Vitalie Zagaievschi

Învățători și
profesori,
cu harul și
cu vremea lor

Drochia, Villeurbanne, Chișinău 2021

1
ISBN 978-9975-46-572-4
37.091 (092)
Z 15

Ediția II

Cartea se distribuie în bibliotecile școlare și sătești

DESCRIEREA CIP A CAMEREI NAȚIONALE A CĂRȚII

Zagaievschi, Vitalie.. Învățători și profesori, cu harul și cu vremea
lor / Vitalie Zagaievschi. – Drochia: S. n. 2021. – 120 p.
ISBN 978-9975-46-572-4.

Procesare: Virgil Zagaievschi

© 2021 Abbe Virgil Media

2
Motto: Vivass, professore!
Semper sitis in flore!

Vitalie Zagaievschi

3
 Prefață

Cartea de faţă, plachetă de ode în proză, e dedicată

Pedagogilor, care păreau a fi veșnic tineri și ferice, de parcă ar
fi trăit cât lumea. Această carte s-a creat pentru realizarea
dezideratului de a smulge de la eternitate clipa memoriei.
E un demers al trudei asidue, o mostră de perseverare în
ceea ce numim dedicație pentru propășirea neamului prin
profesare universitară, cercetare științifică, ziaristică, activitate
managerială, didactică, abilitatea de a fi om.
Care este principiul de selectare a pleiadei de nume de
pedagogi notorii?
Sunt vieți de profesori înfiripate și crescute în lunca
Răutului, la cumpăna apei de la Cubolta, pe Câmpia Sorocii
sau în preajma Bălților. Luminați de același răsărit de soare,
de credința fermă în ziua de mâine, cu sfatul părintesc în gând,
atenți la respectarea legilor nescrise ale bunei cuviințe, vor
crea epoca vremurilor, pe care noi, maturii de azi, generația
șaizecistă, o mai ținem minte ca prin vis, fiindcă eram copii
când mustea tinereţea dânşilor.
Este generația care a lansat zvonul deșteptării noastre
naționale, a contribuit, fără ezitare, la dominarea inimilor și a
cugetului oamenilor de bună-credință, la temerarea
sentimentului de autentificare a entității naționale, prim-factor
de făurire a Suveranității și Independenței țării.
Un exemplu de manifestare civică sunt frații Zagaevschi.
S-au înrolat activ, plenar și fidel în cohorta marilor patrioți ai
gliei natale. Sunt străjerii valorilor spirituale ale etniei noastre
din preajma locului. Câmpul alb al foii neîncepute s-a arat
adânc, sămânța plantată s-a dovedit a fi de calitate, fiindcă
roadele au fost doldora. Frăția de condeie, Vladimir și Vitalie
Zagaevschi, a zămislit tezaurul științifico-publicistic, o
secvență din cronica timpului, care va determina ca vremurile,
ce au menirea a se topi în negura neantului, să se revigoreze la
tentația celui interesat de patimile și realizările predecesorilor.

4
 Au edificat în școlile în care au activat castele de cristal,
în care se păstrează, ca-ntr-o trezorerie, tezaurul limbii
noastre. Dumnealor i-au învățat pe atâția tineri dascăli cum să
sape, în inimile copiilor, izvoare, din care să susure, zglobiu și
sonor, apa cristalină, dătătoare de lumina înțelepciunii a dulcii
și frumoasei noaste limbi române.
Muncă, muncă, muncă. Stocare de materiale, ce devin
anale vii ale timpului unor personalități demne, arhive ale
conștiinței, ale prieteniilor fidele, ale valorizării oamenilor cu
destine făurite din dăruire și implicație plenară. Se deschid
pagini din care apar aievea nume, destine, produse spirituale,
fapte, evenimente – letopisețul pedagogilor din perioada
sovietică încoace.
Acum, de pe răbojul anilor trecuți, viața lor pare un lanț
de victorii, împliniri, festivități, celebrări. Ne dăm bine seama
cât nesomn, sănătate, zbucium, insistență s-a plămădit pentru
ca colacul izbândei să fie la loc de cinste.
Se subliniază vasta activitate publică, culturală, oameni
cu suflete vibrânde, căci cunoșteau la perfecție materia.
Relevantă e vocația de a fascina elevii prin discursuri
captivante, prin care revelau lumi exotice. Pedagogii anilor
creionați în carte erau firi cu un univers de interese polivalent,
personalități cu pasiuni: oratorica, șahul, vioara, fluierul,
apicultura, lemnăria, canto: melodii populare, romanţe;
deputați în Parlamentul RM, oameni de știință cu diverse
grade în ierarhia academică, persoane care au inaugurat
monument în cimitirul satului, au creat muzee etc., etc..
Măiestria paginilor rezidă în emoția ce mustește
efervescent. Paleta trăirilor descrise este policromă, diversă. E
materia primă din care se urzește soarta profesorului adevărat.
Vitalie Zagaievschi relevă vieţi-legende. Spre exemplu, e
memorabil destinul ilustrului pedagog Dumitru Bunescu, cel
care a devenit director la 25 de ani, a ctitorit școala nouă, care,
la solicitarea consătenilor, îi poartă numele. Țara a exprimat
recunoștința prin multiplele decorații, iar divinitatea i-a dăruit
o viață lungă, de circa un secol.
Fiecare din cei inseraţi merită lauri. Pe mine m-a
impresionat titanul Leonid Garciuc: profesor de fizică și
5
matematică, director al școlii din Nicoreni, Eminent al
învățământului și al culturii din Uniunea Sovietică și multiple
alte distincții: a inaugurat pe mai mult de 40 de ani faimosul
cor din sat, fanfara, taraful, ansambluri vocale, a fondat
muzeul istorico-etnografic din Nicoreni. A slujit omului, a
iubit frumosul, a fost un manual de existență pentru
contemporanii și urmașii săi. De aceea e numit, pe drept,
patriarhul culturii din sat.
Acestea sunt doar jaloane cu sclipiri incandescente ale
drumului vieții sale pline de sens și conținut.
Articolele cărții constituie un buchet de flori-considerație,
flori ce poartă în cuvintele-petale, în mesajele-mireasmă,
eterna dragoste și respectul pentru opera de zidire a
spiritualității tinerei generații, cea care azi constituie
actualitatea, populația matură a cotidianului. Cartea e ca
busuiocul de la icoana amintirilor, un mesager al timpurilor
frenetice din tinerețea generației secolului al douăzecilea.
Mulțumim pentru intenția de a confesa seva și
intensitatea clipelor dăruite nouă de dascălii atât de tineri și
frumoși atunci, ce sunt azi temelia existenței noastre.
Cartea e lacrima de pietate adresată pedagogilor, ce s-au
înscris tăcut în ceea ce suntem noi astăzi.
Suntem incitați de neobositul har al domnului Vitalie
Zagaevschi de a crea, de a făuri la zidăria spiritualități noastre
încă o turlă, încă o pagină a dăinuirii noastre.
În numele celora, cărora le faceți în această carte
apoteoza contribuției lor la districtele vieții, prin gestul
Dumneavoastră nobil de a face slujba pomenirii civice a
destinelor notorii de profesori, pe care îi regăsim în cuprinsul
cărții, vă exprimăm un cordial și merituos MULȚUMESC.

Silvia Reșetnic
specialist superior, Direcţia Educaţie Drochia,
profesor de Limba şi literatura română /
Literatura universală

6
 Argument

Pentru că venisem din școală (din învățământ), unde am

fost învățător de limba și literatura moldovenească, dar și de
limba franceză, și am exercitat funcțiile de șef de studii și de
director, cunoscând astfel procesul instructiv-educativ, cadrele
didactice și cerințele față de ele, dar și față de școală în
general, redactorul Nicolae Leucă mi-a dat de înțeles că ar fi
de dorit, ar fi bine, dacă, concomitent cu funcția de secretar, aș
ține la curent ziarul cu viața școlii.
Mi-am asumat datoria și am fost observator permanent al
lucrărilor în colectivele pedagogice. Pe parcursul carierei de
jurnalist, dar și pensionar fiind, am scris o seamă de portrete,
de schițe, de crochiuri despre cei mai merituoși, mai
recomandabili învățători de diferite specialități. Faptul că ei
mai toți au fost sau sunt la conducere (directori, șefi de studii)
nu m-a incomodat, pentru că tocmai ei cunosc cel mai bine
starea lucrurilor și sunt în măsură să-mi dea răspuns la
întrebările referitoare la condițiile vieții și activității
pedagogice.
Dar nu e mai puțin adevărat că unii dintre ei mi-au fost
aproape de suflet: m-au învățat, mi-au fost prieteni sau mi-au
fost colegi.
Citind aceste portrete, ne apar în față imaginile
persoanelor vizate: integritatea, morala, sobrietatea,
profesionalismul, abilitatea, aptitudinile, relațiile cu oamenii,
devotamentul etc.. Și asemenea lor, totdeauna au fost și sunt
mulți colegi de branșă.
Dar în afara acestor calități ce îi caracterizează, se
întrevede, ca urzeala într-o țesătură, destinul fiecăruia, destin
care merge alături, neabătut, modificându-se după vremurile
ce vin și se duc.
Acum, cine se interesează, cunoaște cauza lipsei acute de
cadre școlare în Moldova de după război. Baza învățământului
mult timp au constituit-o învățătorii cu școlile normale
7
românești. Dar ei trebuiau să dea extern cursul școlii medii
pentru a putea studia într-o instituție superioară de învățământ.
Dar până una-alta, cu zece clase sovietice, lucrau alții
învățători și chiar directori. Apoi, ei urmau să învețe la
Institutul învățătoresc din Bălți de doi ani, la orice specialitate.
După aceasta, cine vrea, cine mai putea, își continua studiile
(fără frecvență) la facultatea respectivă a unei instituții
superioare de învățământ: Institutul Pedagogic de Stat ”Ion
Creangă” din Chișinău, Institutul Pedagogic de Stat ”Taras
Șevcenko” din Tiraspol, Universitatea de Stat din Moldova,
Institutul Pedagogic de Stat ”Alecu Russo” din Bălți. Dar prin
anii ʾ40-ʾ50 puțini se decideau să obțină studii superioare.
Deci instituțiile superioare nu aveau contingentul necesar de
studenți. În aceste condiții veneau reprezentanți cu ”Pobeda”
prin sate ca să recruteze băieți și fete la Universitate sau la
Institut. Cum l-au luat pe bădița Vasile cu arcanul la oaste.
Prin anii ʾ60-ʾ70 lucrurile s-au schimbat, situația s-a
normalizat. Toate școlile s-au completat cu cadre calificate
suficiente, despre ce ne vorbesc gradele didactice, reușitele
elevilor.
În afară de activitatea pedagogică, învățătorii și profesorii
școlari au participat activ la viața socială și culturală a
localităților: ei au administrat, au vegheat, au contribuit la
construcția edificiilor școlare, au fost consilieri (deputați), au
evoluat pe scenele căminelor culturale ș.a.m.d.. Ei au fost și
sunt nucleul intelectualității localităților.
Unii profesori își vor găsi numele foștilor lor învățători.
Mulți profesori de limba și literatura română, de istorie, își vor
găsi numele profesorilor de la Universități.
Toate personalitățile din această prezentare au fost la
vremea lor deosebite, au fost și sunt exemplu, model, sub
toate aspectele. Așa vor rămâne și în amintirea noastră, a celor
ce i-au cunoscut și îi vor cunoaște, prin viața lor plină de sens.
Pentru a-mi încheia activitatea (proiectul) în timp, voi să-
mi exprim, în persoana distinsei doamne Reșetnic Silvia, om
de o înaltă și vastă cultură aplicată, profesor de limba și
literatura română și universală, inspector școlar (superior) la
Direcția Educație, cu toate celelalte calificative omenești și
8
profesionale, zic, voi să-mi exprim atașamentul față de
profesia învățătorilor și profesorilor gimnaziilor și liceelor;
prețuirea pe care le-o acord, gândindu-mă la ei; respectul ce li-
l port pentru munca dedicată de educație în școala și în
societate.

***

Dedicație doamnei Reșetnic Silvia

Chipul în polei de Soare,

Fruntea grea sub gânduri multe,
Vorba dulce-a profesoarei
Stă o lume s-o asculte.

Când pleoapele își lasă

Peste cărți în fapt de seară,
Toarce fire de mătase
Din a lumii-ntregi comoară.

Când privirea îi cuprinde

Tot ce-i poartă interesul,
Înainte-i se deschide
Cu-ale lui tot universul.

Când vorbește și se plimbă

Printre băncile-n tăcere,
”Vezi poeți ce-au scris o limbă
Ca un fagure de miere”.

Grația ce o degajă,
Și la mers, și la ținută,
Te subjugă pe o viață,
Îți inspiră stimă multă.

9
Tainic o-ndrăgesc elevii,
Cei mai mari, în prag de BAC,
N-o slăbesc din ochi la lecții,
Stau înmărmuriți și tac.

Dar și orice domnișoară

Cochetează la oglindă, –
Cum ar fi ea profesoară,
Luminoasă și splendidă.

Doamnă Silvia Reșetnic,

Suflet tandru și poetic,
Sărut mâna și mă-nclin
Ca în fața unui crin.

Vitalie Zagaievschi

10
 Ion Osadcenco

O viață adusă ofrandă neamului

“Vezi rândunelele se duc,

Se scutur frunzele de nuc,
S-așterne frunza peste vii…”
…Profesorul nostru se opri aici. Își scoase ochelarii mari,
cu o ramă neagră, lăsând să i se vadă ochii blânzi și cuminți,
parcă înlăcrimat de dorul ce ni l-a dus, când toamnă e târzie,
iar noi, studenți, nu mai veneam de prin viile unde eram
plecați la cules struguri… Ne privi lung, așternând o liniște
peste auditoriu, și doar zâmbetul lui deschis, binevoitor, ne
dădea de înțeles că nu ne găsește nici o vină pentru întârzierea
la studii și ne acceptă așa cum am venit. În fața noastră stătea
profesorul nostru de literatură română Ion Osadcenco. Din
cele auzite de la colegii mai mari, ni-l închipuiam înalt,
zdravăn, impozant, cu o voce venită din străfunduri de
secole…
Acuma stătea la catedră josuț, cu fruntea înaltă, cu părul
negru-negru cârlionțat. M-a trecut un gând călător: unde să
mai încapă inima și sufletul într-un trup atât de mic? Eram în
anul întâi, eram boboci și capetele noastre erau pline de
întrebări.
După ce ne imprimă pe toți pe retină ochilor, profesorul
nostru se interesă de șeful grupului și-i fixă numele, apoi își
scoase băsmăluța din buzunar, privi în zare lentilele
ochelarilor, suflă peste ele, le șterse și puse ochelarii pe nas.
De aici avea să înceapă prima din șirul lung de prelegeri
despre istoria literaturii române a secolului al XIX-lea. Acest
curs universitar începea cu patimile versuite ale dragostei
nefericite a boierului Costache Conachi, culmina cu geniul
poetic al lui Eminescu și se încheia cu imnul acestei limbi,
scris de A. Mateevici.

11
 Manuale, de altfel, ca și la alte obiecte de filologie, nu
erau și dumnealui ne recomanda cu grijă literatura
suplimentară la fiecare compartiment.
Unu: Opere... ediția... Doi: Monografia... Trei: Studiul...
El ridica privirea către noi și adăuga cu voce scăzută: „Dar n-o
să le găsiți…” Urmau apoi câteva titluri de prefețe la edițiile
chișinăuiene ale operelor clasicilor literaturii noastre, de
articole din presă periodică, penultimul punct, dictat cu o
subliniată modeste, – ”o apariție a subsemnatului” și,
numaidecât, ultimul punct – ce veți mai găsi și
dumneavoastră...
Dacă simțea că unii dintre noi găsesc și studiază literatura
recomandată la ultimul punct, I. Osadcenco se apropia de ei la
recreație și le dezvăluia taina primelor puncte cu titlul „dar n-o
să le găsiți”…
El ne întreba: „Dumneavoastră vă mai duceți pe la
Fondul de aur?”. Noi îl priveam nedumeriți. „Este la
biblioteca universității un compartiment de literatură
universală – Fondul de aur, ne lumină dumnealui, dar nu toți
au acces acolo…” Cine regreta acest fapt, avea mai apoi
acces. „Da, – ne întâmpina amabila bibliotecară, – mi-a vorbit
Osadcenco de dumneavoastră. Ce carte doriți..?”
Prelegerile lui Osadcenco erau așteptate, frecventate de
noi toți, in corpore, ascultate cu sufletul la gură. Ele erau pline
de conținut, de detalii surprinzătoare din viața scriitorilor, ele
dezvăluiau viziunea scriitorilor asupra vieții, corelată la epocă,
relevau profunzimea gândirii lor, varietatea și prospețimea,
subtilitatea exprimării artistice. Prin însăși firea lui sinceră și
deschisă, iscoditoare și abilă, șugubeață, profesorul Osadcenco
ne cucerea, ne subjuga voinței, scopului lui. Uneori părea că
însuși bardul Alecsandri, mucalitul Creangă, colosul
Eminescu s-au întrupat în „micul” Osadcenco și acum el ne
dezvăluie dramatismul și splendoarea „unor vremi demult
trecute”.
Cum nu făcea diferență între studenți nici după un
criteriu, tot așa nu făcea diferență între scriitori, exponenți ai
diferitelor perioade istorice. Unicul criteriu distinctiv era, fără
îndoială, talentul. Cum spuneam, el vorbea cu aceeași patimă
12
și dragoste, cu aceeași pietate despre Conachi și Eminescu,
despre Hrisoverghi și Alecsandri, despre Negruzzi și Creangă.
Acest fapt îl înălța în fața noastră ca pe un istoric literar,
pedagog și om cinstit și nepărtinitor. În acele timpuri otrăvite
de restricții și bănuieli, Osadcenco a dat dovadă de mult curaj
civic, de savant și cadru didactic, adresându-se literaturii
clasice și, mai cu seamă, vieții și operei eminesciene. Cursul
special “Mihai Eminescu”, elaborat de Osadcenco pe la
sfârșitul anilor „50 și mereu completat, îmbogățit, perfecționat
pe parcurs, denotă o muncă enormă, scrupuloasă, neobosită a
savantului.
Deși Ion Osadcenco și-a susținut tezele de candidat și de
doctor habilitat în filologie, abordând și cercetând alte zone
literare, tema „Eminescu” în prelegerile universitare a fost,
este și va mai continua să fie „un monopol” al profesorului
Osadcenco. Și Constantin Popovici, și Mihai Cimpoi au venit
cu studiile lor academic despre Eminescu în urma lui
Osadcenco.
„Tot mai citesc măiastra-ți carte,
Deși ți-o știu pe dinafară…”
Cu aceste versuri confesionale ale lui Vlahuță intra în
sala de studii la lecțiile despre Eminescu. El, ca și bunul
prieten al lui Eminescu, știa pe dinafară și ne recita cu suflet,
la lecții, o mulțime de poezii eminesciene, dacă nu chiar pe
toate.
„Iar de-asupra tuturora
Va vorbi un mititel,
Nu slăvindu-te pe tine,
Lustruindu-se pe el…”
Recitând aceste versuri din “Scrisoarea întâia”,
Osadcenco zâmbea cu înțeles, întrezărind aluzia din zâmbetul
nostru la statura lui. Dar nu, el nu se lustruia pe sine cu poezia
eminesciană. El era ilustru prin munca sa de cercetător și
mesager al operei eminesciene.
Această performanță a atins-o, înfruntând tot greul anilor
postbelici (absolvind facultatea de litere a universității în
prima promoție), lipsuri și incomodități. Prin 1959, docentul I.
Osadcenco, ba chiar prin 1962-63, decanul facultății
13
Osadcenco, mai stătea într-o cămăruță la căminul studențesc
nr.1 din strada Bender, cu soția și cu cei doi “epigoni”, cum
obișnuia să le zică băiețașilor săi. Dar harul umorului înnăscut
și optimismul îi purificau sufletul de necazuri. Era un izvor
nesecat de snoave și întâmplări hazlii din viață sau din
literatură.
Unde se afla I. Osadcenco, acolo domnea voia bună,
hazul și veselia. L-am văzut, pe când eram student, cântând la
fluier pe scena Casei noastre de cultură. L-am văzut peste ani,
și am fost fericit că mă aflam în anturajul lui, la nunți, unde se
veselea de-a valma cu toți nuntași, rostind toasturi, spunând
istorioare hazlii legate de ritual, cântând din gură „Ioane,
Ioane” și „Marie și Mărioară”…
De-l întreba cineva ce mai face, el răspundea: ”Ia, eu fac
ce fac demult…”
Desigur, Ion Osadcenco, ilustru istoric literar, profesor
universitar, doctor habilitat în filologie, om emerit în știință,
membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, familist
exemplar, tată grijuliu, om de omenie și învățător adorat de
sute și sute de foști studenți din atâția ani și atâtea generații,
zic, ce ar mai putea face Ion Osadcenco, decât ceea cea a făcut
toată viața?...
Părea a fi „veșnic tânăr și ferice” și că îi e hărăzit a trăi
cât lumea.
Dar paharul suferințelor nu l-a trecut.
Într-una din toamnele târzii, după ce au plecat
rândunelele, după ce s-au scuturat frunzele de nuc, după ce a
căzut bruma peste vii și studenții se aflau la a treia lună în
aulele universității, profesorul Ion Osadcenco a decedat joi,
noiembrie în 17 zile. Doar la 67 ani de viață.
„Fost-au mai nainte de moartea lui Ștefan-Vodă într-
acelaș anu iarnă grea și geroasă, câtu n-au fost așa nici
dinioară, și deci preste vară au fost ploi grele și povoaie de ape
și multă înecare de apă s-au făcut”, scria Grigore Ureche în
„Letopisețul Țării Moldovei”.
Fostu-au și în acel an secetă cumplită în Țara de Jos, și la
Cahul, la baștina lui Osadcenco, iar mai în susul țării fost-au

14
furtuni năprasnice și „ploi grele și povoaie de-ape, și multă
înecare de apă s-au făcut”.
Oare să fi fost calamitățile naturale din vara aceea un
semn al acestei pierderi ce urma s-o suferim?

„Moldova literară” (în „Moldova Suverană”)

31 ianuarie 1998

15
 Vladimir Zagaevschi

Profesor și om de știință

Vladimir Zagaevschi s-a născut la 3 iunie 1933 în satul

Palanca, comuna Cotova, județul Soroca. A trecut prin
vremuri protivnice: schimbări de regimuri, război, epidemie,
foamete, armata sovietică. În 1957 a absolvit școala medie
Chetrosu, fiind primul în această școală, distins cu medalie
pentru succese excelente la învățătură.
Medalia de argint a însemnat pentru el nu doar un merit,
ci şi un privilegiu la admiterea la instituţiile superioare de
învăţământ. Susţinând excelent doar un singur examen, el a
fost admis la Facultatea de Medicină Generală a Institutului de
Stat de Medicină din Chişinău (astăzi Universitatea de
Medicină şi Farmaceutică "Nicolae Testemiţanu").
El era asiduu, muncea mult, interesându-se, in egală
măsură, de toate ştiinţele predate şi le însuşea excelent. Era
pasionat de literatură. Scria şi publica versuri. Fiind încă elev,
el a publicat poezii în ziarele locale şi republicane. Alegerea
medicinii a fost un compromis. Deşi argumentele părinţilor,
ale altor povăţuitori au fost concludente: fire calmă,
răbdătoare, îngăduitoare, grijulie, autoritară, predispusă la
înţelegere şi compasiune, la angajare totală, la sacrificiu în
numele binelui, atingerii unui scop, unui ideal - calităţi, ce
trebuie neapărat să le aibă un medic. El, într-adevăr, ar fi fost
un medic foarte bun. Se şi pregătea pentru aceasta. Cele două
sesiuni - de la anul I şi prima sesiune, de iarnă, de la anul II -
le-a susţinut excelent. Dar gândul că ar putea deveni şi un
profesor de limba şi literatura română, că s-ar ocupa de
literatură, ar scrie versuri nu l-a părăsit. După un an şi
jumătate de studii la medicină, după explicaţiile şi scuzele de
rigoare, obţine cu mare greu accepţia rectorului institutului,
N.Testemiţanu, de a se transfera la Facultatea de Litere a
Universităţii de Stat din Moldova, unde avea înţelegerea şi

16
susţinerea prorectorului Ion Racul. Universitatea era pe atunci
unica şi cea mai prestigioasă instituţie de învăţământ superior
din Moldova. Ea pregătea, în egală măsură, cadre didactice şi
ştiinţifice.
Vladimir a fost înscris la anul I, urmând să lichideze
diferenţele. Ceea ce a şi reuşit să facă.
În 1963, în faţa Comisiei de Examinare de Stat, Vladimir
Zagaevschi susţine magna cum laude teza de licenţă. În
acelaşi an, la absolvirea universităţii, a avut mai multe oferte,
dar a ales activitatea ştiinţifică la Institutul de Limbă şi
Literatură al Academiei de Ştiinţe a RSSM, Sectorul de
Dialectologie şi Fonetică Experimentală.
Peste un an, în 1964, acceptă invitaţia de a reveni la Alma
Mater, la Catedra de Limba Română, unde lucrează până în
prezent. La aceeaşi catedră a Universităţii de Stat din Moldova
urmează aspirantura (doctorantura) şi în 1971 susţine public
teza de doctorat, obţinând titlul ştiinţific de doctor în filologie,
în 1979 i se conferă titlul didactic de conferenţiar universitar
(docent). Este specialist în domeniul foneticii, dialectologiei şi
al istoriei limbii. În aprilie 1993 urmează o reciclare la
Universitatea "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca (România).
Este membru al Consiliului Coordonator al Societăţii
Române de Dialectologie, membru al Consiliului Ştiinţific al
Facultăţii de Litere a USM.
În activitatea sa a urmat treptele ştiinţifice şi ştiinţifico-
didactice: Institutul de Limbă şi Literatură al Academiei de
Ştiinţe a RSSM, Sectorul de Dialectologie şi Fonetica
Experimentală (1963-1964), Institutul de Lingvistică al
Academiei de Ştiinţe a RM (1993), Catedra de Limbă Română
(1964-1993), Catedra de Lingvistică Română, Generală şi
Romanică (1993-2000), Catedra de Limbă Română,
Lingvistică Generală şi Romanică (2000-2001) ale
Universităţii de Stat din Moldova. A ţinut concomitent, prin
cumul, prelegeri de fonetică şi introducere în lingvistică şi la
Institutul Pedagogic de Stat "Ion Creangă" din Chişinău
(1967), de fonetică şi de gramatică istorică la Universitatea de
Stat din Tiraspol (cu sediul la Chişinău) şi la Universitatea
Real-umanistică din Cahul (1998-2001). A fost preşedinte al
17
Comisiei de Stat la examenele de licenţă la Universitatea
Pedagogică de Stat "Ion Creangă" (1998,1999,2001).
La Universitatea de Stat din Moldova a predat cursuri
normative: introducere în lingvistică; fonetica limbii române;
dialectologia; gramatica istorică a limbii române; gramatica
normativă a limbii române; limba română în grupele de
alolingvi; şi cursuri speciale: probleme de fonologie; bazele
teoretice ale ortografiei limbii române; probleme de ortografie
ale limbii române; începuturile și etapele stabilirii normelor
ortografice ale limbii române.
A publicat programe analitice la cursurile normative şi
speciale referitoare la domeniile ce-l preocupă. Şi în plan
ştiinţific îşi canalizează eforturile în cercetarea problemelor ce
ţin de fonetica generală şi românească, dialectologia limbii
române, gramatica istorică a limbii române, istoria scrisului
românesc pe bază de grafie latină, ortografia limbii române,
cultivarea limbii.
A publicat circa 150 de lucrări ştiinţifice şi ştiinţifico-
didactice (inclusiv în România, Ucraina), printre care 6 cărţi şi
2 broşuri. Mai fundamentale şi valoroase sunt monografiile
"Culorile accentului", "Studii de gramatica dialectală
comparată", manualele: "Fonetica" (în colaborare cu Nicolae
Corlăteanu), "Curs de dialectologie română" (în colaborare),
"Curs de gramatică istorică a limbii romane" (în colaborare),
"Limba moldovenească pentru secţiile pregătitoare ale
instituţiilor de învăţământ superior" (în colaborare), "Lucrări
de control la fonetică. Pentru studenţii de la secţia fără
frecvenţă ", "Teste la limba şi literatura română" (în
colaborare), precum şi broşuri, articole în anale ştiinţifice şi
reviste de specialitate din Republica Moldova, din România.
A susţinut cicluri de emisiuni de cultivare a limbii la radio şi
Televiziunea Naţională.
Lucrările au fost apreciate de savanţi în numeroase
recenzii şi referinţe, publicate la Bucureşti, Cluj-Napoca,
Cernăuţi, Chişinău, Palermo (Italia).
A fost redactor ştiinţific al mai multor cărţi de lingvistică,
în special de fonetică şi geografie lingvistică. A recenzat o
seamă de lucrări ştiinţifice ale savanţilor de la Academia de
18
Ştiinţe şi de la Universitatea de Stat din Moldova. A evoluat în
calitate de recenzent oficial la susţinerea a mai multor teze de
doctorat.
Fiind un savant notoriu, a participat la manifestări
ştiinţifice de anvergură: Conferinţa Ştiinţifică Interuniversitară
în Problemele Limbii, Literaturii şi Folclorului (Cernăuţi,
1966); Consfătuirea Unională în Problemele Generale de
Dialectologie şi Istorie a Limbii (Chişinău, 1971);
Simpozionul Unional "Lecturi Fonetice" (Moscova, 1986-
1990, 5 ediţii); Conferinţa Naţională de Filologie "Limba
Română azi" (Iaşi-Chişinău, 1991-2000, 8 ediţii);
Simpozionul Naţional de Dialectologie (Bucureşti, 1992;
Belinţ, jud. Timiş, 1994; Baia Mare, 1996); Congresul al V-
lea al Filologilor Români (laşi-Chişinău, 1994); Simpozionul
Jubiliar "Muzeul Limbii Române - 75 de ani de la înfiinţare"
(Cluj-Napoca, 1994); Colocviul Internaţional "Limba Română
- Comunicare şi Cultură" (Cluj-Napoca, 1997); Colocviul
Internaţional "Sextil Puşcariu" (Cluj-Napoca, 1998);
Simpozionul al III-lea Internaţional în Problemele
Hungorologiei (Ujgorod, 1995); Colocviul Internaţional de
Ştiinţe ale Limbajului (Suceava, 1995, 1999); Colocviul al
XXI-lea Internaţional de Lingvistică Funcţională (Iaşi, 1996);
alte numeroase conferinţe şi simpozioane republicane,
interuniversitare, universitare, la care a prezentat referate şi
comunicări la temă.
Reputatul savant în domeniul lingvistic şi cadrul didactic
Vladimir Zagaevschi este în permanenţă capturat de o
mulţime de noi proiecte ce-şi aşteaptă realizarea.

”Palanca. Omul sfințește locul”

Chișinău, 2002

19
Amintiri pe canavaua anilor

Orice zi marcantă, orice popas din viața noastră ne dă

prilej de amintiri. Cu trecerea vârstei, și amintirile amare ne
înduioșează. Acum gândurile mele se îndreaptă spre casa
părintească de la Palanca. Ele se țes pe canavaua anilor cu fire
de tort, de lână, de bumbac, pe ici-colo, aproape invizibil, câte
unul de mătase.
Copilăria noastră își extindea an de an spațiul de la cuptor
la ogradă și grădină, și la Moșia Noastră. Părinții noștri ne-au
fost primii învățători. Ei, cu grijă și răbdare, cu căldură și
dragoste nedeclarată, ne-au învățat cele mai vechi, cele mai
utile și mai de primă necesitate științe: știința omeniei și
știința de a munci. Munca, începând cu cele mai ușoare,
simple și neînsemnate ocupații. Sfera obligațiunilor noastre se
extindea, se complica pe măsura capacităților și puterii noastre
fizice. De la supravegherea cloștilor cu pui, a purceilor și
mieilor priponiți lângă poartă, pe troscot, la grija vitelor,
avansând la mini-sape, secere, ajungând să stăpânim coasa și
plugul. N-am fost răsfățați, dar eram fericiți, poate chiar prin
faptul că eram pe măsură să ajutăm părinții.
Jocurile noastre erau sporadice. Cel mai memorabil joc o
fost de-a școala. Școala de pe horn, unde tu, Vladimir, erai
director și învățător, iar eu îți eram elev. Aici a încolțit
dragostea noastră de carte, de învățătură. De aici a pornit
neconștientizat de noi, drumul spre școli, spre viitoarea
noastră profesie.
Copii ai anilor ‟40, noi am cunoscut ceea ce nu dorim să
cunoască copii și nepoții noștri: muncile grele și istovitoare,
războiul, boli epidemice, foametea, schimbări de regimuri,
sărăcie, ignoranță și incertitudine. Apoi a venit colhozul care
ne-a găsit buni de muncă.
Dar ne-am desprins de el ca printr-o minune. Ambii ne-
am reluat studiile la 16 ani trecuți. Destinul a vrut să șteargă
diferența de vârstă ce exista între noi, pentru că ambii am
absolvit și școala, și facultatea în aceiași ani. Chemat sub
arme, tu ai făcut trei ani de armată sub Mareșalul Jucov. Dar,
grație înțelepciunii și bunăvoinței inimosului și distinsului
20
director de școală, Victor Granevschi, ai făcut într-un an
clasele a IX-a și a X-a, fiind la absolvirea școlii primul
medaliat al școlii din Chetrosu și primul trecut în Cartea de
Onoare a acestei școli .
Cum ai intrat la medicină, ai fi devenit un medic bun, dar
pasiunea pentru poezie, pentru literatură, pentru Limba noastră
cea Română, te-au adus, în mai puțin de doi ani, în aulele
Universității de Stat din Moldova, la Litere.
De la absolvirea Universității au trecut 40 de ani. Tot de
atâția ani trudești în domeniul științei lingvistice, în domeniul
didactic. Zeci și zeci de lucrări științifice, printre care
valoroase monografii, manuale. Dar, mai cu seamă, sute și
sute de studenți cu cunoștințe vaste și profunde, cu dragoste
de limba română.
Nu ți-ai zidit o casă – unul din semnele existenței demne
a omului sub soare. Dar ai edificat în toate școlile castele de
cristal, în care se păstrează ca într-o trezorerie tezaurul limbii
noastre române.
N-ai săpat o fântână. Dar ai învățat atâția tineri să sape ei
în inimile copiilor izvoare, din care să susure zglobiu și sonor
apa cristalină, dătătoare de viață, a dulcii și frumoasei noastre
limbi române.
La absolvirea școlii, ai luat Medalia de argint. Acum o
altă medalie, de aur, ai putea s-o aduni, fir cu fir, de prin
școlile Moldovei, unde îți rostesc cuvântul învățăceii.
Mulțumire sufletească îți produce prețuirea ce ți-o arată
colegii, oamenii, alături de care ai trudit. La această prețuire se
mai adaugă și recunoștința foștilor studenți, căror le-ai dăruit
cunoștințele.
Prin Drochia, Soroca, Râșcani, Glodeni mulți au fost să
mă întrebe:
Domnul Zagaievschi de la Universitate e fratele
dumneavoastră?
Da, – le răspundeam. Ei se luminau la față: e profesorul
meu. Și ceea ce-mi spun ei îmi umple inima de bucurie și
mândrie.
Dragă și scump frate Vladimir!

21
 Ajuns la vârsta septuagenară, ești plin de vervă, de
inspirație, ai proiecte și speranțe în noi realizări. Cu ocazia
jubileului, te felicit frățește și-ți doresc sănătate întru mulți
ani, bucurii și noroc. Urări de bine m-au rugat să-ți transmit
sora Eugenia, de asemenea Nicolae Bodiu, Gheorghe Podan,
toți din Palanca, Aurel cu ai lui din străinătate, colegi de ai
mei care te cunosc și te respectă.
La mulți ani!

”Omagiu profesorului și omului de știință Vladimir

Zagaevschi”. Chișinău, 2003

22
 Mihai Purice

Cumpătat la vorbe și la fapte

Cinstind vârsta venerabilă, septuagenară, a profesorului

universitar doctor Mihail Purice, decan al Facultății de Litere,
aș dori să reînvii în memorie anii de studenție, când am fost
alături.
În anul 1958, la examenele de admitere, printre noianul
de concurenți, majoritatea absolută tineri-tinerei, erau patru
băieți îmbrăcați în uniforme moscălești: Timotei Melnic de la
Flota militară – maritimă, Leonid Bâcu și Anatol Codru din
trupele terestre, iar Mihail Purice – de la Flota aeriană.
Mihail Purice era cel mai înalt dintre toți, avea părul
negru ca pana corbului, ochii blânzi sau poate obosiți, sau
poate retrași și molcomiți în orbite de modestia unui om care
în trei ani de străinătate n-a vorbit dulcea limbă de acasă și
acum se încumeta să concureze, tocmai la Facultatea de
Litere, cu acești tineri veniți chiar de pe băncile școlii. Avea o
ținută sobră. Stătea între noi în poziție de drepți, de parcă
făcea de planton. Vorbea puțin și doar zâmbea, ascultându-i pe
alții. Era încă dominat de ideea serviciului militar rigid, de
viața de cazarmă. Este puțin probabil că își făcea griji prea
mari pentru rezultatele examenelor. Le-a trecut foarte bine,
fiind înscris printre cei 25 de studenți la secția limba și
literatura română (“moldovenească”) a Facultății de Istorie și
Filologie. Anterior, Mihail Purice învățase la Colegiul de
Cultură din Soroca. Până la armată lucrase la țară, în domeniul
culturii.
Retras din fire, străin de alte pasiuni, asiduu, în timpul
liber de obligațiunile de serviciu el își găsea în cărți zăbavă,
dar și surse de cunoaștere și de înțelepciune, pe care a mizat și
care i-au fost de folos mai departe în viață.
Pasiunea pentru lectură, îndemnul permanent de a munci,
de a cerceta și a cunoaște l-au plasat și l-au menținut printre

23
cei mai laborioși, cei mai buni studenți de la facultate. Parcă-l
văd aievea în sălile de lectură ale Universității sau ale
bibliotecilor orășenești Alecu Russo sau B.P.Hasdeu cu multe
cărți în față. Sau venind la cămin cu cărți rare de la Fondul de
Aur al bibliotecii universitare. Sau cu o plasă plină de cărți,
procurate la librăria Drujba de pe strada Pușkin, cărți editate
în România, care erau de mare trebuință.
Am locuit în aceeași odaie de cămin cu Vladimir
Zagaevschi, fratele meu, cu Timotei Melnic, cu Mihail Dolgan
și cu Mihail Purice. Ne mergea vestea de studenți ordonați,
liniștiți, muncitori, cu conspectele și examenele în regulă.
După plecarea mea la țară, la lucru în școală, colegii mei de
odaie l-au cooptat pe regretatul Ion Dumeniuk. S-au arătat a fi
toți dintr-o bucată, cum se spune, și “tuscinci” au rămas să
slujească Alma mater.
La activitățile studențești, Mihail Purice ne surprindea
plăcut și ne încânta prin arta de declamator. A mers cu noi, cu
mine și cu Mihail Dolgan, la corul universității, condus de
Iacob Duda și acompaniat de orchestra Filarmonicii, recitând
balada “Miorița”. Publicul era fascinat de talentul lui, de
vocea lui tremurătoare de bariton.
După anul doi Mihail Purice, alături de alți colegi, își
lărgește aria de interese și preocupări în afara bibliotecilor și a
orelor de curs. El merge în expediții dialectologice.
Materialele culese au stat la baza lucrării de licență, a tezei de
doctor, încoronând truda cu manualul Curs de dialectologie
română (în colaborare cu Vl.Zagaevschi și I.Ciornâi), cu
monografia Lexicul cromatic în graiurile moldovenești, cu
broșura Frazeologia dialectală, precum și alte publicații
(studii, articole, suporturi didactice ș.a.).
Când profesorul nostru Anatol Ciobanu a inaugurat un
cerc lingvistic, viitorul savant Mihail Purice era prezent la
ședințele lui cu comunicări originale, cu opinii prețioase în
domeniul cercetărilor științifice. El contribuia la editarea
Buletinului Lingvistic, punându-și în valoare aptitudinile.
Spațiul limitat mă obligă să omit unele întâmplări, cum ar
fi pelerinajele prin satele colegilor, istoria hazlie cu lemnul
pentru casă, adus din Zapad, povestită cu un fin simț al
24
umorului de către colegul nostru Mihail Purice, examenul la
literatura universală și altele care ne-au lăsat amintiri plăcute
sau … amare. Sunt momente în care am simțit viu sentimentul
camaraderesc și de care îmi amintesc peste ani cu plăcere.
Inteligent, delicat, calm, cumpătat la vorbă și la fapte, de
parcă ar merge pe frânghie, neatins de egoism și orgoliu, la
care se adaugă ca ingredient un fin simț al umorului, Mihail
Purice se face ascultat, înțeles și plăcut în orice anturaj.
La ceas aniversar îi urez viață îndelungată, pentru a-și
pune în valoare harul și vastele cunoștințe, acumulate timp de
43 de ani în domeniul didactic și științific .
La mulți ani, domnule profesor! La mulți ani, stimate
coleg și prieten!

”Limba română”, nr. 11-12, 2006

25
 Ion Buga
Un manual de istorie a Basarabiei române
Ajuns, din mila Domnului, la o vârstă venerabilă,
distinsul savant istoric și om politic Ion Buga, doctor habilitat,
profesor universitar, a adunat circa 200 de lucrări, scrise și
proclamate în anii post-gorbacioviști, când și pământul nostru
Basarabean, doar cu apă dulce și cristalină în subteran, a erupt
vulcanic într-o mișcare ferventă întru apărarea drepturilor și
libertăților naționale, a istoriei, limbii, culturii și tradițiilor
strămoșești, le-a adunat și le-a integrat într-o monumentală
carte cu titlul sugestiv: “Basarabia română la cumpănă de
milenii”.
Cum autorul este nu numai un distins savant istoric, un
cadru didactic notoriu, ci și un politician remarcabil, un
cetățean militant, un om de o aleasă cultură și un suflet
sensibil, el a inclus în carte scrieri diferite ca idee,
semnificație sau intenție: studii, eseuri, discursuri, proiecte de
legi, declarații, demersuri, memorii, interviuri, articole,
recenzii, prefețe, apeluri, comunicări științifice, unele dintre
ele (declarații, apeluri, memorii) fiind scrise în colaborare,
altele elaborate și semnate din convingere și simț solidar.
Subtitlul Antologie vrea să însemne că volumul cuprinde
cele mai importante lucrări, care au dominat conștiința și
inimile românilor basarabeni în ora deșteptării și în anii de
referire (1988-2010). Majoritatea dintre ele relevă lupta celor
mai vrednice și influente personalități, susținute de popor,
pentru drepturile universale: suveranitate, independența și
sfintele valori naționale: istorie, limbă, alfabet, tricolor, imn,
etc. dar și prețul unui mare sacrificiu, cu care au fost obținute.
Amploarea acestei lupte, exprimate prin manifestări de
masă, la care au participat sute de mii de oameni, veniți din
mai toate localitățile Basarabiei. Conduși de elanul sfintei
libertăți, se vede în inspiratul colaj de imagini vii, conceput de
însuși autorul Ion Buga: imensitate de demonstranți, tricolor și
Ștefan cel Mare și Sfânt în față.
26
 După cuvântul către cititori al autorului și prefața
semnată de Ioan Scurtu, antologia “Basarabia română la
cumpănă de milenii” se deschide cu studiul “O limbă maternă
– un alfabet”, publicat la 19 octombrie 1988 în săptămânalul
“Învățământul public” (Azi “Făclia”) și era adresat Comisiei
interdepartamentale pentru studierea istoriei și problemelor
dezvoltării limbii moldovenești. Autorul abordează mai multe
probleme ale populației din Basarabia, în mai toate domeniile
vieții sub regimurile antinaționale rusesc și sovietic. Dar
dintre toate problemele s-a reliefat cea a identității
etnolingvistice românești a moldovenilor, a limbii de stat și a
alfabetului latin.
Când conducerea sovietică susținea morțiș și cu
strășnicie, că în RSSM locuiesc moldoveni și că ei vorbesc
limba moldovenească, Ion Buga are curajul și argumente
incontestabile să afirme că “moldovenii din URSS și românii
din RS România sunt părți componente ale unei singure
națiuni, care locuiește pe teritoriul a două state suverane
vecine. Această populație are aceeași limbă maternă, aceeași
cultură națională, aceeași origine și apartenență etnică
istoricește constituită în același spațiu de timp și areal de
trai…” și aduce un exemplu ce stă la suprafață: “Clasicii
noștri comuni, recunoscuți de știința universală, și-au scris
operele într-o singură limbă maternă pe care ei o numeau
limba română folosind alfabetul latin”.
Autorul cere Comisiei “…să ia măsuri urgente și
energice... pentru a știrbi cât mai operativ concepția mancurtă
două națiuni – două limbi materne – două alfabete și a
recunoaște realitatea obiectivă de azi: o națiune – o limbă
maternă – un alfabet”.
Ion Buga este un militant format încă în anii tinereții și
este consecvent în promovarea valorilor naționale. Ideea
scrierii acestui studiu nu este una instantanee. Dacă privim
retrospectiv, problema limbii române și al alfabetului latin îl
preocupau încă la 15 octombrie 1965, când în sala
Congresului Scriitorilor a scris și a expediat în prezidium o
adresare, în care solicita răspuns la două întrebări referitoare
la limbă și alfabet. Întrebările erau îndrăznețe, având un suport
27
științific argumentat, iar autorul risca să fie îmbrâncit în tabăra
naționaliștilor cu toate consecințele. Nu știm dacă Andrei
Lupan, care prezida Congresul și-a trecut ochii peste adresare,
a neglijat-o sau a găsit de cuviință să-l îngrădească pe tânărul
autor de urmări nefaste.
Studiul “O limbă maternă – un alfabet” este lumina ce a
ajuns peste decenii de la steaua, care a răsărit încă în 1965 –
este Steaua Adevărului.
Acum studiul “O limbă maternă – un alfabet” a bulversat
lumea. S-au alertat adepții moldovenismului și ai
chirilismului: conducerea de vârf și renegații de la catedra de
istorie a PCUS de la universitate, unde savantul Buga își
câștiga mălaiul. La ședința catedrei, apoi și la Biroul CC al
PCM l-au ascultat, l-au discutat într-un mod dezonorant,
amenințător și umilitor, au vrut să-l frângă. Dar, după cum
scria mai târziu Nicolae Mătcaș, doctor habilitat în filologie,
profesor universitar “Profesorul Buga și-a arătat ca Socrate
propriile idei și convingeri nu numai că nu a renunțat la ele,
dar prin discuția publică și prin imbatabilele argumente
invocate a reușit să-i convingă și pe cei care mai ezitau, ba și
pe cei străini de istoria noastră, de justețea adevărurilor pe
care le apără . Profesorul Buga nu se apăra pe sine, profesorul
apăra niște dreptăți istorice și legitime ale românilor
moldoveni”.
Pe de altă parte, mișcarea de eliberare națională ia
amploare, luând studiul drept program de acțiune, drept
“manifest al demnității naționale ” (Anton Grăjdieru, redactor
șef al ziarului “Învățământul public”, care și-a asumat riscul
de a-l publica).
Un val de ecouri întru susținerea ideilor lui Buga vin din
toate colțurile Moldovei: scrisori particulare, articole, adresări
colective publicate în presă vin să dea apreciere autorului și
Studiului său.
Victor Granevschi (istoric, Drochia): “Până în prezent un
articol mai argumentat din punct de vedere istoric n-a fost
publicat”. Ion Ursu (matematician, Ochiul Alb, Drochia):
“Am citit fără răsuflare. “O limbă maternă – un alfabet”. Nu
știu cum să vă mulțumesc. Eu mă socot înviat din morți”,
28
“…susținem fără rezervă cererea de a se acorda limbii
moldovenești statutul de limbă de stat și de a-i restitui acestei
descendente romane haina ei adevărată – alfabetul latin” (35
de semnături). “O limbă maternă – un alfabet” este numit
articol culminant (Ion Stici), articol bombă, de mare rezonanță
(Anatol Ciobanu), articol istoric, stă alături de cutremurătorul
eseu, pe aceeași temă, semnat de Valentin Mîndîcanu ” (Gr.
Vieru), “Ceea ce nu făcuse filologul Valentin Mîndîcanu prin
incendiarul său eseu “Veșmântul ființei noastre” a realizat
istoricul Ion Buga prin înflăcărata sa pledoarie în apărarea
adevărului “O limbă maternal – un alfabet” …Buga este
primul istoric basarabean din perioada postbelică, care nu s-a
temut să proclame adevărul, …dându-se o lecție de bărbăție.”
(Nicolae Mătcaș)
Studiul lui Ion Buga a stat ulterior la baza elaborării
legislației lingvistice .
Componentele cărții “Basarabia română la cumpănă de
milenii” sunt rânduite în ordine cronologică. Astfel, articolul
urmărește zvâcnetul ritmic al inimii lui Ion Buga la
evenimentele primordiale ale timpului (istoriei) în desfășurare.
Dacă volumul ar fi fost structurat tematic, s-ar fi conturat
mulțimea de probleme, de subiecte, de activități care îl
preocupau pe inimosul savant și om politic, cerându-i
angajarea totală și necondiționată.
O problemă – acută și dureroasă – este dezmembrarea
Moldovei medievale strămoșești ca urmare a anexării
frauduloase a Bucovinei de către Austria în 1775 și a
Basarabiei de către Rusia în 1812 și ocupării acestora în 1940
și 1944 de către Uniunea Sovietică în temeiul protocolului
adițional secret al pactului Molotov-Ribbentrop din 23 august
1939. Au urmat apoi trunchierea stalinistă-hrușciovistă de la
Carpați și Marea Neagră, și acum sub ochii noștri acțiunile
subversive centrifuge ale separatiștilor de la Comrat și
Tiraspol cu grave consecințe . Iată din acest cuprins: “Pământ
strămoșesc”; “Aventură politică”; “Teritorii naționale”; “Jos
intervenția militară!”; “Adevărul despre războiul din
Transnistria” etc. De aici și o serie de publicații, discursuri,
comunicări, despre subiectul cărora vorbesc titlurile:
29
“Reunirea cu Țara este inevitabilă”, “Vrere legitimă”, “Unirea
Basarabiei cu România în 1918” ș.a..
Tot din durere de neam, Ion Buga, deputat în primul
parlament și vicepreședinte de comisie, a elaborat Legea cu
privire la reabilitarea și egalarea în drepturi a cetățenilor
Republicii Moldova, care au participat la cel de-al Doilea
Război Mondial. Alte materiale ne vorbesc despre contribuția
lui Ion Buga la reactivarea mitropoliei Basarabiei, la reforma
agrară, la pledoaria pentru predarea Istoriei Românilor în
școală, la repudierea tentativei de a lichida Catedra de Istorie a
Românilor.
O serie de materiale se referă la activitatea și speranțele
PNR, al cărei președinte a fost.
Un subiect scrupulos cercetat este cel al foametei
organizate din anii 1946-1947. Mai cu seamă exhaustiv, ca o
datorie față de baștină, a elucidat acest adevăr în studiul
monografic despre satul Hăsnășenii Mari.
Fiind și coautorul cărții Petreni, el a înțeles să prefațeze și
să recenzeze cărți de-ale colegilor săi. În spirit camaraderesc,
Ion Buga a scris mesaje de recunoștință profesorilor Cleopatra
Vnorovschi și Vladimir Potlog, schițe, portrete despre
prietenii de suflet și de ideal: Gheorghe Ghimpu, Grigore
Vieru, Ion Stici, Nicolae Mătcaș, Ion Ciocanu, Grigore
Cincilei, Anton Grăjdieru ș.a., despre personalități marcante:
academicianul Gheorghe Ghidirim, preot Ion Ciuntu, Victor
Teleucă, Ion Ungureanu, Adrian Păunescu, Ioan Scutaru,
Nicolae Costin, Nicolae Sulac și, desigur, despre marele poet
Mihai Eminescu și opera sa nemuritoare.
E peste putință de a călăuzi cititorul prin acest colos de
carte, al cărui cuprins doar se înșiră pe șase pagini.
Volumul se încheie cu dedicații ale treizeci de autori de
cărți de la noi și alte câteva țări și cu zeci de omagii, referințe
și mesaje, adresate lui Ion Buga, în semn de înaltă
recunoștință și prețuire pentru activitatea prodigioasă
științifică și politică în numele neamului.
Prin multitudinea subiectelor abordate prin vastitatea
perioadei istorice la care se referă autorul pentru a-și
argumenta un raționament, o poziție sau concluzie, prin
30
profunzimea gândirii și limpezimea expresiei, prin adevărul
incontestabil pronunțat în peste 600 pagini. Cartea “Basarabia
română la cumpănă de milenii” poate servi drept manual
pentru oricine ar dori să cunoască “istoria veridică a
Basarabiei contemporane”.

“Literatura și arta”, 28 decembrie 2011

“Glia Drochiană”, 23 decembrie 2011

31
 Nicolae Leahu
Un om al cuvântului
scris şl rostit
Nicolae Leahu vine din Bădicul Moldovenesc, judeţul
Cahul, din acest ungher sud-vestic al Basarabiei, unde, în
pofida frecventelor „retrocedări şi reanexări" teritoriale, s-a
păstrat temeinic spiritul românesc al neamului nostru. Aici, în
binecuvântata apropiere a fraţilor de peste Prut, autenticitatea
portului şi a datinilor, rostirea românească au fost mai puţin
afectate de influenţa străinilor. După cum scria şi Grigore
Vieru, aici „şi verbul e mai blând şi mai duios".
Nicolae Leahu şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa
asupra cărţilor. A citit absolut tot ce a găsit din literatura
română şi universală din toate epocile. Visa să devină profesor
şcolar. Absolvind şcoala medie, a şi dat la Facultatea de
Filologie, specialitatea Limba şi literatura română, a „celui
mai pedagogic institut", Universitatea Pedagogică de Stat
”Alecu Russo” din Bălţi. Aici cunoştinţele lui s-au completat,
s-au aprofundat, s-au sistematizat, visul lui s-a materializat.
Luându-şi, în 1985, licenţa în română, este invitat în calitate
de asistent la catedră. Dar cum la Bălţi nu avea locuinţă şi ar fi
fost nevoit să facă zilnic naveta de la Drochia, unde putea să
stea în casa părinţilor soţiei sale, acceptă o sarcină redusă la
catedră şi primeşte oferta de a lucra în calitate de redactor-şef
adjunct la ziarul raional „Glia Drochiană", unde a şi activat
până în 1993.
Proaspăt absolvent al Facultăţii de Litere, citit până peste
usnă, cunoscător subtil al literaturii române şi universale, al
filozofiei, Nicolae Leahu dă o nouă respiraţie, ozonată,
activităţii de creaţie a colectivului din care făcea parte. În
funcţia sa de redactor al textelor româneşti (în mare parte
traduse pe atunci din limba rusă), de stilizator, cum se spune
în redacţie, el depune eforturi, perseverenţă şi ridică ştacheta
modului de exprimare, a corectitudinii scrisului nostru. Iar
când a sunat ceasul deşteptării noastre naţionale, când
32
dezideratul repunerii limbii române în drepturile ei fireşti,
legitime a dominat inimile şi cugetul tuturor oamenilor de
bună-credinţă, de la scriitori, savanţi lingvişti până la simpli
truditori ai pământului, deziderat conştientizat drept prim
factor, primă condiţie în procesul de făurire a suveranităţii şi
independenţei statului, Nicolae Leahu îşi extinde aria de
supraveghere a destinului dulcelui nostru grai.
În discuţiile ce s-au declanşat atunci în întreaga societate,
el, împreună cu redactorul-şef Mihai Vârţanu, sparge cu
vehemenţă ambiguitatea opiniilor referitoare la identitatea
limbilor română şi "moldovenească", optează în luările de
cuvânt pe viu şi în presă pentru învestirea limbii noastre cu
statut de limbă oficială şi revenirea ei la grafia latină. Şi prin
el, redacţia, ziarul devin un centru al spiritului naţional, o
redută în lupta ce se dădea pentru limbă şi alfabet, cooptând
adepţi conştienţi şi fermi ai dorinţei sacre din rândul
intelectualităţii. El descoperă în profesorul de limba şi
literatura română Mircea Ciobanu un potenţial publicist şi
eseist, exploatându-l apoi în lucrarea de schimbare a
denumirilor de străzi în oraşul Drochia, prin publicarea în ziar
a unui şir de materiale documentate şi convingătoare,
explicându-se dreptul la neuitare al unor personalităţi
marcante din istoria şi cultura noastră naţională.
Alături de M.Vârţanu şi de alte nume, el contribuie la
cultivarea limbii române, inaugurând rubrica „Dulcele grai",
la care publică materiale de culturalizare şi de polemică.
Nicolae Leahu abordează şi teme politice, exprimându-şi
clar şi univoc punctul de vedere, în materiale de publicistică şi
în pamflete, asupra încercării febrile a retrograzilor, prin
referendumul din 1991, de regenerare a U.R.S.S., asupra
amestecului impertinent şi ostil al Kremlinului în treburile
interne ale Republicii Moldova independente; asupra
uneltirilor separatiştilor transnistreni şi găgăuzi, asupra altor
probleme ce se dezbăteau în public şi în presă.
În alte materiale el dezvăluia şi promova valorile
spirituale şi culturale ale neamului nostru. Memorabile sunt,
prin oportunitatea lor, prin factura politică, literară şi civică,
eseul despre scriitorul Ion Druţă, candidat la alegerile de
33
deputaţi ai poporului; scrierile de o ţinută spirituală şi
intelectuală elevată, publicate cu ocazia vizitelor la Drochia
ale distinsei doamne a cântecului popular românesc Irina
Loghin şi ilustrului actor Mihai Volontir.
Lui Nicolae Leahu îi aparţine iniţiativa inaugurării în
paginile ziarului a rubricii „Întoarcerea lui Orfeu", la care a
trudit, publicând o suita de eseuri despre consacraţii scriitori
români Lucian Blaga, George Bacovia, Ştefan Octavian Iosif,
George Coşbuc şi alţii.
O altă rubrică îngrijită de el, „La beciul nou", avea
menirea nu doar de a ne delecta, ci şi de a ne familiariza cu
operele satirice, umoristice ale lui Ion Luca Caragiale, Anton
Bacalbaşa ş.a.
Lucrând din 1991, prin cumul; şi la Liceul Teoretic
„B.P.Hasdeu", unde preda literatura română, Nicolae Leahu
organiza periodic publicarea paginii, mai bine zis, a ziarului în
ziar „Lyceum", scris din al său îndemn şi sub a sa oblăduire de
către liceeni. Tot la liceu descoperea talente firave de poeţi şi
le publica încercările mai sclipitoare, cu discernământ, cu
maximă exigenţă, în paginile ziarului.
În clipele de răgaz, după ce prezenta materialele
redactate, se retrăgea la altă masă, în faţa unei maşini de scris,
şi medita asupra propriilor poeme, unele dintre care îi
semnalaseră numele încă în 1990, în culegerea colectivă
„Printre sute de catarge".
În 1993, Nicolae Leahu se retrage din redacţie,
stabilindu-se, în calitate de titular al cursurilor de Istorie a
literaturii române contemporane şi de Istorie a literaturii
universale a sec. XX, la Universitatea “Alecu Russo” din
Bălţi, dar nu înainte de a ne lăsa, surprinzător, autografe pe
primul său volum de poezie ”Mişcarea browniană”, distins cu
premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Moldova.
De acum încolo, interesele, preocupările, aspiraţiile sale
vor gravita simultan şi în egală măsură în jurul a patru
domenii de activitate în care excelează: didactic, ştiinţific,
ziaristic şi de creaţie.
În 1995, fondează la Bălţi revista literară „Semn",
luându-şi în sprijinul său oameni de litere, cum ar fi Măria
34
Şleahtiţchi, Mircea V. Ciobanu, Gheorghe Popa, Eugen
Lungu, Grigore Chiper şi alţii.
În 2000 îşi ia diploma de doctor în filologie la
Universitatea „Alexandru I. Cuza" din Iaşi, cu teza „Poezia
generaţiei '80". Din acelaşi an deţine funcţia de şef al Catedrei
de literatură română şi universală. În 2003 i se acordă gradul
didactic de conferenţiar universitar.
Între timp, este prezent în mai multe antologii: „Portret
de grup. O altă imagine a poeziei basarabene" (1995), „Une
anthologie de la poesie moldave" (ediţie franceză-engleză,
Paris, Ed. L'esprit des peninsules, 1996), „Metafore
basarabene" (1999). În 1996, scoate a doua carte, „Personajul
din poezie", iar în 1999, în colaborare cu Măria Şleahtiţchi,
eseul dramatic „Cvartetul pentru o voce şi toate cuvintele"
(Premiul III la Concursul de Dramaturgie al Ministerului
Culturii al Republicii Moldova).
Nicolae Leahu este un om de o uluitoare simplitate şi
modestie, de o cultură aleasă, un profesor elegant şi erudit, un
cercetător laborios şi promiţător, un scriitor inspirat şi fecund,
un ziarist desăvârşit, care, în umila noastră opinie, a făcut
ucenicia la noi, la „Glia Drochiană". La ceas aniversar, îi urăm
noi realizări în meseriile pe care le profesează, întru
prosperarea ştiinţei şi culturii neamului!

”Literatura şi Arta”, 18 decembrie 2008

35
 Victor Granevschi
O viață zbuciumată și plină de sens

Ilustrul pedagog Victor Granevschi și-a sărbătorit

aniversarea a 80-a din ziua nașterii. Începând cu anul 1940
Domnia sa va semăna cu drag, înțelepciune, prudență,
competență și răspundere cele mai alese, cele mai fecunde
boabe ale cunoașterii, ale înaltei moralități în mințile și
sufletele copiilor din satele Cuza Vodă (Lazo), Sofia,
Hăsnășenii Mari, Chetrosu, de la școala „Mihai Eminescu” din
Drochia.
Posedând excepționale capacități organizatorice, dl
Granevschi a fost de-a lungul întregii sale activități în fruntea
colectivelor pedagogice fie în calitate de director, fie de șef al
direcțiilor de învățământ Bălți și Drochia, rezolvând cu
perseverență, insistență și impetuozitate cele mai diverse
probleme ale învățământului școlar, trecând peste vitregia
timpurilor și conjunctură, combătând primitivismul și
stagnarea, sfidând servilismul, promovând și susținând ideile
reformatoare, edificatoare, renovatoare în procesul instructiv-
educativ.
Mai bine de 20 de ani i-a consacrat satului Chetrosu,
unde în 1952 a deschis școala medie, dezvoltând-o până la
admirație în plan spațial și material, făcând-o cunoscută în
întreaga republică prin înaltul grad profesional al corpului
didactic, prin potențialul ei metodic și științific, prin densitatea
absolvenților ei în spațiul țării, prin capacitatea lor de a se
manifesta în diferite domenii. Nu există familie în Chetrosu,
în care să nu fi fost elevi de-ai lui Granevschi. Dar câți copii
din satele din împrejurimi, găzduiți la internatul școlii din
Chetrosu, au beneficiat în greii ani postbelici de căldura inimii
învățătorilor de aici și în primul rând al directorului.
Anii de război, pe câmpul de luptă și în spatele frontului,
parcă nu se îmbină cu prodigioasa activitate pașnică pe
tărâmul pedagogic, dar rănile de gloanțe și cele sufletești nu-l
lasă să-i uite.
36
 Felicitat public, prin filiera presei de Comitetul Executiv
Raional, de colectivele redacționale ale ziarelor „Glia
Drochiană” și „Făclia” pentru incomensurabilul său aport pe
tărâmul pedagogic, de mulți colegi, elevi ai săi pe calea firelor
telefonice, de mulți doar cu duhul bun și recunoscător,
octogenarul Granevschi a avut în acea zi portița, ușa casei și
inima mereu deschise pentru cine a dorit să-l îmbrățișeze, să-i
arate stima, dragostea și neuitarea.
Multă bucurie, până la lacrimi i-au provocat în acea zi
prezența în acea zi alături de el a rudelor, copiilor și nepoților,
a profesorului Ion Buga, discipolul său din anii 40, alți
învățăcei, cărunți și ei, adresându-i jubiliarului omagii
sufletești, urări de sănătate și mulți ani, flori ale nemărginitei
dragoste și recunoștințe și amintiri plăcute.

„Glia Drochiană”, 12 iulie, 1997

37
Viaţa lui rămâne a fi o carte deschisă

Distinsul învăţător de zeci de generaţii de elevi, pedagog

remarcabil, competent şi recunoscut organizator al
învăţământului la orice nivel şcolar, animator al discuţiilor pe
teme sociale şi de educaţie, participant la cel de-al doilea
război mondial Victor Fiodorovici Granevschi ar fi împlinit
anul acesta 100 de ani de la naştere. 80 din ei i-au fost daţi de
Dumnezeu să-i trăiască aici pe pământ, între oameni. Şi el i-a
trăit, căutând neîncetat rostul său în viaţă, care este sensul lui
temeinic. Viaţa lui a fost mare şi luminoasă, uneori
apăsătoare, cu încercări imprevizibile, dar interesantă şi cu
folos.
S-a născut Victor Granevschi la 7 iulie 1917 în satul
Sofia, mahalaua ruşilor. Şcoala primară a făcut-o în sat, iar în
anii 1930-1938 a învăţat la şcoala normală din Bălţi, care i-a
dat calificarea de învăţător şcolar. La absolvire elevii au sădit
în curtea şcolii câte un pom - amintire din anii petrecuţi aici. A
trecut amar de vreme, multe schimbări s-au făcut în curtea
fostei şcoli normale. S-au zidit blocuri ale Universităţii
Pedagogice de Stat „Alecu Russo” şi doar un singur arbore,
sădit atunci, umbreşte generos băncile de lângă havuzul din
curtea universităţii. Pe o tăbliţă alăturată citim: „Stejarul lui
Granevschi”. L-a identificat profesorul şi jurnalistul Iulius
Popa când a scris cartea de istorie a Universităţii Pedagogice
de Stat „Alecu Russo” din Bălţi.
Apoi imediat a fost încorporat în armată. Peste doi ani,
lăsat la vatra, a găsit acasă administraţia sovietică. A fost
numit învăţător şi şef al şcolii din satul Cuza Vodă raionul
Bălţi (ulterior Voroşilovca, din 1948, apoi Lazo, din 1961).
La începutul lui iunie 1941, până la război, a fost
încorporat în armata activă la aerodromul Sângureni (ulterior
Bălţi). Când s-a început războiul, unitatea lor deservea
aerodromurile militare. Erau mereu sub focul dezlănţuit în aer.
În februarie 1942, la Şelestovka, lângă Voronej, a venit un
ordin, prin care toţi basarabenii au fost încărcaţi în vagoane şi
duşi după Ural (ca şi basarabenii de la Cotul Donului). În
Siberia, la Stalinsk (Novo-Kuzneţk) au lucrat la o uzină
38
metalurgică până s-au depărtat luptele de pe Volga. Cum ei
slujeau în batalioane de muncă, Victor Granevschi a fost
plutonier. Apoi au fost aduşi la Stalingrad pentru a munci la
restabilirea, la reanimarea multpătimitului oraş. Aici au găsit
ruine, scrum fumegând, tehnică militară distrusă, hoituri de
cai, mormane de soldaţi căzuţi eroic, băltoace de sânge... Iar
peste tot întinsul, printre tor haosul acesta funest mai persista
riscul morţii cu mine gata să explodeze.
Plutonul lui Victor Granevschi era la dispoziţia
locotenent-colonelului Ilie Livşit, inginerului, care comanda
tehnica de la direcţia de montaj şi construcţii.
În vara anului 1975 am însoţit cu Victor Fiodorovici
Granevschi un grup de elevi din Drochia în excursie la
Volgograd (Stalingrad). Să-l fi văzut cu câte emoţii şi durere
retrăia acele zile în Stalingradul încă fumegând/aburind de la
munca de restabilire. Cu câtă bărbăţie îşi reţinea fiorii la
Complexul memorial de pe Mamaev Kurgan, unde, în centru
iese la suprafaţă, se ridica mâna unui muribund din mormanul
de cadavre, printre care, se vede, mai erau suflete vii. Inima i-
a venit la loc, când şi-a întâlnit comandantul şi prietenul de
soartă, pe Livşit.
Războiul pentru Victor Granevschi s-a terminat la
începutul lui august 1944, când a venit ordinul lui Mihail
Kalinin, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem al URSS,
la dispoziţia Ministerului învăţământului din URSS, să fie
lăsaţi la vatră toţi învăţătorii basarabeni. Şi a venit acasă.
Mai târziu, au venit ca să-i amintească de suferinţele
acelor ani de război ordinul „Marele Război pentru apărarea
Patriei clasa II”, medaliile „Pentru muncă eroică în Marele
Război pentru apărarea Patriei din anii 1941-1945”, „Pentru
victoria asupra Germaniei” şi medaliile jubiliare de peste ani.
La 8 august 1944 este numit director al şcolii de 7 ani din
satul său natal Sofia. De acum încolo el toată viaţa va semăna
cu drag, înţelepciune, prudenţă, competenţă, răspundere cele
mai alese, cele mai fecunde boabe ale cunoaşterii, ale înaltei
moralităţi în minţile şi sufletele copiilor. Peste doi ani, timp în
care, se vede, şi-a pus silinţa şi a întemeiat şcoala medie în

39
satul său de baştină, fiind numit director al ei. Tot acum este
distins cu insigna „Eminent al învăţământului”.
După trei ani de activitate în şcoală a fost avansat la
funcţia de şef al secţiei raionale Bălţi a învăţământului.
În anii 1948-1951 a fost director al şcolii de 7 ani
Hăsnăşenii Mari. Unul dintre elevii săi, Ion Buga, istoric,
doctor habilitat, profesor universitar, deputat în primul
parlament, toată viaţa s-a mândrit cu el şi îi poartă un profund
respect.
Pe Valea Cuboltei funcţionau doar două şcoli medii: la
Năduşita şi Mândâc. De aceea Victor Granevschi, ca un
organizator excepţional, a fost numit în 1951 director al şcolii
de 7 ani Chetrosu, ca timp de un an să pregătească înfiinţarea
şcolii medii cu internat pentru copiii satelor vecine.
În ultima zi a lui august 1952 la Chetrosu a avut loc un
eveniment epocal. În ograda şcolii se adunase lume de pe
lume. Directorul şcolii a anunţat solemn:
- De azi înainte copiii dumneavoastră nu vor mai merge
cu desagii în spate la Năduşita. Ei vor învăţa acasă. De azi
punem temelia şcolii medii!..
Strigăte de bucurie, de aprobare, de laudă, de apreciere,
de mulţumire - fiecare se manifesta în felul său. Iar un
vorbitor, poştaşul, a cuvântat metaforic, nici să-i dea în gând
cuiva:
- Victor Fiodorovici Granevschi cu pieptul de oţel şi cu
inima de aramă!
Aşa l-a văzut el pe tânărul director în procesul grijilor şi
muncii de organizare şi deschidere a şcolii medii, ca pe un
personaj de poveste.
Eu, cu 4 clase de la Palanca, bărbat în toată firea de 16
ani împliniţi, căruţaş în colhoz, stăteam în căruţă la umbra
unui salcâm, că l-am adus pe fratele Vladimir la solemnitate,
şi mă frământam: cum poate să fie acel om atât de tânăr şi
subţirel, cu pieptul de oţel şi cu inima de aramă?!
Sensul curat al acestei metafore l-am înţeles,
cunoscându-i faptele merituoase de-a lungul întregii veţi.
Deschizând şcoala medie în 1952, el a completat corpul
didactic cu învăţători bine pregătiţi, cu renume: Ivan I.
40
Golovatâi, Vladimir I. Puşcaş, Dumitru F. Păgânu, Evghenia
Ev. Recolie, Petru Şt. Bubulici, Sava A. Moraru, Natalia N.
Granevschi, Ecaterina Josanu şi alţii, prin a căror muncă
şcoala a devenit una de prestigiu în toate aspectele.
În acea sărăcie camuflată după anii de foamete, deportări,
colectivizare, instituţia s-a dezvoltat până la admiraţie în plan
spaţial şi material, fiind cunoscută în întreaga republică prin
înaltul grad profesional al corpului didactic, prin potenţialul ei
metodic şi ştiinţific.
Energia, activismul, autoritatea lui Victor Granevschi
erau bine cunoscute şi apreciate în sat. El a ţinut relaţii bune,
constructive cu autorităţile satului şi raionului: a fost ales
permanent deputat în Sovietul sătesc şi cel raional,
vicepreşedinte al Sovietului sătesc, secretar-adjunct al
organizaţiei de partid a colhozului. Aceste funcţii publice i-au
facilitat construcţia în Chetrosu în anii 50 a internatului, a
câtorva săli de clasă, iar din 1968 - a şcolii noi. Victor
Granevschi, cu excepţia anilor 1957-1958, când a fost şef al
secţiei raionale de învăţământ, a dat şcolii din Chetrosu şi
satului 22 de ani din biografia sa. În anii 60 - 70 nu exista
familie în Chetrosu, în care să nu fie foşti elevi de-ai lui
Granevschi. Dar câţi copii din satele Şuri, Ţarigrad, Palanca,
Holoşniţa, Şalvirii Noi, Măcăreuca, Ghizdita, Antoneuca,
Sergheuca, Miciurin, de la gară Drochia, chiar şi din Sofia,
Hăsnăşenii Mari, găzduiţi în internatul şcolii din Chetrosu, au
beneficiat în anii grei postbelici de căldura inimii învăţătorilor
de aici şi, în primul rând, a directorului.
Graţie capacităţilor sale organizatorice excepţionale
Victor Granevschi, de-a lungul întregii sale activităţi, a fost în
fruntea colectivelor pedagogice, fie în calitate de director, fie
de şef al direcţiei învăţământ Bălţi ori Drochia, soluţionând cu
perseverenţă, insistenţă şi impetuozitate cele mai diverse
probleme ale învăţământului şcolar, trecând peste vitregia
timpurilor şi a conjuncturii, combătând primitivismul şi
stagnarea, sfidând servilismul, susţinând şi promovând ideile
reformatoare, edificatoare în procesul instructiv-educativ.

41
 Recunoscându-i-se şi apreciindu-i-se meritele, el a fost
distins cu Titlul onorific „Învăţător emerit din RSSM” şi
decorat cu Ordinul Drapelul Roşu de Muncă.
Capacităţile lui Victor Granevschi de organizator al
muncii colective au rezultat din extraordinarele lui calităţii
morale: autodisciplina şi exigenţa maximă faţă de sine,
potenţialul lui fenomenal de muncă, simţul elevat al datoriei,
respectul necondiţionat faţă de cei din jur, atenţia faţă de
colegi, nivelul echilibrat al dreptăţii şi, ca om între oameni:
modest, onest, corect, delicat.
Aceste calităţi au servit exemplu de viaţă pentru mulţi din
cei care l-au cunoscut.
Personal l-am preţuit şi respectat ca pe un părinte şi mă
închin în faţa memoriei lui.

Veşnică pomenire!

Vitalie Zagaievschi,
fost elev (1952-1957)

42
 Ivan Golovatâi
Memorie vie pentru un bun şi sfânt nume
Începuse a cincea zi a noului an şcolar. Copiii se pornise
spre şcoală. Se grăbeau să iasă din casă şi învăţătorii. Iară,
undeva o inimă se zbuciuma, se văieta, se cerea, prea poate, în
tumultul şcolii, în mijlocul copiilor şi al colegilor de breaslă.
De 14 ani era ruptă de acest mediu şi totuşi nu-şi afla loc. Căci
mult prea îndelung, 42 de ani – o viaţă de om – a tot bătut
unison cu ritmul tradiţional, sobru, dar riguros al şcolii. Cum
s-a mai zbuciumat în acea dimineaţă biata inimă! Până i s-au
epuizat puterile şi a încetat să mai bată. Astfel s-a stins din
viaţă şi omul care a purtat-o în piept 3 sferturi de secol, omul
care a fost Ivan Ivanovici Golovatâi. Tristă, tulburătoare,
apăsătoare veste. Cum să nu ne doară inima, când s-a rupt din
ea o părticică, ce i-a aparţinut lui, dascălului nostru scump şi
drag, care ne-a învăţat Viaţa. Omului drept şi onest, simplu şi
modest, sincer şi discret, care ne-a fost model de omenie, sfat
şi sprijin şi a cărui lipsă o v-om simţi de acuma înainte.
Au trecut mai bine de trei decenii, de când ascultam
fascinaţi fermecătoarele lecţii de istorie ale lui Ivan Ivanovici
Golovatâi. Parcă-l văd, parcă-l aud şi acum, inimos şi
pasionat, cu gândul dus cine ştie pe care parte de glob,
povestindu-ne cu sufletul vibrând despre război şi pace, despre
forţa motrice a dezvoltării societăţii. Ne uimeşte şi azi, după
ce mulţi dintre noi i-am urmat calea în viaţă, înaltul grad de
cunoaştere – adevărată enciclopedie – logica, modul
pedagogic şi psihologic de a aborda chestiunile, cultura
vorbirii, etica, omenia sfântă şi curată, neafectată de funcţiile
ce le-a deţinut – şef de studii, director. Bunătatea convieţuia în
el cu un spirit răzvrătit ce se declanşa necruţător atunci, când
se făceau denaturări sau abuzuri. Acest fapt îi păstra mereu
neştirbită demnitatea.
Parcă-l aud cântând seara la vioară în pridvorul casei, în
care locuia la Chetrosu, nu departe de clădirea internatului
nostru, sau învăţându-ne un nou cântec pentru cor. Parcă-l văd
43
aplecat asupra tablei de şah – una din frumoasele şi vechile lui
pasiuni.
Mai apoi, după ani de zile, şi copiii noştri ne arătau acasă,
cum le dădea Ivan Ivanovici din deget ca să fie cuminţi,
dojenindu-i cu vocea lui blândă, cu modulaţii catifelate
asemeni unei strune de vioară sub degetele-i lungi şi flexibile.
Ultima lecţie de istorie – programată deja nu de minister,
ci de noi – Ivan Ivanovici ne-a ţinut-o în aceeaşi şcoală din
Chetrosu, în aceeaşi sală de clasă acum 6 ani în urmă la o
întâlnire cu colegii, promoţia anului 1957. Ne-a vorbit cu
aceeaşi vervă şi vigoare. Iar noi l-am ascultat cu aceeaşi
patimă şi interes. Când a venit vorba despre o nouă întâlnire
peste 10 ani, Ivan Ivanovici a zis:
Faceţi, dragii mei, această întâlnire peste 5 ani, cât mai
suntem şi noi în viaţă...
Nouă însă ni s-a pare că bunul nostru dascăl v-a trăi
veşnic.
Cu mulţi colegi m-am întâlnit aici, în casa îndoliată, pe
strada Voroşilov, am stat cutremuraţi de pierderea grea lângă
chipul neînsuflețit al dascălului nostru şi am văzut în licărul
ochilor lor înlăcrimaţi memoria vie pentru cel care a fost Ivan
Ivanovici Golovatâi, Omul şi învăţătorul câtorva generaţii, al
sute şi sute de învăţăcei.
Atâta îi mai datorăm, să-i păstrăm vie memoria.

”Munca comunistă”
8 septembrie 1988

44
 Vladimir Pușcașu

„Din codru rupi o rămurea…”

Ab imo pectore

L-am cunoscut pe Vladimir Pușcașu în vara anului 1953,

într-o circumstanță nefavorabilă pentru mine. În acea zi de
august urma să susțin, ca extern, examenul de geografie pentru
clasa 6-a. Și fiindcă mergeam de-a valma cu corigenții,
dumnealui, asistentul examinatoarei, m-a privit rece și distant.
Explicația de rigoare șoptită a dnei Lisnic și răspunsul meu
„Dintr-o răsuflare” i-a risipit suspiciunea, l-au luminat la față.
Astfel mi s-a imprimat pe retină chipul lui, pentru
totdeauna… Deși fiindu-ne mai apoi diriginte, l-am văzut nu
odată și indispus, și trist. Amăgitoare părere că învățătorul e
absolut fericit. Fericit e dacă mesajul său ajunge la inima și
rațiunea elevului, dacă sămânța adevărului întemeiat pe știință,
și experiența vieții, sămânța aleasă cu grijă de impurități și
dăruită elevilor, cade în sol fertil și dă rezultatul scontat. Când
are parte de elevi buni, cuminți și stăruitori, cum obișnuim noi
să le urăm învățătorilor de zile mari.
Păcat ar fi avut Vladimir Pușcașu dacă ar fi zis că nu l-a
vizitat acest dulce fior al fericirii în cei aproape 40 de ani de
„semănat” pe ogorul pedagogiei. Câte ore, câte sute și sute de
elevi i-au ascultat lecțiile! Se întâmpla să iasă trist din clasă
din vina cuiva dintre noi, dar intra, se prezenta în fața noastră
totdeauna bine dispus, fericit. Lecțiile de astronomie, predate
de domnia sa ne captivau prin tainele imensului cosmic, prin
fantasticul năzuințelor doar pe atunci călătorii interplanetare,
prin interesul nostru firesc de a ne explica fenomenele naturii,
interdependența lor cu corpurile cerești, cu mișcarea acestora
față de axa Pământului.
Vladimir Pușcașu avea predilecție pentru literatura
noastră națională – este un adorator al poeziei lui Mihai
45
Eminescu și George Coșbuc, pe care o știe pe din afară. Pe
când programele școlare ne îmbuibau cu „operele”
proletcultiste ale lui Ion Canna, Leonid Corneanu, Emilian
Bucov și ale altor scriitori sovietici, iar literaturii clasice abia i
se cântau cântece de leagăn, învățătorul de astronomie își
ilustra gândurile, își explica tezele astronomice prin
intermediul versurilor marelui Eminescu:
La steaua care-a răsărit
E-o cale atât de lungă,
Că mii de ani i-a trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Altfel cum ai putea explica mai accesibil dimensiunile
infinite ale cosmosului? Când noi rătăceam visători prin
necuprinsul galactic, când inimile noastre adolescente se
desprindeau din piept și-și luau calea spre stele în căutarea
dragostei atât de tainice și necunoscute ca și cosmosul,
învățătorul nostru cu sufletul vibrant și poetic ne readucea la
Eminescu:
A fost odată ca-n povești…;
…
Porni Luceafărul. Creșteau
În cer a lui aripe
Și căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe…
Era atâta armonie între rațiune și sentimente. Erau atâtea
tangențe între aștri și poezie, încât uneori nu-ți dădeai seama:
e lecție de astronomie sau de literatură. Sau de la ce s-a pornit:
de la luceafăr la Eminescu sau vice-versa.
La lecțiile de geografie ne coboram din ceruri pe pământ.
Și găseam că și bătrâna noastră Terra e de asemenea învăluită
de fantastic și mister. Că viața omului e prea scurtă ca el să le
poată pătrunde pe toate, că e imposibil să afli tainele mărilor și
oceanelor, munților și pădurilor seculare și impenetrabile, să
înțelegi, cu atât mai mult să dirijezi fenomenele atmosferice și
subterane. Dar totul cea întrat în posesia omului, ce îi asigură
existența, îi ușurează și-i înfrumusețează viața, traiul este
rezultatul cutezanței, forței brațelor și rațiunii, experienței
transmise de milenii din tată-n fiu, din generație în generație,
46
de la popor la popor. Acestea sunt legi general umane. Dar
viața oricărui popor luat aparte este determinat de așezarea
geografică a țării în care trăiește.
De soare și apă, de vegetație și de lumea animală, de
dărnicia solului și bogățiile subterane, de tradițiile națiunii.
Acești factori determină și economia și politica fiecărei țări.
Pe un picior de plai,
Pe-o gură de rai…,
– ne spunea Vladimir Pușcașu, e așezată de însuși
Dumnezeu țărișoara noastră a Moldovei. Dându-ne
caracteristica geografică, ne aducea la ideea de a ne pregăti să
muncim, să ne dăruim pentru propășirea ei.
La școala medie Chetrosu dlui era pe atunci unicul
profesor care ne învăța, care avea capacități a ne învăța
desenul liniar. Această dexteritate meticuloasă și de aceea
inaccesibilă pentru mulți, captiva totuși interesul nostru prin
dragostea, răbdarea, minuțiozitatea, exactitatea, claritatea cu
care ne desena dlui și ne explica stereografia diferitor obiecte.
Vladimir Pușcașu a fost un învățător erudit și stăruitor.
Acești factori cel puțin îi aduceau satisfacție și fericire în
mediul elevilor căci își vedea rostul muncii.
Ca om l-am cunoscut totdeauna blând din fire și pacific,
onest și loial, înțelept și drept, cumpătat și bun povățuitor. Și
în societatea sovietică mediocră și intrigantă, ipocrită și
obscură, el poseda o înaltă cultură și o morală aleasă.
Fericiți am fost noi, învățăceii lui, că am avut un
asemenea diriginte. El ne îndruma, ne îmbărbăta, ne ocrotea.
Văzându-ne dezorientați în fața unor dificultăți, ne recita din
Coșbuc:
Viața-i datorie grea
Și lașii se-ngrozesc de ea…
Dlui ținea mult la demnitatea personală și la a noastră,
fiindcă viața îți oferă multe prilejuri de a îngenunchea:
Totuna e dac-ai murit
Flăcău ori moș îngârbovit;
Dar nu-i totuna leu să mori
Ori câine-nlănțuit!

47
 El nu suferea plânsul care e semn al decepției și
umilinței:
Căci plânsu-i de nebuni scornit
Și de femei…
Iar de se întâmpla ca vre-o colegă de-a noastră să-și
umezească ochii pentru nimicuri, el o consola, evocându-l tot
pe George Coșbuc:
Din codri rupi o rămurea,
ce-i pasă codrului de ea…
Despre sine, despre viața sa personală nu ne povestea și
nu știam nimic. Și nouă ne spunea nu o dată: „Las-ca faptele
să vorbească despre tine”. Despre faptele unora din noi auzea,
despre faptele altora –nu, după ce ne împrăștiasem prin lume.
S-a bucurat mult, revăzându-ne după 25 ani de la absolvirea
școlii în anul 1957. La întrebarea lui cum o ducem îi
răspundeam și noi:
Viața-i datorie grea…
Iar el ne repeta cu același zâmbet cald și glas domol,
puțin legănat:
De ce să-trebi viața ce-i?
Așa întreabă cei mișei…
Apoi râdeam cu toții, zicând aproape în cor:
Din codru rupi o rămurea…
Ne-am despărțit atunci cu legământ de a ne mai întâlni.
Dar grijile vieții ne-o iau pe dinainte, viața se complică și rar
cine din noi îl mai vede câteodată prin oraș, sprijinindu-se în
baston și rar dintre noi cine se întreabă ce nevoi îl tulbură…
Într-una din zile dl Vladimir Pușcașu m-a vizitat la
redacție. A venit să mă vadă. Sau poate să-mi spuie și
necazurile de vreme ce mi le-a și spus. Ce-l supără, ce-l
întristează, ce-l neliniștește pe bunul nostru învățător aflat de
ani buni la odihnă pensionată? Inima. Motorașul, cum îi zicea
dumnealui. Inima care a fost atât de largă și nobilă, care a
îndurat și dor și jale și strâmbătăți de s-a făcut ca piatra cea de
moară. Sau ca cea de din pragul casei. Cu anii, în timpul unei
epoci vitrege, obscure. La școală și mai apoi l-am auzit nu o
dată ilustrându-și gândurile cu maxime în limba latină. Mi-a
spus și acum: „Guta cavat lapiodem non vi, sed saepe
48
cadendo”. (Picătura găurește piatra nu prin putere, ci prin
cădere frecventă). Îl necăjesc picioarele care l-au purtat prin
lume, care l-au ținut mereu vertical în fața tablei de clasă sau a
hărților geografice…Îl amărăște pensia inechitabilă… Și
numaidecât ironic, dar și consolator:
Nu cerceta aceste legi
Că ești nebun de le-nțelegi…
Ei, dar,- încheie el mărturiile sale triste, ieșind din
descumpănire, restituindu-și echilibrul:
Cu-o moarte toți suntem datori…
A mai schimbat vorba, a mai ezitat și până la urmă mi-a
arătat și mi-a povestit istoria apariției unui document, din care
reiese că dlui, Pușcașu Vladimir Ivanovici este reabilitat. La
auzul acestora am fost frapat. Față de cine și cu ce s-a făcut
vinovat, prin ce s-a compromis acest om, care n-a avut alt
viciu decât vici-ul de la finele numelui patern? E o istorie
tristă, dramatică.
Tatăl său, Ion Pușcașu, era dintr-o familie cu zece copii.
De aici avea să i să tragă sărăcia lui și a urmașilor lui, dacă nu
muncea, cum numai țăranul știe și poate să muncească: din
noapte până în noapte, agonisind câte puțintel la gospodărie.
Astfel de la 2 hectare de pământ a ajuns cu anii de s-a făcut
gospodar în sat. Gospodar de frunte, apoi jertfă a regimului
stalinist – culac.
Vladimir era și el în listă. Dar norocul lui a fost că nu l-au
găsit. Greu i-ar fi fost în Siberia unui tânăr de origine român,
cu un ideal clar și luminos, cu o pregătire excelentă în anii de
liceu de a sluji cu patimă și devotament poporului al cărui grai
dulce îl vorbea și îl iubea, a cărui istorie, a cărui datini și
obiceiuri îi trezeau în suflet mândrie și simțuri patriotice. Dar
nu mai ușor i-a fost aici, ferindu-se la tot pasul și de umbra sa.
După ce trecuse la învățătură fără frecvență se
desemnează la lucru în calitate de învățător la școala din satul
său natal, Ocolina. Dar numai după trei săptămâni este
prevenit de urmăriri și trece cu lucrul la școala din Vasilcău.
Aici a rezistat până la sfârșitul anului și s-a transferat cu lucrul
tocmai la Nădușita, raionul Drochia.

49
 Dar năpasta se ținea ca umbra de el. Nu trăia liniștit nici
în Chetrosu, unde venise la lucru în august 1953 și unde l-am
avut de învățător. Și pentru ce, mă întreb încă și încă. Pentru
că a învățat la liceu românesc? Pentru că a făcut școala
militară la români? Pentru că a fost încorporat în armata
română a lui Tudor Vladimirescu? Pentru că avea să aibă
aceiași soartă ca orice soldat luat sub arme în cel de-al doilea
război mondial, indiferent din care casă, din sânul cărei
familii, din care țară? Pentru că părinții au muncit enorm și
fără cruțare ca să devină gospodari?
Sau poate unora nu le plăcea limba, vorbirea lui curată,
sonoră, cum o învățase la liceu, cunoștințele lui vaste? Sau
poate cunoașterea pe dinafară a versurilor lui Eminescu,
Coșbuc, Alecsandri, considerați pe atunci cu ostilitate poeți
români? O, doamne: Că o fi fost una, că o fi fost alta, că o fi
fost toate împreună, dar onestul învățător Vladimir Pușcașu a
dus o viață amară, insuportabilă, fiind oricând gată să-i sară în
spate fiara KGB-istă.
Vorba moldoveanului: mult de povestit, puțin de ascultat.
Și acum ilustrul pedagog, la ani de pensionare silită de boală,
invalid, ar trebui să se bucure că în sfârșit e reabilitat? Dar
cine ar putea să-i înapoieze liniștea, sănătatea pierdută,
onoarea pătată, demnitatea lezată de atâția și atâția slugoi
docili regimului totalitar comunist? „Hostium munera – non
munera” (Darurile inamicului nu sunt daruri).
Am fi naivi dacă am aștepta un răspuns din partea cuiva.
Un răspuns care l-ar face pe dl Pușcaș să triumfe.
Am găsit de cuviință să aștern pe hârtie aceste rânduri
fugare pentru a face cunoscută miilor și miilor de elevi,
părinți, oameni cu care a contactat acest martir al neamului,
viața plină de zbucium, dar care nu l-a îngenuncheat:
Când amintirile-n trecut
Încearcă să mă cheme,
Pe drumul lung și cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.
Evocarea acestor versuri de către Vladimir Pușcașu m-a
făcut să cred că dumnealui nu regretă de viața ce a trăit-o. Am
dori ca la popasurile în acest drum lung ce l-a parcurs
50
destoinic să întâlnească dragostea și recunoștința,
considerațiile noastre, ale învățăceilor, care am profitat din
plin de bunătatea, bunăvoința, vastitatea cunoștințelor dlui,
care l-am admirat în toate ipostazele vieții.

“Glia drochiană”, 30 septembrie 1992

51
 Leonid Garciuc

Boala mea cine o are

Cine-l cunoaște pe Leonid Garciuc, ba chiar și el însuși,

se întreabă nu o dată:ce l-a preocupat mai mult în 40 de ani de
muncă în satul Nicoreni – cântul și muzica sau fizica și
matematica? Acestea fiind privite ca specialități. Nu zicem
pedagog, căci atare el a fost mereu. Această blagorodnică
profesie i-a intrat până în măduva oaselor. Ea palpita în el
atunci când organiza procesul instructiv – educativ în școală
timp de 27 de ani în postură de director și atunci când
înjgheba la începuturi faimosul cor popular de azi, cele de
elevi și învățătoresc, fanfara și taraful, când, grijuliu și
minuțios, se pregătea de lecțiile de algebră, geometrie, fizică
sau de învățarea unui cântec nou. Profesia de pedagog e
înnăscută în acest om. Ea de-a lungul anilor și pretutindeni a
emanat lumină și căldură, înțelepciune și omenie, interes și
dragoste de cultură, artă, de cunoaștere și tendința de a atinge
scopul.
Muzica, cântul au întrat în viața lui Leonid Garciuc din
fragedă copilărie. Au intrat pe neașteptate din lumea
înconjurătoare plină de taine, farmec și fior, ca și căldura
soarelui, albastrul cerului, verdele frunzelor… Au venit
tumultuos și îmbietor asemenea pâraielor de apă primăvara la
topitul zăpezii. O simplă curiozitate sau îndemn spre
cunoaștere l-a adus din colbul fierbinte al drumului la gardul
curții vecine, după care răzbăteau duioasele sunete de strune și
se cuibăreau în sufletul copilului. Trecu o zi, trecură trei și el
după știute eforturi se văzu de partea cealaltă a gardului. Aici
tupilat, asculta cu nesaț melodiile, privea fascinat, cum lunecă
arcușurile și degetele tremurânde ale lăutarilor pe strunele
viorilor. Și cât ținea aceasta, bucuria lui n-avea margini și uita
de dojana c-el aștepta seara pentru că nu se ținea de casă. Abia
mai târziu, când inimile părinților se muiaseră și când într-o

52
bună zi deschiseră portița virtuosului Alexandru Albină, și-l
lăsară în stăpânirea lui pe micuțul fiu de numai 5 anișori să
învețe meseria, abia atunci avea să afle că și viorile plâng. Și
încă mai apoi, în școala primară Râșcani, unde-l avea de
învățător pe Petru Păgânu, și în anii de școală ce-au urmat,
cântând în corurile școlărești, Leonid Garciuc află,că ceea ce
numim cântec e viața poporului, a omului și poate exprima
voioșie și tristețe, dragoste și ură, dor și jale… Și sufletul lui
de copil și adolescent firav și receptiv la bucuriile și
doleanțele oamenilor s-a deschis total pentru cântec și muzică,
sorbindu-le cu sete.
Studierea muzicii corale și instrumentiste, aprofundarea
cunoștințelor în acest domeniu la liceul și școala normală din
România va deveni de acum încolo o necesitate. Ea îi va
aduce satisfacție sufletească. Pentru ce, însă, va avea de plătit
tribut toată viața.
Când a fost să-și aleagă o specialitate pentru viitoarea
muncă în școală ca pedagog, cântul și muzica puseseră lacăt la
inima și sufletul lui Garciuc. Rațiunea îi îngădui să-i dea
preferință fizicii și matematicii, științe care ar echilibra
simțurile interioare cu gândirea ce o poseda excelent. A fost o
alegere conștientă la vârsta când își limpezea menirea în viață.
Fără a-și stingheri vechea pasiune el se dedase studierii
științelor exacte.
Dacă încerci să-i ceri explicație referitor la conviețuirea
celor două îndeletniciri, diferite ca factură, dar la fel de dragi,
el prinde a fredona cântecul popular „ Trecui valea mort de
sete”.
Cine știe, ar fi putut să se întâmple la începutul biografiei
sale de muncă în calitate de învățător în virtutea noilor
împrejurări și obligațiuni de serviciu să se lase încetul cu
încetul de preocupările sale din copilărie și adolescență.
Războiul încă nu se terminase. Măcar că încă luptele
continuau, rănile mai sângerau, rănile mai dureau. Oamenilor
nu li-i a muzică – făcu concluzia tânărul învățător, trecând de-
a lungul satului Nicoreni și văzând fețele întunecate de griji și
pline de jale și durere ale oamenilor. Și se întrista profund.

53
 Dar mare îi fu mirarea, când directorul de atunci al școlii
de 7 ani Teodosie Zadoinâi s-a uitat fugitiv în documente, le-a
dat de o parte, apoi l-a fixat cu privirea, întrebându-l cu
deosebit interes dacă cunoaște și iubește muzica.
Încadrându-se în munca de pedagog, Leonid Garciuc i-a
cunoștință concomitent de traiul, ocupațiile și obiceiurile
sătenilor, comoara creației populare, fusese surprins și de
dragostea oamenilor față de cântec. Cântau dulce și duios la
legănatul copiilor, vesel și glumeț la nunți și cumătrii, de
dragoste și dor la șezători, de amar și greu la lucrările din
câmp, de jale, când gândul îi ducea la cei de pe front.
Știe ce știe bătrânul Zadoinâi, își zise Leonid Garciuc,
cântecul e unica mângâiere a oamenilor. Cântând, traiul
devine mai ușor, viața mai frumoasă. Cântecul, se gândi
tânărul pedagog, va servi drept mijloc de a se apropia de
oameni pentru a rezolva mai lesne problemele școlarizării
copiilor, frecvenței, lichidării analfabetismului celor mai în
vârstă.
Zadoinâi îl îndemnă insistent:
În Nicoreni n-a existat niciodată cor. A fost un vis al
meu, dar sunt bătrân, nu mă încumet să pornesc asemenea
lucru. Fă dumneata un cor, eu îți voi da tot concursul.
Îndrăgostit de cântec, cunoscător al muzicii corale,
văzând în activitatea ce i se propunea și care-l captiva o
legătură indisolubilă cu cea de pedagog, tânărul Garciuc își
suflecă mânicile. Află cântecele populare, îndrăgite de săteni.
Alege cu răbdare bărbați și femei, dotați cu harul cântecului.
Unii din aceea și azi mai cântă în cor: Simion Eșanu, Mihail
Gâțu, Mihail Eșanu, Mihail Enache etc. Urmă migăloasa
aranjare a cântecelor după voci, învățarea lor pe părți, apoi
împreună…
După mult zbucium interior, convingându-se pe sine
însuși și pe alții de posibilitatea izbânzii, după îndelungate și
chinuitoare repetiții, în 1945 odată cu primăvara în Nicoreni
veni prima bucurie, prima sărbătoare. Corul condus de
Garciuc își anunță existența și-și manifestă măiestria
interpretării. Dirijorul se închină adânc oamenilor, ce aplaudau
fierbinte – semn de aprobare și susținere.
54
 Nimeni n-ar fi crezut, că acest colectiv coral se va
completa considerabil, își va înnoi permanent componența și
va cânta mereu nu un an, nici doi, dar 40 de ani împreună cu
Garciuc. Patruzeci de ani îi va asculta diapazonul, i se va uita
în gură și-l va mânca cu privirea pentru a-i prinde și înțelege
orice mișcare a mâinilor.
N-ar fi crezut nimeni. Mai ales după ce peste câțiva ani
Garciuc este numit director al școlii medii. Împovărat de
această funcție, dedat matematicii ce o profesa, el desfășoară
și o muncă de educație estetică a elevilor. Amenajează
interiorul școlii, contribuie în calitate de coautor la editarea
cărții „ Educația estetică în școală”.
Leonid Garciuc vede clar firul roșu al influenței școlii;
activității artistice de amatori asupra dezvoltării culturii,
creșterii bogăției spirituale a populației. Tânăra generație se
leagă tot mai mult de casa părintească cu cântecul de la leagăn
și cel de la dezlegarea miresei, de vatra satului cu drumuri și
poteci spre câmpiile colhozului, unde din pământ, soare și
muncă în sudoare se face pâinea – temelia vieții noastre.
Dar cu toate grijile de director și pedagog, Garciuc
rămâne un plugar neobosit al ogorului luminării culturale
puțin explorat. Vroia să facă imposibilul, să cuprindă
necuprinsul.
Astfel prin munca neobosită a lui Leonid Garciuc în
școală iau naștere corul de elevi și învățătoresc, în sat –
fanfara și taraful, mai apoi ansamblurile vocale masculin și
feminin și ca o cunună a vastei sale activități – fondarea
muzeului istoric – etnografic în sat.
Acestea sunt doar jaloane cu sclipiri incandescente la
începuturi de drumuri în viața plină de sens și conținut a lui
Leonid Garciuc. Acum de pe culmea anilor munciți mai ușor îi
pare că le-a săvârșit pe toate decât a face unele bilanțuri. Toate
necazurile s-au uitat și viața îi pare un lanț de sărbători.
Dar câte gânduri și frământări, câtă voință și rezistență,
câte nopți nedormite, câtă muncă în sudoarea frunții… Leonid
Garciuc spune doar:
Ne-a fost greu uneori…

55
 S-au păstrat, însă, vii în memorie multe momente, care-i
mai luminează și azi fața. De câte ori l-au ales candidat în
membrii comitetului raional de partid, deputat al Sovietului
Raional și Sătesc de deputați ai norodului, delegat la
Congresul Învățătorilor sau Societății „Știința”.
Cum să nu să fi bucurat, când școala, pe care o conducea,
a fost distinsă cu fanionul roșu transmisibil al CC al PCUS,
Sovietului Miniștrilor al URSS, Consiliului Central al
Sindicatelor și CC al ULCT din Uniunea Sovietică, cu
Diplomă de onoare a Prezidiumului Sovietului Suprem al
RSSM, ori când a fost expusă ca model de școală sătească la
Expo–67 din Montreal. Ar putea el oare să uite momentele,
când corul de elevi a devenit diplomant al EREN al URSS, ori
când corul sătesc s-a învrednicit de titlul de cor popular, iar
mai apoi și cel de colectiv emerit al republicii! Cea mai înaltă
apreciere a muncii sale multilaterale sunt înaltele titluri, ce i s-
au conferit, de Eminent al Învățământului și Culturii din
URSS și RSS Moldovenească, de lucrător emerit al culturii
din republică.
Nu-i Leonid Garciuc omul,care, adumbrit de lauri, să se
complacă în succes, să se cuprindă de lâncezeală. Deși vârsta
îi permite să se retragă din tumultul vieții, el ca în anii săi mai
frumoși, caută cu elevii asemănarea invizibilă între
matematică și muzică, destramă în calitate de ghid al muzeului
tainele istoriei plaiului natal și, bineînțeles, rămâne să fie
sufletul corului, patriarhul culturii în satul Nicoreni.
Cine nu și-a căutat sensul vieții în vechea înțelepciune
populară: cine și-a făcut casă, a dat viață unui copil, a sădit un
pom…
Leonid Garciuc șade nu o dată la umbra unui prăsad din
fața casei cu familia. Își destăinuie planurile.
Ți-ai mai căuta de sănătate…- îl dojenește soția.
Vino, tată, la noi să te mai tratezi oleacă, – îl îndeamnă
feciorul Valeriu, medic terapeut la Râșcani.
N-am timp acum, ne pregătim de jubileul corului…
Atâtea medicamente bune avem…- se face a nu-i lua în
seamă grijile fiica Lucia, farmacistă la Drochia.

56
 Boala mea n-are leac, – zise calm și semnificativ Leonid
Garciuc. El se ridică și își ceru scuze, spunând ca atâtea sute și
sute de ori:
Am plecat, avem repetiție.

”Munca comunistă”, 12 decembrie 1985

57
 Ion Ursu

Un învățător bun în împrejurări grele

În 1949 Ion Ursu, feciorul mai mic al lui Grigore Ursu
din Ochiul Alb, a absolvit cu mențiune școala pedagogică din
Bălți și a venit cu diplomă de învățător în școala din satul
natal. Din acel an se și socoate stagiul lui pedagogic. Moldova
ducea lipsă de cadre naționale în toate domeniile vieții, dar
mai ales în învățământ și educație. Înainte de ”eliberarea” și
instalarea noului regim, sovietic, intelectualitatea de la noi,
predominant preoții și învățătorii, s-au retras în România
pentru a evita temnițele staliniste. Ion Ursu ține minte, cum
prin sat au trecut reprezentanți ai Universității de Stat din
Chișinău, instituție superioară de învățământ, înființată de
curând, și-l îndemnau să între la facultatea de istorie și
filologie. Dar el avea predilecție pentru științele matematice.
Și a mers la Institutul învățătoresc din Bălți. Și s-au completat
școlile Moldovei cu învățători ”pârpăliți” timp de doi ani la
orice specialitate. Cu timpul li s-au cerut cunoștințe mai vaste
și mai profunde și majoritatea acestor învățători au urmat
studiile (preponderent fără frecvență) la Universitate, la
Institutele Pedagogice de Stat din Chișinău, Bălți și Tiraspol.
A absolvit Institutul Pedagogic de Stat din Bălți și Ion Ursu.
Acum el era singur de cunoștințele sale. Elevii însușesc cu
plăcere obiectele predate de el. Absolvenții școlii dau cu
succes examenele de înmatriculare în instituțiile superioare de
învățământ. Opt dintre ei s-au dedicat matematicii, mai bine
de douăzeci au devenit ingineri.
Ion Ursu se implica în viața școlii, a satului. Colectivul
școlii i-a încredințat funcția eligibilă de președinte al
sindicatului învățătoresc. Deși nu mai este tânăr, el trece și pe
la Casa de lectură. A aflat că aici au vrut să înființeze un
ansamblu de instrumente populare, un taraf. Dar doritori de a
cânta nu erau. Atunci învățătorul Ion Ursu a venit la Casa de
cultură cu vechea lui scripca. Apoi a convins șase tovarăși de-
58
ai săi să vină și ei. Exemplul, insistența lor au trezit interesul
tineretului, care au încercat și ei instrumente. Taraful astfel
creat se bucura de succese la festivalurile raionale de muzică
populară.
Nu este adevărat că matematicii sunt oameni închiși în
sine, preocupați numai de cifre. Da, rezolvarea exercițiilor,
problemelor matematice, studierea noutăților științei, metodei
predării obiectelor îi iau mult timp, dar el citește cu interes și
pasiune opere ale scriitorilor clasici universali. Multe romanțe
de ale lui Mihai Eminescu le cântă, acompaniindu-se la vioară.
Colegii mai tineri, chiar și leați de-ai lui, oricând i se pot
adresa după un sfat sau un ajutor. Dar și el, deși are un stagiu
remarcabil de activitate pedagogică, nu se jenează a-și însuși
cunoștințele, experiența tovarășilor, chiar și a celor tineri, dacă
acestea îi ajută să se îmbogățească științific sau metodic.
Ion Ursu este recunoscut în colectiv, un învățător cu cea
mau mare experiență, un matematician desăvârșit, dar el știe
să-i aprecieze și să-i respecte pe tovarășii săi de specialitate:
Maria Bețivu, Verginia Vlas și alții.
Drept recunoaștere a meritelor lui față de școală, timp de
28 de ani de activitate este acordarea, în urma unei atestări, a
titlului onorific de învățător superior. Deocamdată el, unicul,
s-a învrednicit de această distincție în raion.
Învățător superior! E onoare, e autoritate, dar și datorie
înaltă. Mai întâi e dator colectivului, care primul a apreciat
calitățile lui deosebite de învățător, educator, activist public.

”Munca comunistă”, 1 octombrie 1977

59
 Larisa Ciobanu

Visul sacru, vioara

A îndrăgit Gheorghe Corbu din Dominteni vioara. Poate

din copilărie, poate din tinerețe. Dar o avea la inimă. Tresălta
oricând la auzul cântecului ei tandru, dulce și duios. Ar fi vrut
poate și să cânte, dar... Până la urmă, fiecare se mulțumește cu
ce l-a înzestrat destinul. A lucrat la construcții. A fost și
conducător de brigadă. Uneori, auzind zumzetul produs de
ferestraie sau beschii, i se părea că aude glas de viori. A
încercat să-i transmită fiicei dragostea și dorința sa sacră, dar
n-a reușit. Ea a devenit croitoreasă, iar o femeie când coase,
cântă doar din gură.
Așa-i firea omului – vrea numaidecât să-și realizeze
dorințele, visele în destinele urmașilor săi.
O mângâiere a sufletului a fost să-i fie nepoțica Larisa.
Cum numai fetița a început a contempla lumea, bunelul a prins
a-i desena viori. Bunelul desena viori, nepoțica nu le prea
dădea atenție, neînțelegându-le rostul, iar mama lua și le
arunca în foc. Ardeau viorile în pară, de la ea se aprindea din
nou inima bunelului și el iar lua creionul în mână... Poate
măcar una se va lipi de inima copilului și va evita focul
mistuitor.
Dar timpul trecea, zelul desenatorului scădea, dorința de
a-și atinge scopul se potolea, se sedimenta în sufletul
bunelului, precum cenușa viorilor arse în jeratecul din vatră.
Când Larisa era în clasa a IV-a la insistența bunelului
mama i-a cumpărat totuși... un acordeon.
La Gribova, însă, nu erau învățători care ar fi învățat-o să
cânte la acest instrument. Și atunci hai Larisă cu acordeonul în
spate la Dominteni, unde bunelul îl aflase pe Grigore Guțu,
care putea să-i dezvăluie tainele ascunse în alb-negrul
claviaturii.

60
 Da școala pedagogică din Călărași, școală în care
aptitudinile muzicale sunt un criteriu de bază la înmatriculare,
Larisei i-au prins bine lecțiile lui G.Guțu. Se realiza dorința
bunelului. Larisa cânta la acordeon.
Dar odată somnul Larisei fu tulburat de un vis: parcă
bunelul îi desenase o vioară și până ea să se dezmeticească ce-
i cu această ”prăsadă cu strune”, prăfuită la mijloc cu sacâz,
mama haț! Și o aruncă cu ciudă în foc. Larisa a văzut, cum
cuprinsă de pălălaie, vioara se zbătu convulsiv, dramatic,
făcându-se nevăzută odată cu dispariția flăcării.
În copilărie mama îi tălmăcea astfel visul cu focul: mâine
va fi zi cu soare, luminoasă.
A doua zi a fost într-adevăr o zi cu soare. Descosându-și
visul, Larisa fu luminată de un gând: ce-ar fi să se ceară la
vioară, ca instrument suplimentar. Această idee însă avu
soarta desenului din vatră. Dar reveni la ea până reuși în cele
din urmă.
În 1982, după absolvirea școlii pedagogice, Larisa se
întoarce în satul natal Gribova, unde predă acordeonul la
filiala școlii de muzică pentru copii. Aici, la Gribova, s-a
întâlnit mai apoi cu Grigore Guțu, primul ei dascăl,
actualmente conducător artistic al tarafului de la Casa de
Cultură. Dumnealui s-a bucurat nespus, auzind că ea cântă la
vioară. Căci orice taraf ere nevoie de viori. A fost măgulită și
Larisa Vasilievna de invitație, dar se simți obligată de a-și
îmbogăți cunoștințele, de a-și perfecționa măiestria
interpretativă. Și a urmat lecții la școala de muzică pentru
copii din Drochia, la colega ei de lucru, viorista E.C. Vlas. Nu
i-a fost chiar atât de simplu să ia o asemenea hotărâre. Nu i-a
fost chiar atât de ușor, trăind și lucrând la Gribova, studiind
fără frecvențe la Institutul de arte din Chișinău, să urmeze un
curs elementar de lecții de rând cu copiii. Dragostea față de
vioară o făcu să învingă toate barierele: fizice, psihologice.
Astă primăvară la concursul raional al tarafurilor Larisa
Vasilievna Ciobanu cânta prima vioară sub bagheta lui
G.Guțu.
– Nu știu cum mă auzeam, – îmi mărturisi Larisa
Vasilievna, dar tare aș vrea să reușesc. La institut studiez
61
vioara, ca obiect secundar, dar... La anul voi absolvi institutul
și am de gând să-mi continuu studiile la Conservator.
– La acordeon?
– Nu, la acordeon va cânta fiul meu, Aurel, care e pe-al
cincilea an. Bunelul său i-a și cumpărat instrument.
– La vioară? – am intervenit din nou, dându-mi sama că
aceasta trebuia să-mi fie prima întrebare.
– Da, – răspunse ferm Larisa Vasilievna. – Vioara a fost
visul sacru al bunelului. Vioara e și visul meu.
***
Când acest material se pregătea pentru tipar, Larisa
Ciobanu era în așteptare deciziei juriului concursului
republican al vocaliștilor ”Cântați cu noi!”, concurs, la care a
participat interpretând cântece populare moldovenești.

”Munca comunistă”, 1 ianuarie 1989

62
 Iosif Belinschi

”Doar să visați la liniște...”

În penultima zi a lui ianuarie în sala de festivități a școlii

medii ruse nr.3, profesorii de la această instituție de
învățământ au marcat jubileul de 60 de ani al directorului
acestei școli, Iosif Belinschi. Gazdele, oaspeții și-au găsit
locul la mese, fiind serviți cu ceai și cafea, plăcinte, mere
rumene, dulciuri. La postura de gazdă și de oaspeți au fost
profesori, educatori, lucrători din personalul tehnic, elevi de
toate vârstele, părinții, vechi prieteni, tovarăși de idei ai
sărbătoritului, reprezentanți ai conducerii orașului, toți cei care
într-un fel sau altul au muncit sau lucrează alături de el.
Deoarece Iosif Belinschi a muncit, nu, nu pur și simplu a
muncit, ci și-a consacrat școlii viața, nu, nu numai școlii –
învățământului public, 40 de ani de activitate pedagogică!
Iosif Belinschi și-a început activitatea de muncă în satul
Viișoara, raionul Edineț, unde a fost îndreptat să lucreze după
absolvirea școlii superioare. Ulterior a lucrat la Căinarii
Vechi, la Chetrosu, la toate școlile din orașul nostru, iar apoi
10 ani – cine nu știe aceasta – în calitate de șef al secției
raionale ai învățământului public. Aceste dese peregrinări se
explică nu prin indiferența lui, prin atitudinea neglijentă față
de obligațiile funcționale sau printr-o stranie dorință, deseori
observată la unii pedagogi care fac ”excursii” prin școli, prin
colectivele de muncă în căutarea unui lucru mai ușor, a unui
loc mai călduț, ceea ce conduce la noi și noi înscrieri în cartea
de muncă. Nu. Trecerile lui de la un loc de muncă la altul au
fost o urmare a stăruinței, a dezinteresului, a dragostei sale
față de profesie, legate de înaltă competență și intelect, de
iscusința lui de a stabili relații, de a comunica cu oamenii de
diferite vârste și posturi, de capacitățile lui, de înțelepciunea și
experiența și, bineînțeles, de evidentele-i calități
organizatorice.

63
 Țin minte cum în primăvara anului 1968 secția raională
de învățământ a organizat o consfătuire a director a lor la
școala-internat, unde, apropo, Iosif Belinschi lucra pe atunci în
calitate de șef de studii. După lecții directorii au fost invitați la
cantina școlii să ia masa. Gazdele, potrivit unei legi nescrise,
s-au dovedit a fi ospitaliere, mesele fiind servite ca pentru
oaspeți scumpi și dragi. Ne-am așezat la masă, când am
observat că buna gospodină Claudia Orlova, pe atunci
directoare a școlii, arunca o privire de asupra meselor și îl
cheamă pe intendent. Cum așa, îl întrebă ea într-un mod foarte
delicat, de n-au fost puși la masă habujii murați. După toate se
vedea, că și mai înainte vorbiseră despre aceasta. Știți,
înțelegeți, începu acela să se justifice, rețeaua comercială nu
dispune de harbuji, sau, pur și simplu, așa îi zisese cei de
acolo. Claudia Ivanovna nu mai lungi vorba, se întoarse, îl
scurtă cu privirea pe adjunctul său – om tânăr, energic și de
nădejde, care discuta cu cineva în alt capăt al sălii, îl rugă să
se apropie și, încetișor, ca nimeni să nu audă, îl rugă: ”Iosif
Severin...” În scurta rugăminte a directoarei se sesiza o
deosebită stimă și încredere. Trebuia doar să așteptăm puțin.
Până oaspeții serviră felul întâi, până se mai aduse ceva pe
masă, până directoarea rosti primul toast, văd că de la
bucătărie se aduc farfurii cu harbuji murați. Belinschi se
orienta repede, știa unde s-o apuce, cui să i se adreseze pentru
a găsi ceea ce era necesar. Iar noi mâncăm harbujii, lăudând-o
pe Claudia Ivanovna, care în condiții atât de grele a reușit să
găsească acest produs delicat. Bineînțeles, un asemenea șef de
studii poate fi ținut ca în palme. Dar oare putea el să se
mențină pe la același post?
N-am rămas mirat, când am auzit despre numirea lui în
funcția de director al școlii medii nr.2. În acei ani, țin minte,
conversând cu Iosif Belinschi, în micul său cabinet, despre
procesul instructiv-educativ, despre programele școlare,
despre literatură, aflasem cu mirare că nu e lingvist, cum îmi
închipuiam, ci matematician. Tot atunci, în timpul unei
așteptate vizite a școlii din partea lui Petru Stati, președintele-
adjunct al comitetului executiv raional, am aflat și motivul
numirii lui Belinschi în funcția de director al acestei școli.
64
Copiii își făceau studiile într-o înghesuială nemaipomenită.
Era nevoile de noi săli de clasă. Trebuie începută edificarea a
cel puțin unei mici clădiri-anexă. Într-un cuvânt, școala avea
nevoie de gospodar. Și Belinschi s-a dovedit a fi la înălțime,
ca un adevărat stăpân. Nu era stăpân doar al propriului destin.
În locul lui hotărau alții – la comitetul raional de partid, la
comitetul executiv raional – unde și în calitate de ce să fie. Și
deoarece pe atunci altfel nici nu putea fi, și, fiind comunist, iar
ulterior, membru al biroului comitetului raional de partid,
deputat al Sovietului raional, nu se putea opune, fiind nevoit,
așa cum se și cerea, să depună cerere despre eliberare conform
”proprii sale dorințe” pentru a se angaja la un lucru – mai
anevoios, mai complicat și mai de răspundere. În curând
devine director al școlii medii moldovenești nr. 1, iar în
continuare – șef al secției raionale de învățământ, devenind
dascăl al tuturor profesorilor din raion. Aici a muncit 10 ani de
zile.
Țin minte cum erau organizate zilele ușilor deschise. La
orice lecție, la orice învățător puteau să intre colegii, părinții.
Tot atunci s-au desfășurat și dările de seamă colective ale
școlilor rusă orășenească nr. 3, incompletă nr. 2 Chetrosu etc.
în fața învățătorilor din raion, în fața părinților și obștimii. Să
presupunem că acest lucru era o mistificare, că astăzi școala
își construiește activitatea cu totul în alt mod, potrivit altor
principii și orientări, dar, cu toate acestea, nu poți să nu fii de
acord cu faptul, că acea activitatea a fost o căutare, o muncă, o
tendință spre ceva nou, avansat, de folos societății.
Iosif Belinschi pe atunci, de altfel, ca și acum, credea în
forța publicității, în rolul presei la propagarea ideilor,
colectivelor pedagogice. Atunci dumnealui (din inițiativă
proprie) a pus începutul unei colaborări fructuoase cu gazeta
raională. Venea des pe la redacție și propunea teme pentru
publicare. Te uiți, vine personal dimineața, și aduce o
corespondență scrisă seara. Dacă ar fi să adunăm toate
articolele lui, am putea aduna o colecție întreagă. Dumnealui
scria nu numai pentru gazeta raională. Articolele lui –
teoretice și practice – au văzut lumina tiparului în presa
republicană și centrală. Acest lucru i-a ajutat și dumnealui, și
65
colegilor săi în activitatea pedagogică. Ba și astăzi, când
școala, ca și sectorul social, suferă de criză, în aceste timpuri
pentru țara noastră, Iosif Belinschi se îngrijorează de soarta
școlii, de destinul învățătorilor, de idealurile lor. Publicând
articolul ”A vedea orice problemă”, el i-a atras pe învățători la
o discuție, chemată să dea răspuns la numeroasele întrebări,
care îi interesează pe toți cei care nu sunt indiferenți față de
problemele instruirii și educației.
Vasile Molcian – un om deschis, sincer – care a lucrat cu
dl. Belinschi circa treizeci de ani, vorbea destul de serios:
– E greu să lucrezi cu Iosif Severin. Îți ordonă să faci
ceva, iar dacă întârzii să îndeplinești, sau dacă nu îndeplinești,
răsuflecă el însuși mânicile... Și n-a fost pentru mine, pentru
alți învățători o pedeapsă mai mare decât acest fel de a fi al
dumisale. El poate munci, este exigent față de subalterni, dar
poate asculta și sfaturile altora. Eu n-am simțit niciodată ca el,
fiind conducător, să-și impună personalitatea sa. El a fost și
este un truditor de rând, ca și ceilalți. În mod colegial și
constructiv soluționam toate probleme.
Cu atât mai concludente în acest sens sunt mărturisirile
lui Victor Caț, pe atunci director al școlii medii moldovenești
”M. Eminescu”.
– M-am stăruit întotdeauna să-i seamăn lui Iosif Severin.
Nu știu dacă mi-a reușit acest lucru. Probabil, îmi vine greu
să-mi îndeplinesc intenția, mai ales la noul meu post. Căci
altfel n-aș mai auzi replicile: ”Pe când era director
Belinschi...”. Sunt bucuros pentru el și niciodată nu-mi va fi
rușine să mă adresez dumnealui după ajutor.
Dar cum îl iubesc și prețuiesc, cum cred în el foștii și
actualii elevi! Pentru că el, în numele lor, n-a știut și nu știe de
liniște, de oboseală, și greutăți. Într-o vară, să zicem, în
pădurea Șaptebani, raionul Râșcani, se afla un grup de elevi
din clasele superioare, care participau la niște competiții
sportive. Duminica întrecerile trebuiau să se încheie. Îi aștepta
o luptă grea, de răspundere. Dar toată noapte a plouat din
abundență. Dimineața ploaia a încetat, dar drumurile și
cărările, poienele chiar erau parcă inundate. Copiii erau
indispuși. Pe neprins de veste, însă vedem că vine desculț, cu
66
pantalonii suflecați, însuși șeful secției raionale de învățământ
– Iosif Severin. Ce bucurie! De unde v-ați luat pe un asemenea
timp, îl întrebau toți. Mașina rămăsese la șosea. Copiii tot
atunci l-au înconjurat, i-au povestit în cor despre succese,
despre timpul rău. El le-a însuflat încredere în victorie. Și ei
au biruit. Și datorită lui. În orice caz, așa ne-am explicat noi
lucrurile.
- Sunt bucuros că am atins această vârstă, pentru că
învățătorului nu-i este sortit să trăiască mult, - intervine
omagiatul.
Într-o asemenea zi, plină de diverse emoții, nu e greu să
cazi pradă tristeții.
Iată-l că șede în fața noastră în fotoliu, unde l-au așezat o
fată și un băiat. Șede și ascultă cum vorbesc, cum își amintesc,
cum îl felicită. Alături – un braț de flori. Pe față bucuria i se
preschimbă în tristețe. Uneori și mie îmi era trist, uitându-mă
la el. Mi se părea că din acest moment el este însingurat. El
șede de partea cealaltă de noi. Mi s-a făcut incomod: cum de
nu s-au gândit organizatorii la acest lucru.
Dar oamenii vorbeau, vorbeau copiii și am văzut un alt
tablou, alte gânduri. Fotoliul lui era neobișnuit, el era asemeni
unui tron regesc. Da, desigur. Așa se și planificase. Iată-l că
șede în fața noastră ca un rege. Șede și ne conduce.
Cei mai optimiști sunt copiii. Ei cântă, vorbesc în versuri
despre ceea ce a făcut pentru ei învățătorul și directorul Iosif
Belinschi. Și se aud doar glasuri de copii: ”aceasta e munca
mâinilor Dumneavoastră”, ”E inițiativa directorului”, ”Nu veți
îmbătrâni niciodată”... ”nu ne părăsiți”...
Iar elevii din clasa a IX-a ”a” în genere nu-i permit să se
gândească la pensie, la bătrânețe: ”Doar să visați la liniște!”.
Cam tot într-un asemenea mod l-a ”îmbărbătat” în ajun la
telefon și Victor Granevschi, care în curând va atinge vârsta
de 74 de ani.
Desigur, unii în glumă, spuneau că pe el nu-l paște
bătrânețea, nici nu-i dai 60 de ani, dumnealui arată mai tânăr,
și e adevărat, el este energic, harnic. Nu-l amenință nici
tristețea ori plicteseala. El este lemnar de viță, apicultor. Are și
niște copii și nepoți minunați. Ei nu-i vor permite să fie trist.
67
 Dar, judecând după dispoziția dumnealui, după dispoziția
colectivului, el deocamdată trebuie să rămână în școală.
Școala are nevoie de el. Fie ca batalionul de veterani, în
numele căruia a vorbit cu mult umor Raisa Fedulova, să mai
aștepte a-l înscrie în rândurile sale. Va veni timpul și el va sta
în frunte lui. Deocamdată, însă, să ascultăm glasul copiilor:
Nu veți îmbătrâni niciodată! Niciodată să nu ne părăsiți! Doar
să visați la liniște.

”Glia drochiană”, 7 februarie 1991

68
 Victor Caț

Scopul... nu scuză mijloacele

Liceul ”Mihai Eminescu” din orașul Drochia a derivat
din cea mai veche, din prima școală deschisă pentru populația
de naționalitate preponderent română și a evoluat timp de
circa opt decenii de funcționare în cea mai mare, în
dependență de numărul elevilor, cea mai bogată în tradiții de
muncă educațională durabile, indisolubile, cea mai
prestigioasă instituție de acest gen.
Despre faptul cum încearcă și în ce măsură reușește liceul
să se mențină la cota atinsă, să-și onoreze obligațiunile, să-și
îndeplinească misiunea, să răspundă exigenților, să
supraviețuiască, în fine, în condițiile de azi, ne va spune, în
dialogul cu corespondentul nostru, domnul director Victor
Caț.
Cor. V.Z. (Vitalie Zagaievschi): A trecut un an din
momentul, în care școala nr. 1 ”Mihai Eminescu” a fost
investită, printr-un ordin al Ministrului de resort, cu statutul de
liceu. Ce schimbări au survenit, fie impuse de acest titlu, fie
intuite de administrație, de cadrele didactice, și care este,
domnule director, evaluarea rezultatelor muncii și situația la
începutul unui nou an de studii?
V.Caț.: Titlul de liceu nu este unul onorific. El presupune
riguros un nou model, un nou sistem, un nou program de
studiu, realizat prin predarea disciplinelor și evaluarea
cunoștințelor elevilor, și care asigură continuitatea cunoașterii
aprofundate a materiei, cuplarea lentă, fără perturbații a
învățământului preuniversitar sau academic. Dar corpul nostru
didactic a știut ce are de făcut. Învățătorii și profesorii aveau
deja deprinderi sigure în aplicarea metodelor învățământului
de tip nou, formativ. Ei continuă implementarea și
perfecționarea metodelor tradiționale: lucrul diferențiat,

69
individual cu elevii – toate având scopul primordial educarea
și dezvoltarea neabătută a personalității elevilor.
Am administrat niște remanieri riscante, care ne-au făcut
mari dureri de cap, dar care ne-au dat și rezultatele scontate:
am selectat elevii din cele patru clase de a IX-a după
potențialul lor intelectual.
Am format două clase mai bune, mai laborioase, să le
zicem așa, numite clase liceale, adică cu tendința fermă de a
continua studiile în clasele următoare, și alte două clase – din
elevii, care, în cazul în care-și vor confirma incapacitatea sau
indiferența, ne vor abandona în vară, dat fiind faptul, că erau
în clasă absolventă.
Acuma au început nemulțumirile. Și, recunosc, ele au fost
mai mult întemeiate decât pornite din ambiții sau orgoliu. Deși
și acestea trebuie luate în calcul, când e vorba de interesul
copiilor. Cine s-ar resemna fără ripostă, când se vede cernut,
cine nu s-ar simți lezat, când este dat la o parte? Dar mai cu
seamă copiii se simțeau lezați de despărțirea, înstrăinarea de
colegii de clasă, de prietenii, cu care psihologic erau uniți într-
o colectivitate încă de la grădiniță. Unica mângâiere,
consolare a fost promisiunea noastră, că după primul semestru
vom face o nouă selecție și atunci acei care se vor ”alege” se
vor întoarce în clasele favorizate în locul celor scăpătați de
acolo. Și unii și-au dat străduința și s-au întors. Am trezit
simțul concurenței. Și majoritatea elevilor s-au străduit să iasă
de asupra. Dar la început nici noi nu eram siguri de aceea ce
ne străduim să-i convingem pe elevi și, mai ales, pe părinți.
Totuși scopul de a forma clase cu elevi relativ omogeni, a
impune copiilor o situație competitivă, a-i pune să
persevereze, să-și manifeste capacitățile ni l-am atins.
Propunându-ne să creăm niște clase liceale mai mult sau
mai puțin puternice, noi nu i-am lăsat pe elevi în voia soartei
să lupte ei între ei. În aceste clase favorizate au mers să facă
lecții cei mai reputați profesori...
V.Z.:... mai cu experiență...
V.C.: N-am spus altfel, pentru că la noi absolut toți
învățătorii și profesorii au o suficientă vechime de muncă și o

70
experiență ce tocmai ne asigură rezultate bune în întreaga
noastră activitate.
V.Z.: Doriți să ne spuneți niște nume?
V.C.: Nu. Dacă m-aș angaja s-o fac, ar însemna să Vă
înșirui o listă de aproape 60 de persoane. În afara ei ar rămâne
doar vreo doi-trei colegi mai tineri și poate încă... eu știu? Sau
de nu, ar însemna să mă aventurez a face și între cadrele
didactice o selecție, care, mai mult ca sigur, ar fi arbitrară și
subiectivă.
Dar ce să mai vorbim, învățătorii și profesorii noștri sunt
mult prea bine cunoscuți în orașul nostru. Mai mult decât ne-
am putea noi închipui.
V-aș putea da alt indiciu, care vorbește despre
profesionalismul pedagogilor noștri. Din 64 de angajați avem
5 licențiați de categoria I și 48 de categoria a II-a. Despre
profesionalismul lor înalt vorbește și potențialul absolvenților
noștri de a se manifesta la examenele de admitere la instituțiile
superioare de învățământ. Anul acesta din 55 de absolvenți ai
clasei a XI-a 42 au reușit să intre la universități și academii, 3
– la colegii, 4 – la licee. Din clasa dlui Sorbală 24 de
absolvenți din 28 (!) își vor continua studiile la instituțiile
superioare de învățământ din Chișinău, Bălți și din România.
Oare nu aceasta ne-o dorim în ultima instanță și noi, și
părinții?
Dar să privim datele generale: din 1179 de elevi din anul
trecut 142 sunt eminenți. Fotografiile lor sunt expuse la
Panoul de onoare al liceului. 650 își calculează nota medie
dintre 7 și 10. Și să știți, că profesorilor noștri deseori li se
imputează că sunt zgârciți la note. Și doar 25 la sută sunt
mediocri, cu cea mai mare notă de 6.
Aceasta e situația. Firește, nu toți elevii sunt în stare să
răspundă exigenților zilei. Am avut și corigenți, și repetenți.
Aceasta este o lecție dură pentru cei lăsători.
Fără îndoială, acest fapt este un semnal de îngrijitoare și
pentru noi, învățătorii și profesorii. Noi luăm aminte
insuficiența muncii sau greșelile. Administrația liceului insistă
asupra perfecționării permanente a metodelor de predare, a
măiestriei muncii educaționale, perseverenței. Pedagogul care
71
încetează a mai învăța, n-are dreptul moral să apară în fața
copiilor.
V.Z.: Nu e prea categoric spus, dacă ne gândim la situația
precară a pedagogilor, situație ce rezultă din remunerarea mai
mult decât modestă și cu întârziere a muncii lor, dacă ținem
cont de faptul, că ei astăzi nu-și pot permite să procure cărți,
să aboneze revistele de profil sau, cel puțin, ziarul “Glia
drochiană” și... celelalte?
V.C.: Sunt mișcat de faptul că ne cunoașteți nevoile și ne
consolați, dar la întrebarea Dumneavoastră răspund, totuși –
nu! Așa ne e profesia. Legile morale sunt pentru noi mai
presus de toate.
Mai ales acuma, când din trei piloni, pe care se sprijinea
munca educațională, doar unul a mai rămas vertical – școala.
Societatea, parte coruptă, parte absorbită de problemele
existenței și chiar ale supraviețuirii, se eschivează sau, pur și
simplu, e departe de problemele, despre care discutăm. Se
opune ea prompt și ferm invaziei narcomaniei, consumului de
alcool, sexului, pornografiei, vulgarismului și altor tendințe
discusive?
La fel familia, părinții ca parte componență a societății.
Noi avem o mulțime de copii, ai căror părinți merg la câștig în
țările lumii, lăsându-i pe seama rudelor, vecinilor sau de capul
lor. S-ar putea să mă întrebați de școlarizare. Trei elevi nici azi
nu s-au prezentat la școală. Unul e cu părinții la Moscova,
altul – în Grecia și celălalt – Dumnezeu știe unde-i. E o
problemă gravă. Dar să știți, că noi avem circa 1250 de elevi,
care frecventează școala și cărora trebuie să le purtăm de grijă.
Ceea ce depinde de noi s-a pornit în mod normal. Elevii
claselor a X-a și a XI-a (de-a XII-a anul acesta nu avem), în
urma unor teste s-au divizat în două cicluri de studiu: umanist
și real. Ținem lecțiile 5 zile pe săptămână, celelalte două vor fi
consacrate lucrului individual la discreția fiecăruia.
Ne dau de furcă însă o mulțime de probleme ce nu țin de
competență sau voința noastră. De exemplu, nu ne ajung sau
nu corespund vârstei copiilor băncile, nu ne ajung cronic
manuale, ne-ar mai trebui calculatoare, un xerox, nu știm la ce
să ne așteptăm în vederea asigurării cu energie electrică și
72
termică, s-ar putea să apară problema internatului, dat fiind
faptul, că la noi au venit să învețe (și trăiesc prin gazdă) mulți
copii din Cotova, Zgurița, Chetrosu, Șalvirii Noi, Țarigrad și,
nu mă veți crede, din Nisporeni. Și... câte vor mai apărea pe
parcurs...
V.Z.: Vă doresc izbândă.

”Glia drochiană”, 15 septembrie 1999

73
 Emilia Surlaru

O ființă a dăruirii...
Doamna Emilia Surlaru activează de mai bine de un sfert
de secol în calitate de profesoară de limba și literatura
franceză la gimnaziul nr. 2 Chetrosu. Aceștia au fost ani de
dăruire totală idealului său adolescentin, satului natal și
copiilor, de a căror nume, în virtutea profesiei, dar și a felului
dumneaei de a fi, nici azi nu se poate detașa.
Parcă mai ieri era și ea elevă, profitând de bunătatea și
înțelepciunea primei sale învățătoare Lidia Rusu, apoi a
profesorilor Dumitru și Olimpiada Bunescu, Grigore Țurcanu,
Elena Batăr și a altora, care i-au și inspirat, dragoste de
profesia de pedagog. Absolvind cu mențiune școala din sat, ea
fără ezitare, se înscrie la școala pedagogică din Lipcani.
Asiduă, sârguincioasă, ea își confirmă capacitățile sale.
Mărturie este și biletul turistic gratuit în orașele Moscova,
Kiev, Minsk, Talin, de care a beneficiat – recompensă pentru
succesele excelente la învățătură. Diploma cu mențiune la
absolvirea școlii pedagogice îi favorizează admiterea la
Institutul Pedagogic din Bălți, susținând doar un singur
examen – cel de profil. Profesoara ei de la Chetrosu, Elena
Batăr, trebuie să fi fost mândră de faptul, că Emilia și-a ales
facultatea de limbă franceză.
Emilia a intrat cu ușurință și siguranță în mediul
studenților, fiind o bună colegă și prietenă, însușind cu
dragoste și pasiune, cu asiduitate și tenacitate materia de
studiu. În dorința de a-și aprofunda cunoștințele, susținută de
profesoara Eva Gleiban, ea se include în activitatea de
investigație, participând la conferințe științifice, unde se
distinge prin aptitudini creatoare. Despre valoarea activității
sale științifice ne vorbește premiul de merit – un bilet turistic
gratuit prin capitalele fostelor republici unionale.

74
 Munca sa de 4 ani la facultate se încununează cu rezultate
excelente. Mărturie este din nou diploma cu mențiune la
absolvire.
După 8 ani de studii în domeniul pedagogiei și a limbii
franceze se întoarce în 1974 la școala, de unde a plecat,
angajându-se în muncă alături de profesoară sa Elena Batăr,
continuând să beneficieze de bunăvoința și experiența
acesteia. Tânără profesoară a avut fericirea de a se afla în
sânul unui colectiv pedagogic, unde era de a casei, unde toți îi
cunoșteau aptitudinile, capacitățile și perseverența, unde toți o
iubeau, o ocroteau și o susțineau, colectiv, care prin întreaga
sa activitatea era considerat model în raion, și ea, se angajează
plenar chiar de la început în muncă, apropiindu-se de inimile
copiilor, stimulând lecție cu lecție interesul lor pentru obiectul
atât de drag ei, dezvăluindu-și vastele și profundele
cunoștințe, ce le acumulase în anii de studenție. Elocvente
sunt rezultatele muncii dumneaei pe fundalul raionului. Chiar
în primul an, 1975, elevii ei, bineînțeles dintre cei dotați, iau
premiul I la olimpiada raională la limba franceză, participă la
cea republicană. Asemenea surprize plăcute vor umplea inima
ei și a întregului colectiv de bucurie și mândrie și în anii 1980,
1992, 1998. În 1987 doamna Surlaru se plasează pe locul I
printre colegii de breaslă din raion după rezultatele muncii
extrașcolare și cu copii dotați. Activitatea ei de muncă se
extinde în afara lecțiilor, în afara școlii. Dovadă de prețuire a
acestei activități este faptul, că în 1990, la primule alegeri,
desfășurate cu adevărat pe principii democratice, sătenii,
părinții elevilor ei, merg la votare cu gândul la ea, alegând-o
consilier. Munca pedagogică, iar de acuma și cea politică, n-o
împiedică să accepte în 1992 ideea și oferta Ministerului de a
participa, în colaborare cu Elena Buză, la alcătuirea unui
manual pentru clasa a IV-a. Activitatea științifică, fie și la
nivel studențesc, desfășurată la facultate, acuma i-a dat
încredere în posibilitățile sale de a realiza lucrarea ce i se
solicita. Pe parcursul anului a selectat și a adunat material
științific și practic, de care ar fi avut nevoie pentru a începe
lucrul. În iulie 1993 a beneficiat de un concediu de creație de
o lună, timp în care, printr-o muncă enormă ca volum și
75
intensitate, coordonată cu cea a colegei de la minister,
realizează manualul. Cartea, atât de necesară elevilor,
nimerește într-o fază de inerție a editurilor și apare abia în
1995. Ea a fost însă întâmpinată cu interes, solicitată și pusă în
aplicare în școlile de la orașe, mai cu seamă în clasele cu nivel
avansat de predare a limbii franceze. În 1993, după retragerea
la pensie a iubitului ei profesor, reputatul director Dumitru
Bunescu, doamna Emilia Surlaru preia conducerea școlii.
Funcţia de director în genere este o sarcină dată pe seama unui
om apt s-o ducă. La gimnaziul nr. 2 Chetrosu în mod deosebit
acestui om i se cerea experienţă de muncă didactică, o cultură
generală elevata, inteligenţă, darul de a influenţa oamenii, de
a-i organiza de a întreţine cu ei relaţii colegiale şi pur
omeneşti, de a fi loial, a fi şi sever, dar şi drept, imparţial, a fi
în măsură să arate exemplu în exercitarea profesiei, să
genereze idei şi sa găsească adepţi întru susţinerea şi
realizarea lor, să ştie a preţui şi respecta munca, faptele
colegilor, elevilor, să aibă o ţinută morală demnă de respect.
Doamna Surlaru era şi este un atare om. Ea a păstrat ca lumina
ochilor bunele tradiţii instaurate la gimnaziu prin străduinţa
predecesorului său Bunescu, a întregului corp didactic şi a ei
personal. Cei peste 400 de elevi ai gimnaziului au fericirea de
a lua lecţii de ştiinţe, conduită, bunăcuviinţă şi morală de la
învăţători şi profesori bine pregătiţi, interesaţi şi pasionaţi de
munca lui 16 din 18 au studii superioare, mulţi din ei posedă
gradele didactice I şi II. Însăși directoarea are gradul didactic
superior.
Doamna Emilia Surlaru, în urma unui concurs special,
pleacă în iulie 1994, alături de 12 profesori distinşi de limbă
franceză de la universităţi, licee şi şcoli din Moldova, la
stagiere în Franţa, la centrul lingvistic din oraşul Rovan, situat
pe malul Oceanului Atlantic. Aici a beneficiat de mediul
lingvistic, de lecţii teoretice şi practice de interes şi folos
incomensurabil, a avut întâlniri şi a conlucrat cu colegi,
reprezentanţi ai mai multor ţări. De atunci relaţiile ei cu lumea
francofonă, cu Alianţa franceză din Moldova perscverează şi
se consolidează.

76
 În 1997 distinsa profesoară participă cu eleva sa dotata
Daniela Furtună la concursul cântecului francez, bucurându-se
de succes. Pentru a satisface curiozitatea şi interesul elevilor
de a vedea şi a asculta pe viu un francez, un vorbitor de limba
franceză, ea invită la gimnaziul din Chetrosu oaspeți, colegi de
breaslă din Franța. Astfel în 1998 doi profesori de limbă
franceză din Franța vin și țin lecții în fața elevilor ei. Francezii
au rămas plăcut surprinși de cunoștințele elevilor, apreciind
înalt gradul de calificare și modul de predare a reputatei
profesoare.
Am avut şi eu fericirea de a urmări cu fascinaţie două
lecţii ale doamnei Emilia Surtaru, lecţii, susţinute în cadrul
unei tradiţionale dări de seamă de creaţie a dumneaei în fața
elevilor, în faţa unei asistenţe numeroase şi prestigioase:
întregul corp didactic al gimnaziului, colegi mai vechi, acum
pensionaţi, părinţi de-ai elevilor, ilustrul profesor de la catedra
de filologie franceză a Universităţii de Stat din Moldova,
chetroşean de origine, acum regretatul Grigore Cincilei,
conferenţiara universitară Veronica Gărbălău de la institutul
de reciclare a cadrelor didactice, şeful direcţiei învăţământ
Sergiu Cucer cu o suită de inspectori şi profesori de limbă
franceză.
Într-o atmosferă calmă, lucrativă, dezinvoltă doamna
profesoară se dizolvase între copii, dirijându-i cu iscusinţă,
încurajându-i, antrenându-i după capacităţi într-o muncă
activă, creativă, sigură: dispute, conversaţii, dialoguri, teste
încât chiar cei mai puţin înzestraţi elevi îndrăzneau, încercau
şi reuşeau a-şi demonstra cunoştinţele.
În discuţia ce a urmat după lecţii s-a relevat nivelul
ştiinţific, metodic şi practic ireproşabil al lecţiilor, calităţile;
pur omeneşti, de conducător şi profesionale ale doamnei
Surlaru, toţi cei prezenţi au confirmat opinia demult creată şi
cunoscută, că lecţiile dumneaei pot servi drept model pentru
profesorii, mai întâi, bineînţeles, de limbă franceză, precum şi
de alte specialităţi şi de orice rang.
”O fiinţă a dăruirii, un exemplu, un sprijin sigur pentru
noi toţi,” - astfel a caracterizat-o doamna Bunescu, director
adjunct.
77
 Domnul Cincilei, referindu-se la directoarea, profesoara
de înaltă calificaţie didactică şi profesională, autoarea de
manuale şcolare doamna Emilia Surlaru, s-a exprimat
filozofic, aşezând-o într-un cadru de dimensiuni mai largi:
"Un popor numeric mic merită să aibă oameni mari".
E toamnă... E a 42-a toamnă, care o găseşte numaidecât
pe Emilia Surlaru în şcoală. Fie în calitate de elevă, studentă,
de tânără profesoară, şi în acelaşi timp învăţăcel cuminte între
colegii mai în vârstă, mai experimentaţi, fie în calitate de
profesoară cu o vechime în muncă de peste un sfert de secol
cu merite incontestabile, cunoscută şi apreciată... Dacă facem
abstracţie de unele modificări obiective, de unele probleme
impuse de noua realitate, de starea socială precară a cadrelor
didactice, toamna pentru învăţători şi profesori, şi pentru
doamna Emilia Surlaru de asemenea, e mereu aceeaşi: şcoala,
copii, lecţii, bucurii şi decepţii, vise şi speranţe şi nelipsitele
flori primite din mânuțele elevilor, flori ce poartă în petalele şi
în mireasma lor eternul mesaj de dragoste, de respect, de
recunoştinţă pentru muncă aproape gratuită ce o depun pentru
luminarea copiilor.
Printre zilele toamnei una este deosebită - sărbătoarea
profesională a învăţătorilor şi profesorilor. Copiii vor umple
braţele dascălilor lor dragi cu buchete de fiori.
Primiţi şi din partea mea, stimată doamnă Emilia Surlaru,
o floare - cea a consideraţiei.

”Glia drochiană”, 30 septembrie 2000

78
 Ion Pascaru

Trec anii, dar rămân faptele...

Ion al lui Nicolae Pascaru din satul Chetrosu a fost
exponentul generaţiei de copii care a cunoscut şi a suportat
consecinţele vitregiei timpurilor, ca rezultat al schimbărilor de
regimuri, al războiului, foametei, sărăciei, incertitudinii şi
teroarei anilor postbelici.
Învățătura era un bun al celor capabili, dornici de a-şi
vedea realizat un ideal, fie el şi nebulos, dar şi al celor, ai
căror părinți aveau ce le pune în desagă. Pentru că şcoli medii
funcţionau pe raze de 35-40 de kilometri, iar în raionul
Drochia - doar una, cea de la Năduşita. Aici veneau cutezători
din Chetrosu şi Bulboci, Petreni şi Țarigrad, din alte sate mai
apropiate şi mai îndepărtate.
Ei au avut noroc de învăţători cu studii fundamentale de
la şcolile normale, iar, care au apucat, şi la facultăţi din Iaşi,
Cluj, Cernăuţi şi din alte centre universitare din ţară. Nişte
corifei, cum ar fi Eugeniu Munteanu, Vladimir Puşcaş sau
Eugenia Recolie cu studii la Sorbona, Ion Pascaru s-a încadrat
activ în viaţa şcolii. Trei ani consecutivi a fost ales secretar al
organizaţiei comsomoliste. Acesta este cel mai veritabil şi
incontestabil argument că el a şi învățat foarte bine.
În anul 1950 Ion Pascaru, împreună cu o mână de băieţi
şi fete, a absolvit şcoala. În epocă, în rezultatul emigrării și
deportării masive a intelectualităţii, şcolile de la noi duceau
lipsa de cadre pedagogice calificate. În multe şcoli activau
învăţători cu 4-7 clase sau chiar autodidacţi şi diletanţi. De
aceea absolvenţii puţinelor şcoli medii erau întrebaţi ca
piperul cel negru. Ei erau luaţi cu ambele mâini pentru a fi
angajaţi în şcoli sau a fi înmatriculaţi în instituţiile superioare
de învăţământ. Promoţia lui Ion Pascaru a fost în mare parte
repartizata în şcolile raionului.
El unul a fost numit şef al şcolii primare din Şureli
(actualmente gimnaziul ni. 3 Chetrosu). Înrolat în acela an în
79
armată, Ion Pascaru n-a stat de planton, aşteptând ziua lăsării
la vatră. El a învăţat oriunde i s-au deschis uşile. În trei ani a
absolvit şcoala militară în grad de locotenent şi funcţie de
plutonier.
În paralel a urmat şi a absolvit şcoala militară de partid.
Aceste studii i-au consolidat şi aprofundat cunoştinţele şi
aptitudinile organizatorice (manageriale).
Întors din armată, în 1953, el este numit director al şcolii
de 7 ani Tătărăuca Veche. Tot atunci îşi începe studiile, fără
frecvenţă, la facultatea de istorie a Universităţii de Stat din
Moldova. La absolvirea facultăţii, în 1958, era deja de doi ani
director al şcolii medii Bulboci.
Pe lângă unele remanieri de ordin profesional, ralierea
procesului educaţional la rigorile epocii, directorul mai avea în
sarcină supravegherea lucrărilor de construcţie a noii şcoli
pentru 640 de locuri. Atunci, în acele condiții, i-au fost de
folos şi rigoarea de plutonier, şi deprinderile de manager. Aici,
la Bulboci, el îşi manifestă pe deplin capacităţile sale
profesionale şi manageriale. Tot aici şi-a întâlnit consoarta
vieţii, azi regretata Măria.
În 1972 Ion Pascaru este transferat în funcţia de director
al şcolii medii din satul natal Chetrosu, ca urmare a retragerii
lui Victor Granevschi la Drochia. Aici şi în această funcţie Ion
Pascaru va activa până la pensionare, în 1991.
Urmăriţi-i cariera pedagogica: de la început şi până la
sfârşit, timp de 41 de ani, el a fost conducător. Pentru că a
avut cunoştinţe vaste şi profunde în domeniul învăţământului
şi o experienţă de viaţa, pentru că a fost un intelectual elevat,
un profesionist, un om care a ştiut să apropie, să convingă, sa
intereseze colegii de breaslă, să şi-i facă adepţi în promovarea
exigentelor şi stringenţelor procesului instructiv-educațional.
Pentru că a fost simplu, modest, îngăduitor și cu dreptate.
Aceste calităţi i-au asigurat autoritate şi sprijin în organele de
administraţie publică locală şi raională, respect din partea
colegilor, elevilor şi părinților acestora.
În şcoală domnea o atmosferă benefică, favorabila
activităţii creative. De epoca Pascaru ţin crearea cabinetelor de
profil, înzestrarea lor cu materiale şi utilaje didactice şi
80
metodice performante, deschiderea şi completarea continuă cu
exponate a unui muzeu, reciclarea cadrelor, avansarea în grade
didactice a învăţătorilor (învăţător-metodist, învăţător de
gradul superior, unu doi) etc. Sub acest aspect au devenit
cunoscute numele învăţătorilor Valentin Zuza, Olga Surlaru,
Tamara Golubev, Vera Darie, Sofia Furtună.
Acum, în lungile zile și nopți de pensionar, împreună cu
soţia Efimia Vrânceanu-Pascaru, își amintesc cu drag de toţi
colegii Olimpiada Zuza, Iulia Darie, Petru Darie, Nicolae
Balan, Svetlana Bârnaz, Ion Lisnic, Eugenia Cibotaru, Lucia
Donici, Elena Rotaru, Elena Novac, Zinaida Pascaru, Petru
Furtună, Gheorghe Darie, Vasile Furtună. Simion Prodan,
Andrei Colesnic, Vera Bubulici, Eudochia Vrânceanu, Taisia
Ţurcanu şi alţii.
La vârsta anilor trecători domnul Ion Pascaru are inima
împăcată.
Cei trei copii: Valentin, Silvia și Valentina sunt bine
aranjați. Valentin, doctor în istorie, e colaborator la
Departamentul de Stat pentru migraţie. Fiica Silvia e
bibliotecară înalt calificată la Academia de Ştiinţe, iar
Valentina e profesoară de limba franceză (gradul unu didactic)
la şcoala nr. 52 din capitala.
Ion Pascaru nu face diferența între copiii lui şi cei ai
soţiei Efimia. La fel se mândrește cu ei și-i așteaptă cu drag
să-i calce pragul. Fiica Efimiei, Margareta Caba, e profesoară
de matematică, ca și soțul Ion Caba, directorul liceului teoretic
”B.P. Hașdeu”, ca și fiica lor Daniela, care lucrează împreună
cu tatăl. O familie de buni și cunoscuți matematicieni.
La vârsta de 75 de ani, domnul Ion Pascaru e bine,
viguros și optimist. Împreună cu soția, doamna Emilia,
lucrează un hectar de pământ de arătură și 10 ari de viță de
vie. Au și pâinică, și vin bun și gustos, pe care-l cinstesc cu
copiii, rudele și prietenii.
Sunt mulțumiți de viață, regretă doar că trec anii.

81
 Mult stimate domnule Ion Pascaru, cu ocazia aniversării a
75-a din ziua naşterii, Vă urez viaţa îndelungată, sănătate,
bucurii de la copiii de ambele părţi, fericire alături de doamna
Efimia şi să Vă mândriţi cu tot ce aţi făcut în viaţă.

”Glia drochiană”, 15 martie 2005

82
 Valeriu Șindilă

O viață dedicată școlii

Acum, când profesorul Valeriu Șindilă a ajuns la o vârstă
venerabilă, din mila Domnului sănătos, viguros și în plină
capacitate de muncă fizică și intelectuală, ar putea zice că pe
parcursul vieții a fost supravegheat și călăuzit chiar de Steaua
Polară. Pentru că, pe lângă faptul comun că a fost un copil al
schimbător de regimuri, al anilor de război, al foametei
cumplite, el a rămas la 5 ani orfan de mamă, iar la 11 ani – și
de tată. Dar norocul lui au fost surorile și frații mai răsăriți:
Vera, Domnica, Dochița, Ștefan, Anton și Simion. Mai cu
seamă Vera, sora mai mare. Ei au împărțit cu el căldura
sufletească, l-au alintat, ca pe un frate mai mic, l-au ajutat și
sprijinit, l-au povățuit și l-au îndrumat, cum ar fi făcut-o
părinții. Dar nu l-au răsfățat.
Când s-a văzut zburătăit, s-a încadrat în elanul muncii
colhoznice. A încercat cazna, chinul de pietrar în carierele de
la Cosăuți și Iampol. Și ar fi fost un cioplitor iscusit în piatră,
cum mai târziu, o viață, a modelat sufletele atâtor copii. Dar
surorile și frații s-au îndurat de el și l-au lăsat, sprijinindu-l și
ajutându-l pe măsură, să meargă, alături sau pe urma atâtor
leați de ai lui, pe calea învățăturii. În acei ani grei mulți
cosăuțeni s-au făcut bibliotecari, asistenți medicali, lucrători
comerciali în colegiile de profil din Soroca. Valeriu a absolvit
tehnicumul de bibliotecari. Cum el este o fire retrasă, asiduă,
înclinată spre a-și găsi în carte o zăbavă, dar și o sursă de
înțelepciune, ar fi fost un bibliotecar bun, care ar fi îndemnat
cititorii spre cunoaștere, spre cultură.
Dar mai presus de biblioteci erau școlile, care încă
duceau lipsă de cadre calificate. Și Valeriu Șindilă, după
serviciul militar, s-a trezit ”prins cu arcanul” de reprezentanți
ai Institutului Pedagogic de Stat ”Alecu Russo” din Bălți. Așa
a absolvit în 1965 facultatea de filologie, obținând profesia de
învățător de limba și literatura română.
83
 De atunci și până în prezent, mai bine de 40 de ani, el s-a
dedat plenar muncii didactice, muncii apostolice de
promovare a limbii române literare, a literaturii, istoriei, artei
și culturii noastre naționale. Cu mici excepții, la început de
carieră și în anul de studii ce abia s-a început, domnul Valeriu
Șindilă a fost pe post de învățător al învățătorilor: inspector
școlar la Călărași, director adjunct la gimnaziul din Țarigrad și
la gimnaziul-internat din orașul Drochia.
Ferice de copiii care l-au avut și-l mai au profesor.
Regăsindu-se la vârsta lor, el a știut mai bine decât oricare să
pătrundă în sufletele elevilor, să le îmbuneze, să le lumineze,
să le înalțe, să le purifice și să le îngrădească de gânduri la
fapte rele.
Calitățile lui alese, profesionale și umane înnobilează pe
cei de aproape.
Taciturn în aparență, ca piatra de Cosăuți, pe care a
încercat s-o facă să vorbească, modelând-o, el este un
interlocutor interesant și pasionat.
El este înţelept, cu sufletul în palmă şi deschis cu toată
făptura către oameni, asemenea cărţilor de pe rafturile
bibliotecii pe care urma să le ofere cititorilor. El este informat
la zi, el este erudit graţie dragostei, pasiunii şi simţului
permanent al necesitaţii de a citi.
Valeriu Şindilă este un om integru, simplu şi modest la
vorbă şi la faptă.
Aflându-l la vârsta, când ”a ruginit frunza din vii”, când
”se scutur frunzele de nuc”, ii dorim lui Valeriu Şindilă
sănătate şi vigoare, să se bucure de dragostea şi stima copiilor,
colegilor şi prietenilor, de tot ce ne oferă viaţa mai bun și mai
frumos.
La mulți ani, domnule profesor!

”Glia drochiană”, 29 septembrie 2006

84
 Sergiu Cucer

O viață și un jubileu comun

Acum e greu de presupus care ar fi fost cariera de viaţă a

lui Sergiu Cucer, fecior de țărani din Gârbova, dacă nu s-ar fi
întâmplat sau dacă nu ar fi avut norocul să înveţe, în clasele a
IX-XI-a, la şcoala medie Climăuţi, unde a avut-o pe Valentina
Țurcan învăţătoare de matematică. Numele ei va deveni
notoriu, răsunător între colegii de breaslă și de specialitate din
raionul Drochia.
Fire ageră, iscoditoare, Sergiu Cucer își dădea seama la
orele ei că matematica nu este un obiect plictisitor, sec, cum se
obişnuieşte a se crede, ci un domeniu fără margini de
cunoaştere a tainelor lumii înconjurătoare, a gândirii umane.
Fie cu imaginea Valentinei Țurcan, fie cu un chip
generalizat de învăţător cu suflet, după absolvirea şcolii, în
1966, Sergiu Cucer dă la facultatea de fizica şi matematică a
Institutului Pedagogic "Alecu Russo" din Bălţi. Spună oricine
ce ar spune, dar matematica este o ştiinţa grea care nu e pe
măsura oricui. El era sigur de alegerea sa, de capacităţile sale
şi s-a apucat de studii cu interes, cu asiduitate, cu pasiune. Ore
de studii în auditorii, în sălile de lectură. În puţinul timp liber
vizita sala de sporturi, repetiţiile în fanfara facultăţii, unde a
învăţat şi cânta din trompetă, îl citea de preferinţă pe
Eminescu. Odată, pe la anul doi, în momentul când se ocupa
de gimnastică, a simţit privirea cuiva asupra sa. În uşa stătea o
fată coborâtă de-a dreptul din poezia lui Eminescu: părul
bogat, împletit într-o gâță lungă, cu ochii mari, licărind de
dragoste. Ea şi-l dorea şi îl urmărea în taină mai de demult, în
toate ipostazele vieţii studenţeşti. Acum, de aici, din prag, îi
admira armonia corpului tânăr şi voinic, elasticitatea
mişcărilor. El s-a apropiat şi a rămas încântat de chipul ei
fermecător, de vorba ei caldă şi blajină. Aşa a cunoscut-o
Sergiu Cucer, la vârsta tinereții şi a dragostei, pe Veronica

85
Zagaievschi de la Hăsnăşenii Mari, studentă şi ea la anul II
matematică.
În ultimul an de studii s-au căsătorit şi după absolvirea
facultăţii au fost repartizaţi împreună la şcoala medie
Cucuruzeni, Orhei, în calitate de învăţători de matematică.
Chiar din primele zile acest cuplu tânăr și romantic s-a bucurat
de simpatia învăţătorilor şi elevilor. Sergiu Cucer s-a
manifestat ca om sociabil, cu spirit de iniţiativă, descurcăreț,
gata să ajute pe cel din preajmă. Şi a fost ales președinte al
comitetului sindical. Peste doi ani a fost numit director-
adjunct. Nu vom vorbi despre lecţiile lui, despre aptitudinile
profesionale, despre capacităţile lui la matematici, vom
remarca doar, că mai ales pe acele timpuri la posturi de
conducere se promovau cei mai impecabili oameni. De acum
încolo, în cariera lui Sergiu Cucer vor prevala calităţile de
mentor, de organizator şi conducător. Vom urmări ascendenţa
pe scara ierarhică după ce se transferă cu soţia în raionul
Drochia, într-un sat situat la egală depărtare până la părinţii lui
şi ai ei. La şcoala medie Şuri Sergiu Cucer este numit director-
adjunct pentru clasele primare. Numai peste 4 luni este numit
director al şcolii medii din satul Drochia. Era cel mai tânăr
printre colegi. La mai puţin de 4 ani, în 1978, este transferat la
secţia raională de învăţământ Ocniţa în calitate de inspector,
ca peste 4 ani să revină la funcţia de director al şcolii medii
din satul Drochia. Vertiginos, nu-i aşa? În doar 9 am de
activitate pedagogică a parcurs treptele de la învăţător la
inspector şcolar.
Dar soţia, Veronica? Ea a mers în toţi anii şi mai merge şi
acum, alături de soţ la orele de matematică, demnă şi fericită
de respectul şi preţuirea ce i se arată pentru alesele calităţi
omeneşti şi pentru distinctele capacităţi profesionale,
confirmate prin gradul doi didactic. De la acea privire din uşa
sălii de sporturi şi până acum ea ţine mereu aprinsă candela
iubirii lor, căldura căminului familial. A avut grijă de copii,
acum şi de nepoţi, este o gospodină neîntrecută şi un om de
suflet. Ea stă, ca un înger de pază, în spatele soţului,
îngrijindu-se de starea lui de spirit, de sănătatea de autoritatea
şi onoarea lui.
86
 În 1994 Sergiu Cucer este numit șef al Direcției raionale
de învățământ Drochia. Soția Veronica a acceptat să vândă
casa făcută cu mâinile şi truda lor, să părăsească sătui în care
s-a deprins şi să meargă la Drochia, la noul loc de lucru al
soţului. Ca şi în celelalte cazuri, cuminte, înţelegătoare, ca o
soţie de ofiţer.
La 1 august 1999 Sergiu Cucer este ales şef al Direcţiei
judeţene de învăţământ Soroca. Acum cu certitudine poate fi
considerat profesor al profesorilor, în semn de recunoaştere a
popularităţii și de apreciere a activității lui ziarul judeţean
”Observatorul de Noul” îl plasează printre cele mai
remarcabile personalităţi din judeţul Soroca ale anului 2000.
În anul 2000 a urmat cursuri de perfecţionare în
managementul educațional, obţinând gradul respectiv, şi
atelierul ”Arta şi ştiinţa conducerii în administraţia publică
locală”. Studii postuniversitare pentru calificare în
management educaţional a făcut şi în anul 2006.
Când s-au desfiinţat judeţele Sergiu Cucer a revenii la
funcţia de director, la liceul teoretic ”Ştefan cel Mare şi Sfânt”
din oraşul Drochia.
În viaţa de toate zilele, în afara grijilor de serviciu,
rămâne a fi acela om de omenie, simplu şi modest, prieten bun
şi devotat, mângâindu-şi sau îmbunându-şi soţia cu madrigale,
cântând cu însufleţire romanţe pe la petreceri, între colegi şi
prieteni.
Născuţi în zodia racului, profesorii Veronica şi Sergiu
Cucer, îşi marchează zilele acestea jubileul sexagenar. La ceas
aniversar le mulţumim pentru uimitoarea lor dragoste
familială pentru dragostea de oameni, pentru anii consacrați
muncii pedagogice şi le urâm viaţă, îndelungată şi fericită,
sănătate şi prosperitate.
La mulţi ani, stimaţi profesori!
Vivat, crescat, floreat!

”Făclia” 13 iulie 2007

87
 Leonid Gorbatâi

Legat pe viață de baștină

Leonid Gorbatâi, directorul şcolii medii generale "Boris
Coşciuc" din Dominteni, este, cum mai rar se întâmplă, legat
pe viaţă de vatra strămoşească. Satul lui de baştină, ca de
altfel, şi Petrenii, ce i se alătură, încât nu mai deosebeşti
hotarul, sunt două localităţi care de veacuri şi-au urmat
destinul pe moşia boierilor din străvechea, nobila şi încrengata
familie a Hasnaşilor. Şi familia Gorbatâi a fost, din tată în fiu,
una sedentară, trăind cu grijile casei şi ale pământului. Cele
mai frumoase amintiri din anii de studenţie se leagă de fanfara
de la facultatea de matematică. Ea funcţiona aproape
clandestin şi aducea studenţilor-instrumentişti un adaos la
bursă. Leonid Gorbatâi, priceput şi învârtăreţ cum este,
deschis şi prietenos, şi om cinstit, de nădejde devine un fel de
impresar al fanfarei, adică un fel de mijlocitor între nişte
eventuali clienţi (cu nunţi, cumătrii etc.) şi studenţii-
muzicanţi. În această postură, fiind l-a cunoscut pe
matematicianul-trompetist Sergiu Cucer. S-au potrivit la
vorbă, la fapte, la suflet şi s-au împrietenit, i-au legat mai apoi
si profesia de pedagog, şi funcţia de manageri ai
învăţământului şcolar, și viziunea asupra vieţii sub toate
aspectele, şi relaţiile între familii - toate până când vechiul şi
bunul său prieten Sergiu Cucer a plecat la cele veşnice.
După absolvirea facultăţii, în anul 1971, Leonid Gorbatâi
revine în satul natal pentru a nu-l mai părăsi. Şi-a început
activitatea de muncă în calitate de profesor de fizică şi
discipline tehnice. Buna pregătire profesională, aptitudinile lui
pedagogice, capacităţile organizatorice au fost observate şi în
1976 este numit director-adjunct pe activitatea extraşcolară.
Dar unde nu este nevoie de un om tânăr, energic, serios şi
principial? Numai peste un an este ales preşedinte al
Sovietului sătesc, iar în 1979 este ales secretar al comitetului
de partid şi, implicit, locţiitor al preşedintelui colhozului
88
”Serghei Lazo”. Acum i-au prins bine cunoștințele acumulate
la cursurile de lectori politici, de cineaşti, chiar şi aptitudinile
de mediator al fanfarei studenţeşti, dar, mai cu seamă,
cunoaşterea, la nivel de inginer, de mecanic, a funcţionării
tehnicii şi diferitor utilaje din colhoz. Şi de ce nu, iscusinţa de
a comunica şi a se înţelege cu oamenii, de a negocia cu diferiţi
furnizori de tehnică ş.a.m.d. Să ne amintim că în aceşti ani la
Dominteni a fost construită şi dată în exploatare o clădire
modernă pentru şcoală, de care a beneficiat şi beneficiază şi
azi şi locuitorii din Petreni. Tot pe atunci, în 1980, când era în
vogă instruirea tehnică a elevilor, la Dominteni, din iniţiativa
şi cu sprijinul competent al lui Leonid Gorbatâi s-a găsit baza
materială, s-a deschis şi a funcţionat Combinatul de instruire
tehnică, care cuprindea elevi din câteva sate de pe râul
Cubolta. El a fost în această funcţie până la sfârşit, până în
1991. Un om integru, inteligent şi modest, cum e Leonid
Gorbatâi, oriunde a activat şi-a făcut datoria cu pasiune, cu
inimă, în cunoştinţă de cauză alături şi în interesul părinţilor şi
consătenilor săi.
În 1993 a revenit la profesia de pedagog - este director al
şcolii. Anii, cât a fost lipsă in şcoală, nu au trecut în zadar.
Experienţa acumulată i-a ajutat să schimbe, cu suportul
financiar al guvernului, acoperişul clădirii şcolii, să obţină 11
computere pentru orele de informatică, să menţină în serviciu
după vârsta de pensionare nişte pedagogi excelenţi, cum ar fi:
Nina Mihailovschi (l. franceză), Cornelia Zavat (chimia),
Măria Cuzub şi Măria Cataranciuc (matematica), Eugenia
Moscalu şi altă Măria Cataranciuc (l. română), Nina Ciobanu
(cl. primare). Dumnealor (inclusiv directorul) sunt printre cei
19 profesori din 25, care deţin gradul didactic I şi II.
Dacă în privinţa cadrelor directorul e mulţumit, sunt alte
probleme care îl neliniştesc: mijloacele tehnice de instruire
sunt învechite, altele, din cele mai noi, mai performante
lipsesc. O eventuală finanţare s-ar aştepta din bugetul
primăriei, care, ştie el prea bine, nu are mulţi bani. Din an în
an tot mai mult trezeşte îngrijorare situaţia copiilor, ai căror
părinţi sunt plecaţi în străinătate. Problema e acută şi cere noi
abordări concrete din partea şcolii şi a primăriei.
89
 Dar Leonid Gorbatâi e optimist. El crede în capacităţile
proprii, ale colectivului şi ale consătenilor, cu care a rezolvat
atâtea probleme mai simple şi mai complicate! De starea, de
echilibrul lui sufletesc s-a îngrijit totdeauna soţia Elena. Îl
bucură mult fiica Angelica şi feciorul Viorel, ginerele Valeriu
şi nora Rodica. Dar mai cu seamă nepoţii: Drăgălina, Cătălin
şi Sergiu. Anume ei îi amintesc la orice întâlnire că e deja
bunel şi că a ajuns la onorabila vârstă sexagenară.
În ziua aniversară, care va coincide cu Luminata
sărbătoare a învierii Domnului, se vor aduna în cuibul familial
şi îi vor ura soţului, părintelui şi bunelului pentru ziua de azi şi
pe viitor tot ce știu ei că merită și are nevoie. Şi, cu siguranţă,
omagiatul va fi fericit.
Ca pe un coleg de breaslă îl felicit şi eu pe Leonid
Gorbatâi şi îi urez tradiționalul: La mulţi ani!

“Glia drochiană”, 25 aprilie 2008

90
 Gheorghe Paterău

Un om ce se dăruiește în pace

Pe la sfârșitul anilor ‟50 căutăm niște muzicanți și îi

întrebam prin Sofia.
-- De-ai lui Savca, de-ai lui Cojoc... Paterăii... Aceștia din
urmă, Paterăii, erau reprezentanții unei vechi și numeroase
dinastii de muzicanți, nucleul căreia îl constituiau frații
Dumitru și Toadre, instrumentiști calificați cu studii în
domeniu. Și mezinul Gheorghe, ascultând cântările
armonioase, fascinante ale fraților săi, s-a simțit atras de
muzică încă din adolescență. Nu pentru a-și face din ea o
meserie, nu pentru a-și câștiga prin ea existența, ci dintr-un
fierbinte îndemn interior, răspunzând propriei vocații. Fiind
încă elev la școala medie, merge la căminul cultural, unde
dirijorul de fanfară Sergiu Cojoc, știind de-al cui este, îi pune
trompeta în mână, dându-i și primele deprinderi, aprinzându-i
astfel dorința de a cânta. Apoi a urmat numaidecât anii de
studii la Colegiul ”Ștefan Neaga” și la Institutul de Arte
”Gavriil Muzicescu” din Chișinău, la trompetă. Fiind recrutat
în armată, cântă în orchestra militară. În anul 1974, lăsat la
vatră, se încadrează în activitatea pedagogică în calitate de
învățător de instrumente aerofone la filiala Sofia a școlii de
muzică pentru copii Drochia.
În 1980 este invitat și numit în funcția de director adjunct
al Școlii de muzică pentru copii Drochia. În anii ce au urmat
din al lui îndemn, prin al lui sprijin și monitorizare școala
cunoaște noi ascensiuni, devenind tot mai larg cunoscută în
lumea artei muzicale. Tot mai remarcabile devin succesele
școlii la concursurile republicane. Însuși Gheorghe Paterău
adună sub a sa baghetă orchestra de muzică populară, care
includea toți profesorii școlii, cooptând și elevi dintre cei mai
dotați. La sugestia conducerii raionului, în persoana lui
Gheorghe Beliciuc, mulți profesori ai școlii au întemeiat și

91
dirijat coruri în satele și la întreprinderile din raion. Unele
dintre ele au obținut titlul onorific de cor model (popular).
A crescut prestigiul școlii, capacitatea ei de a înmatricula
mai mulți elevi, au sporit exigențele față de profesori și
discipolii lor.
În 1990, fiind un om în miezul vârstei, remarcându-se
prin excelenta pregătire profesională, impresionanta
experiență de viață, de muncă creativă, Gheorghe Paterău este
ales prin concurs în funcția de director al școlii de muzică. De
atunci și până în prezent el este inima și sufletul colectivului
de profesori, diapazonul, camertonul lui în toată activitatea.
Funcția de director adjunct a preluat-o Leonid Ciobanu, care
profesează țimbalul și saxofonul. Acești doi corifei, ambii
pedagogi încercați, instrumentiști ireproșabili, având o
pregătire profesională înaltă, oameni de o inteligență notorie,
modești, simpli, calmi, uniți într-un gând în chestiuni de
serviciu, capabili de a-și convinge colegii, dar și de a asculta
opiniile și, nu mai puțin important, entuziaști, s-au încadrat în
muncă, în noile funcții, aducând în colectiv o nouă respirație,
un nou îndemn, o pace benefică, au instaurat o atmosferă de
comportament colegial, de activitate lucrativă, creatoare,
competitivă. Ei și-au luat drept călăuză în activitatea de
administrare a corpului didactic, în munca cu elevii cuvintele
marelui compozitor român George Enescu: ”arta nu poate
propăși acolo, unde este ură și opresiune. Sufletul omenesc nu
se poate dărui decât în pace”.
După numărul elevilor, după componența corpului
didactic școala de muzică depășea multe școli medii
incomplete (gimnazii). Pedagogii posedau o bogată experiență
în activitatea lor de predare a disciplinelor teoretice și a
instrumentelor, răspunzând rigorilor în calitatea lor de
profesori și muzicieni. Unii, inclusiv Gheorghe Paterău, au
încântat juriul la concursul republican pentru cele mai bune
lucrări metodice și aranjamente pentru instrumente aerofone și
pian. Mulți profesori își prezintă cu mândrie și demnitate
elevii săi la concursurile republicane, unde se studiază pe
locurile de frunte.

92
 În 1998 în școală s-a născut ideea instituirii, în orașul
Drochia, a unui concurs interraional al tinerilor interpreți.
Ajuns la cea de-a IV-a ediție, concursul și-a înscris pe
frontispiciu numele regretatului instrumentalist al școlii Victor
Paterău, a promovat sute de talente tinere din școlile
raioanelor de nord, dar și din Sochireni (Ucraina), Botoșani,
Piatra-Neamț, Iași, Târgoviște, Rădăuți (România), devenind
concurs internațional. De menționat că dintre 73 de laureați ai
premiului întâi de la toate edițiile și din toate școlile
participante 24 (!) sunt din Drochia.
Urmând exigențele timpului și principiile lui George
Enescu, directorul Gheorghe Paterău în lunga sa aflare în
această responsabilă postură, a știut să-și aleagă dintre colegi
la funcția de adjunct (director de studii) oameni bine pregătiți,
cu experiență și talentați, dar și judicioși, îngăduitori, cu
sufletul curat și liniștit. Așa a fost Leonid Ciobanu. Așa a fost
Valeriu Istrate, un om integru, un pedagog de o aleasă
inteligență, un profesionist desăvârșit la clarinet, saxofon,
fluier, dirijor de orchestră și compozitor. Prin caracterul și
exemplul personal a revigorat activitatea metodică, a încurajat
activitățile în afară orelor de clasă, tendința profesorilor spre
perfecționarea profesională. Când și-a prezentat demisia, la
funcția de adjunct a fost invitat tânărul profesor Vitalie
Lozovan, fost discipol al școlii. El profesează cu abilitate și
talent țambalul, acordeonul, chitara și dirijarea orchestrei de
muzică populară, având un asemenea adjunct, directorul
Gheorghe Paterău poate lăsa cu inimă ușoară, cu încredere
”arhimandritului toată grija schitului” și a-și canaliza
eforturile în realizarea problemelor administrative.
Dintre câte cerințe ne înaintează viața, una rămâne
fundamentală: însușirea de către elevi a obiectelor de studiu.
Și în această privință directorul Gheorghe Paterău, întregul
colectiv de profesori au motive de bucurie, de satisfacție. Le-o
prilejuiesc zeci de elevi premianți (primi și secunzi) la diferite
concursuri zonale, republicane, internaționale.
Mulți elevi urmează studiile muzicale pentru a deveni
ulterior ei însuși profesori. Unii mai ambițioși și mai talentați

93
cântă sau conduc orchestre la noi sau în diferite orașe ale
Europei, unde nici n-au visat.
Din inițiativa, străduința și concursul personal al
directorului Gheorghe Paterău s-a scris o micro monografie a
școlii de muzică cu titlul ”Speranțele muzicii naționale”-
îndrăznesc să cred că e unică în școlile de profil din republică,
care s-a completat esențial la a 3-a ediție. În ea se regăsesc
numele și activitatea tuturor profesorilor, succesele
încântătoare ale celor mai dotați discipoli ai lor.
Ca un fir de mătase trece prin istoria școlii activitatea
prodigioasă de peste 40 de ani a ilustrului profesor de clarinet,
judiciosului, nepărtinitorului administrator (sef de studii,
director) Gheorghe Paterău, un chip luminos, domol, un om de
omenie, cumsecădenie, de o cultură nobilă, de un înalt simț al
datoriei, un coleg și prieten statornic și fidel. Ferice de cine îi
stă pe aproape.
La ceas aniversar îi doresc sănătate trainică, viață lungă
cu noroc și bucurii, ca să se dăruiască în pace, cu tot sufletul,
energia și inspirația, propășirii culturii, artei muzicale spre
binele neamului, căruia îi slujește cu credință.
La mulți ani, magistre! La mulți ani, maestre!

”Glia drochiană”, 6 februarie 2015

94
 Valentina Cărăuș

Omenirea rezistă în timp

Domnișoara Valentina, fiica lui Ștefan Rusu din

Schinenii, a absolvit colegiul pedagogic din Soroca și a fost
repartizată la școala medie incompletă nr.2 din Chetrosu în
calitate de învățătoare la clasele primare. Norocul ei a fost să
nimerească într-un colectiv cutezător, condus, îndemnat,
îndrumat de directorul Dumitru Bunescu și adjunctul Iosif
Belinschi - doi corifei, care se afirmaseră prin perseverență.
Pentru ea, începătoare, a fost un noroc și colega Nina
Madonici, a cărei drag de muncă, (spirit inventiv) devenit
experiență recunoscută, se implementa de către toți învățătorii,
din toate clasele și de la toate disciplinele școlare. Ca și cum
un bob bun cade într-un sol prielnic, fertil. În elanul general și
cu gândul să-și lărgească orizontul cunoștințelor și să atingă
noi dimensiuni în munca de educație se înscrie, cu frecvență
redusă, la facultatea de litere a Institutului Pedagogic de Stat
”Alecu Russo” din Bălți.
Căsătoria a fost un eveniment fericit ca pentru orice
domnișoară, numai că Valentina a regretat despărțirea de
colectivul în care s-a deprins și și-a urmat soțul la Nădușita, la
locul de serviciu. Dar aici au primit-o cu drag vestitul director
F.Moroșanu, învățătorii M. Marcoci, V. Dolinschi, M. Bârnaz,
N. Rusu și alții, remarcabili în munca de educare și instruire.
Școala medie din Nădușita avea tradiții vechi și era una din
cele mai bune în district sau raion. Corpul didactic era bun și
stabil. De aceea Valentinei, de acum Cărăuș, i-a revenit
funcția de educatoare la grupele cu regim semi-intern.
Oricum, era lucru cu copiii, lucru pe care-l deprinsese și-l
îndrăgise. Zi de zi ea contempla activitatea, jocurile,
preocupările copiilor prin prisma imaginației sale, nutrită de
amintirile din propria copilărie, studiază psihologia,
preferințele, visele și pasiunile învățăceilor săi. Fiind o fire

95
poetică, Valentina Cărăuș se inspira din viața lor, încercând să
scrie niște poezioare, pe care copiii le și recitau la serbări.
Gazeta ”Munca comunistă” o prezintă micilor cititori,
publicându-i alăturat și câteva poezii, mai toate având un
conținut moralizator, cum ar fi cele ale Elenei Farago.
În aprilie 1970, la festivitatea prilejuită de centenarul
nașterii lui Lenin, ea, ca și toți colegii, primește din mâinile
Ministrului învățământului Evghenii Postovoi medalia
jubiliară și devine co-părtașă a Diplomei de Onoare jubiliare a
forurilor superioare de partid și de Stat, a Sindicatelor și
komsomolului din Uniune, diplomă de care s-a învrednicit
școala medie Nădușita, unica din Republica noastră. Oricum
am judeca azi, aceste distincții atunci au însemnat o prețuire a
muncii pedagogilor. Și pentru Valentina Cărăuș ele erau ca o
cunună a stagiului pedagogic de zece ani.
Tot în acela an redactorul Nicolae Leucă o invită pe
Valentina Cărăuș și o angajează la redacție în funcția de
traducătoare. Traducerea a fost una dintre cele mai extenuante
munci în redacție. Ea cerea asiduitate, consultarea permanentă
și meticuloasă a dicționarelor, alegerea cuvântului, expresiei
frazeologice adecvate și, nu mai puțin important, talent literar
și operativitate. Ea și azi își mai amintește îndemnul
secretarului responsabil: dați-i lor! Pe săptămână se editau 3
numere de ziar în două limbi, adică, practic, 6 ziare și ea îi
dădea zor, făcându-și lucrul cu o deosebită punctualitate și
acuratețe. Mai mult decât atât, Valentina Cărăuș a încercat,
după Nicolae Ciomârtan, și a reușit traducerea din limba
română în limba rusă (tradițional în redacție se scria în rusă și
se traducea în română). Prin aceasta ea a făcut posibilă
scrierea de către unii autori a materialelor în limba română, în
limba maternă, pe care o cunoșteau mai bine decât cea rusă și
în care se exprimau mai bine, mai ușor și mai explicit.
Valentina Cărăuș era un om al cuvântului și faptei. Ea se
caracteriza prin demnitate, sobrietate, onestitate, ceea ce a
determinat colectivul s-o aleagă mulți ani la rând președinte al
comitetului sindical, văzând în ea omul consacrat, integru,
dezinteresat. Ea se manifesta plenar în lucrul său, în activitatea
de interes obștesc, în toată viața colectivului redacțional.
96
Atașamentul ei camaraderesc, vorba lină și înțeleaptă,
capacitățile de muncă și organizatorice, felul ei de a fi în toate
ne-au făcut să regretăm plecarea ei, după 14 ani, din colectivul
nostru.
Cine n-ar fi avut să aibă în colectiv un om ca Valentina
Cărăuș? Mai întâi au invitat-o la RONO (secția raională de
învățământ) și au angajat-o inspectoare. A acceptat. Era de
domeniul ei. Era învățătoare. Dar în scurt timp a refuzat. Asta
abia aștepta comitetul executiv al consiliului raional. Au
angajat-o în calitate de instructor. Funcții bune, prestigioase,
nici vorbă, dar sistemul de lucru se opunea caracterului ei și a
demisionat. Acum a plecat la școală, unde a fost profesoară de
limba română. Dar oriunde a lucrat redacția a rămas pentru ea
un refugiu, unde-și poate destăinui sufletul. Și ca noi toți, își
revarsă inima de bucurie, povestind despre copii și nepoți, de
a căror dor nu o dată a traversat Atlanticul, în SUA, în New
York, unde fiul Marcel s-a stabilit cu traiul.
În numele colegilor mai vechi și cei noi la ceas jubiliar îi
exprim cele mai frumoase felicitări și urări de bine și sănătate
întru mulți ani!
Vivas, noster collega!
Semper sitis in flore!

”Glia drochiană”, 19 august 2016

97
 Dumitru Bunescu

Profesorul Dumitru Bunescu la 90 de ani

În condiţiile acestei ierni cu temperaturi îngăduitoare,

primă văratice, după Botezul Domnului, cu zile însorite, ce ne
imprimă în suflet drag de viaţa, mă uit prin geam, unde pe
liliacul de sub fereastră mă amuză un stol de vrăbiuţe, care sar
de pe o crenguţă pe alta, legănându-se, apoi - zbâââr! Dispar
ca în scurt timp să revină. Şi iar sar de pe o crenguţă pe alta.
Tot aşa şi gândurile mele sar sprintene, cu o viteză ini-
maginabilă, prin asociaţii, de la un timp la altul, de la un
obiect la altul, de la un om la altul. Aşa până m-au adus prin
anii "50 in ograda şcolii medii Chetrosu. Apoi apar şi imagini:
pe cărarea de la marginea estică a satului ce vine dinspre
Şureli şi dă în ograda şcolii vedeam deseori trecând în orele
după amiezii doi tineri: un bărbat şi o femeie. Mergeau încet,
ca la o plimbare, discutând între ei. Erau îmbrăcaţi delicat, în
pardesiuri. Acestea le imprimau o imagine de oameni
intelectuali. Intuiţia mea n-a dat greş. Aveam să aflu mai
târziu, că aceştia erau învățătorii Dumitru şi Olimpiada
Bunescu şi mergeau acasă de la şcoala de şapte ani din Șureli,
unde el, bărbatul, era sef de studii. Și ea era abia al doilea an
de la absolvirea Institutului Învățătoresc din Soroca.
Dar încă peste un an, cum îmi spunea deja el însuși, i s-a
propus funcția de director al școlii de 7 ani nr.2 din Chetrosu
(din jos). Oferta l-a surprins cu o ușoară teamă, incertitudine,
dar a învins îndoiala și a acceptat. Avea abia 25 de ani și era
cel mai tânăr director în raion. Era energic, ager, cutezător.
Providența l-a înzestrat cu toate calitățile necesare unui
pedagog. Pe fața-i luminoasă i se imprimau gândurile,
doleanțele, încât oricine le putea înțelege ușor și accepta.
Vorba lui blajina, liniştita, dar sigură, hotărâtă, convingătoare
îi captiva pe oameni, îi făceau să-i dea ascultare. El se deda
lucrului în şcoală, se afirma ca un bun organizator al

98
învăţământului. Este adevărat, că pentru a schimba nişte
lucruri aşa cum şi-ar fi dorit, se cerea multă muncă insistentă,
dar cu răbdare.
O problemă ce mai persista la nivel de stat era şco-
larizarea. Copiii abandonau şcoala, iar părinţii motivau
indiferenţi: „i-ajunge şi 6 clase, că n-o să iasă profesor".
Tânărul director Dumitru Bunescu a apelat la implicarea şi
ajutorul deputaţilor săteşti, activiştilor, conducătorilor. Au
călcat glodul satului şi învăţătorii. Şi problema s-a epuizat.
Nici procesul de învăţământ „pe vechi” nu se mai putea
tolera. Se cereau eforturi, muncă creativă pentru a revigora
lucrul metodic. Aceasta era o preocupare permanentă a
directorului şi a şefului de studii Alexandra Fluieraru. Dar
nepăsarea, lâncezeala, neglijenţa persistau.
Ca o stea luminătoare a venit de la Bălţi în şcoală în-
văţătoarea Nina Madonici. A adus cu sine multe materiale
didactice confecţionate de ea însăşi. Ştia a incita şi a menţine
atenţia elevilor. A dat lecţii deschise şi a incitat şi interesul
învăţătorilor. Efectul a fost cel aşteptat, lucrul educativ în
şcoală s-a înviorat.
Un nou imbold a dat lucrului şi noul şef de studii Iosif
Belinschi. Acum era, cum rar se întâmplă, o coincidenţă de
caractere, interese, opinii, pasiuni, tendinţe, împreună,
directorul şi şeful de studii, căutau, discutau, se contrau,
găseau soluţii drepte, îşi exprimau părerea colegilor şi fiecare
înţelegea, că lucrul de instruire şi educaţie e creator şi cere
participarea activă a tuturora. Se consolida colectivul. Despre
şcoala nr. 2 din Chetrosu în genere, şi despre unii învăţători
aparte se vorbea de bine în referat la conferinţă. Numele lui
Dumitru Bunescu devenise larg cunoscut în raion, dar nu era
el omul care să se oprească la cele obţinute. Numărul copiilor
creştea, dar clădirea şcolii devenea neîncăpătoare. El mai visa
la timpul, când elevii vor putea într-un singur schimb. Era
nevoie de a construi o clădire suplimentară. Așa cu contribuția
colhozului, părinților, și chiar a elevilor, au ridicat un bloc
pentru 4 săli de clasă. Iar la lucrările de finisare s-au încadrat
chiar și învățătorii.

99
 În acel an 1962, directorul Dumitru Bunescu, a fost ales
delegat la Congresul II republican al învăţătorilor de rând cu
corifeii Victor Granevschi, Fiodor Moroşanu. Acolo i s-a prins
la piept medalia „Pentru vitejie în muncă” şi i s-a conferit
Titlul onorific „Eminent al învăţământului din RSSM”.
Revenind la muncă, iară gânduri, idei, sfaturi ingenioase,
demersuri, umblături, temeri şi înseninări, siguranţă şi
îndoieli, ghinion şi reuşite, amar şi bucurie, dorinţă şi răbdare,
insistenţă şi muncă cu uitare de sine până când visul lui sacru
s-a împlinit. Cu contribuţia financiară a Guvernului a fost
construită o şcoală nouă cu 16 săli de clasă pentru 640 de
locuri. În 1970 a fost dată în folosinţă.
Acum, când condiţiile deveniseră excelente, cadrele s-au
statornicit, şcoala a devenit izvor de lumină şi înţelepciune. La
fiecare învăţător uşile erau deschise oricând şi pentru oricine,
lecţiile se ţineau la nivel înalt ştiinţific şi metodic.
- Tot ce s-a făcut în şcoală, - spune cu mândrie directorul,
- se datorează şi muncii şefilor de studii: A. Fluieraru, I.
Belinschi, G. Țurcanu, învăţătorilor: N. Madonici, N.
Capcelea, M. Mazur, M. Batâr, E .Batâr, I. Bunescu, L. Zuza,
O. Bunescu, E. Surlaru, N. Rusu – mai toți.
Când a fost să plece la pensie pe o elevă de-a lor, pe
Emilia Surlaru, învăţătoare de limba franceză, a recomandat-o
la funcţia de director. Şi n-a greşit. Ieşirea la pensie, ”la
odihna binemeritată” a directorului Dumitru Bunescu e un fel
de a spune. Deși la pensie era și soția Olimpiada, remarcabilă
profesoară de istorie, cu care au creat, se poate de spus, un
centru, un cabinet pedagogic științifico-metodic familial, unde
mai degrabă din obișnuință, dintr-o cerință din interior decât
din necesitate practică, citeau, discutau, căutau adevăruri,
fostul director pe o durată de 40 de ani simțea deseori nevoia
de-a căuta răspuns la întrebările ce-l frământau, și în exterior.
Și venea la școală, între ai săi.
Bucuria revederii era din ambele părți. Vremea trecea,
vremurile se schimbau, dar din vorba sătenilor era limpede, că
el e legat pe veci de școală, căreia i-a slujit toată viața: ”școala
lui Bunescu”, ”la școala lui Bunescu”... Poate de aici a venit
ideea Domnicăi Novac, profesoară de istorie, și elevilor săi de
100
a trece numele lui Dumitru Bunescu pe frontispiciul clădirii
școlii. Ideea a fost susținută cu însuflețire de toți elevii
Gimnaziului nr. 2, de părinți, de cadrele didactice în frunte cu
directoarea Emilia Surlaru. Au urmat demersuri și aprobări
unanime – Gimnaziul nr. 2 Chetrosu i se conferă numele
”Dumitru Bunescu”. Pe 16 februarie 2008 gimnaziul, satul
Chetrosu şi oaspeţii lui a sărbătorit acest eveniment
remarcabil, unic în raion.
Au mai trecut 12 ani. De pe înălţimea alpină a vârstei sale
nonagenarul Dumitru Bunescu se gândeşte cu mândrie
îndreptăţită nu doar la frontispiciul de la intrare în gimnaziu,
ci la toată curtea, la clădiri, la sălile de clasă, la cabinete și
muzeu, la colegii de breaslă (elevii de-ai săi), la elevii
meditativi sau zglobii. Acesta este tabloul întregii vieţi active,
angajate. Aceste gânduri, acest tablou îl înviorează, ii dau
vigoare, dorinţă şi speranţa de a se împlini.
Cu ocazia impresionantului jubileu îi dorim ilustrului
pedagog şi prestigiosului organizator iscusit şi temerar al
învăţământului, venerabilului nonagenar Dumitru Bunescu
sănătate, voie bună, pace în suflet, bucuria fiecărui răsărit de
soare. Aceleaşi dorinţe le avem şi pentru stimabila profesoară,
doamna Olimpiada, care mereu are grijă să-i facă soţului viaţa
mai liniştită şi mai frumoasă. Să ne trăiţi mulţi ani!

”Glia drochiană”, 7 februarie 2020

101
 Dumitru Grosu

S-a născut ca să întemeieze liceul

Dumitru Grosu (n. 6 iunie 1954) este unul dintre

absolvenții primei promoții a școlii medii Șuri. Apoi
absolvește cu diplomă de merit Universitatea de Stat din
Moldova. Activează doi ani în funcție de lector la
Universitatea Pedagogică de Stat din Moldova. Dar dorul,
datoria de fiu al satului îl îndeamnă să revină învățător la
baștină. Aici cu mare drag, cu pasiune, cu înaltul simț al
datoriei îi convinge pe elevi că istoria este mama tuturor
științelor, că adevărul istoric dezleagă ochii asupra vieții,
descătușează conștiința. În scurt timp este numit director
adjunct pentru educație.
În anii mișcării naționale e alături de sătenii săi și miile
de patrioți adevărați din tot spațiul Pruto-nistrean în Piața
Marii Adunări Naționale. Este ales prin concurs director al
școlii medii. Înființează Liceul Teoretic ”Viorel Ciobanu”,
căzut eroic în luptele de la Tighina în iunie 1992, și continuă
să exercite funcția de director al acestei instituții educative.
La alegerile din 2007 este ales primar al comunei Șuri și
a dat prioritate în activitatea sa cerințelor populației.
A fost voluntar în războiul ruso-moldovenesc pentru
integritatea teritorială a Republicii Moldova și este menționat
cu insigna ”Vulturul de Aur”.
Dumitru Grosu și-a înscris cu destoinicie numele alături
de consătenii săi, care prin muncă și abilități, prin
perseverență și cunoștințe profunde, prin sacrificii s-au
individualizat fiecare în domeniul său, contribuind la
propășirea baștinei și ducându-i faima în afară prin realizări
remarcabile.
În 2015 a apărut la Chișinău volumul 13 al enciclopediei
”Localitățile Republicii Moldova”. Dumitru Grosu publică în
el un amplu eseu despre satul natal Șuri. În legătură cu aceasta

102
el a cercetat mulțime de materiale de arhivă, a citit și a
analizat tot ce s-a scris despre sat, a stat de vorbă, a ascultat
istoriile celor mai interesanți, celor mai cu tinere de minte
săteni. El și-a dat seama că posedă materiale istorice,
informații cu mult mai multe, decât au putut încăpea într-un
eseu de enciclopedie. Și atunci a abandonat alte ocupații și și-a
consacrat timp de ani de zile de iznoavă lucrului creativ
anevoios și migălos de cercetare a faptelor istorice și a scris o
voluminoasă carte, o monografie a satului Șuri. E un studiu
științific, bine argumentat, faptele sunt confirmate și de
imagini de epocă și actuale, limbajul e concis și clar.
Cartea este un monument al satului, dar și al autorului ei,
Dumitru Grosu, harnic, iscoditor, laborios, erudit-personalitate
unică în felul său printre cei circa 4000 de consăteni, în
mijlocul cărora și pentru care își trăiește viața.

Laudațio rerum scriptare!

Laudațio professore!
Semper sitis in flore!

103
 Tamara Conea

O viață ca o poezie

Distinsa doamnă profesoară de limba franceză Tamara Conea

nu înțelege, cum ar profita de „odihna binemeritată”, când inima îi
bate în același ritm, când mintea îi generează cu dăruire, limpede,
ca în cei mai frumoși ani ai vieții, gânduri, idei cu referire la
existența noastră, când simte îndemnul de a lua atitudine în orice
situație. Dânsa a tins necontenit, în 46 ani de activitate pedagogică,
spre perfecționarea muncii sale și a devenit un specialist desăvârșit,
un manager modern, un depozit impresionant de experiență, în
domeniile cărora s-a consacrat, experiență, ce a fost la îndemâna și
beneficiul oricui.
Tamara Conea s-a născut la 24 august 1946 în constelația
zodiacală a Fecioarei, constelație, în care se află cea mai strălucită
stea, Spica. Cine ar fi putut să spună, să-i prezică pruncului o viață
luminoasă, ori ea însăși să lucească asemenea? În anul 1946, după
epidemia dezastruoasă, se profila o secetă și o foamete catastrofală.
Dar bunul Dumnezeu i-a pus mâna pe creștet și a binecuvântat-o
pe micuța Tamara să crească întru slava Lui și bucuria părinților.
Și a crescut veselă și zglobie, contemplând viața cu privirea și
inima.
Școala primară și cea secundară le-a făcut în satul natal –
Țarigrad, iar studiile medii (clasele a noua, a zecea și a
unsprezecea) - în orașul Drochia.
În 1964 a fost înmatriculată la facultatea de limbi străine a
Institutului Pedagogic de Stat „ Alecu Russo” din Bălți. Dar peste
doi ani de studii staționare, în 1966, se transferă la secția de
învățământ cu frecvență redusă (fără frecvență) și merge la lucru în
școală. De aici se socoate stagiul ei pedagogic. Acest act a fost
cauzat de un eveniment fericit – s-a căsătorit, iar facultatea cu
specializarea în limba franceză o va absolvi în mod normal în
1970.

104
 Nu e ușor și nu e simplu să predai o limbă străină, să-i înveți
pe elevi s-o înțeleagă și s-o vorbească. Dar e o mare răspundere și
onoare să reprezinți o țară cum e Franța în satul de baștină,
Țarigrad. Pentru aceasta trebuie să cunoști nu numai limba, dar și
istoria, cultura acestei țări, care se consideră originea civilizației
europene. De aceea învățătoarea conta nu numai pe cunoștințele ce
le da elevilor la lecții. Ea antrena elevii în activitatea extrașcolară,
cum ar fi participarea la olimpiade raionale, la festivaluri de
cântece franceze, la care ocupau locuri premiante. Învățătoarea
însăși participa la festivaluri pedagogice, lansări de carte. Drept
prețuire, în anul 2006 a fost investită cu titlul „Pedagogul anului”,
înmânându-i-se diplomă respectivă și premiu bănesc.
E aproape incredibil, dar e fapt: doamna profesoară Tamara
Conea a scris și a editat două cărți în limba franceză: una
preponderent pentru copii, dar și pentru adulți, în 1999, iar alta,
„Les verbes en vers”, scrisă în 2008 expres pentru facilitarea
însușirii verbelor.
Ne-am mirat, când am aflat că Vasile Alecsandri (cu studii la
Paris!) și-a scris primele poezii în limba franceză, că Alecu Russo
și-a scris toată opera în limba franceză. Poemul „Cântarea
României”, de exemplu, a apărut prima dată în limba română în
traducere de Nicolae Bălcescu. Dar o profesoară de gimnaziu
sătesc cu studii nu la Paris, dar la Institutul din Bălți, a cărui
facultate de limbă străină abia se înfiripa de la fondare! Câtă
muncă individuală, câtă perfecționare continuă, ce simț poetic
dovedește acest fapt! Acum ne dăm seama și despre nivelul
cunoștințelor elevilor.
Dacă nu ne mai mirăm de capacitățile, aptitudinile
profesoarei, nu ne miră nici numeroasele diplome, primite de la
Direcția de Educație, de la Consiliul Raional, drept apreciere a
muncii pe parcursul anilor, nici de gradul didactic superior după
criteriile de atestare în 1987 și gradul didactic întâi după rigorile
anului 1996.
Tamara Conea a dirijat cinci promoții de elevi, formându-le
deprinderi, ce țin de morală civică și creștină, etică, cultură, de
muncă individuală și colectivă etc.
Dar nu numai în școală se deosebea prin muncă. Profesoara
lua parte activă și în viața socială: a fost aleasă consilier sătesc în
105
cinci legislaturi și în două - consilier raional. La casa de cultură a
contribuit la pregătirea pentru emisiunea TVC (tinerețe – vis
cutezător), concerte, festivaluri.
Cunoscându-i-se capacitățile de lucru cu oamenii, anvergura
preocupărilor, în 1969 a fost numit director-adjunct pentru
educație, iar în 1994 – director al gimnaziului, pe care l-a condus
până în anul 2012, fiind menționată cu gradul managerial doi.
Non est dubium ( nu este îndoială) că în acești ani a făcut
multe lucruri bune pentru instituție, dar aceea ce va rămâne, e
conferirea gimnaziului numelui marelui povestitor Ion Creangă.
Cât a trăit, Tamara Conea și-a mărturisit, și-a împărtășit
consătenilor mari și mici gândurile, cunoștințele, experiența sa de
viață, și-a dat sufletul pentru prosperarea culturii satului.
Acum, când de o seamă de ani se află în afara oricăror griji și
preocupări publice, își consumă gândurile, își temperează elanul în
îndemnul de a scrie. Publică articole în „Ziarul nostru” din Soroca
și în „ Glia Drochiană” și-și mai descarcă inima de problemele
cotidiene. Dar versurile! Versurile fac să-i treacă timpul lin și cu
folos, îi oferă bucuria, satisfacția unei ocupații de suflet. Ea scrie și
nu-și pierde speranța, că va veni vremea să le și editeze. Are un
poem autobiografic de 180 strofe, 180 de poezii lirice, 36 poezii
pentru copiii de grădiniță. Toate în limba română. Iată un poet
productiv. La vârsta septuagenară a scris 70 de epigrame! Noroc
de Facebook, mai postează în pagina ei poezii, epigrame, maxime.
Povestea captivantei vieți a profesoarei Tamara Conea o las,
ca pe o carte, deschisă pentru noi realizări, ce ne vor încânta.
Sănătate și inspirație, stimată doamnă!

Vivat, crescat, floreat!

Semper sitis in flore!

”Glia drochiană”, 11 decembrie 2020

106
 Postfață

Vitalie Zagaievschi,
Omul literat
„Omul literat este acela a căruia meserie îl îndatorează a
cultiva a sa minte spre a putea spori cunoştinţa altora. […]
Ambiţios de a înmulţi ideile sale, el le caută păn prin veacuri
antice, cercetează monumenturi şi scripte, pentru de a culege
preste urmele uneori şterse, sufletul şi cugetarea oamenilor
celor mari…” (Gheorghe Asachi, „Omul literat”, 1839)
Vitalie Zagaievschi, cercetător științific, membru al
Jurnaliștilor din Moldova, pedagog, publicist, jurnalist, ex-
secretar-responsabil al ziarului raional „Glia Drochiană”,
președintele Cenaclului literar „Steaua de Vineri” din cadrul
Bibliotecii publice raionale „Iulian Filip” din or. Drochia,
autorul imnului orașului Drochia și volumelor de proză
„Palanca. Omul sfințește locul” și „Dăinuie credinţa în
veacuri”, de publicistică „ABCD publicistic” și de versuri „E
vremea coasei”, întruchipează perfect portretul Omului literat
conturat de iluministul Gheorghe Asachi. Anume Gheorghe
Asachi este scriitorul care a contribuit la dezvoltarea și
cristalizarea gândirii pedagogice româneşti și care a fost și
continuă să fie modelul total al omului de cultură, în viziunea
lui Vitalie Zagaievschi, care i-a urmat înțelepciunea, devenind
însuși un iluminist al prezentului, prin diversitatea activității
sale care se rotește pe axa Cărții.
Drumul cărții pe care l-a parcurs Vitalie Zagaievschi este
echivalent cu drumul destinului său pe care l-a urmat cu
demnitate, setos de lumina cuvântului, chiar dacă țara noastră
a cunoscut o istorie sinuoasă în timpul celor 85 de ani la care a
ajuns dumnealui – născându-se în România Mare, învățând și
muncind în R.S.S. Moldovenească și transformându-și
activitatea jurnalistică în una scriitoricească deja în Republica
Moldova Suverană – un timp aflat sub zodia schimbării, care

107
însă n-a schimbat valorile și idealurile ce i-au fost înrâurite din
familie, din cărți, din școala românească în care a făcut doar
clasa întâi, dar care l-a influențat covârșitor, încât n-a uitat
literele latine, urmând apoi școala sovietică, contribuția căreia
la formarea personalității sale nu poate fi negată, fiind una
complementară, ba chiar esențială în acele timpuri.
Toate școlile în care a învățat Vitalie Zagaievschi și-au
deschis primitor ușile, fiecare transformându-se într-un nou
făgaș, iar profesorii i-au rămas pentru totdeauna surse de
inspirație, modele de comportament și vectori ai unui viitor
onest și prosper. E de menționat că școlile în care a învățat
sunt nu numai cele în care a avut statut de elev și student, dar
și cele în care a avut statut de profesor, director de școală, căci
dumnealui însuși a îmbrățișat această nobilă profesie. Domnul
Zagaievschi învață pe tot parcursul vieții, studiul aducându-i o
mare satisfacție și împlinire personală, dar și mereu
împrospătându-i și îmbogățindu-i memoria, păstrând vie
recunoștința pentru dascălii cu care s-a intersectat în viață.
Noua sa carte este una memorialistică ce cuprinde istorii
despre învățători de vocație, arhitecți ai tinerelor generații,
chipurile cărora sunt zugrăvite cu deosebită căldură și duioșie.
Este o carte despre oameni integri, pentru care noțiunea de
„omenie” nu s-a schimbat în dependență de culoarea politică,
ci s-a păstrat intactă, așa cum trebuie să fie imaginea
PROFESORULUI din toate timpurile, avându-l ca model pe
MARELE ÎNVĂȚĂTOR. Această prezentare sufletistă, de
fapt, scoate în relief cumsecădenia Omului Vitalie
Zagaievschi, respectul pentru profesia de învățător, dar și
natura sa visătoare și sensibilă, prin paginile de reverie,
întorcându-se în momentele luminoase dintr-un timp obscur al
țării, care nu trebuie uitat și care datorită profesorilor de bună-
credință a conservat valorile noastre naționale pentru un viitor
liber și prosper.
Nu voi face referire directă la personalitățile din carte,
istoriile vieții cărora le va urmări cititorul interesat de evoluția
sistemului de învățământ din R.Moldova, de nume concrete
ale pedagogilor distinși, de istoria localităților din care vin și
pentru propășirea cărora au muncit. Mă voi referi la o lacună a
108
cărții pe care voi încerca să o penetrez – din carte lipsește
portretul unui învățător octogenar, care a reușit să-i
impresioneze profund pe elevii subsemnatei prin erudiția
aleasă, persuasiunea și coerența discursului în care face
incursiuni, de la alfa la omega, întorcându-se exact în albia
gândului expus, cu o expresivitate artistică, o tonalitate plină
de voie bună care menține trează atenția ascultătorului, chiar
dacă această comunicare durează un timp mai îndelungat
decât o prelegere din cadrul unei lecții obișnuite – este vorba
de chiar portretul Profesorului Vitalie Zagaievschi.
Invitându-l drept persoană-resursă pe fondatorul
Cenaclului literar „Steaua de Vineri” la un atelier de discuție
în cadrul lecției de limba și literatura română în clasa a X-a a
IP Liceul Teoretic „B.P.-Hasdeu” din or. Drochia, ultima din
anul de studii 2018-2019, pe care am petrecut-o la Biblioteca
publică raională „I. Filip” din or. Drochia, pentru a motiva
liceenii să citească în vacanța mare, atelierul de discuție a luat
amploarea unei conferințe ştiințifice datorită comunicării
memorabile a maestrului Vitalie Zagaievschi pe tema „Omul
Luminilor – Gheorghe Asachi”. Această lecție s-a memorat
îndeosebi, pentru toți trei ani de liceu, pe de o parte pentru că
activitățile extracurs în următorii doi ani au fost reduse din
cauza restricțiilor impuse de pandemie, iar pe de altă parte și
mai ales – pentru că seniorul cu părul albit de timp, de o vârstă
cu străbuneii elevilor, s-a dovedit a fi un strălucit vorbitor de
limbă română, cunoscător al istoriei și literaturii române,
recitând cu franchețe poeme „de-un cot” și prezentându-le
curiozități despre această personalitate notorie a culturii
române, fapt ce i-a fascinat profund și iremediabil. Elevii au
remarcat că nu au mai întâlnit un astfel de om, care părea că s-
a teleportat din alt secol, dintr-o pagină de roman sau de
enciclopedie, având deopotrivă o ținută elegantă, o limbă
română curgătoare și pură ca cea de peste Prut, un spirit de
observație acut, tact pedagogic și un simț rafinat al umorului –
calități pe care atât de mult le caută și le prețuiesc elevii în
profesorii lor.
Am fost mândră de a fi adus în fața elevilor un Om literat
care prin felul său de a fi și a vorbi, le-a demonstrat că și în
109
zilele noastre, când trăim un cost ridicat al vieții, extinderea
criminalității, bolilor etc. care sunt piedici în vederea cultivării
spiritualității, virtuților, educației alese, totuși există oameni
neobosiți, în continuă căutare, pregătire, muncă sistematică –
lectura zilnică a 100 de pagini i-a adus lui Vitalie Zagaievschi
onorificul titlu de „Cel mai activ cititor” din R. Moldova în
anul 2015. Elevii au avut certitudinea că în fața lor stă un
profesor ideal. O singură lecție a fost de ajuns ca amprenta
profesorului Vitalie Zagaievschi să le marcheze destinul de
licean și să contribuie la dezvoltarea competenței de a învăța
să înveți pe tot parcursul vieții. Ulterior, această lecție a avut
un ecou extraordinar...
În perioada pandemică, 25 mai – 25 iunie 2020, revista
„Contrafort”, în colaborare cu Muzeul Național de Literatură
„Mihail Kogălniceanu” din Chișinău, a anunțat concursul
republican „Scriitori din localitatea mea”, la care au participat
107 de elevi cu eseuri despre scriitori din localitatea lor. Eleva
clasei a XI-a a IP Liceul Teoretic „B.P.-Hasdeu” din or.
Drochia, Mihaela Bejan, care cu un an în urmă a ascultat lecția
dlui Zagaievschi, descoperind că este și scriitor, prima lună
din vacanța de vară dintre clasele a XI-a și a XII-a a petrecut-o
într-o activitate de cercetare a creației lui Vitalie Zagaievschi
care i-a adus o mențiune la acest prestigios concurs, jurizat de
criticul literar Lucia Țurcanu, președinte și alți membri ai
juriului ca scriitorii Emilian Galaicu-Păun și Igor Guzun,
altfel spus – s-a plasat cu eseul său pe poziția 4 din cele 107
de eseuri. Consider relevantă plasarea în carte a acestei
minunate cercetări, mentorul căreia am fost și care întregește
portretul Omului literat – Vitalie Zagaievschi.

Cu prețuire aleasă și urări de sănătate,

în contextul aniversării a 85 de ani
de la nașterea lui Vitalie Zagaievschi,

Marina Lefter,
profesoară de limba și literatura română

110
 Vitalie Zagaievschi

Om de cultură, iluminist al prezentului

Cultura unei societăţi este memoria ei, este mijlocul
prin care se poate întrupa în toţi şi în fiecare ceea ce
numim identitate naţională, etnică, religioasă etc. Doar
prin cultură se asigură continuitatea, doar prin cultură
omul devine personalitate. Cultura însă nu este o calitate
înnăscută, ea trebuie crescută, îngrijită. Nu e posibil să
bem apă din fântâna meșterului Manole și imediat să
devenim personalități, oameni de cultură aleasă. Stă apa
vie în cărți. Nu putem trece prin marea cultură a lumii
decât cu o carte în mână. Prin mijlocirea cărții strângem
în jurul nostru, lucrurile, locurile, oamenii şi vremurile.
Cum am putea judeca lucid despre trecut ori visa la
viitor, dacă nu am cunoaște bine prezentul și cum să
tindem spre noi tărâmuri, dacă pe ale noastre încă nu le-
am explorat?! Ca să ieșim demn în lume, trebuie să
pășim atent peste treptele pragului casei părintești, ca
oricând să ne putem întoarce înapoi, la izvoare. Lucrarea
dată e despre explorarea treptelor casei părintești:
credința, speranța și iubirea, care s-au contopit în creația
scriitorului meu băștinaș, locuitor al orașului Drochia –
Vitalie Zagaievschi.
Fiecare om își are un început, un drum aparte, pe
care își duce crucea sa, cum se spune în popor. Drumul
vieții lui Vitalie Zagaievschi este unul sinuos, plin de
greutăți, dar mereu în ascensiune, fiind plin și de bucurii
zilnice, și o fericire de om, datorită credinței sale, muncii
perseverente și educației alese, primite acasă și la toate
școlile unde a învățat.

111
 L-am găsit pe Domnul Zagaievschi, la vârsta
octogenară – de 84 de ani, înconjurat de un vraf de cărți,
cu o agendă în care își face notițe, continuând să
muncească cu mult spor și drag la o carte despre care
încă nimeni nu știa și pe care în manuscris a întitulat-o
„Iată bunii și străbunii cum au fost în fața lumii”. Acum
preferă să scrie la masa din bucătărie, unde lumina cade
din belșug, iar împreună cu soarele prin geam se uită
liliacul pe care l-a plantat când consoarta sa, Ana
Zagaievschi, era în viață și în plină tinerețe, iar fiii –
Aurel și Virgil – erau de vârsta poznașului Nică. Se
usucă liliacul, cel mai apropiat prieten, cu care a stat la
sfat atâția ani de singurătate, căci soția a trecut le cele
veșnice, iar fiii, de zeci de ani s-au stabilit cu traiul peste
hotarele țării...
Spune cu duioșie că s-a născut vara, la 25 iunie
1936, „pe vremea clăilor” – vremea strânsului grâului de
pe deal, fiind al treilea copil și mezinul familiei țăranilor
Cosma și Anastasia Zagaievschi din satul Palanca,
județul Soroca, România. Are o soră, botezată Eleonora,
dar o numeau Jenea (1931), o femeie simplă, muncitoare,
care s-a măritat la 16 ani, cum era timpul, fără să-și
continue studiile. Fratele, Vladimir (1933) i-a fost un
exemplu, o sursă de inspirație – au învățat împreună la
USM, dar fratele a rămas să activeze toată viața în
calitate de profesor universitar al USM. Pe Vitaliu, căci
așa îl botezase preotul din satul Măcăreuca, îl aștepta alt
destin, căci și prenumele i-a fost scris în acte altul,
inclusiv cu litere străine...
Despre studiile și activitatea sa profesională
povestește cu multă căldură că în 1957 a absolvit Școala
Medie din satul Chetrosu, raionul Drochia. În 1963 e
absolvent al Universității de Stat a Moldovei din
Chișinău, Facultatea Filologie, Secția de Limbă și
Literatură Moldovenească și Limbă Franceză. Ulterior a
112
lucrat în calitate de profesor de limba franceză în satul
Ustia, raionul Glodeni, pe atunci – raionul Fălești. În
1967-1968 a fost director al școlii din satul Bulbocii Noi,
raionul Soroca. Din anul 1968 a început activitatea la
săptămânalul raional din or. Dochia, „Moldova
comunistă”, redenumit „Glia Drochiană”, unde a activat
până la vârsta de pensionare, în 1993, în calitate de
ziarist și redactor. Nu a avut în tinerețe timp să scrie, a
fost preocupat să îngrijească textele din ziar, ale altor
oameni. La odihna bine meritată, dintr-odată s-a pomenit
cu un noian de timp în față. Astfel a fondat cenaclul
literar „Steaua de vineri”, în cadrul ședințelor căruia s-au
făcut lansări de carte, întâlniri cu scriitori, a scris recenzii
de carte... până a ajuns la propria carte.
Deși de jumătate de veac trăiește în or. Drochia,
Vitalie Zagaievschi are o dragoste aparte pentru locul
unde s-a născut, pentru satul copilăriei sale. Toate
amintirile și emoțiile îl duc cu gândul acolo, la satul său
de baștină. Tocmai dorul de obârșie, l-a motivat să înșire
amintirile sale pe foaie și să înceapă o carte în care ar
aduna toate datele importante despre Palanca și oamenii
din sat. Visa la o monografie ce ar dăinui în timp. După o
muncă migăloasă, apare cartea „Palanca. Omul sfințește
locul”, Centrul Editorial al USM, Chișinău, 2002.
Cartea „Palanca. Omul sfințește locul” este una
excepțională, deoarece nu numai că dezvăluie istoria
localității, dar este, în primul rând, o carte despre cum a
crescut și a simțit bucuria și durerea, și-a găsit rostul
vieții. Este o carte scrisă din dor și de dor. Dor de
oamenii printre care s-a născut, dor de locurile natale,
dor de pașii rătăciți pe Valea Pălăncii. Este spațiul –
matrice, de care se leagă ca de un destin sufletul
autorului. O dimensiune intrinsecă a sufletului, pe care
ne-o dezvăluie, ne-o prezintă ca pe o mărturisire de taină
în fața altarului. Vitalie Zagaievschi descrie cu lux de
113
amănunte locuri pitorești, relatând momentul împărțirii
pământului, conturează, pe parcurs, destinul acestui sat
cu oameni harnici și iubitori de țară, de tradiții, oameni
care au creat prin munca și destinul lor un mit – mitul
Pălăncii, sat nu prea mare, dar tot atât de important și
scump pentru ei, sat asupra căruia s-au răsfrânt toate
evenimentele câte au fost să se întâmple pe parcursul
celor 80 de ani de la înființare. Pagini memorabile conțin
capitole în care autorul descrie obiceiurile, datinile,
îndeletnicirile sătenilor, lucrările pământului, momentul
deschiderii școlii, activitatea primului învățător Andrei
Banariu, pentru care poartă o imensă recunoștință și
stimă, încercările de a ridica în sat o școală nouă,
construcția și activitatea bisericii. Această carte a fost
scrisă după cum mărturisește autorul, „pentru a păstra vie
memoria strămoșilor noștri, pentru acei care vor
manifesta interes față de trecutul baștinei lor”. Vitalie
Zagaievschi și-a înălțat prin cartea „Palanca. Omul
sfințește locul” un monument, poate modest, dar anume
lucrurile modeste sunt cele mai durabile, fiindcă ele sunt
create din tot sufletul. Ne vorbește despre filozofia
existențială a omului simplu, care și-a contopit destinul
cu răsăritul și asfințitul soarelui, cu ploaia și vântul, cu
bucuria și grija pământului. Este un povestitor care nu
numai că descoperă lucrurile, dar și reflectează asupra
lor. Lucrarea este ilustrată cu numeroase fotografii, cu
hărți și scheme, date statistice. Autorul ne îndeamnă prin
intermediul cărții de a păstra și a valorifica patrimoniul
satului, de a respecta și a promova tradițiile moștenite
din moși strămoși.
Bunătatea și cumsecădenia scriitorului se observă de
la prima privire. Buna educație oferită de părinți l-au
determinat la formarea sa și l-au ajutat pe mai departe în
viața de adult, părinții nefiind severi și aspri cu copii săi.
Aceste deprinderi aclimatizate și văzute de mic copil, au
114
favorizat la dezvoltarea gândirii creative și a unui ritm de
viață responsabil și cumpătat. După școala primară,
neavând surse de existență, lucrează izdovoi în colhoz 5
ani și din această cauză absolvește clasa a X-a tocmai la
21 de ani. Nu învinuiește soarta, este recunoscător pentru
orice greutate trăită, știind că prin muncă și insistență,
doar pe cont propriu va reuși în viață, fapt care a și fost
demonstrat prin anii săi, experiență și succese, fiind
decorat cu multiple diplome, medalii, onoruri. Cel mai
îmbucurător premiu rămâne a fi lectura cărții de către
cititori și aprobarea muncii sale de către alți scriitori, așa
de exemplu, scriitorul postmodernist Nicolae Leahu îi
apreciază prima carte: „Într-un limbaj limpede, cu
inflexiuni crengian-sadoveniene, Vitalie Zagaievschi
realizează o monografie în care ziaristul este secundat, cu
eficiență, de un inspirat istoric și un bun arhivist, de un
doct etnolog și un sensibil lingvist, folclorist, topograf și
chiar fotograf. Nimic nu scapă atenției cronicarului din
evenimentele importante ale satului și ale fiilor săi,
împliniți uman și profesional acolo unde le-a hărăzit
soarta” („ABCD publicistic” de V., Zagaievschi, Ed.
Abbe Virgil Media, Chișinău, 2018, p. 31). Desigur,
aprecierile pozitive îl înaripează pe Vitalie Zagaievschi,
înmugurindu-i-se în gând o nouă lucrare, în piept – o
nouă speranță și trenul vieții merge în continuare…
A doua lucrare – „Dăinuie credința în veacuri”,
Chișinău, 2007, 164 p. – este, în esență, dincolo de
remarcabilele-i calități poligrafice, un ghid al bisericilor
din protopopiatul Drochia, dar și o istorie, indirectă, a
acestora, pornind de la cei care le-au ctitorit și mergând
spre cei care au întreținut și astăzi lumina în candela
credinței”, remarcă Nicolae Leahu.
Într-adevăr, cele 164 pagini veline conțin pe lângă
text și numeroase fotografii, valoroase informații
referitoare la istoria și activitatea celor 37 de biserici și a
115
clerului din Drochia. Ea va fi de un real folos pentru toți
cei interesați să cunoască istoria bisericilor din
Basarabia. Autorul cărții descrie elanul de muncă al
constructorilor și contribuția substanțială a enoriașilor
din orașul Drochia și din toate satele raionului la
edificarea Catedralei cu hramul „Adormirea Maicii
Domnului”. Cititorul interesat va găsi în cartea „Dăinuie
credința în veacuri” informație utilă nu numai despre
vechimea fiecărei biserici, dar și anul atestării
documentare a fiecărui sat din arealul actualului raion
Drochia. Cartea include 29 de microeseuri despre
bisericile care funcționează, precum și informații despre
locașurile sfinte aflate în construcție. Un capitol aparte
este dedicat hramurilor, protectorilor spirituali ai
bisericilor, redându-se succint, selectiv, imaginea lor
după Viețile Sfinților și Evanghelii. Citind această
monografie, ne dăm seama, că autorul ei, Vitalie
Zagaievschi, a dat dovadă de un act de mare curaj,
asumându-și munca asiduă, migăloasă de cercetare, de
studiere a puținelor surse ce i-au stat la îndemână. Pentru
fiecare locuitor al raionului Drochia, lucrarea cu
semnificativul titlu „Dăinuie credința în veacuri” scrisă
cu mult profesionalism, cu o profundă dragoste creștină,
dar și cu o nemărginită evlavie de Vitalie Zagaievschi,
trebuie să devină o carte pentru ochii sufletului. Autorul
a muncit mult, îndelung și pasionat, pentru ca, într-un
sfârșit, drochienii și nu numai, să poată beneficia de o
autentică istorie a bisericilor din teritoriul acestui raion.
Chiar și coperta acestei cărți a fost gândită de autor, care
a dorit prin ochii săi să redea măreția catedralei
cititorilor. Această carte va dăinui în veacuri.
Placheta de poezii „E vremea coasei”, apărută la Ed.
Tipocrat Print, Chișinău, 2017, exprimă un firesc și
impresionant sentiment al atașării față de trăirile simple
dar totodată sacre, unice și incomparabile: candoarea
116
copilăriei, căldura casei părintești, dragostea pentru
frumos și sfânt. Domnul Zagaievschi își bucură cititorii
cu versuri sincere, din inimă, împletite frumos cu
amintiri și sentimente sublime. Citind poeziile sale, ți se
creează o stare nostalgică, un dor de tot ce ai trăit cândva
și nu se va mai repeta. Volumul „E vremea coasei” e
apreciat de scriitoarea Claudia Partole, care menționează
despre autorul ei că „E o lege a naturii sau un mare
noroc, când elevii, învățăceii de cândva, pot să-și
prezinte dascălii, învățătorii de la care au învățat pe
timpuri a țese cuvinte, a urzi idei și a căuta adevăr în
toate... Poate, mai curând suntem visul împlinit al
profesorilor noștri?![…] Printre cuminții ți înțelepții mei
dascăli e și dl Vitalie Zagaievschi, pedagog și ziarist din
or. Drochia.” Însuși Vitalie Zagaievschi nu are pretenții
de poet sau prozator, spune că e mai mult cititor decât
scriitor și îi convine mai bine calificativul de cercetător
științific, iar versurile scrise sunt niște ecouri ale
sufletului, o sursă de bucurie în ultimii ani. Îi place totuși
că scrierea cărților îi umple timpul cu folos și gândurile
cu amintiri scumpe, îl apropie de oameni: „Unde gândul
nu m-ar duce,/ Inima-mi te-apropie,/ Urbe mândră la
răscruce/ Drochia mea, Drochie./ Eu la tine ca la
mama,/Ca la tata vin oricând,/ Glasul tău mereu mă
cheamă,/ Doar la tine-acasă sunt.” (Secvență din
„Cântare Drochiei”)
În final, remarc faptul că în cadrul Festivalului
Naţional al Cărţii şi Lecturii, 2015, desfășurat sub egida
Ministerului Culturii al Republicii Moldova, Comisiei
Naţionale a Republicii Moldova pentru UNESCO și
Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova, Vitalie
Zagaievschi a ocupat I loc, învrednicindu-vă de
onorificul titlu „Cel mai activ cititor” din R. Moldova.
Zice că citește 100 de pagini zilnic și asta îl face fericit și
optimist. M-am bucurat că am cunoscut acest valoros
117
OM de la baștina mea. Ajuns la vârsta înțelepciunii, nu a
pretins să-mi dea sfaturi, numai dacă i le-am cerut, nu
vorbește cu dezaprobare față de tânăra generație, nu vede
degradarea, ci evoluția și e de o bunătate neatinsă de
vremuri, regim – chiar fiind un luptător pentru adevărul
istoric, pentru limba română, poartă respect pentru
populația multiculturală a țării noastre, nu învinuiește și
nu se ceartă cu vorbitorii de rusă pentru că nu au învățat
limba noastră atâția ani trăind pe pământ românesc, ci le
vorbește într-o Limbă Română pe care să-ți fie drag s-o
înveți. Mi-a spus cu drag despre primul învățător –
Valeriu Grama, de la Oradea, care l-a învățat alfabetul
latin, dar care a trebuit să se refugieze în Patrie când au
venit sovieticii și au impus alfabetul chirilic... Zice că
atunci a văzut pentru ultima dată dropiile în Văile
Pălăncii, păsări care s-au dus odată cu literele noastre
strămoșești. Recent a auzit că s-au întors dropiile în delta
Dunării – un semn de Sus că totul va fi bine pentru țara
noastră. Să fie așa cum zice Vitalie Zagaievschi!

Mihaela Bejan,

18 ani, cl. a XII-a, IP Liceul Teoretic „B. P.-Hasdeu”,

orașul Drochia

118
Cuprins

Prefață. Silvia Reșetnic 4

Argument 7

Ion Osadcenco
O viață adusă ofrandă neamului 11
Vladimir Zagaevschi
Profesor și om de știință 16
Amintiri pe canavaua anilor 20
Mihai Purice
Cumpătat la vorbe și la fapte 23
Ion Buga
Un manual de istorie a Basarabiei române 26
Nicolae Leahu
Un om al cuvântului scris şl rostit 32
Victor Granevschi
O viață zbuciumată și plină de sens 36
Viaţa lui rămâne a fi o carte deschisă 38
Ivan Golovatâi
Memorie vie pentru un bun şi sfânt nume 43
Vladimir Pușcașu
„Din codru rupi o rămurea…” 45
Leonid Garciuc
Boala mea cine o are 52
Ion Ursu
Un învățător bun în împrejurări grele 58
Larisa Ciobanu
Visul sacru, vioara 60
Iosif Belinschi
”Doar să visați la liniște...” 63

119
Victor Caț
Scopul... nu scuză mijloacele 69
Emilia Surlaru
O ființă a dăruirii... 74
Ion Pascaru
Trec anii, dar rămân faptele... 79
Valeriu Șindilă
O viață dedicată școlii 83
Sergiu Cucer
O viață și un jubileu comun 85
Leonid Gorbatâi
Legat pe viață de baștină 88
Gheorghe Paterău
Un om ce se dăruiește în pace 91
Valentina Cărăuș
Omenirea rezistă în timp 95
Dumitru Bunescu
Profesorul Dumitru Bunescu la 90 de ani 98
Dumitru Grosu
S-a născut ca să întemeieze liceul 102
Tamara Conea
O viață ca o poezie 104

Postfață. Marina Lefter

Vitalie Zagaievschi,Omul literat 107

Eseu. Mihaela Bejan

Vitalie Zagaievschi,
Om de cultură, iluminist al prezentului 111

Cuprins 119

120