetluieşte cu pecetea darurilor Duhului
Sfânt” în întregul iconomiei sale. Este, în adevăr, o fiinţă plină de har în întregime.”clxxxviii
Semnificative sunt şi cuvintele Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae, care arată că: “Prin
Mirungere, Duhul Sfânt pătrunde şi Se imprimă în aceste mădulare şi organe şi în puterile
sufleteşti care stau la temelia lor şi persistă în ele ca o bună mireasmă, ca şi Mirul. El Se
întipăreşte ca o pecete nu numai pe exteriorul acestor mădulare, ci şi în interiorul lor, dând omului
un chip unitar duhovnicesc. Însuși cuvântul “pecete” are, pe lângă sensul de întărire, pe acela de
întipărire, de sigilare. De altfel, aceste două înţelesuri stau în legătură. Duhul întăreşte întrucât Se
întipăreşte şi accentuează în om un chip personal caracteristic, care este în acelaşi timp un chip
duhovnicesc în potențialitate, ”sigilat” față de lucrarea răului care ar putea să intre în ”templul
Duhului Sfânt” prin simțuri. Omul se întăreşte prin înduhovnicirea sa, ca persoană cu o fermitate
în cele bune greu de schimbat”clxxxix.

Cu Taina Mirungerii se realizează un progres în încorporarea omului în Biserica lui

Hristos, ca într-o familie lărgită. Prin Mirungere începe ”epifania” sau arătarea lui Hristos în omul
botezat, sau a luminii Duhului lui Hristos asupra fiinţei lui, arătându-l ca pe un chip de facto al lui
Hristos şi ca locaş viu al Duhului, întrucât îl ajută să actualizeze chipul lui Hristos imprimat la
Botez.cxc S-ar putea spune că, prin Mirungere, creștinul va actualiza darurile primite la Botez nu
numai cu puterile proprii, ci sub asistența Duhului. Fără Duhul nu se pot actualiza darurile
Botezului de către om, pentru că ”Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm (Galateni 5, 25).
Harul Sfântului Duh, primit prin Taina Mirungerii, este necesar creşterii şi desăvârşirii spirituale a
celui renăscut prin Botez, fapt pentru care unii Părinţi bisericeşti spun că, abia după primirea
Tainei Mirungerii, noul botezat e vrednic să poarte numele de creştin, clar exprimată de Sfântul

77
Chiril al Ierusalimului: “După ce aţi fost învredniciţi de ungerea cu Sfântul Mir, vă numiţi creştini;
acum renaşterea voastră este întărită şi de numele ce-l purtaţi. Într-adevăr, înainte de a fi
învredniciţi de acest har, propriu-zis nu eraţi vrednici de acest nume, ci eraţi doar pe cale de a
ajunge creştini”.cxci

Comuniunea Sfântului Duh în Sfânta Taină a Euharistiei

Slujirea liturgică în Ortodoxie înseamnă palida încercare a omului de a actualiza exemplul

vieţii pământeşti a lui Iisus Hristos, cu accent pe Cina cea de Taină, jertfa de pe cruce, perpetuată
nesângeros, prin pâine şi vin, în Biserică, până la instaurarea deplină a împărăţiei Sale. Sfânta
Liturghie, care are în centru și parte fundamentală Sfânta Euharistie, reprezintă eternitatea
exprimată în temporal şi temporalul în proces de eternizare, prin Hristos care le uneşte în Sine.

În Euharistie se realizează “comuniunea” tuturor elementelor, cele naturale, reprezentate

prin elementele materiale și umanitatea slujitoare, cele transcendente prin prezenţa lui Hristos pe
altarul de jertfă, cel întrupat din Sfânta Treime, a cetelor îngereşti şi a sfinţilor, în co-slujire
nevăzută alături de oameni, în slujirea văzută. Credinciosul retrăieşte personal viaţa lui Hristos,
prin mijlocirea Duhului Sfânt prezent în Hristos care se dăruiește pe Sine. Părintele Alexandre
Schmemann, afirmă că “Liturghia se săvârşeşte pe pământ, ceea ce înseamnă că se săvârşeşte în
timpul şi spaţiul “lumii acesteia”. Dar dacă se slujeşte pe pământ, ea se săvârşeşte totuşi în cer, în
timpul cel nou al creaţiei celei noi, în timpul Duhului Sfânt.”cxcii In alt loc, acelaşi teolog spune:
“Liturghia se săvârşeşte de către Duhul Sfânt în timpul nou. Întreaga Liturghie – de la început
până la sfârşit – este epicleză, este chemarea Sfântului Duh Care transformă tot ce se săvârşeşte în
ea, transformând fiecare lucrare sfântă a ei în ceea ce ea ne arată şi ne descoperă.”cxciii

Se știe că Sfânta Liturghie de sesfășoară în trei acte: partea de pregătire a darurilor de

pâine și vin, numită Proscomidia și săvârșită în taină de către preot, partea didactică sau
învățătorească, numită Liturghia cuvântului, în care se citesc sau se cântă lecturi biblice, îmbinate
cu cereri și rugăciuni obștești, creînd mediul adecvat pentru prefacerea darurilor euharistice și
împărtășirea de ele și partea euharistică, numită și Liturghia credincioșilor, în care preotul slujitor,
credincioșii și puterile cerești participă la prefacerea darurilor de pâine și vin prin pogorârea
Sfântului Duh și împărtășirea credincioșilor într-o comuniune universală cu Hristos. Dacă în
primele două părți, rolul Duhului este de a deschide oamenilor mintea spre înțelegerea

78
”dumnezeieștilor învățături”, în partea de prefacere a darurilor Duhul Sfânt are rolul esențial, de
creare a comuniunii inter-umane, dumnezeiesc-umane și transfigurare a materiei. Procesul tainic
de ridicare din sfera teluricului spre cele dumnezeieși est declanșat de cântarea Heruvicului sau
cântarea heruvimică, prin care se face invitația de a lăsa deoparte ”grija lumească” pentru a-l putea
primi pe Împăratul cerurilor, ca și cu heruvimii. Este pregătirea asemănătoare feciorelor înțelepte
care și-au luat și untdelemn în vase, odată cu candelele lor. Hristos este așteptat, deși preotul
afirmă omniprezența sa când spune, cădind întregul locaș, că Iisus este ”În mormânt cu trupul, în
iad cu sufletul, în rai cu tâlharul și pe tron împreună cu Tatăl și cu Duhul.”cxciv De la proscomidiar,
într-o procesiune solemnă, Mielul lui Dumnezeu este adus, prin mijlocul bisericii și așezat pe
antimisul de pe Sfânta Masă, reprezentând mormântul în care a fost așezat după răstignire. Se
rostește în comun Simbolul de credință pentru a se arăta că toți cei prezenți au unitate de credință,
în care sunt cuprinse esențial dogmele creștine fără de care nimeni nu se pot mântui.

Anaforaua liturgică sau partea de prefacere a darurilor este introdusă prin împărtășirea
păcii de către preot și invitația la iubire frățească față de toți cei care sunt prezenți la Liturghie,
căci legătura iubirii este esența ființei dumnezeiești. Fără pace nu poate exista iubire, iar iubirea
aduce pace. Formula ”Harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și
împărtășirea (comuniunea) Sfântului Duh” pe care preotul o adresează credincioșilor elimină orice
dubiu cu privire la prezența Sfintei Treimi în slujirea euharistică. Slujba continuă pe două planuri:
de o parte sunt cântările interpretate de credincioși, în care se subliniază așteptarea înfrigurată și
pregătirea fiecărui suflet pentru a-L primi în străfundul său pe Hristos iminent, iar pe de alta
rugăciunile rostite cu voce joasă de către preot, în care se reface pe scurt istorisirea mântuirii prin
Iisus Hristos, din porunca Tatălui prin cooperarea Duhului.

Preotul continuă să redea, cu maximă fidelitate, cuvintele Mântuitorului, arătând către

cinstitele daruri: “Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu [...] beţi dintru aceasta toţi, acesta este
sângele Meu…” vorbind în persoana lui Hristos, întruchipat în Liturghie de arhiereu, atunci când
slujește. Acum începe prefacerea darurilor prin pogorârea Sfântului Duh, invocat cu aducerea
aminte a momentului Cincizecimii, într-o epicleză cosmică: “Doamne, Cel ce ai trimis pe
Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, nu-L lua de la noi, ci
ni-L înnoieşte nouă, celor ce ne rugăm Ţie”. Prezența Duhului sfințește pe cei prezenți și îi face
”drepți” (îndreptați sau învredniciți) să accepte că Duhul Sfânt preface pâinea și vinul în Trupul și
Sângele lui Hristos, Persoana din Treime care S-a făcut materie împărtăşibilă. „Încă aducem Ţie

79
această slujbă duhovnicească şi fără de sânge, şi Te chemăm, Te rugăm şi cu umilinţă la Tine
cădem: trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noicxcv şi peste aceste daruri, ce sunt puse înainte. Şi fă,
adică, pâinea aceasta, cinstit Trupul Hristosului Tău. Amin. Iar ceea ce este în potirul acesta,
cinstit Sângele Hristosului Tău. Amin. Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt. Amin. Amin.
Amin.” Repetiţia indică participarea invizibilă, dar reală, a Sfintei Treimi la această prefacere,
întrucât puterea dumnezeiască este comună Persoanelor, dar lucrarea de prefacere este atribuită
Sfântului Duh. Această lucrare înseamnă că Duhul pătrunde în materie, o sfințește, o preface,
ridicând la puritatea originară chipul deiform al credinciosului care se împărtăşeşte.

Împărtăşirea se face după şi ca urmare a mărturisirii de credinţă în Sfânta Treime şi în

dumnezeirea lui Hristos, în prezenţa Sa reală, mai întâi prin rostirea comună a Crezului, prin
rostirea Rugăciunii Domnești și promisiunea de iertare a celor care au greșit, apoi prin rostirea
rugăciunii dinainte de oferirea Sfintei Împărtăşanii: “Cred, de asemeni, că acesta este însuşi
Preacurat Trupul Tău şi acesta este însuşi Scump Sângele Tău”, iar scopul dublu, comun cu Taina
Botezului, este iertarea păcatelor şi comuniunea iubitoare cu Hristos sau viaţa de veci. Elementele
materiale nu conţin ființa dumnezeiască treimică, ci sunt prefăcute în Trupul şi Sângele lui
Hristos, Dumnezeu întrupat, în formă spiritual-materială, care conduce la îndumnezeirea omului
prin har. La încheierea jertfei liturgice, întreaga adunare a credincioşilor cântă: “Am văzut lumina
cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc…”, ceea ce aduce cu sine „umplerea de bucurie şi
veselie a sufletelor.”cxcvi

Împărtășirea credincioșilor este continuarea procesului de iluminare, început prin Taina

Mărturisirii, prin luarea concretă a pâinii și vinului, care sunt prefăcute în Trupul și Sângele
Domnului. ”În Taina Sfintei Împărtășanii, Hristos, Fiul lui Dumnezeu, dăruiește oamenilor, din
ființa și natura Tatălui, dumnezeirea sau harul Duhului Sfânt. Iar din ființa mamei sale,
Mântuitorul Hristos oferă trupul pe care l-a primit de la ea. De aici, cei care se împărtășesc din
Preacurat Trupul lui Hristos, care este din Trupul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, se fac fiii
ei și frați ai lui Hristos Dumnezeu.”cxcvii

În concluzie, Euharistia, binecuvântare şi mulţumire, deschide fiecărui membru al

comunităţii rugătoare perspectiva luminoasă a biruinţei asupra morţii, făcând din moarte trecerea
la o viaţă nouă. De aceea, împărtăşirea este echivalentă cu dobândirea nemuririi. Sfânta Euharistie
este adevărata reprezentare a spiritualităţii absolute, nu este limitată în timp şi spaţiu, ci se întinde
asupra fiecăruia şi a tuturor, asupra istoriei, materiei şi veşniciei. Întreaga Liturghie este, de altfel,
80
aşteptarea Domnului, al cărui sacrificiu devine actual şi nesângeros. Comuniunea euharistică
reaşează totul în Hristos, orientează și umple materia de Treime. Creştinii devin una în Hristos,
lucru care determină, de altfel, tipul euharistic de a fi al spiritualităţii ortodoxe. Sfântul Maxim
Mărturisitorul spune că lumea în Hristos este „rug aprins”, iar Euharistia se oferă ca ”foc”, prin
care se ard spinii păcatelor, sau sevă de viață dătătoare, fără de care mlădițele nu pot exista în
tulpina care este Hristos (Ioan 15, 5). În una dintre rugăciunile dinainte de Sfânta Împărtăşanie se
spune : „Pe cei ce fierbinte se pocăiesc, cu mila îndurării îi curăţeşti şi îi luminezi şi cu lumina îi
uneşti, părtaşi ai dumnezeirii Tale făcându-i… ” cxcviii Duhul invită pe om la pocăinţă pentru
păcate, speranţă pentru iertare şi bucurie în împărtăşire.

”Actualizarea” harului Sfântului Duh în Sfânta Taină a Mărturisirii

În învăţătura pentru spovedanie din cărţile de cult se arată că Taina Mărturisirii sau
Spovedaniei este “a doua curăţire şi al doilea Botez”, datorită efectelor pe care le are în viața celui
care primește Sfânta Taină. Făcută de credincios în Biserică, în fața unui preot hirotonit canonic și
cu adânc regret pentru păcatele săvârșite, spovedania curăță sufletul credinciosului de păcate,
restabilește relația cu Dumnezeu și reaprinde în viața lui harul Duhului, care se păstrează în formă
latentă, chiar și în starea de păcătoșenie. ”Cel ce după Botez pierde harul, în urma păcatelor
săvârșite, acela încetează să mai fie credincios. Pentru întoarcerea lui în Biserică, creștinul trebuie
să-și mărturisească păcatele în Taina Pocăinței.”cxcix

Rugăciunile, premergătoare actului mărturisirii propriu-zise, sunt menite să aducă în

prezentul conştient al credinciosului trecutul vieţii personale în toate actele sale responsabile, cu
încrederea în bunătatea şi iubirea lui Dumnezeu, “Care nu vrea moartea păcătosului, ci să se
întoarcă şi să fie viu” (I Timotei 2, 4). Prin preotul duhovnic, Hristos oferă credinciosului mijlocul
de auto-dezvăluire, de eliminare a faptelor reprobabile, anxietăților, resentimentelor, de eliberare a
subconştientului, de reechilibrare psihologică, prin Taina Mărturisirii. Conflictul intern între
patimă, raţiune și sensul moral al omului constituie sursa multor maladii psihice şi spirituale. Prin
mărturisirea păcatelor, Biserica sugerează celui ce a venit la mărturisire: “ia seama, dar, de vreme
ce ai venit la Doctor, să nu te întorci nevindecat.”cc

În spovedaie, creştinul mărturisește păcatele de care este conștient, în prezența preotului

duhovnic și primeşte de la Dumnezeu, prin rugăciunea și mijlocirea aceluia, iertare, fiind reaşezat
81
în starea harică din care ieșise datorită lor.cci Paul Evdokimov socoteşte Mărturisirea ca actul care
continuă apa botezului şi accentuează “cutremurul sufletului înaintea uşii raiului,”ccii iar Alexandre
Schmemann o numeşte “criză reală în conştiinţă.” cciii După mărturisirea greșelilor și posibilul
dialog dintre duhovnic şi credincios, primul rostește rugăciunea de dezlegare: ”Domnul şi
Dumnezeul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să
te ierte pe tine fiule duhovnicesc (N) şi să-ţi lase toate păcatele. Iar eu, nevrednicul preot şi
duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, [...] te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh.” cciv Iertarea păcatelor mărturisite se face prin puterea curăţitoare a
Duhului Sfânt care, prin Taina Pocăinţei, reface ceea ce păcatul a întunecat în omccv şi-l aşează pe
unicul şi esenţialul drum al împăcării, iertării şi iubirii. Iertarea, pe care duhovnicul o dă în
Spovedanie este iertarea lui Hristos, prin harul Duhului Sfânt, în Biserica Sa, har care este reînnoit
și care nu coabitează cu păcatul, nici în gând nici în trup. Ceea ce la Pavel apare ca o metaforă, ”în
Hristos trăim, ne mișcăm și suntem” (Fapte 17, 28), spovedania face să fie o realitate, trăită și
mărturisită de cei care au conștiința pocăinței. Unde este harul Duhului este și Hristos care iartă,
căci ”iertarea păcatelor păcătosului nu se face pentru oarecare fapte, pentru ca cel care se pocăiește
să se mândrească, ci pentru iubirea de oameni a lui Dumnezeu și pentru harul Său.”ccvi
Pierderea filiaţiei faţă de Dumnezeu, datorită păcatului, este redobândită prin mărturisire,
pocăință şi dezlegarea de păcate, păstrată în Biserică prin succesiunea apostolică. Dialogul
duhovnic-credincios are cea mai mare însemnătate în slujirea bisericească, pentru că este un act de
cunoaştere şi recunoaştere, un act de comuniune umană şi de intercomuniune divino-umană, o
lucrare soteriologică, prin puterea Duhului Sfânt, care se dăruieşte prin puterea lui Hristos, Cel
fără de păcat. Deschiderea sufletului este esenţială pentru echilibrul neuropsihic, pentru o terapie
imediată, prin descărcarea conştiinţei, prin suprimarea răului ascuns, prin mărturisire realizându-se
o readucere a omului de la dezordinea păcatului la liniştea conştiinţei, la armonia cu sine, semenii
și Dumnezeu.

Duhul Sfânt în familia creștină: Taina Cununiei

Unitatea dintre bărbat şi femeie reflectă frumusețea, diversitatea și complementaritatea

naturii umane, desăvârşită în dialog inter-personal. Din textul biblic al facerii omului se trage
concluzia că unui bărbat îi este hărăzită femeia sa și invers, ca împreună să urmeze calea
comuniunii cu Dumnezeu și între ei. Legătura se realizează pe temelia iubirii și dăruirii

82
reciproce,ccvii care îl aseamănă, nedeplin, pe om cu Dumnezeu.ccviii În relația dialogică, omul se
constituie ca entitate liberă, responsabilă și capabilă de a împărtăși din iubirea și înțelepciunea sa
celor din jur. Fiecare persoană umană este, astfel, condiționată de o altă persoană, ceea ce îl
îndreaptă spre a înțelege pe Creatorul-Iubire.

Comuniunea familială este expresia chemării permanente a lui Dumnezeu la unitate, așa
cum reiese din rugăciunea logodnei: „Dumnezeule cel veşnic, Care pe cele despărţite le aduni
întru unire şi ai pus dragostea legătură neîntreruptă…”ccix În rugăciunile principale de la Taina
Cununiei este expusă tema creării lui Adam şi Evei de către Dumnezeu în unitate de ființă (”os din
oasele mele și trup din trupul meu”), rolul lor în dăinuirea nemului omenesc, modelul familiilor
scripturistice care au avut un rol în istoria mântuirii, adică în pregătirea venirii lui Hristos și
exemple pentru orice familie, din orice timp și spațiu. Fiecare cuplu a avut de îndeplinit o
chemare, de înfăptuit o misiune dumnezeiască, în condițile vitrege în care au trăit. La o analiză
atentă se constată că fiecare dintre aceste cupluri biblice ar fi avut cel puțin un motiv de divorț,
judecat după creteriile moderne, dar nu au făcut-o, pentru că idealul era mult mai înalt.

Biserica se roagă pentru cei ce se căsătoresc prin formule imperiale, considerate aproape
imposibil de realizat în condiția umană: „…uneşte-i pe dânşii într-un gând; încununează-i într-un
trup; dăruieşte-le lor prunci buni [...] bună înţelegere sufletească şi trupească…”ccx Este și voința
lui Hristos de unire prin iubire, motiv pentru care a participat la nunta din Cana Galileii, a prefacut
apa în vin, ca să salveze onoarea familiilor implicate, ca să nu se sfârșească prematur bucuria
comuniunii, participă la fiecare cununie făcută în Biseerica Sa, pentru a arăta că acolo unde există
dragoste Dumnezeu își trimite binecuvântarea, că unde calculele omului eșuează, Dumnezeu
plinește, că indiferent de dificultățile întâmpinate, familia care îl are pe Hristos în centru va primi
o soluție ce va depăși imaginația sau așteptările omului.

În cuvintele de rugăciune și formulele liturgice este sintetizat conţinutul haric al tainei:

iubirea creatoare care duce la continuitate biologică şi nemurire spirituală: ”Dumnezeule cel
veșnic […] întinde mâna Ta din Sfântul Tău locaș și unește pe robul tău X cu roaba Ta Y. Unește-i
pe dânșii într-un gând, încununează-i într-un trup, dăruieștele lor rod pântecelui, dobândire de
prunci buni!”ccxi Unirea vieţilor spre continuarea vieții biologice și comuniunea vieţii veşnice este
o binecuvântare a lui Dumnezeu şi aceasta este anunţată de momentul când preotul pronunţă
formula de unire pe care Dumnezeu o realizează nevăzut: “Se încununează robul lui Dumnezeu
(N) cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin” şi “Se
83
încununează roaba lui Dumnezeu (N) cu robul lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi
al Sfântului Duh, Amin.” Cununile, adeseori din metal prețios, reprezintă doar simbolul unirii,
”încununarea” fiind făcută prin persoana pe care mirele, respectiv mireasa o primește. Înțeleasă
astfel, încununarea înseamnă completarea, plinirea sau desăvârșirea unei persoane prin cealaltă,
așa cum s-a petrecut în rai, când adevărata creație a omului a devenit ”bună foarte” (Facere 1, 31)
numai după ce Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat și femeie (Facere 1, 27), care aveau să intre în
dialogul iubirii: ”Iată, acum os din oasele mele și carne din carnea mea!” (Faere 2, 23).

Textele biblice care se citesc după încununare arată că iubirea conjugală este înălțată la
înălţimea iubirii pe care a arătat-o Hristos Bisericii Sale, iubirea jertfitoare. Cununia, ca şi
Biserica, trebuie “să fie sfântă şi fără de prihană” (Efeseni 5, 27).ccxii Unitatea trupească nu este
principalul scop al cununiei, ci consecinţa unităţii sufleteşti, de aceea familia creştină reînvie
fericirea paradisiacă, duhovnicească a iubirii neprihănite şi a plinătăţii tuturor bunătăţilor
pământeşti şi cereşti, având ca formă de manifestare și latura trupească, ce devine binecuvântare și
izvor de viață. Uniţi în Duhul Sfânt și binecuvântați spre dragoste conjugală, bărbatul și femeia,
deveniţi unul, încep drumul în unire spre unirea cu Dumnezeu, spre accesul la viața veşnică.ccxiii
Unirea conjugală din Biserică depăşeşte cadrul strict temporal; este supratemporală pe de o parte
și eshatologică pe de alta. În natura sa sacramentală, căsătoria creştină transfigurează şi transcende
unirea trupească şi asocierea contractuală după lege: iubirea umană este proiectată în Împărăţia
veşnică a lui Dumnezeu. Unirea bărbatului cu femeia, prin cununie, are ca model şi izvor de
putere, iubirea dintre Hristos şi Biserică, ceea ce-l face pe Sfântul Apostol Pavel să spună că:
“Taina aceasta mare (profundă) este. Eu zic în Hristos şi în Biserică.” (Efeseni 5, 32).ccxiv Unirea
soţilor ortodocși prin Taina Cununiei se face prin prezența lui Hristos, cu lucrarea Duhului Sfânt,
în bunăvoința Tatălui. Numai prin Hristos, Duhul se revarsă, prin invocarea episcopului sau
preotului, iar cei doi devin una, familia pe care o întemeiază devenind altar și cămin în care este
prezent Hristos. Părintele Dumitru Stăniloae scrie că, prin binecuvântarea preotului sau a
episcopului, căsnicia devine celulă vie a Bisericii purtătoare de har,ccxv iar aceasta înseamnă că
familia este destinată să fie sălaș al Duhului Sfânt. Astfel, fiecare slujbă care se face în familie și
pentru familie, are ca scop invitarea Duhului, înnoirea prezenței lui în cadrul familial, unde să facă
să crească roadele, fie că vorbim despre sfințirea casei, sfințirea gospodăriei, unele Sfinte Taine,
sfințirea icoanelor, vizitele pastorale și altele.

84
”Luați Duh Sfânt!” sau harul din Taina Hirotoniei

”A primi”, ”a vea” pe Duhul înseamnă ”a te supune lui”, căci nu este dat numai unor
persoane răzlețe, ci slujitorilor Bisericii întemeiate de Hristos, devenind interior acesteia: ”Căci
câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu (Romani 5, 14). Preoţia sau
Hirotonia este Taina în care, prin rugăciunea episcopului și punerea mâinilor pe capul
candidatului, harul divin coboară asupra unui bărbat, instruit teologic, sfinţindu-l şi aşezându-l
într-o treaptă a ierarhiei bisericeşti, împărtăşindu-i puterea de a învăţa cuvântul lui Dumnezeu, de
a săvârşi lucrările sfinte şi de a conduce pe credincioşi pe calea mântuirii.ccxvi Slujirea sacerdotală
se dăruieşte numai prin Hirotonie, prin puterea lui Hristos şi harul Duhului, cu cele trei mari
direcții în cadrul Bisericii: propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu sau proclamarea
Evangheliei,ccxvii sfinţirea credincioşilor sau reactivarea permamentă prin laude, ierurgii și Taine a
harului mântuitor şi conducerea lor spre Împărăţia lui Dumnezeu sau începutul mântuirii prin
purificare, iluminare și contemplare.
Hristos a dat Apostolilor pe Duhul Sfânt, ccxviii aceștia l-au împărtășit celor pe care i-au
rânduit în cetăți să devină episcopi, iar episcopii îl dăruiesc candidaților la preoție, prin rugăciune
și punerea mâinilor. Epicleza hirotonirii ccxix este însoţită de punerea mâinilor și capetelor
omoforului pe creștetul celui ce urmează a fi hirotonit, adică asupra căruia se săvârşeşte taina
nevăzută a pogorârii harului Sfântului Duh, pentru o slujire specială. Rugăciunea care se citește
precizează lucrările harului în cel ce l-a primit. Din Sfânta Scriptură se citează şi deosebirile în
slujirea sacramentală, pe diferite trepte şi cete: „întîi Apostoli, al doilea profeţi, al treilea dascăli,
ca să slujească Sfintelor şi Preacuratelor Taine şi să le săvârşească în Sfântul jertfelnic”. În
rugăciunile specifice, la hirotonirea diaconului sunt menţionate transmiterea lucrărilor harului de
liturghisitor în general. În cazul preotului se cere, în mod special: „umple-l de darul Sfântului Tău
Duh, ca să se facă vrednic a sta fără prihană înaintea jertfelnicului Tău, a propovădui Evanghelia
împărăţiei Tale, a lucra cu sfinţenie cuvântul adevărului Tău, a aduce Ţie daruri şi jertfe
duhovniceşti, a înnoi pe poporul Tău prin baia naşterii de a doua.”ccxx

Credincioşii, pe temeiul preoţiei împărăteşti sau universale, dobândită la botez, sunt

implicaţi în săvârşirea tainei prin recunoaşterea şi cinstirea în ascultare a celor hirotoniţi, pentru
care au răspuns în cor ”Vrednic este!”. Invocarea Duhului Sfânt la hirotonire se încheie astfel: “Să
85
ne rugăm, dar, pentru dânsul, ca să vină peste el harul întru tot Sfântului Duh!” ccxxi Harul se
transmite prin rugăciune și atingerea personală a episcopului, la chemarea întregii Biserici.

„Suferința” Sfântui Duh sau Taina Sfântului Maslului

Rânduiala liturgică a Maslului are două părți distincte, un canon de rugăciune, în care se
cere mila lui Dumnezeu asupra tuturor celor prezenţi și lectura textelor biblice, urmate de
rugăciuni speciale de cerere a iertării și vindecării din partea lui Dumnezeu. Este vorba despre
șapte lecturi din epistolele pauline și sobornicești și șapte texte evanghelice, urmate de citirea unei
rugăciuni de invocare a harului vindecător de la Duhul și ungere cu untdelemnul sfințit a celui sau
celor prezenți la slujbă. În canonul de rugăciune este expusă posibilitatea vindecării, prin credinţă
şi ungere cu untdelemn sfinţit, a celui bolnav, pe temeiul îndemnului Sfântului Apostol Iacob:
“Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu
untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va
ridica şi, de va fi făcut păcate, se vor ierta lui” (Iacob 5, 14-15), iar în cântări este chemată mila lui
Dumnezeu, cu exemplificări scripturistice de vindecare minunată. După lectura canonului se
continuă cu rostirea binecuvântării împărăției, specifică Tainelor.

Invocarea Duhului asupra untdelemnului pentru sfințirea lui se face prin

rugăciunea „Doamne, Care cu mila şi cu îndurările Tale tămăduieşti zdrobirile sufletelor şi ale
trupurilor noastre, Însuţi, Stăpâne, sfinţeşte untdelemnul acesta, ca să fie celor ce se vor unge din
el, spre tămăduire şi spre izbăvirea de toată patima şi întinăciunea trupului şi a sufletului şi de
toată răutatea. Ca şi întru aceasta să se preaslăvească preasfânt numele Tău, al Tatălui şi al Fiului
şi al Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.”ccxxii Urmează alte invocări specifice
pentru persoana sau persoanele în cauză: „Cel ce eşti fără de început şi fără sfârşit, Sfinte al
sfinţilor, Care ai trimis pe Unul-Născut Fiul Tău să tămăduiască toată boala şi toată neputinţa
sufletelor si trupurilor noastre, trimite Duhul Tău cel Sfânt şi sfinţeşte untdelemnul acesta şi-l fă
robului Tău acesta (N), care se va unge, spre izbăvire desăvârşită de păcatele lui şi spre moştenirea
Împărăţiei cerurilor”.ccxxiii

După fiecare rugăciune, preoții ung cu untdelemnul sfinţit pe cei prezenți, când se pronunţă
următoarele cuvinte: „Părinte Sfinte, doctorul sufletelor şi al trupurilor, Care ai trimis pe Unul-
Născut Fiul Tău, Domnul nostru Iisus Hristos, să vindece toată boala şi să răscumpere din moarte,
86
tămăduieşte pe robul tău acesta (N) de neputinţa trupească şi sufletească ce l-a cuprins şi-l fă să
vieze prin harul Hristosului Tău.”ccxxiv Taina Sfântului Maslu este o formă de rugăciune colectivă a
Bisericii întregi, preoţi şi credincioşi, spre încredinţarea tuturor de vindecare a celui bolnav, în
care se unesc darul Duhului cu puterea credinţei obşteşti. Sănătatea omului nu este numai o
problemă individuală, ci este mai ales socială. Biserica încorporează pe cel suferind în trupul
omenităţii universale a lui Hristos, operând mântuirea din orice rău.

DUHUL SFÂNT ÎN VIAŢA OMULUI CONTEMPORAN

Teologia libertății versus ”teologia” eliberării

„Domnul este Duh şi unde este Duhul Domnului, acolo este libertate” (II Corinteni 3, 17).
Sfântul Pavel face afirmaţia de mai sus în deplină cunoştinţă de faptul că influenţa Duhului nu are
limite, pentru că împărtășește darul nesfârşit al lui Dumnezeu lumii. În eclesiologia conservatoare,
concepţia Sfântului Petru poate fi surprinzătoare: „Dacă Dumnezeu a dat lor acelaşi dar ca şi nouă,
acelora care au crezut în Domnul Iisus Hristos, cine eram eu ca să-L pot opri pe Dumnezeu?”
(Fapte 11, 17). Apostolul arată fără echivoc atotputernicia Duhului ca Dumnezeu, care se poate
împărtăşi inclusiv păgânilor din vremea aceea. Se poate concluziona că semnul prezenţei Duhului
Sfânt în om este libertatea. Libertatea reprezintă, din perspectiva corectitudinii politice,
capacitatea şi dreptul fiinţei umane de a alege între două sau mai multe opţiuni. Din perspectiva
Sfintei Scripturi, libertatea se defineşte drept capacitatea fiinţei umane de a face binele, de a-L
urma pe Dumnezeu, care este Binele suprem.

87
 Libertatea este dată în fiinţa umană, creată după chipul lui Dumnezeu, izvorul oricărei
libertăţi (Facere 1, 26-27). Dacă toţi oamenii poartă în ei această „imago dei”, nimeni nu are mai
multă libertate decât celălalt şi nimeni nu este superior celuilalt. Omul se defineşte, asfel, prin
calitatea relaţiei lui cu cel care l-a creat, liber. Libertatea proprie, individuală, devine normativă
pentru relaţiile cu ceilalţi. Altfel spus, libertatea se manifestă în funcție de conștiința crescândă a
credincioșilor despre lucrarea Duhului Sfânt în lume; El nu este mai influent azi mai mult decât
altă dată, dar este dispus să fie dacă oamenii conștientizează și acceptă roadele harului
dumnezeiesc în și între ei.

În literatura biblică există un exemplu în care Profetul Isaia arată că, deşi conaţionalii săi
doresc o relaţie bună cu Dumnezeu, motivaţi de frică, se dovedesc a fi ipocriţi şi vrednici de
pedeapsă pentru că se vor prieteni ai lui Dumnezeu, fiind, deodată, călcători ai dreptăţii şi
asupritori ai semenilor, fapt ce anulează orice efort faţă de Dumnezeu. De aceea, le recomandă:
“Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi dezlegaţi
jugul lor! Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel fără de cămin, îmbracă pe
cel pribeag şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine…Atunci lumina ta va răsări ca
zorile….dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu” (Isaia 58,6-8)

O cauză de tensiune prea frecvent întâlnită în viața omului contemporan este lipsa de
înțelegere, pe motive religioase sau etnice. Consecinţa este că un grup reduce sau anihilează
libertatea de manifestare a altui grup, fără a conştientiza că nerespectarea libertăţii semenului
înseamnă nesocotirea voinţei dumnezeieşti. Astfel de manifestări denotă refuzul adresat Duhului
Sfânt atât de către asupritor, cât şi de asuprit. Sfântul Apostol Pavel tratează această chestiune cu
un exemplu demn de menţionat: aflat în Atena, le vorbeşte atenienilor despre un Dumnezeu
spiritual, care se află intrinsec în fiinţa noastrăccxxv, căci, spune el “În Dumnezeu (sursa libertăţii)
avem viaţă, în El ne mişcăm şi suntem, cum au spus şi unii dintre poeţii voştri: din neamul lui
suntem şi noi” (Fapte 17, 28). Când însă s-a pus problema învierii morţilor şi judecăţii viitoare,
unii au refuzat să mai asculte, alţii au rămas cu el, primind învăţătura. Acesta este modelul folosirii
responsabile a libertăţii umane: libertatea de a vorbi, de a primi sau de a refuza un anumit
principiu, în numele unei autorităţi inalienabile.

Iisus Hristos este Cel care restaurează libertatea omului de a se îndrepta spre Dumnezeu şi
o face în variate forme, în timpul activităţii pământeşti: eliberare de sub domnia răului (cazul
demonizaţilor), eliberare din suferinţă (nenumărate vindecări), eliberare din moarte (învierile din
88
morţi), eliberare de propriile preconcepţii sau pasiuni (cazul tânărului care vinde averea şi-l
urmează) şi, în final, eliberarea umanităţii de puterea răului. Omul, creat liber, devine rob prin
păcat şi este re-creat liber prin Hristos într-o demnitate cu valenţe eshatologice. Hristos nu
condamnă pe păcătoși, deşi adeseori îi este cerută expres condamnarea, ca în cazul femeii
păcătoase, vrednică, după tradiţia iudaică, de lapidare, ci doar ipocrizia și abuzul. De asemenea,
desfide pe toţi cei care neagă egalitatea dintre oameni sau ignoră libertatea semenilor: diavolii care
posedă fiinţe umane în mod abuziv, privându-i nepermis de libertate şi de demnitatea de om,
fariseii şi cărturarii care denaturează mesajul biblic în folosul propriu, aşezându-se pe o poziţie de
condescendentă superioritate, schimbătorii de bani în templu, vameşii necinstiţi și mulți alții. El îşi
întemeiază învăţătura despre libertate pe principiul reciprocităţii active: “ceea ce voiţi să vă facă
vouă oamenii, faceţi şi voi asemenea lor, că aceasta este Legea şi Profeţii!”(Matei 7, 12). Înţeleasă
astfel, libertatea conduce la eliminarea extremismului, motiv pentru care trebuie încurajată prin
dialog, unica modalitate de armonizare în comunitate.

Faptele, roade ale libertății prin har

Lucrarea omului începe, de facto, în exerciţiul libertăţii ca dar al lui Dumnezeu, prin
Botez, când omului i se dăruieşte puterea de conlucrare cu harul Duhului Sfânt, izvorul vieţii.
Aportul esenţial al omului la propria mântuire a primit expresie deplină în cuvintele Fecioarei
Maria: „Fie mie după cuvântul Tău ” (Luca 1, 38). Fecioara i-a dăruit lui Dumnezeu „pe acest rege
fără cetate”ccxxvi aşa cum îl numeşte Sfântul Nicolae Cabasila. Ea i-a permis să se întrupeze în
însăşi inima creaţiei (în om), pentru a o recrea. „Dumnezeu a creat lumea pentru a găsi o
mamă”, ccxxvii spune acelaşi autor. Umanitatea îşi primeşte Dumnezeul prin libertate, în fiinţa
umană a Fecioarei Maria. Duhul, care sălăşluieşte din veşnicie în Fiul, poate face din fiecare om
sălaşul Fiului Întrupat. Prin Hristos şi în Hristos, voinţa cunoscătoare, caracteristică ipostasului
uman, se identifică cu voinţa naturală, voinţa omenească a lui Hristos fiind conformarea liberă şi
firească la cea dumnezeiască.

Nu toţi oamenii răspund lucrării harului. Lucrarea Duhului ca persoană în persoana umană
cere colaborarea liberă, efortul personal asumat, prin aceasta fiind exprimată importanţa pe care o
dă Dumnezeu omului. Ca să-l ridice pe om până la nivelul îndumnezeirii, Duhul Sfânt trebuie să
fie primit și cinstit ca atare. După expresia Sfântului Grigorie de Nazianz, „dacă Duhului nu i se

89
aduce închinare, cum mă îndumnezeieşte el prin Botez?”ccxxviii „ Duhul cere să ne însuşim lucrarea
Lui şi să ne-o facem proprie printr-o voinţă şi printr-o lucrare a noastră. Duhul nu forţează, adică
nu anulează voinţa, pe care tot El, ca Dumnezeu, ne-a dat-o prin creaţie. El nu o anulează, pentru
că El însuşi e liber de toate pasiunile, deci şi de pasiunea de a stăpâni. Libertatea este caracteristica
Duhului, a Spiritului autentic suprem." În Duhul, există doar „robia” iubirii, care este, în acelaşi
timp, adevărata libertate față de Dumnezeu şi de aproapele. A sluji lor, înseamnă a fi liber.
Această libertate se arată în efortul omului de a se elibera de sine, de a fi, a exista pentru ceilalţi şi
de a săvârşi faptele bune. Harul pune început în acestă lucrare, dacă este cerut prin Duhul Sfânt.

Libertatea între ideal și idol

Omul contemporan este condiţionat de timp, serviciu, obligaţii sociale, carieră, bănci sau
asiguratori şi multe altele. Nicolae Berdiaev afirmă că, dintre toate formele de sclavie, aceea a
societăţii este cea mai grea. Omul este o fiinţă a cărei socializare este produsul a mai multe milenii
de civilizaţie. Sociologia vrea să convingă întreaga comunitate umană de faptul că această
socializare l-a creat pe om. Rod al unei societăţi pe care el are sentimentul că o controlează,
omului i-ar fi greu să se opună cerinţelor tiranice ale acestei societăţi, pentru că, prin teoriile
sociologilor şi politologilor, el este tot mai convins că de la societate şi-a primit libertatea şi o
trăieşte numai în relaţie cu alţi membri ai acestei comunităţi sociale. „Supunerea persoanei
societăţii, poporului, umanităţii, ideii, nu face decât să continue sacrificiile umane,”ccxxix conclude
autorul Berdiaev.

Sociologia modernă statuează, utilitarist, că individul este un membru al unei comunităţi

sau societăţi, nu neapărat umane, în care are sau nu un rol. Din perspectivă teologică, persoana e
mai presus de societate pentru că însăşi societatea se regăseşte în persoană, căci persoana se
identifică prin relaţie. Omul, fiind „microcosmos” şi „microtheos”, societatea şi statul fac parte în
mod egal din persoană. Societatea s-a format prin obiectivizarea existenţei umane. O societate de
oameni liberi trebuie creată nu după imaginea cosmosului, ci după chipul Duhului (koinonia), să
nu se bazeze pe principiul ierarhic, ci pe cel al personalismului, nu pe obligație, ci pe libertate.
Idealul creştin îl constituie mediul solidarităţii şi al milei, nu al conducerii autocrate. Nu
societatea este sursa libertăţii omului, ci Duhul. Tot ce vine de la societate este sclavie, dar tot ce
vine de la Duhul este libertate. ccxxx

90
 Pentru a lăsa impresia că fiecare are dreptul său la libertate, societatea simte nevoia
legiferării, cu scopul de a limita răul, de a echilibra relaţia între individ şi grup, de a constrânge
libertatea celui dintâi şi respecta cât de cât libertatea celorlalţi. Legea îl limitează pe om sau îi
controlează reacţiile, dar rămâne exterioară. Nu schimbă nimic în forul interior al omului. Partea
pozitivă este că îi insuflă omului demnitatea şi refuzul de a fi un obiect de care se poate dispune,
precum şi aşteptarea de a fi respectat. Cel ce simte libertatea în el refuză oricui, chiar şi lui
Dumnezeu, dreptul de a-l determina din exterior. De multe ori, omul îl percepe pe Dumnezeu ca
duşmanul libertăţii sale. Ideea predestinării, atât de mult discutată şi contestată, a apărut din
disputele asupra libertăţii şi a harului, ceea ce a pregătit solul pentru ateismul modern. Procesul
intentat lui Dumnezeu, câştigat iluzoriu de către „libertatea arbitrară”, implică faptul că
atotputernicia şi atotştiinţa, neînţelese de mintea limitată a omului de ştiinţă, reduc istoria şi
destinaţia omului la un joc de marionete, în care Dumnezeu, singurul pe deplin liber, ar fi
responsabil de răul din lume.ccxxxi

Mult mai insidioasă apare problema libertății în era vieții virtuale, în care legea nu va mai
avea eficiență și rol, întrucât va fi înlocuită prin cod. Numai prin codul de acces omul are sau nu
acces la informație, la cultură, la educație, la mobilitate, la exprimare, iar aceasta este stabilită de
altcineva. Pentru ca omul să nu conștientizeze anularea propriei libertăți, este momit cu
tehnologia, prin care se are acces la datele personale, la viața personală, lăsând impresia ca accesul
este rodul unei decizii interne.ccxxxii

Libertatea eshatologică a fiinţei umane

Sensul teologic existenţei persoanei umane este de a deveni „casnic al lui Dumnezeu”
(Efeseni 2, 19). Criteriile de evaluare a relaţiei omului cu Hristos nu insistă pe ceea ce este
specific fiecărei persoane în parte, ci de modul cum persoana umană își împlinește vocaţia de chip
al lui Dumnezeu. Altfel spus, după cum folosește libertatea în relația cu harul Duhului Sfânt, își
condiționează starea eshatologică fiecare creștin. Cum afirmam mai sus, ținta existenței pământești
este intrarea în Împărăția cerurilor, respectiv descoperirea adevăratului sine, în care stă, potențial,
această împărăție. ”Împărăția lui Dumnezeu în om, potrivit cuvintelor Mântuitorului Hristos, este
asemenea grăuntelui de muștar pe care l-a luat omul și l-a sădit în grădina sa. Crescând el, a
devenit copac mare (Luca 18, 19). Grăuntele este Duhul Sfânt. Omul este orice credincios care

91
dorește să primească acest grăunte, prin mijlocirea împlinirii poruncilor […] Cine nu se va naște
de sus, cum a spus Mântuitorul, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu, nici s-o vadă, nici s-
o primească.” ccxxxiii Începutul Evangheliei prin proclamarea Împărăției cerurilor are cuprinsă în
sine și învățătura despre eshaton sau adoua venire, care se va face tot spre instaurarea Împărăției
cerurilor, pentru care creștinul trebuie să fie pregătit, căci este gătită, ”de la întemeierea lumii”
(Matei 25, 34). Pregătirea constă în strădania sau efortul de realizare a asemănării cu Hristos:
”Dacă cei care păzesc porțile Împărăției nu vor vedea în sufletul creștinului asemănarea cu
Hristos, așa cum un fiu seamănă cu tatăl lui, atunci nu-i vor deschide aceste porți și nu-i vor
îngădui să intre printr-însele.”ccxxxiv Accesul depinde fundamental de cum a fost folosită libertatea
de a primi, spori și umbla în harul Duhului Sfânt, care realizează asemănarea omului cu Hristos,
respectiv chipul lui de după înviere: ”Drepții vor străluci ca soarele în împărăția Tatălui lor”
(Matei 13, 43).

Patriharhul ecumenic, Bartolomeu I, vorbeşte despre curajul libertăţii atunci când spune că
libertatea este prezentă în inima omului, inseparabilă de conştiența valorii vieţii proprii. S-ar putea
spune că experienţa umană originară se confundă cu cea a libertăţii. „Libertatea este ca aerul: nu
ne gândim la el, dar trăim respirându-l. Dacă aerul lipseşte, dacă libertatea este înăbuşită, omul
riscă să moară. Înainte de a specula asupra libertăţii, o apărăm cu preţul vieţii. Ea ţine de acele
raţiuni de a trăi care sunt, totodată, raţiuni de a-ţi risca viaţa: orice om care se opune călăilor săi,
orice om care, în universul urii şi al morţii, refuză să capituleze, dă mărturia de nezdruncinat a
libertăţii.”ccxxxv Adevărata libertate se trăiește în și prin Hristos, care este garantul ei, după cum
însuși mărturisește: ”Dacă Fiul vă va face liberi, liberi veţi fi într-adevăr” (Ioan 8, 36).

Astăzi libertatea este subiectul unor filosofii frumoase, dar în realitate a devenit ținta
condiționării și manipulării omului, prin mijloace subtile, de natură tehnologică, sociologică sau
politică. Creştinismul a afirmat întotdeauna, cu argumente specifice, că Dumnezeu este libertatea
omului. În ,,Legenda Marelui Inchizitor" Dostoievski arăta că Dumnezeu oferă omului libertatea
de a crede. Imaginându-şi că, prin aceasta, îl insultă pe Iisus, inchizitorul îl arată drept
întemeietorul adevăratei libertăţi, care a devenit pentru om o povară: ,,În locul asprei legi vechi,
omul trebuie acum, cu cugetul liber, să deosebească binele de rău, neavând drept călăuză decât
chipul Tău."ccxxxvi

Numai având curajul libertăţii, omul devine persoană liberă, în comuniune. Teologia
ortodoxă lasă spațiu interpretării că, atât la judecata particulară, cât și la cea universală, Duhul va
92
fi cel care va mijloci ”vederea” slavei Treimii. Hainele de piele, grosierul, vor dispărea iar omul,
în lumina harului Duhului Sfânt, se va vedea pe sine și pe Dumnezeu în mod nemijlocit. Toate vor
fi clare, prin lumina Duhului Sfânt: omul va avea acea „inteligență” spirituală, intuitivă, în mod
absolul fără ca Duhul Sfânt să mai exercite asupra sa ajutor, inspirație spre a înțelege orice relația
absolută cu Dumnnezeu, care devine totul în toate.

Acest ideal a fost confiscat de omul post-modern care, păstrând dorința de fericire, libertate
și amortalitate, încearcă să le dobândească pe alte căi, autonom. Pentru el, epoca religiei a trecut,
acum ne aflăm în epoca certitudinilor științifice, a descoperirilor tehnologice care fac viața,
aparent, mai ușoară ca niciodată: libertatea de a gândi și a se exprima, prin multitudinea de canale
media, derobează pe om de responsabilitatea opiniilor, dându-i falsa impresie de libertate de
opinie; accesul la informația globală prin rețeaua Internet îl fac să creadă că știe tot; accesul la
nano-tehnologia medicală și inteligența artificială îi dau sentimentul de ”mic dumnezeu”. Astăzi
omul se străduiește să manipuleze materialul genetic, să cunoască tainele creierului uman, să
controleze demografia planetei, să obțină amortalitatea printr-o medicină avansată, să aibă un
răspuns clar de la știință pentru orice aspect al vieții biologice. Omenirea se află în zorii
tranhumanismului și privește cu entuziasm la viitorul care îi va aduce independență autosuficientă,
care va uni inteligența umană cu inteligența artificială, făcându-le capabile de transfer, să devină
un om robotizat autonom și arogant. Cultura, spiritualitatea, umanismul, vor dispărea ca valori în
sine, ca ideal al naturii umane, dat fiind accesul facil prin intermediul tehnologiei care este ”la un
click distanță”.

Bibliografie

Izvoare și lucrări fundamentale

Biblia sau Sfânta Scriptură, traducere și note de Bartolomeu Anania, Bucureşti, ….

AMBROZIE CEL MARE, Sf.Despre Duhul Sfâtnt, Bucuresti,Editura Anastasia, 1997

Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri - partea întâi, în PSB, vol. 17, traducere, introducere, note
şi indici de Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1996

93
 Sfântul Maxim Marturisitorul, Ambigua, în PSB vol. 80, traducere din greceşte Pr. Prof.
Dumitru Stăniloae, E.I.B.M. B.O.R. Bucureşti, 1983

***Scrierile Părinţilor Apostolici, Traducere note şi indici de Pr. D. Fecioru, EIBMBOR,

Bucureşti, 1979

***Origen, Scrieri alese, Partea a doua, în PSB vol. …., traducere de Pr. Prof. T Bodogae,
Pr. Prof. Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu, EIBMBOR, Bucureşti 1982.

***Origen, Scrieri alese, Partea a treia, în PSB vol. ….,Traducere de Pr. Prof. T Bodogae,
Pr. Prof. Nicolae Neaga şi Zorica Laţcu, EIBMBOR, Bucureşti 1982.

Dicționare și enciclopedii

Bria, Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă A-Z, EIBMBOR, București, 1994.

Dictionnaire critique de théologie, sous la direction de Jean-Yves Lacoste, Quadrige Puf,

Paris, 1998

The Encyclopedia of Eastern Orthodox Christianity, 2 volumes, Edited by John Anthony

McGuckin, Wiley-Blakwell, Oxford, 2011.

Lucrări

Aghioritul, Cuviosul Paisie, Cu durere şi dragoste pentru omul contemporan, Editura

Evanghelismos, Bucureşti, 2003.

Athonitul, Cuviosul Siluan, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Editura Deisis, Sibiu,
1991.

Baconsky, Teodor şi Bogdan Tătaru, Dumitru Stăniloae sau paradoxul Teologiei, Editura
Anastasia, București, 2003.

Balthasar, Hars Urs Von , Iubirea formă a revelației, traducere din limba germană de Ioan
Inesc, Editura Galaxia Gutenberg, 2005

94
 Băbuţ Gheorghe, Diac., Despre purcederea Duhului Sfânt, Editura Pelerinul Român,
Oradea, 1993

Băncilă, Aurelian, Spiritul Sfânt și Tri-unitatea divină la Boris Bobrinskoy și Yves Congar,
Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2006.

Belu, Dumitru, Despre iubire, Editura Omniscop, Craiova, 1997

Baştovoi Savatie, Între Freud şi Hristos, Editura Cathisma, Bucureşti, 2008

Berdiaev Nicolas, De l’esclavage et de la liberté de l’homme. Théophanie, Desclée De

Brouwer, 1990

Idem, Esprit et liberté, Théophanie, Desclée de Brouwer, 1991

Idem, Împărăţia spiritului şi împărăţia cezarului, traducere şi note de Ilie Gyurcsik,

Editura Amarcord, Timişoara, 1994

Bobrinskoy, Preot Profesor Boris, Împărtăşirea Sfântului Duh, EIBMBOR, Bucureşti,

1999.

Idem, Taina Preasfintei Treimi, traducere din limba franceză de Măriuca şi Adrian
Alexandrescu, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București,
2005

Botezatu Petre, Preludiul ideii de libertate morală, Editura Junimea, Iaşi 1976

Boulgakof Serge, Le Paraclet, Aubier, Editions Montaigne, Paris, 1946

Buchanan James M., Limitele libertăţii, Între anarhie şi Leviathan, traducere de Liviu
Papuc, Institutul european, 1997.

Buchiu, Stefan, Întrupare şi unitate, Restaurarea omului şi cosmosului în Iisus Hristos,

Editura Libra, București, 1997.

Brown David, The divine Trinity, Duckworth, London, 1985.

Chevallier Max-Alain, Esprit de Dieu, paroles d’hommes, Le rôle de l’Esprit dans les
ministères de la parole selon l’apôtre Paul, Editions Delachaux et Niestle, Neuchatel, 1966.

95
 Ciobotea Daniel, P. F., Patriarhul BOR, Comori ale Ortodoxiei, Editura Trinitas, Iaşi,
2007.

Clement Olivier, Trois prières. Le Notre père, la prière au Saint-Esprit, la prière de Saint
Ephrem, Desclée de Brouwer, Normandie Roto Impression, 1996.

Idem, La revolte de l’Esprit. Repères pour la situation spirituelle d’aujourd’hui, Editions

Salvator, 1978.

Idem, Adevăr şi libertate. Ortodoxia în contemporaneitate, Convorbiri cu Patriarhul

Ecumenic Bartolomeu I, Traducere de Mihai Maci, Editura Deisis, Sibiu, 1997.

Congar, Yves, I believe in the Holy Spirit, Translated by David Smith, The Crossroad
Publishing Company, New York, 1997.

Constant Benjamin, Despre libertate la antici şi la moderni, Institutul European, Iași,

1996.

Cricovean, Preot Dr. Mircea, Omul în lumina legii penale şi a dreptului canonic, Editura
Emia, Hunedoara, 2004.

Cristescu, Vasile, Persoanele trinitare şi comunitatea dintre ele în teologia Sfântului

Grigorie de Nazianz, Editura Junimea, Iaşi, 2000.

Idem, Antropologia şi fundamentarea ei hristologică la Wolfhart Pannenberg şi Dumitru

Stăniloae, Editura Trinitas, Iaşi, 2006.

Cusanus Nicolaus, De docta ingnorantia, Ediţie bilingvă, îngrijită, traducere, tabel

cronologic, note şi postfaţă de Andrei Bereschi, Polirom, Iaşi, 2008.

Damaschin, Ioan Sfântul, Despre Sfânta Treime. Despre Cântarea Trisaghiorului,

traducere din limba greacă, studiu introductiv şi note de Parascheva Grigoriu, Editura Cartea
Ortodoxă, București, 2008.

Didim din Alexandria, Despre Duhul Sfânt, Editura Sophia, Bucureşti, 2001,

Evdokimov, Paul, Înnoirea spiritului, Editura Pandora, Târgovişte, 1997.

EVDOKIMOV, Paul, Duhul Sfânt în traditia ortodoxa, Bucuresti, Editura Anastasia, 2004

96
 Idem, Taina iubirii. Sfințenia unirii conjugale în lumina Tradiției Ortodoxe, traducere de
Gabriela Moldoveanu, Editura Asociația filantropică medicală creștină Christiana, București,
1999.

PHILIPPE, Marie-Dominique, ''Abba, Tata!'' : Duhul Sfant ne face sa strigam ''Abba!'', Targu
Lapus
Galaxia Gutenberg, 2008.
Frunză Sandu, O antropologie mistică – Introducere în gândirea Părintelui Stăniloae,
Editura Omniscop, Craiova, 2002.

Gorzo, Vasile, l’École de l’Esprit. La doctrine pneumatologique du traité Sur le Saint

Esprit de Basil de Césarée, Argonaut, Cluj Napoca, 2004.

Ioan de la Rarău, Pr., Duhul lumesc, Editura Panaghia, 2008.

Iorga, Nicolae, Evoluţia ideii de libertate, Editura Meridiane, Bucureşti, 1987.

Isaiah, Berlin, Patru eseuri despre libertate, traducere ….., Editura Humanitas, București,
1996.

Kalomiros, Alexandros, Sfinții Părinți despre originile şi destinul omului şi cosmosului,

Traducere de Pr. Prof. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1998.

KRIVOCHEIN, VASILE, Arhiepiscop Dieu, l'homme, l'Eglise. Lecture des Peres, Paris, Les
Éditions du Cerf, 2010

Küng, Hans, Liberté du chretien, traduit de l’allemand par Jean Evrard et Henri Rochais,
Desclée de Brouwer, Paris, 1967.

Kuraev, Diac. Andrei, Moştenirea lui Hristos, traducere din limba rusă de….. Editura
Sophia, Bucureşti, 2009.

Ladaria, Louis, Il Dio vivo e vero. Il mistero della Trinita, Traduzione di Marco Zapella,
Piemme, Roma, anul…

Laplace, Jean, La liberté dans L’Esprit, Chalet, France, 1995.

97
LEMENI, Daniel, Duhul Sfant a suflat in pustie: lumea duhovniceasca a Parintilor desertului,
Cluj-Napoca
Renașterea, 2014
Lossky Vladimir, Théologie mystique de l’Eglise d’Orient, Aubier, Editions Montaigne,
1992. În românește, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, traducere de pr. Vasile Răducă….,

Idem, După Chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, traducere din franceză de Anca
Manolache, Editura Humanitas, Bucureşti, 2006.

Idem, Introducere în Teologia Ortodoxă, traducere de Lidia şi Remus Rus, Editura

Enciclopedică, București, 1993.

Idem, Vederea lui Dumnezeu, traducere de ….., Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1995.

Manoilescu, Natalia Dinu, Sfântul Duh în spiritualitatea ortodoxă, Renașterea, Cluj

Napoca, 2005.

MARTINICA, Isidor, Duhul Sfânt, Bucuresti, Gramar, 1996

Matta El-Maskîne, Père, Prière, Esprit Saint et unité chrétienne, Abbaye de Bellefontaine,
1990.

McGuckin, John A., St. Gregory of Nazianzus. An Intellectual Biography, St. Vladimir`s
Seminary Press, Crestwood, New York, 2001.

Meyendorff, John, Teologia bizantină. Tendințe istorice și teme doctrinare, traducere de

pr. Prof. Dr. Alexandru Stan, Nemira, București, 2011.

Moltmann, Jürgen, Treimea şi Împărăția lui Dumnezeu, Contribuții la învățătura trinitară

despre Dumnezeu, Traducere de Lect. Univ. Dr. Daniel Munteanu, Editura Reîntregirea, Alba-
Iulia, 2007

Nellas, Panayotis, Omul – animal îndumnezeit, Perspective pentru o antropologie

ortodoxă, Ediția a II-a, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1999.

Paulin, Părintele de la Putna, Iubire, spovedanie, libertate, Editura Egumeniţa, Galaţi,

2008.

Idem, Invitaţii la libertate, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2008.

98
 Păcurariu, Pr. Prof. Decan Dr. Mircea (coord.), Persoană şi comuniune. Prinos de cinstire
Părintelui Profesor Academician Dumitru Stăniloae la împlinirea vârstei de 90 de ani, din
iniţiativa sub îngrijirea Diac. asist. Ioan I. Ică jr., Editura şi tiparul Arhiepiscopiei ortodoxe Sibiu,
1993.

Photios, Saint, On the Mystagogy of the Holy Spirit, Studion Publishers, f.l., 1983.

Plămădeală, Mitropolitul Antonie, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă Editura

Pronostic, Sibiu, 1995.

Rădulescu-Motru, Constantin, În vremurile noastre de anarhie, Editura Anima, loc.,..,

1992.

Remete, Preot Prof. Dr. George, Suferința omului şi iubirea lui Dumnezeu, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005.

REZUS, Petru Al.Despre Duhul Sfânt: sinteza pnevmatologica, Sibiu, Tip. Arhidiecezana,1941

Rose, Seraphim, Nihilismul, Rădăcinile revoluţiei în epoca modernă & Revelaţia

dumnezeiască în inima omului, Traducere de Irina Dogaru, Editura Anastasia, 1997.

Schnackenburg Rudolf, La verité qui libère, Paroles de vie, Maison Mame, France, 1966.

Schlegel, Jean- Louis, Legea Domnului contra libertăţii oamenilor, integrisme şi

fundamentalisme, traducere de Gheorghe Ţiţeica, Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2005.

Schememann, Alexander, Euharistia Taina Împărăției, traducere de Pr. Boris Răduleanu,

Editura Bonifaciu, București, 2001.

Scrima André, Duhul Sfânt şi Unitatea Bisericii „ Jurnal ” de Conciliu, Cuvânt înainte de
Olivier Clement, texte traduse de Măriuca Alexandrescu, Dan Săvinescu, Larisa şi Gabriel Cercel,
Bogdan Tătaru- Cazaban, Editura Anastasia, Bucureşti, 2004.

Sfântul Ambrozie, Despre Duhul Sfânt, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997.

Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice, traducere din limba greacă,
introducere şi note de Pr. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae, Anastasia, Bucureşti, 1993.

99
 Slătineanul, Episcop Irineu, Creația ființă spre dumnezeire, Editura Reîntregirea, Alba-
Iulia, 2000.

Spidlik Tomas, Îl cunoşti pe Spiritul Sfânt?, Editura Galaxia Gutenberg, 2002.

Stăniloae Pr. Prof. Dumitru, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Editura
Deisis, Sibiu, 2003.

Idem, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 2004.

Idem, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic și de Misiune al

BOR, Bucureşti, 2002.

Idem, Trăirea lui Dumnezeu în Ortodoxie, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002.

Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, 3 volume, Editura Institutului Biblic și de Misiune al

BOR, Bucureşti, 2003.

Stendahl Krister, La force de vie Réflexions sur la thème „ Vient, Esprit Saint, renouvelle
toute la création ”, WCC Publications, Genève, 1998.

Suenens, Cardinal L. J., Une nouvelle Pentecôte?, Desclée de Brouwer, Paris, 1974.

Swete, H.B., The Holy Spirit in the Ancient Church. A study of the christian teaching in the
age of the Fathers, Wipe and Stock Publishers, Pasadena, 1996.

Tselenghidis, Dimitrios, Har și libertate în tradiția patristică a secolului al XIV-lea,

traducere de Pr. Dr. Daniel Pupăză, Doxologia, Iași, 2015.

Trousson Raymond, Histoire de la libre pensée, des origines à 1789, Espace de libertés,
Bruxelles, 1993.

Ţuţea Petre, Anarhia şi disciplina forţei, Editura Elion, Bucureşti, 2002.

VRIENIE, Iosif Monahul, Douazeci si doua de cuvinte pentru purcederea Prea Sfintului Duh,
Oradea
Pelerinul Roman, 1993

Vincenti Luc, Education et liberté Kant et Fichté, Presses universitaires de France, Paris,
1992.
100
ZIZIOULAS, IOANNIS, Mitropolit, Comuniune si alteritate. Fiintarea personal-eclesiala,
Bucuresti, Sophia, 2006

Studii şi articole

Banu, Emanuel Drd. „ Lucrarea Sfântului Duh în opera Sfântului Simeon Noul Teolog ”,
în Studii Teologice, Seria a II-a, Nr. 1-2, Ianuarie-Februarie, 1980, pp. 81-94.

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, ”Dogma Sfintei Treimi”, în revista Studii Teologice, anul XLIII,
1991, nr. 3.

Broscăreanu, Drd. Rene, Sfânta Treime, icoană a iubirii, în revista Studii Teologice, anul
XLI, 1989, nr. 2.

Buisson ardent: Cahiers Saint-Silouane l'Athonite - Buisson ardent: Cahiers Saint-Silouane

l'Athonite: La Personne du Saint-Esprit: Vol. 18, Dijon, Le Sel de la Terre, 2012

Cosma, Pr. Prof. Sorin, „Cuvânt de învăţătură despre natura şi lucrările harului divin ” în
Mitropolia Ardealului, Mai-Iunie, Nr. 3, 1987, pp. 59-63.

Chauvin, André , „Suivi de la présentation morale de l’enfant ” în Jeunesse et liberté,

Desclée de Brouwer, Bruges, Belgique, 1933.

Gheorghe, Pr. Constantin, „Harismele după Epistolele Sfântului Apostol Pavel ”, în Studii
Teologice, Anul XXV, Nr. 1-2, Ianuarie-Februarie, 1973, Bucureşti.

Grecu, Pr. Romul, ”Despre Prea Sfânta Treime”, în revista Studii Teologice, anul XXVI,
1974, nr. 1-2.

Jurca, Dr. Constantin Eugen, ”Învățătura Bisericii Ortodoxe despre Sfânta Treime -
expunere catehetică”, în revista Studii Teologice, anul XXXVIII, 1986, nr. 3.

Mladin, Nicolae, Arhim. Prof., „Sfânta Taină a Botezului şi viaţa morală creştină ”, în
Mitropolia Ardealului, 4-6, Anul XVI, 1966, Editua Mitropoliei Banatului ;

101
NEOFIT ZĂVORÂTUL, Sf. Scrieri - "Scrieri. Vol. 05: Talcuirea la canoanele celor douasprezece

Praznice Imparatesti ; Cuvinte ; Despre Arhieria lui Hristos ; Despre Duhul Sfantsi la Sfanta

Cincizecime ; Cartea minunii Dumnezeiesti ; Epistole”Iasi, Doxologia, 2016

Niculcea, Drd. Adrian, ”Implicațiile sacramentale ale relațiilor trinitare”, în revista Studii
Teologice, anul XXXIV, 1982, nr. 7-8.

Papadopoulos, Prof. Dr. Stylianos, „Sfântul Duh continuă lucrarea lui Hristos şi o
descoperă ”, în Studii Teologice, Seria a III-a, Anul III, Nr. 1, Ianuarie-Martie 2007, Bucureşti,
pp. 173-197 ;

Popa, Ierom. Drd. Irineu Ioan, „Învăţătura despre Har şi libertate în Pateric ”, Studii
Teologice, Nr. 5, Septembrie, 1987, pp. 44-57;

Sârbu, Corneliu, “Învăţătura creştină despre libertate şi responsabilitate” în Ortodoxia, Nr.

4, 1974, pp. 666-680.

Stăniloae, Dumitru, ”Dumnezeu este iubire (I Ioan IV, 8)”, în revista Ortodoxia, anul
XXIII, 1971, nr. 3.

Idem, ”Cunoașterea lui Dumnezeu la Sfântul Ioan Gură de Aur, în Ortodoxia, Anul IX, Nr.
4, Octombrie – Decembrie, 1957.

Turcescu, Lucian, ”Sfântul Grigore Palamas şi teologia trinitară”, în revista Studii

Teologice, anul XLVII, 1995, nr. 4-6.

Welker, Michael, „Persoana şi relaţiile inter-personale. Criza antropologiei în secolul XX”

în Altarul Banatului, Nr. 10-12, 1997, Editura Mitropolia Banatului, pp. 46-52 ;

Zăgrean, Ioan, „Creştinismul şi drepturile fundamentale ale omului” în Studii Teologice,

Nr. 3-4, Seria a II-a, Martie- Aprilie, Anul IV, 1952.

Resurse web

http://www.dex-online-ro.ro/cautari/libertinaj.htm
102
 http://dragos-delalumeadunate.blogspot.com/2009/02/iubestesi-fa-ce-vrei.html,

http://forum.teologie.net/viewtopic.php?f=54&t=607 .

http://www.libertatea.ro/stire/cele-7-pacate-biblice-vor-fi-modernizate-103285.html

http://www.radiovaticana.org/rom/Articolo.asp?c=192331

http://ro.wikipedia.org/wiki/Anarhie

i
De exemplu, în scrierile vechitestamentare este numit suflare, duh, putere, vijelie, autoritate; în Noul
Testament apare ca persoană, blândețe, grijă, Mângîietor, în vreme ce Tradiția Bisericii îl prezintă ca Persoană, izvor
de viață, plinătate, sfințenie.

ii
Înțelesul teologic al termenului ”energie” este echivalent cu ”har”, deși energia are un înțeles dinamic de
lucrare, acțiune, în vreme ce harul a fost înțeles în tratatele grecești mai vechi prin etimologia lui (hairo = mă bucur),
ca reprezentând mai mult o stare decât o acțiune, respectiv frumusețe, bunăvoință, bucurie și recunoștință, cu alte
cuvinte o predispoziție pozitivă spre a face binele și frumosul. Vezi Dimitrios Tselenghidis, Har și libertate în tradiția
patristică a secolului al XIV-lea, Traducere de Pr. Dr. Daniel Pupăză, Doxologia, Iași, 2015, p. 15, nota 11.

iii
Harul este ”rodul Treimii” din care își trage sursa, după expresia Sfântului Grigorie Palama: ”Tatăl, Fiul și
Sfântul Duh sunt împreună izvor al apei celei vii, adică al harului dumnezeiesc.” Cuvânt apodictic, la Dimitrios
Tselenghidis, Har și libertate..., p. 23. Cu toate că, în Sfânta Scriptură, în textele liturgice și în tratatele de teologie
apar formule precum ”harul Duhului Sfânt” sau ”harul lui Hristos” ori ”harul dumnezeiesc”, formulele trebuie înțelese
prin apropriere: atribuirea, din rațiuni pedagogice, a unui atribut treimic uneia dintre Persoanele Sfintei Treimi, deși
toate îl posedă în aceeași măsură.

iv
Liturghier, p. 166.
v
Adversus Praxeas, 30.....

vi
Sfântul Ioan Damaschin, Despre Sfânta Treime. Despre cântarea Trisaghionului, traducere și studiu introductiv
Paraschiva Grigoriu, Sofia, București, p. 63.

vii
Faptele Apostolilor atestă că Duhul Sfânt lucrează ca persoană (13,1-5), inspiră Scriptura (1,16), nu poate fi mințit
(5, 3), dă mărturie despre Iisus (5, 32), inspiră pe Filip (8, 27-30), întărește pe creștini (9, 31), este desemnat prin
genul neutru (Ioan 14,26; 15,26; 16,8), este ”Altul” (Ioan 14, 16-17) decât Logosul Tatălui.

103
viii
Sfânta Scriptură îl numește „Dumnezeu” (Fapte 5, 3), “Domnul" (II Corinteni 3,17), vrea, îi place, iubește
desăvârșit (I Corinteni 12, 11 si 17 si Romani 5, 5), lcuiește în oameni ca temple (I Corinteni 12, 11 și Efeseni 5, 18),
este veșnic (Evrei 9:14), omniprezent (Psalm 138, 7-10), atotputernic (Luca 1, 35-37), știe adâncurile lui Dumnezeu
(1Corinteni 2,10 ș.u.), vorbește Bisericilor (Apocalipsa 1,1 și 2, 7), e numit Domnul Făcătorul (Facere 2, 7 și Iov 33,
4).

ix
Revelaţia Duhului din Vechiul Testament este în cea mai mare parte făcută prin persoane speciale, prin inspirație și
profeție. Omul nu l-ar fi cunoscut prin propriile sale puteri pe Dumnezeu adevărat, cum s-a întâmplat cu unele
populații, care, străine de revelația dumnezeiască, au ”descoperit” sau creat falși dumnezei. Chiar și în revelația
personală, relatările vechitestamentare introduc anumite restricții, în sensul că, cel care avea să primească un mesaj
dumnezeiesc trebuia să fie pregătit încât să-L facă pe Dumnezeu înţeles oamenilor, funcție de timp, loc și cultură
specifică. Tatăl însuși s-a făcut înţeles sau s-a descoperit poporului lui Israel prin Duhul Sfânt parțial, pentru a-i
descoperi Legea pe care trebuia să o împlinească, fără a arăta planul și plinătatea dumnezeirii în relația cu lumea.
Scopul descoperirii parțiale fusese limitat la a feri pe evrei de idolatrie, deși au existat și ezitări. O descoperire
explicită, fără Hristos întrupat, ar fi condus la confuzie atunci când Dumnezeu avea să se înomenească.

x
McGuckin, The Enciclopedia...., p. 724 și 726.

xi
Este vorba despre vestita erezie sau adaos doctrinar introdus în Crez în Biserica Apuseană, potrivit căreia, Duhul
Sfânt purcede de la Tată și de la Fiul (Filioque), campion împotriva acestei inovații fiind patriarhul Fotie al
Constantinopolului (820-891). Pentru mai multe detalii, Saint Photios, On the Mystagogy of the Holy Spirit, Studion
Publishers, f.l., 1983, pp. 69 ș.u.

xii
Exerpts from the Treatise ”An Exact Exposition of the Orthodox Faith” by St. John of Damascus, apud, John
Anthony Mc.Guckin,. The Enciclopedia...p. 740.

xiii
”Cunoașterea lui Dumnezeu începe de la Unul Duh Sfânt și conduce prin Unul Fiul către Unul Tatăl. Sau, dacă
inversăm ordinea, bunătatea ființei și puterea de a sfinți care sunt, prin natură, de la Dumnezeu, ca și demnitatea de a
împărăți, vin de la Tatăl, prin Unul-Născut Fiul, către Duhul Sfânt”, spune Sfântul Vasile cel Mare. La H.B. Swete,
The Holy Spirit in the Ancient Church. A study of the christian teaching in the age of the Fathers, Wipe and Stock
Publishers, Pasadena, 1996, p. 235.

Pr. Prof. D. Stăniloae, ”Dumnezeu este iubire”, în Ortodoxia, Anul XXIII, Nr. 3, Iulie – Septembrie,
xiv

1971, București, p. 371.

xv
Mitropolitul de Pergam, Ioannis (John) Zizoulas, este responsabil pentru cea mai influentă, totuși
controversată teologie trinitară contemporană. Discuțiile se centrează pe conceptul de ”persoană” pe care
acesta o leagă direct de distincţia între ousia (substanţa sau natura n.n.) şi hypostasis (individualitate
subzistentă prin sine n.n.) dezbătută de Părinţii Capadocieni. A se vedea Sergey Trostyanskiy, Holy Spirit,
în The Encyclopedia of Eastern Orthodox Christianity, vol. I, Edited by John Anthony McGuckin, Wiley-
Blakwell, Oxford, 2011, p. 314.
xvi
Ioannis Zizioulas, Ființa eclezială, traducere Pr.Dr. Aurel Nae, Editura Bizantină, 2007, București, p. 21.
104
 Episcop Kallistos Ware, Ortodoxia, calea dreptei credințe, traducere de E.Chiosa, G. Jacotă și Pr. D.
xvii

Ailincăi, Editura Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993, p. 31.

xviii
Pr.Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Vol. I, EIBMBOR, București, 2003, p. 306.
xix
Ioannis Zizioulas, Ființa eclezială, p. 41.
xx
Ioannis Zizioulas, Ființa eclezială, p. 33.

Pr. Prof. D. Stăniloae, ”Dumnezeu este iubire”, în Ortodoxia, Anul XXIII, Nr. 3, Iulie – Septembrie,
xxi

1971, București, p. 375.

Pr. Prof. D. Stăniloae, Dumnezeu este iubire”, în Ortodoxia....., p. 371. ”A iscodi ca să afli ce este El,
xxii

este o cutezanță absurdă și irațională. El este prima și unica pricină a tuturor, Dumnezeirea care este Una,
este Lumină și Viață, Duh și Cuvânt, Gură și Grai, Înțelepciune și Cunoștință, Bucurie și Iubire, Soarele
sorilor, Dumnezeul dumnezeilor, Atotbinele ființial și stăpânesc […] Chipul Tatălui este Fiul și chipul
Fiului este Duhul Sfânt. Cel ce L-a văzut pe Fiul L-a văzut pe Tatăl și cel ce L-a văzut pe Duhul Sfânt, L-a
văzut pe Fiul”. Sfântul Simeon Noul Teolog, Despre scopul vieții creștine, traducere din limba rusă de
Episcop Veniamin Milov, Reîntregirea, Alba Iulia, 2006, pp. 10-11.
xxiii
Ioannis Zizioulas, Ființa eclezială, p. 107.
xxiv
Ioannis Zizioulas, Ființa eclezială, p. 107.
xxv
Sfântul Simeon Noul Teolog, Dsvc, p. 13.

xxvi
Relaționat la ființa dumnezeiască, Vechiul Testament îl desemnează pe Duhul Sfânt ca ”Duh”, “Duhul lui
Dumnezeu”, “Duhul Sfânt”,” Duhul Meu”.

xxvii
Iată câteva exemple: „Atunci m-a ridicat Duhul şi am auzit la spatele meu un glas mare ca de tunet…” (Iezechiel
3, 12); „Întuneric era deasupra adâncului, şi Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” (Facere 1, 2); „Nu mă
lepăda de la faţa Ta şi Duhul Tău cel Sfânt nu-l lua de la mine” (Psalmul 50,12; cf. Isaia 63,10); „Pus-am peste el
Duhul Meu şi el va propovădui popoarelor legea Mea” (Isaia 42,1; cf. Isaia 30,1; Iezechiel 36,27).

xxviii
„Şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al
tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe și-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu (Isaia 11, 2-3); “Unde mă
voi duce de la Duhul Tău şi de la faţa Ta unde voi fugi? (Palmul 138, 7) și altele.

xxix
Este cazul necredincioşilor, respectiv cei care au ca opţiune liberă eliminarea lui Dumnezeu din
existenţa universului şi din viaţa personală. Nu acelaşi lucru se poate spune despre atei, pentru că, dacă
ştiinţa nu poate să dovedească faptul că Dumnezeu nu există, înseamnă că ateismul este „credinţa” că
Dumnezeu nu există.
xxx
Sfântul Grigorie de Nazianz are ideea că Duhul Sfânt precede botezului şi nu este restricţionat de nimic
în intenţiile către oameni. „Iluminarea” este o realitate liturgică în teologia răsăriteană, care începe la
Botez, Taina iluminării, dar se manifestă şi ca o „trezire” sau „descoperire” a lucrării lui Dumnezeu în viaţa
personală, la un anumit moment.

Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice ale celui între Sfinţi, Părintelui nostru
xxxi

Grigorie de Nazianz, traducere din limba greacă, introducere şi note de Pr. Dr. Acad. Dumitru Stăniloae,
105
Anastasia, Bucureşti, p. 112. Cf. Louis Ladaria, Il Dio vivo e vero. Il mistero della Trinita, Traduzione di
Marco Zapella, Piemme, Roma, anul…, p. 367.

Paul Evdokimov, Duhul Sfânt în tradiția ortodoxă, traducere de pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Anastasia,
xxxii

2004, p. 11.

Paul Evdokimov, Duhul Sfânt în tradiția ortodoxă, traducere de pr. Prof. Dr. Vasile Răducă,
xxxiii

Anastasia, 2004, p. 12. Pentru că Duhul Sfânt a lucrat minunea cea mai mare în trupul persoanei Maria,
este foarte posibil să fie explicația pentru care majoritatea icoanelor ”făcătoare de minuni” sunt reprezentări
ale Fecioarei.

Pr. prof. dr. Ion Bria, ”Dogma Sfintei Treimi”, în Studii Teologice, Seria a II a, Anul XLIII, Nr. 3,
xxxiv

Mai – Iunie, 1991, București, p. 26.

xxxv
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Dicționar de Teologie Ortodoxă A-Z, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 1994, p. 305.
xxxvi
The Rt. Revd. Dr. Kallistos Ware, ”The human person as an icon to the Trinity”, in Sobornst, vol 8, nr
2, Londra, 1986, p. 16, apud Drd. Rene Broscăreanu, ”Sfânta Treime, icoană a iubirii”, în Studii Teologice,
Seria a II a, Anul XLI, Nr. 2, Martie – Aprilie, 1989, București, p. 83.
xxxvii
Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu…. , p.64.

Adevăr care abundă în scrierile Sfântulu Apostol Pavel, în special în Epistolele către Efeseni, Galateni
xxxviii

și Filipeni.
xxxix
Daniel…, Confessing the Truth in love...., p....
xl
Cardinal L. J. Suenens, Une nouvelle Pentecôte?, Desclée de Brouwer, Paris, 1974, pag. 31
xli
Ioannis Zizioulas, Fiinţa eclezială, p. 93.
xlii
Ioannis Zizioulas, Fiinţa eclezială, p. 41
xliii
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, pp. 308 – 309.
xliv
Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, p. 309
xlv
Drd. Rene Broscăreanu, ”Sfânta Treime, icoană a iubirii”, în Studii Teologice, Seria a II a, Anul XLI,
Nr. 2, Martie – Aprilie, 1989, București, p. 82.

La Drd Constantin Eugen Jurca, ”Învățătura Bisericii Ortodoxe despre Sfânta Treime - expunere
xlvi

catehetică”, în Studii Teologice, Seria a II a, Anul XXXVIII, Nr. 3, Mai – Iunie, 1986, București, p. 85.

Drd Constantin Eugen Jurca, ”Învățătura Bisericii Ortodoxe despre Sfânta Treime - expunere
xlvii

catehetică., p. 84.

Vladimir Lossky, Introducere în Teologia Ortodoxă, traducere de Lidia şi Remus Rus, Ed.
xlviii

Enciclopedică, Bucureşti, 1993 p. 71.

Sfântul Atanasie cel Mare, Scrieri, Partea a II-a, Epistola I către Serapion, traducere, introducere şi
xlix

note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, PSB, vol. 16, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii
Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988, p. 89.

106
l
Sub banchizele de gheață ale Antarcticii, pe fundul oceanelor sau în univers există forme de viață
necunoscute omului. În însăși natura pe care o folosește ca mediu de viață, omul descoperă încă mistere cu
privire la principiile de organizare, cum ar fi apa, adâncul pământului dar și tainele creierului uman ori, mai
nou, lumea virusurilor.
li
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ”Sfânta Treime și creația lumii din nimic în timp”, p. 58.
lii
Pr. Prof. Dr. Ion Bria, ”Dogma Sfintei Treimi”, p. 25.
liii
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae ”Sfânta Treime și creația lumii din nimic în timp”..., p. 47.
liv
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, ”Sfânta Treime și creația lumii din nimic în timp” p. 49.
lv
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, ”Sfânta Treime și creația lumii din nimic în timp”... p. 49
lvi
G. Florovsky, Creation and Redemption, Pelmonts, Massachussets, 1976, p. 87, apud Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae Sfânta Treime și creația lumii din nimic în timp, p. 67.
lvii
Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica..., p. 47.

Sfântul Vasile cel Mare, Omilii la Psalmi, în Scrieri partea I, PSB, traducere, note şi indici de Pr. Prof.
lviii

D. Fecioru , vol. 17, Ed Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, p. 252.
lix
Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Scrieri V, Doxologia, Iași, 2016, p. 259.

lx
Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, p. 129.
lxi
Sfântul Chiril al Alexandriei spune: „Duhul Sfânt luminează sufletele drepţilor, el era în profeţi şi tot el
în Apostolii Noului Testament”, (Glafire la Facere I, apud.Pr Ioan Sorin Usca, Vechiul Testament în
tâlcuirea Sfinţilor Părinţi Facere, Christiana, Bucureşti, 2002., p. 435). Origen afirmă:. „În toţi cei care au
profeţit s-a odihnit Duhul Sfânt, iar în nimeni nu s-a odihnit ca în Mântuitorul.” (Omilii la Cartea Numerii,
în Scrieri, partea I, traducere şi note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, PSB, volumul 6, EIBMBOR, Bucureşti,
1981, p. 147).
lxii
Sfântul Vasile cel Mare, Scrieri, partea întâi, în PSB, vol. 17, Traducere, introducere, note şi indici de
Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1996, p. 92.

La Natalia Dinu Manoilescu, Sfântul Duh în spiritualitatea ortodoxă, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca,
lxiii

2005, p. 54.

Nu credem că este corect ca Duhul Sfânt să fie reprezentat sau asimilat cu porumbelul în alte
lxiv

reprezentări iconografice în afară de Botezul Domnului. Exagerările de acest tip, cea mai cunoscută fiind
cea bogomilă, au făcut ca cinstirea Duhului Sfânt să fie suspectă de zoolatrie.
lxv
Pr. Prof Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, , p. 268. ”De la început, conștiința
creștină a legat viața nouă de misiunea Mângâietorului. Pacea, bucuria și speranța în nemurire, care marca
pe primii creștini, își trăgeau seva din faptul că trăiau în revărsarea Duhului Sfânt. Ei erau temple ale
Duhului Sfânt, îl purtau în ei înșiși pe Mângâietorul. Duhul era funia pe care crucea îi conducea spre
Dumnezeu; era scara pe care urcau la Fiul și, prin Fiul, la Tatăl […] Toți creștinii știau că Duhul Sfânt
există de vreme ce erau conștenți că îl poartă; dacă erau vrednici, principala lor preocupare era să
folosească această comoară cu dreptate.” (H.B. Swete, The Holy Spirit ..., pp. 401-402.
lxvi
Prof Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, p. 171

107
 Pr. Prof. Dr. George Remete, Suferința omului și iubirea lui Dumnezeu, Editura Institutului Biblic și de
lxvii

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 65.

Grégoire de Nysse, La création de l’homme, III, 133, d, în Sources Chrétiennes no 6, Traduction par
lxviii

Jean Laplace s. j., Les Éditions du Cerf, Paris, 2002, p. 93.

lxix
Episcop Kallistos Ware, Ortodoxia, calea dreptei credințe, p. 46.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova,
lxx

1993, p. 49.
lxxi
Drd. Vasile Cristescu, ”Caracterul comunitar al chipului lui Dumnezeu în om”, în Studii Teologice,
Seria a II a, Anul XLIV, Nr. 1-2, Ianuarie-Aprilie, 1992, București, p. 95.
lxxii
Drd. Vasile Cristescu, ”Caracterul comunitar al chipului lui Dumnezeu în om”, p. 102.

Drd. Rene Broscăreanu, ”Sfânta Treime, icoană a iubirii”, în Studii Teologice, Seria a II a, Anul XLI,
lxxiii

Nr. 2, Martie – Aprilie, 1989, București, p. 91.

lxxiv
Drd. Constantin Eugen Jurca, ”Învățătura Bisericii Ortodoxe despre Sfânta Treime”, p. 90.
lxxv
Irineu Slătineanul, Creația ființă spre dumnezeire, Editura Reîntregirea, Alba- Iulia, 2000, p. 29.

Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu…. p. 94. ”Dacă în istorie femeia este o ființă inferioară
lxxvi

bărbatului, pe plan harismatic constatăm, dimpotrivă, egalitatea perfectă a bărbaților și a femeilor. Unele
dintre ele sunt celebrate ca egale ale Apostolilor. {…] În simbolistica adunării liturgice, femeile sunt
numite altar și reprezintă rugăciunea”. Paul Evdochimov, Înnoirea spiritului, p. 251.

Sfântul Atanasie cel Mare, Cuvânt împotriva arienilor I, 20-21, trad. de Pr. D. Stăniloae, în PSB, vol.
lxxvii

15, București, 1987. pp. 180-182, apud Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, ”Creația ca dar și manifestare a iubirii lui
Dumnezeu”, p. 95.

Sfântul Atanasie cel Mare Împotriva elinilor 2, PG 25, 8, apud Alexandros Kalomiros, Sfinții Părinți
lxxviii

despre originile și destinul omului și cosmosului, Traducere de Pr. Prof. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu,
1998, p. 39.
lxxix
Irineu Slătineanul, Creația ființă spre dumnezeire, p. 31.

Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Editura Anastasia, Bucureşti, p. 115, apud. Pr. Prof.
lxxx

Dr. George Remete, Suferința omului și iubirea lui Dumnezeu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 39.
lxxxi
Panayotis Nellas, Omul – animal îndumnezeit, Perspective pentru o antropologie ortodoxă, Ediția a II-
a, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 68

După Sf. Grigorie de Nyssa, caracterul împărătesc al omului constă nu în podoabe, ci în virtuţi: „în loc
lxxxii

de purpură, el (sufletul omului) e îmbrăcat în virtute, haina regală cea mai de preţ; în loc de sceptru, el se
sprijină pe eternitatea fericită; în loc de diademă regală, el poartă coroana dreptăţii, în condiţiile în care el
îşi manifestă demnitatea împărătească prin asemănarea exactă cu frumuseţea arhetipului.” Grégoire de
Nysse, La création de l’homme, , IV, 136d, în Sources Chrétiennes no 6, Traduction par Jean Laplace s. j.,
Les Éditions du Cerf, Paris, 2002, p. 95.

Libertatea i-a fost dată ca, prin ea, omul să fie în comuniune cu Arhetipul Său: „În aceste „vase de
lxxxiii

lut”, Dumnezeu a insuflat libertatea şi le-a aşezat în timp. Fiinţa creată presupune o marjă temporală în care
108
să se poată face, să se poată inventa, după chipul celui ce este liber. Şi dacă eşecul este posibil, dacă ipoteza
refuzului este implicată în actul creator al lui Dumnezeu, este pentru că esenţa persoanei umane constă în
libertatea „dumnezeilor”, în iubirea liberă.” Paul Evdokimov, Iubirea nebună..., p. 62.

„Sufletul îşi manifestă caracterul împărătesc prin autonomia lui şi prin faptul că, în conduita sa, el este
lxxxiv

stăpânul propriei voinţe. Şi cui ar putea să-i aparţină voinţa dacă nu unui rege?” Grégoire de Nysse, La
création de l’homme, p. 94.
lxxxv
Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ”Sfânta Treime și creația lumii din nimic în timp”, p. 55.
lxxxvi
Grégoire de Nysse, Grégoire de Nysse, La création de l’homme, p. 41.
lxxxvii
Kallistos Ware, Ortodoxia, calea dreptei credințe, p. 53.

Jürgen Moltmann, Treimea și Împărăția lui Dumnezeu. Contribuții la învățătura trinitară despre
lxxxviii

Dumnezeu, Traducere de Lect. Univ. Dr. Daniel Munteanu, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2007, p. 84.

George Remete, Suferința omului și iubirea lui Dumnezeu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al
lxxxix

Bisericii Ortodoxe Române, București, 2005, p. 66.

xc
Episcop Kallistos Ware, Ortodoxia-calea dreptei credinţe, p. 31.
xci
Vasile Cristescu, ”Caracterul comunitar al chipului lui Dumnezeu în om”, p. 102.
xcii
Vasile Cristescu, ”Caracterul comunitar al chipului lui Dumnezeu în om”, p. 106.
xciii
Episcop Kallistos Ware, Ortodoxia-calea dreptei credinţe, p. 54.
xciv
Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, pp. 96-97.
xcv
Episcop Kallistos Ware, Ortodoxia, caleadreptei credințe, p. 54.
xcvi
Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, p. 64.
xcvii
Sf. Vasile cel Mare, Despre obârșia omului 1, 16-17, apud Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii,
Crearea Lumii și Omul Începuturilor, traducere de Constantin Făgețean, Editura Sophia, București, 2001,
p. 98.
xcviii
Alexandros Kalomiros, Sfinții Părinți despre originile și destinul omului și cosmosului, p. 40.
xcix
Alexandros Kalomiros, Sfinții Părinți despre originile și destinul omului și cosmosului, p. 40.
c
Sfîntul Ignatie Briancianinov, Cuvînt despre om, traducere….., Editura Bunavestire, Bacău, 2001, p. 33
ci
Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, pp. 99 passim.
cii
Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, p. 99.
ciii
Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu, p. 99-100.
civ
Vladimir Lossky, Vederea lui Dumnezeu...,, p. 98.
cv
Sfîntul Ignatie Briancianinov, op. cit., p. 15.
cvi
Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Scrierii V, pp. 268-269.

109
cvii
Păstorul lui Herma, este prima lucrare care face referire la Hristos, înțeles prin Duhul Sfânt.

cviii
Preot Profesor Boris, Bobrinskoy, Împărtăşirea Sfântului Duh, pp. 24-28.
cix
Stihurile de la Prohodul Domnului nu descriu atât tristețea pentru moartea lui Hristos, ci mirarea
omenirii că ”Izvorul vieţii” acceptă smerirea până la moarte, prin intrarea în interiorul spaţiului morţii, care
este lumea. Din interiorul morţii, el desființează moartea.
cx
Jonathan M. Ciraulo, ”Divinization as christification in Erich Przywara and John Zizioulas”, în rev. Modern
Theology, ocotober, 2016, pp. 480 ș.u.

cxi
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, p. 313.

Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, ”Criteriile prezenţei Sfântului Duh”, Studii Teologice, seria II, XIX (1967)
cxii

nr. 3-4, p. 105.

cxiii
Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, ”Criteriile prezenţei Sfântului Duh”, p. 105.
cxiv
Pr.Prof.Dumitru Stăniloae, ”Criteriile prezenţei Sfântului Duh”, p.106.
cxv
Sf. Grigorie de Nissa, Quod non sunt tres, apud Pr. prof. Dumitru Stăniloae, ”Criteriile prezenţei
Sfântului Duh”, p.106.

Sf. Grigorie de Nissa, Adversus Macedonianos, apud pr. prof. Dumitru Stăniloae, ”Criteriile prezenţei
cxvi

Sfântului Duh”, p.106. Sfântul Atanasie cel Mare scrie: ” Tatăl fiind izvorul, iar Fiul numindu-se râul, se
spune că noi bem Duhul”. Opera.....::::????

Sfântul Chiril al Ierusalimului, la Prof. Dr. Stylianos Papadopoulos, ”Sfântul Duh continuă lucrarea lui
cxvii

Hristos” în Studii Teologice, Seria a IIIa, Anul III, Nr. 1, Ianuarie-Martie 2007, Bucureşti, pp. 176-177.

Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt, Editura Deisis, Sibiu, 2003, pp.
cxviii

121-122.

La Vasile Cristescu, Antropologia şi fundamentarea ei hristologică la Wolfhart Pannenberg şi Dumitru

cxix

Stăniloae, Editura Trinitas, Iaşi, 2006, p. 216.

cxx
Vasile Cristescu, Antropologia şi fundamentarea ei hristologică la Wolfhart Pannenberg şi Dumitru
Stăniloae, p. 216.
cxxi
Paul Evdokimov, Sfântul Duh în tradiția ortodoxă, traducere de pr. Prof. Dr. Vasile Răducă, Anastasia, București,
p. 148. Cf. Stylianos Papadopoulos, The Holy Trinity and the Parousia of the Holy Spirit according to St. John
Chrisostom, www.miriobiblos.gr.patrology, apud Paraschiva Grigoriu, Introducere, la lucrarea Sfântul Ioan
Damaschin, Despre Sfânta Treime. Despre cântarea Trisaghionului, Sofia, București, 2008, p. 17.

Trebuie făcută distincția față de suflarea de viața animală, vegetativă, care nu poate fi confundată cu
cxxii

sufletul rațional, caracteristic numai omului. De aceea Mântuitorul Hristos are în vedere două realități
distincte atunci când vorbește de moartea sufletească: ”Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu
pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curând de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheena[…] Cine
ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi” (Matei 10, 28 și 39) și
cea trupească: ”Deci atunci Iisus le-a spus lor pe faţă: Lazăr a murit!” (Ioan 11, 14).

110
 Prof. Dr. Michael Welker, « Persoana şi relaţiile inter-personale. Criza antropologiei în secolul XX » în
cxxiii

Altarul Banatului, Nr. 10-12, 1997, Editura Mitropolia Banatului, pp. 47-52 passim.

Nicolas Berdiaev, De l’esclavage et de la liberté de l’homme, Théophanie ; Desclée De Brouwer 1990,

cxxiv

pp. 29-30.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în volumul colectiv Persoană şi comuniune, prinos de cinstire
cxxv

Părintelui Profesor Academician Dumitru Stăniloae la împlinirea vârstei de 90 de ani, din iniţiativa Pr.
Prof. Decan Dr. Mircea Păcurariu, sub îngrijirea Diac. asist. Ioan I. Ică jr., Editura şi tiparul Arhiepiscopiei
ortodoxe Sibiu, 1993, p. 95.

Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ascetica şi mistica Bisericii Ortodoxe, Editura Institutului Biblic și
cxxvi

de Misiune al BOR, Bucureşti 2002, p. 29.

Sfântul Atanasie, apud Prof. Dr Dumitru Stăniloae, Rugăciunea lui Iisus şi experienţa Duhului Sfânt,
cxxvii

Editura Deisis, Sibiu, 2003, pp. 116-117.

Rugăciunea de început are următoarea formă: ”Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului,
cxxviii

Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti ; vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te
sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.”
cxxix
Krister Stendahl, La force de vie Réflexions sur la thème « Vient, Esprit Saint, renouvelle toute la
création », WCC Publications, Genève, p. 4.
cxxx
Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă...., pp. 226-227.
cxxxi
Paul Evdochimov, Înnoirea Duhului, traducere de Magdalena Mărculescu-Cojocea, Pandora, Târgoviște,
1997, p. 122,

cxxxii
Părintele Dumitru Stăniloae îl numește pe Duhul Sfânt ”capătul dinspre lume al lui Dumnezeu” și arată
că rugăciunile de chemare adresate Acestuia sunt adevărate tratate de teologie poetică. Între alcătuitorii rugăciunilor
către Duhul Sfânt se distinge Sfântul Simeon Noul Teolog. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Sfânta Treime sau la început
a fost iubirea, EIBMBOR, București, pp. 90 ș.u.

Cei mai cunoscuți, între judecătorii poporului ales sunt Ghedeon, Ieftae, Samson, ale căror fapte sunt
cxxxiii

relatate în cartea Judecătorilor, din Vechiul Testament.

Se poate deduce, din exemplele prezentate, că Duhul lui Dumnezeu nu operează în mase impersonale
cxxxiv

sau grupuri de oameni, ci în persoanele din popor. Logic ar fi să afirmăm că Duhul nu a fost absent din om
sau din creație până la Cincizecime, dar că se manifesta printr-un mandat special, încredințat acelor
persoane spre îndeplinire. Este cazul lui Iosua (Numeri 27, 18), Ezechiel (2, 2), Daniel (4, 8-9), Miheia (3,
8) și chiar de pesroanele implicate în venirea în trup a lui Hristos, cum ar fi Iosif, Zaharia, Elisabeta sau
însăși Maria.
cxxxv
Trimis de Tatăl în lume după înălțarea lui Hristos, ca prim Mângâietor, ”Paraklitos, ”cel care este chemat pe
lângă”, cel care se află ”pe lângă noi”, ca apărător al nostru, avocat și martor ne ”consolează” de absența vizibilă a lui
Hrisos”. Paul Evdochimov, Innoirea spiritului...., p. 242.

cxxxvi
Vezi, Bartolomeu Anania, Cartea deschisă a Împărăției.....I,

111
cxxxvii
Vezi Olivier Clement, Trois prières, Le Notre père, la prière au Saint-Esprit, la prière de Saint
Ephrem, Desclée de Brouwer, Normandie Roto Impression, 1996, pp. 65-66.

Prezenţa Duhului în viaţa omului constituie prilej de profundă meditaţie pentru dreptul Iov ....Iov 34,
cxxxviii

14-15)

Astfel se explică în Ortodoxie practica numirii ierarhiei bisericești hirotonite spre comunitatea
cxxxix

credincioșilor. Ei nu sunt aleși de comunitate, ci au ”chemarea” de la Duhul, argument hotărâtor în cazul lui
Saul și Barnaba în Antiohia (Fapte 13, 2). Pavel numește presbiteri în Biserica din Efes pe baza aceleiași
autorități: ”Păstoriți....” (Fapte, 20, 28).
cxl
John Oliver, Holy Spirit, …., p. …

cxli
Petru care nu vrea să fie spălat sau mâncarea cu mânile nespălate .... a se căuta textele
cxlii
Olivier Clement, Trois prières, Le Notre père, la prière au Saint-Esprit, la prière de Saint Ephrem,., p.
72.

Rugăciunea de la Taina Sfântului Botez, Molitfelnic, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă,
cxliii

București, 2013, p. 36.

Prezența curățitoare a Duhului nu se justifică la unele denominațiuni neo-protestante (cu toate că ele îl
cxliv

reclamă exclusiv), pentru că îl manifestă prin crize de catalepsie, pierderea temporară a cunoștinței și
controlului, stări de transă ori așa-numite crize de glosolalie. Adevărata prezență a Duhului trebuie evaluată
și certificată prin prezența roadelor pe care El le aduce în viața omului (Matei 7, 15 – 20 și I Corinteni 14,
12).
cxlv
Olivier Clement, Trois prières, Le Notre père, la prière au Saint-Esprit, la prière de Saint Ephrem,, p.
76.
cxlvi
Pr. Constantin Gheorghe, « Harismele după Epistolele Sfântului Apostol Pavel », în Studii Teologice,
Anul XXV, Nr. 1-2, Ianuarie-Februarie, 1973, Bucureşti, pp. 21- 33.

Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, traducere din limba franceză de Pr.Vasile
cxlvii

Răducă, Editura Bonifaciu,1998, p. 63.

Comportamentul Apostolilor nu se remarcă prin sfințenia vieții, ascetism sau facere de minuni (cu
cxlviii

cateva excepții), ci prin zelul misionar, curajul credinței, detașarea de cele ale vieții pământești pentru cele
cerești și, în cazul celor mai mulți, sacrificiul propriei vieți. Imitarea modelului vieții lor este mai
folositoare decât idealizarea viețuirii lor pământești.

Vladimir Lossky, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, traducere de Pr. Vasile Răducă, Ed.
cxlix

Bonifaciu, Bucureşti,1998, p. 64.

cl
Liturghier…, p. …

cli
Sfântul Simeon Noul Teolog, Dsvc, p. 52.

clii
Este clasică este convorbirea dintre Părintele Serafim și Motovilov despre modul prezenței Duhului în materie, în
condițiile în care nu erau nici în Liturghie, nici în spațiul eclezial, ci în mijlocul pădurii, în condiții de iarnă, ceea ce
nu împiedica lumina să strălucească, pacea desăvârșită să stăpânească iar căldura să fie resimțită fizic, fără a topi

112
fulgii ne zăpadă care cădeau peste ei. Fr. John W. Oliver, Giver of Life. The Holy Spirit in Ortodox Tradition, A
Paraclete Press, Brewster, pp. 75-78.

cliii
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, p. 317.
cliv
În Sfintele Taine există epicleza sau invocarea Duhului în mod voit și conștient, pentru a sfinți creație într-o formă
și un moment anumit, spre împărtășirea harului credincioșilor, dar aceasta nu înseamnă că Duhul se manifestă numai
prin această invocare. Prezența epiclezei a făcut ca hristologia să nu fie despărțită de pnevmatologie, iar lucrarea de
mântuire personală să fie opera conlucrării credinciosului cu toate Persoanele Sfintei Treimi. Fără epicleza
permanentă în cult, Duhul Sfânt rămâne un simplu subiect de studiu pentru cei pasionați, nu Persoană – sursă a
comuniunii sau împărtășirii din iubirea treimică, feriți de erezie (Filioque) și de pietism individualist (mișcările
neopenticostale). Cf. Pr. Dr. Pompiliu Nacu, Ereziile primelor opt veacuri..., p. 239-241.

clv
Sfântul Simeon Noul Teolog, Dsvc, pp. 65-66.

Tratatul de teologie dogmatică al Părintelui Dumitru Popescu, Iisus Hristos Pantocrator, are tocmai
clvi

această explicaţie: cine înţelege că Iisus este Dumnezeu – Pantocrator, are cunoştinţă de toată învăţătura
dogmatică a Bisericii.
clvii
Sfântul Vasile cel Mare face distincția între prezența Duhului în oameni și prezența cu oamenii. Funcție
de habitusul acestora, Duhul poate fi prezent intermitent, atât timp cât sufletul este sau nu purificat. Harul Duhului, în
schimb, lucrează în cei capabili să îl primească. O analiză aprofundată la Vasile Gorzo, À l’École de l’Esprit. La
doctrine pneumatologique du traité Sur le Saint Esprit de Basil de Césarée, Argonaut, Cluj Napoca, 2004, pp. 154-
155.

clviii
”Cei care îmbrățișează această mișcare susțin că sunt botezați cu Duhul Sfânt și cu foc. Sunt numiți
”tremurători”, pentru că, în așa-zisele momente de inspirație, tremură; de asemenea sunt numiți ”spiriți”, deoarece
pretind că au pe Duhulîn darul vorbirii în limbi”. Pr. Dr. Pompiliu Nacu, Ereziile primelor opt veacuri creștine și
dăinuirea lor la începutul mileniului trei, Partener, Galați, 2010, p. 226.

De exemplu, ajutorarea presupunea fel de fel de slujiri în folosul comunității: sfat bun, pregătirea
clix

meselor, grija față de copii sau de cei aflați în nevoie, îngrijiri medicale, asistarea celor în vârstă și altele.
Evanghelizarea, termen destul de controversat astăzi, putea fi făcută fie din om în om, fie între grupuri de
vecini sau cunoscuți, fie prin campanii sau călătorii misionare ori scrierea și distribuirea de epistole, texte și
lucrări cu caracter sfânt ori slujirea celor sfinte.
clx
Nicolae C. Buzescu, „Lucrarea Sfântului Duh în Sfintele Taine”, Ortodoxia, nr 1, 1980, p. 565.
clxi
Liturghier, p. 183.

O astfel de prezentare a fost făcută de Chung Hyung Kung la A VII-a Adunare Generală a Consiliului
clxii

Mondial al Bisericilor, la Canberra, 1991. Textul a fos publicat în Michael Kinnamon (ed), Signs of the
Spirit, WCC Publications, Geneva, 1991, pp. 37-48.

Drd. Rene Broscăreanu, ”Sfânta Treime, icoană a iubirii”, în S.T, Seria a II a, Anul XLI, Nr. 2, Martie –
clxiii

Aprilie, 1989, București., p. 94.

113
 La Pr. Ilie D. Moldovan, Învăţătura Despre Sfântul Duh şi preocupările ecumeniste contemporane, în
clxiv

Mitropolia Ardealului, nr. 7-8, 1973, p. 664.

clxv
Simeon al Tesalonicului, Despre Sf.Taine, traducere deToma Teodorescu, București,1965, apud Ioan
Ioanicescu, ”Tâlcuirea Sf.Taine după opera Sf.Simeon al Tesalonicului”, MO, XLVII, 1-2, 1995, p.17.
clxvi
Boris Bobrinskoi , Împărtăşirea Sfântului Duh…, p. 138.

Arhim. Prof. Nicolae Mladin, « Sfânta Taină a Botezului şi viaţa morală creştină », în Mitropolia
clxvii

Ardealului, 4-6, Anul XVI, 1966, pp. 214-231.

clxviii
Pr. Ioan de la Rarău, Duhul lumesc, Editura Panaghia, 2008, p. 53.
clxix
La Boris Bobrinskoi, Împărtăşirea Sfântului Duh..., p. 139.
clxx
Sfântul Simeon Noul Teolog, Dsvc, p. 61.

clxxi
Sfântul Simeon Noul Teolog, Dsvc, p. 22.

clxxii
La PF Daniel, Patriarhul BOR, Comori ale Ortodoxiei, Editura Trinitas, Iaşi, 2007, p. 196.
clxxiii
Daniel, Patriarhul BOR, Comori ale Ortodoxiei, pp. 193-200.

Cabasila Nicolae, Viaţa în Hristos, traducere de Pr. Teodor Bodogae, Sibiu, 1940, apud Dumitru
clxxiv

Stăniloae, Numărul Tainelor, raporturile între ele şi problema Tainelor în afara Bisericii, în Ortodoxia,
VIII, 2, 1956.
clxxv
Sfântul Simeon Noul Teolog, Dsvc, pp. 28 - 29. Sfântul Simeon afirmă chiar că cei care primesc harul
Sfintelor Taine prin propria experiență devin ”părtași la Natura Dumnezeiască” sau ”părtași ai slavei și împărăției
Lui”.

clxxvi
Molitfelnic, pp. 36.

clxxvii
Molitfelnic, p. 36
clxxviii
Molitfelnic, p. 43.
clxxix
Molitfelnic, p. 43
clxxx
Molitfelnic, p. 44.
clxxxi
Sfântul Ioan Damaschin, op. cit., p. 188.
clxxxii
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, III, 3, (traducere din limba greacă şi note de Preotul Profesor
Dumitru Fecioru), Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2003,
p. 39.
clxxxiii
Paul Evdokimov, Prezenţa Duhului Sfânt în Tradiţia Ortodoxă, p. 117.

În spațiul creștin latin mirungerea s-a desprins de botez și a constituit o cereminie aparte, săvârșită de
clxxxiv

către episcop, când cel botezat ajunge la vârsta pubertății, sub numele de Confirmare.

114
 Învăţătură de credinţă ortodoxă, (carte tipărită cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului Teofan,
clxxxv

Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei), Editura Doxologia 2009, p. 151.

Rânduiala sfinţirii Sfântului Mir, p. 17, apud Episcop Vasile Coman, Lucrarea Sfântului Duh pentru
clxxxvi

sfinţirea şi îndumnezeirea omului, p. 18.

Nu trebuie să înţelegem că darurile Sfântului Duh rodesc aturomat în fiecare membru al Bisericii.
clxxxvii

Rodirea este efectul modului în care omul exersează credinţa şi ascultarea, întrucât acolo unde este
necredinţă şi neascultare nu se poate vorbi despre semnele roadelor Duhului.
clxxxviii
Paul Evdokimov, Ortodoxia, p. 303.
clxxxix
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, volumul III, p. 80-81.
cxc
Cf. Preot Profesor Ion Bria, Despre Sfintele Taine, în “Studii Teologice”, XLIX (1997), nr. 3-4, p. 23.
cxci
Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheza III mistagogică. Cateheze, p. 353.

Alexandre Schmemann, Euharistia Taina împărăţiei, traducere din limba rusă de Pr. Boris Răduleanu,
cxcii

Editura Anastasia, 1993, p. 222.

cxciii
Schmemann, Euharistia..., p. 226.
cxciv
Liturghier, p. 130.
cxcv
În general se trece cu vederea precizarea că primii care sunt schimbați ca să primească drept adevărată
prefacerea elementelor materiale sunt oamenii. Duhul iluminează în primul rând pe cei prezenți să
primească taina, așa cum a coborât mai întâi la Maria care a acceptat să primească în sânurile sale pe
Dumnezeu. H.B. Swete confirmă că, în Liturghie, Duhul Sfânt este invocat atât asupra elementelor
euharistice, cât și asupra celor care se vor împărtăși de ele. H.B. Swete, The Holy Spirit ..., p. 398.
cxcvi
|Liturghier, p. 199.
cxcvii
Sfântul Simeon Noul Teolog, Dsvc, pp. 78-79. Sfântul Simeon recomandă o pregătire foarte profundă
pentru primirea Euharistiei: ”Din păcate, nu toți credincioșii se apropie de Sfintele Taine cu o cuvenită pregătire. De
aceea, mulți nu ăprimesc în sufletul lor nimic deosebit în comparație cu ceea ce au avut înainte de împărtășire […]
Pentru cei care nu s-au ridicat mai presus de cele simțite, Pâinea Euharistiei le apare ca o pâine simplă, cu toate că ea
este, în chip tainic, lumină inaccesibilă și de neîncăput. Tot la fel și Vinul Împărtășaniei, în chip tainic este lumină,
foc, apă vie.” (pp. 81-82).

Paul Evdokimov, Înnoirea spiritului, traducere....., Editura Pandora, Târgovişte, 1997, p. 32. A se
cxcviii

vedea şi ceva din rugăciunile din Liturghier.....

cxcix
Sfântul Simeon Noul Teolog, Dsvc, p. 67 și 71.

cc
Molitfelnic, p. 65. Doctorul despre care se vorbește în recomandarea Molitfelnicului este Hristos, nu
preotul duhovnic. ”Când duhovnicul va citi deasupra capului celui ce se pocăiește rugăciunea cu punerea
mâinilor, atunci celui ce se spovedește i se deschide Evanghelia dreptății și i se dăruiește o dumnezeiască
simțire a harului lui Hristos, care înrădăcinează în suflet mântuitoarea frică de Dumnezeu”. Sfântul Simeon
Noul Teolog, Dsvc, p. 76.
cci
Învăţătură de credinţă ortodoxă, p. 153.
115
ccii
Paul Evdokimov, Ortodoxia, p. 317.
cciii
Alexandre Schmemann, Liturghie şi viaţă, (traducere de Pr. Dr. Viorel Sava), Iaşi, 2001, f. e. p.118.
cciv
Molitfelnic, p. 75. Nu putem accepta formula „te iert şi te dezleg” ajunsă din eroare în conţinutul
rugăciunii, care este străină formulei Tainelor al căror săvârşitor este Hristos, în vreme ce preotul
împărtăşeşte sau dăruieşte, prin mandat, iertarea lui Dumnezeu. De asemenea, formula ”toate păcatele” are
în vedere iertarea păcatelor mărturisite și nemărturisite, din uitare, mulțime sau din necunoașterea faptului
că sunt păcate sau neconștietizarea săvârșirii lor, căci Dumnezeu toate le cunoaște. Nu intyră în această
categorie păcatele conștientizate dar nemărturisite cu intenție, fie din rușine, fie din neglijență, fie din
interes sau de frică. Ascunderea păcatelor este considerată un alt păcat, care poate conduce la
compromiterea iertării celorlalte și ineficiența Tainei Spovedaniei.

ccv
Pr. Conf. Dr. Eugen Jurca, Scaunul Spovedaniei: loc şi timp, în “Altarul Banatului”, XVIII (2007), nr. 4-
6, p. 11.
ccvi
Sfântul Simeon Noul Teolog, Dsvc, p. 74.

Marcela Ghilezan, Căsătoria şi familia creştină în gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur, în “Altarul
ccvii

Banatului”, XX (2009), nr. 1-3, p. 109. Teologia care a promovat ideea că un bărbat trebuie să aibă o
femeie și vice-versa a așezat accentul pe alegerea și decizia umană, supusă erorii. Abordată din această
perspectivă, relația unui bărbat cu ”o femeie” poate să constituie o decizie, greșită, o încercare, un test care
poate să sfârșească în eșec. Asta ar justifica relația cu o altă femeie, la nesfârșit. Dacă bărbatul ar aborda
relația de uniune cu femeia sa, respectiv cea pe care nu doar că a ales-o el, ci a înțeles și că Dumnezeu i-a
hărăzit-o, ar face ca multe relații să nu se încheie, lamentabil, în divorț. Adam nu a ales, a înțeles, omul
modern nu înțelege, ci alege. Ideea mi-a fost sugerată și de un preot ortodox finlandez, care nu era de acord
cu argumentele în favoarea divorțului, nu negocia cu niciunul dintre soți cine are sau nu dreptate, ci
considera, simplu, ca fiecare să rămână la hotărârea inițială, prin care se va mântui. Ivan Rupnik, Adam și
coasta sa, …..

Iulian Mihai L. Constantinescu, Biserica şi Instituţia Căsătoriei condiţiile administrării căsătoriei

ccviii

studio juridico-canonic, Bucureşti, Editura Christiana, 2010, p. 20.

ccix
Molitfelnic, p. 81.
ccx
Molitfelnic, p. 93.
ccxi
Molitfelnic, p. ....

ccxii
Moltfelnic, p. 96.

Paul Evdokimov afirmă că: “Sfinţenia monahală şi sfinţenia conjugală sunt cei doi versanţi ai
ccxiii

Taborului; şi unul şi celălalt au aceeaşi culme, Duhul Sfânt. Cei ce ajung pe culme, printr-o cale sau prin
cealaltă, intră în odihna lui Dumnezeu, în bucuria Domnului şi aici, ambele căi, contradictorii pentru
raţiunea umană, se descoperă pe dinăuntru unite, tainic identice” (Taina iubirii…, p. 79-80).

Protestanţii nu recunosc căsătoriei caracterul de taină, ci zic că e o simplă instituţie naturală şi social.
ccxiv

(Mitropolitul Irineu Mihălcescu, Dogmele Bisericii Creştine Ortodoxe, Editura Episcopiei Romanului şi
Huşilor, p. 94).
ccxv
Preot Profesor Dumitru Stăniloae, Teologie Dogmatică Ortodoxă, volumul III, p. 203.

116
ccxvi
Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, op.cit., p. 319.
ccxvii
”Proclamarea” presupne convingere și entuziasm. Fără acestea, rolul viitorului preot se reduce la
prestări de servicii evanghelice, neconvingător și neschimbător. Nu capacitățile oratorice ale ucenicilor, nici
cunoștințele filosofice ori statutul public nu le-a făcut mesajulo penetrant și transformator, ci entuziasmul și
convingerea că ceea ce spuneauu este Adevărul pe care ei înșiși l-au trăit.

După învierea din morţi, arătându-se Apostolilor, Iisus a suflat asupra lor şi le-a zis: “Luaţi Duh Sfânt!
ccxviii

Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22-23). La rândul lor,
Apostolii au hirotonit şi aşezat episcopi, preoţi şi diaconi, transmiţându-le acelaşi har, iar episcopii au
primit de la Apostoli porunci şi îndrumări referitoare la modul şi condiţiile în care ei, la rândul lor, vor
putea hirotoni episcopi, preoţi şi diaconi (cf. I Timotei 4, 14; II Timotei 1, 6; Fapte 6, 6; 14, 23; I Timotei 3,
2-15; Tit 1, 5).

„Dumnezeiescul har, Cel ce totdeauna pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte,
ccxix

prohiriseşte (hirotoneşte) pe preacucernicul diacon (N) în preot, să ne rugăm, dar, pentru dânsul, ca să vină
peste el harul întru tot Sfântului Duh.” Arhieraticon..., p. .
ccxx
Trimiterea. Termenii sunt folosiți în dialogul dintre îngerul Gavriil și Fecioara Maria, care devine
”plină” de har. Duhul Sfânt, așadar, umple și plinește sau desăvârșește pe cel care îl primește.
ccxxi
Arhieraticon???
ccxxii
Moltfelnic, 1976, p. 102.
ccxxiii
Molitfelnic, p. ...

ccxxiv
Moltfelnic, pp. 102-108.
ccxxv
”Atât timp cât creierele noastre sunt construite așa cum sunt, atât timp cât mințile noastre sunt capabile
să simtă această realitate mai profundă, spiritualitatea va continua să modeleze experiența umană, iar
Dumnezeu, indiferent cum am numi acest concept maiestuos, misterios, nu va dispărea.” Andrew Newberg
et. all., De ce nu dispare Dumnezeu. Știința creierului și biologia credinței, Traducere de Simona Neacșa,
Curtea Veche, București, 2008, p. 231
ccxxvi
La Olivier Clement, Trois Prières, le Notre Père, La Prière au Saint Esprit La prière de Saint
Ephrem, Desclée de Brouwer, Normandie Roto Impression 1996, p. 71.
ccxxvii
Olivier Clement, Trois Prières, le Notre Père, La Prière au Saint Esprit La prière, p. 71
ccxxviii
Sf. Grigorie de Nazianz, Cele cinci cuvântări teologice...., p. 113.

Vezi Nicolas Berdiaev, De l’esclavage et de la liberté de l’homme, Théophanie, Desclée de Brouwer,

ccxxix

1990, p. 133.
ccxxx
Nicolas Berdiaev, De l’esclavage et de la liberté de l’homme, Théophanie, Desclée de Brouwer, 1990,
pp. 133-139.

Olivier Clement, Adevăr şi libertate, Ortodoxia în contemporaneitate, Convorbiri cu Patriarhul

ccxxxi

Ecumenic Bartolomeu I, Traducere de Mihai Maci, Editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 101

117
 ccxxxii
Jamie Suskind, Politica viitorului, Corint, București, pp……

ccxxxiii
Sfântul Simeon Noul Teolog, Dsvc, pp. 88-89.

ccxxxiv
Sfântul Simeon Noul Teolog, Dsvc, p.

ccxxxv
Olivier Clement, Trois Prières, le Notre Père, La Prière au Saint Esprit La prière., p. 99.
ccxxxvi
Olivier Clement, Trois Prières, le Notre Père, La Prière au Saint Esprit La prière, p. 105.

118