Sunteți pe pagina 1din 5

UNIVERSITATEA DE ȘTIINŢE AGRONOMICE ŞI

MEDICINĂ VETERINARĂ DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE MANAGEMENT, INGINERIE ECONOMICĂ ÎN

AGRICULTURĂ ŞI DEZVOLTARE RURALĂ

ANUL: II
STUDENT: VESELU(STROE) ALEXANDRA DENISA

REFERAT
SPECIALIZAREA:
INGINERIE ȘI MANAGEMENT ÎN ALIMENTAȚIE
PUBLICĂ ȘI AGROTURISM
DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ ȘI ÎNVĂȚĂMÂNT CU
FRECVENȚĂ REDUSĂ

DISCIPLINA:
SILVICULTURA SI PRODUSE ALE PADURII
TEMA 2
FITOCENOZA FORESTIERA

Sinteza datelor bibliografice din perioada 1952-1972, referitoare la cormofitele din


Munţii Măcin scoate în evidenţă existenţa unei diversităţi ridicate a acestora comparative
cu semnalările din România.
Marea bogăţie de floră şi vegetaţie a Munţilor Măcin este reprezentată de peste 1.770
specii de plante reprezentând aproximativ 50% din Flora României ce vegetează pe 1%
din suprafaţa ţării, din care 72 specii de plante sunt protejate ca specii rare sau vulnerabile
şi 27 specii sunt endemice pentru regiune.
Studiile de specialitate efectuate pe Culmea Pricopanului – una din zonele reprezentative
ale parcului national in ce priveste prezenta xerofitelor - au identificat 14 asociaţii
floristice ierboase şi 562 specii de plante superioare, încadrate în 70 familii din care 72
taxoni ameninţaţi cu dispariţia (5% din speciile ameninţate şi înscrise în "Lista roşie a
plantelor superioare din România").
Importanţa fitotaxonilor din Dobrogea, în comparaţie cu alte plante rare din România,
constă în compoziţia acestora, în care domină speciile pontico-balcanice (26,4%) şi
pontice (16,7%), la care se adaugă speciile de provenienţă euroasiatică (12,5%),
balcanică (11,1%) mediteraneeană (8,3%), mediteraneeană-pontică (6,9%), precum şi alte
18, 1 % specii caucaziene, asiatice, africane şi cosmopolite.
Importanţa internaţională, a acestor taxoni rari, este conferită de prezenăa taxonului
vulnerabil Campanula romanica - endemism dobrogean, a trei taxoni europeni rari
Dianthus nardiformis (pontic), Centaurea tenuiflora (pontic, balcanic) şi Centaurea
gracilenta (balcanic) şi a 5 taxoni subendemici Corydalis solida (balcanic), Euphorbia
nicaensis ssp. cadrilateri (mediteraneean-pontic), Moehringia grisebachii (pontic-
balcanic), Moehringia jankae (pontic) şi Silene cserei (pontic), din care primii 4 (patru)
taxoni sunt nominalizaţi în "Lista roşie europeană" ca specii vulnerabile sau rare. Din cei
72 taxoni amenintaţi, 18 sunt rari pentru Dobrogea, 5 sunt rari pentru nordul Dobrogei şi
un taxon - Cachrys alpina (pontic-balcanic) este considerat ca dispărut din Munţii
Măcinului.
Munţii Măcinului sunt consideraţi un important centru de speciaţie, datorită diversităţii
intraspecifice, concretizaţii prin prezenta numai în această zonă a 11 intrataxoni locali,
identificaţi până în prezent în România. De asemenea, Munţii Măcinului constituie
centrul genetic pentru Euphorbia măcinensis, Corydalis dobrogensis şi Herniaria glabra
var. dobrogensis.
Munţii Măcinului reprezintă limita nordică a zonei submediteraneene a Peninsulei
Balcanice şi constituie o unitate distinctă a provinciei floristice macedo-tracice.
Importanţa biogeografică a Munţilor Măcin este conferită şi de interferenţa în această arie
protejată a limitelor de vegetaţie ale unor specii originare din diferite areale geografice. În
această zonă se înregistrează limita sudică a speciilor central-europene şi caucaziene
(Scutellaria orientalis, Stipa ucrainica etc.), limita nordică a speciilor mediteraneene,
balcanice şi pontice (Silene compacta) şi limita vestică a speciei euroasiatice Potentilla
bifurca, specii rare şi ameninţate cu dispariţia. De asemenea Munţii Măcinului reprezintă
unicul teritoriu din lume unde se găsesc şi este protejată asociaţia vegetală
Gymnospermio altaicae - Celtetum glabratae, cu specia Celtis glabrata, ameninţată cu
dispariţia, una din speciile cele mai rare de arbori din România.
În urmă cu circa 200 de ani, nordul Dobrogei era acoperit cu păduri seculare de stejar de
înaltă productivitate, a căror vigoare de creştere nu scădea decât pe terenurile pietroase de
pe culmile din nord şi în brâul din apropierea stepei din centrul Dobrogei. Pădurile
Dobrogei au suferit modificări structurale majore, atât înainte de 1878 în timpul ocupaţiei
otomane, când s-au exploatat păduri valoroase de stejar, cât şi după 1878 (anul revenirii
Dobrogei la România), când s-au aplicat două reforme agrare, prin care multe suprafeţe
păduroase s-au transformat în terenuri agricole şi islazuri comunale, iar cele rămase au
fost afectate de activitatea umană (păşunatul în pădure, aplicarea repetată a regimului de
crâng cu regenerarea din lăstari sau drajoni, incendieri, etc.). Urmare acestor factori
negativi, în perioada 1850-1930 pădurile Dobrogei s-au diminuat cu circa 63.000 ha
(circa 40.000 ha în judeţul Tulcea), ajungându-se în prezent la o pondere a pădurilor de
numai 12% din suprafaţa totală a judeţului Tulcea. După 1930 se produce cotitura în
gestionarea pădurilor Dobrogei, concretizată prin adoptarea regimului de codru
(regenerarea din sămânţă a pădurilor), interzicerea păşunatului în pădure şi a tăierilor în
delict, reconstrucţia ecologică a arboretelor degradate cu specii autohtone valoroase etc.
Drept urmare, între anii 1950 - 1990 s-au executat lucrări de reconstrucţie ecologică pe
circa 1.380 ha în Parcul Naţional Munţii Măcinului şi lucrări de ameliorare a terenurilor
degradate inapte pentru alte folosinţe pe suprafete extinse, diminuându-se astfel multe
terenuri deteriorate şi cu aspect selenar.
Caracteristic pentru parc este predominanţa ecosistemelor forestiere, care asigură
stabilitatea ecologică şi habitatul optim pentru speciile erbacee deosebite din acest
teritoriu. În zonă se regaseşte o biodiversitate bogată şi unică în lume, în care se includ
ecosisteme complexe forestiere, de stepă şi de silvostepă.
Padurile din Parcul Naţional Munţii Măcinului sunt constituite majoritar din arborete de
foioase de amestec, în care specia de bază este gorunul în nordul ariei protejate şi stejarul
brumăriu sau stejarul pufos în sudul parcului.
În Parcul Naţional Munţii Măcinului s-au identificat 30 tipuri de pădure instalate pe 15
staţiuni forestiere cu bonităţi variate (72% de productivitate mijlocie, 21% de
productivitate superioară şi 7% de productivitate inferioară), evidenţiindu-se o mare
variabilitate a condiţiilor de vegetaţie, fapt care permite prezenţa unui număr foarte
ridicat de specii şi de ecosisteme tipice. Caracteristic pentru Parcul Naţional Munţii
Măcinului este existenţa unor tipuri de pădure întâlnite numai în această zonă, din care
nominalizăm: şleaul de deal dobrogean, stejareto-şleau dobrogean cu stejar brumăriu,
şleau de silvostepă cu gorun, stejar brumăriu pur pe cernoziom degradat, stejar pufos pur,
stejar pufos cu cărpiniţă, gorunet cu scumpie şi gorunet normal cu cărpiniţă, făgeto-
cărpinet dobrogean cu Carex pilosa etc. În Munţii Măcinului întâlnim următoarele zone şi
etaje de vegetaţie: zona stepei de tip pontico-balcanic marginal, etajul silvostepei cu
păduri submediteraneene, etajul cu păduri xeroterme submediteraneene şi etajul cu păduri
mezofile de foioase balcanice.
În acest teritoriu au fost identificate 6 asociaţii floristice forestiere rare la nivel naţional
(4% din tipurile de ecosisteme forestiere ale României, Doniţă, 1970, 1990). Cea mai
frecventă asociaţie forestieră – Tilio tomentosae - Carpinetum betuli, răspândită în
România pe 65.000 ha (circa 1% din suprafaţa fondului forestier) este reprezentativă
pentru parc, iar cea mai rară şi totodată unică în România este asociaţia reprezentată de
tipul de pădure făgeto-carpinet dobrogean cu Carex pilosa (Valea Fagilor - Luncaviţa).
Asociaţia Tilio tomentosae - Carpinetum betuli, împreună cu asociaţiile Nectaroscordo -
Tiletum tomentosae şi Galantho plicatae - Tiletum tomentosae - răspândite numai în
Dobrogea de Nord şi Fraxino orni - Quercetum dalechampii - specifică pentru Dobrogea
şi Banat - nu s-au mai identificat în ţările vecine europene şi pot fi considerate endemice
pentru România.
O altă fitocenoză forestieră rară, existentă în România pe suprafeţe restrânse în Dobrogea
şi Dealurile Buzăului este reprezentată de asociaţia Tilio tomentosae - Quercetum
pedunculiflorae (Doniţă, 1970, 1990, citat de Petrescu, 1997).
Asociaţia arbustivă dominată de specia ameninţată Spiraea crenata este considerată o altă
raritate naţională.
Cele mai răspândite fitocenoze forestiere sunt ale pădurilor vest-pontice de stejar pufos
(Quercus pubescens), cărpiniţă (Carpinus orientalis) şi mojdrean (Fraxinus ornus), cu
Paeonia peregrina, Asparagus verticillatus şi Pyrus elaeagrifolia, urmate de pădurile
moesic-vest pontice de gorun (Quercus polycarpa, Q. dalechampii, Q. petraea), carpen
(Carpinus betulus), tei argintiu (Tilia tomentosa), cu Fraxinus coriariaefolia,
Nectaroscordum silicum ssp. bulgaricum, în complex cu păduri de gorun, cărpiniţă, tei
argintiu şi alte păduri xeroterme. Pădurile de stejar pufos, cărpiniţă şi mojdrean, care
constituiau în trecut etajul de vegetaţie al pădurilor submediteraneene sunt instalate pe
colinele joase (150 - 250 m altitudine), constituite din platouri, coame rotunjite, văi largi
şi versanţi slab la mediu înclinaţi. Arboretele de pe culmi şi versanţi sunt constituite
predominant din stejar pufos, iar cele de pe văi din stejar brumăriu. Arboretele sunt
constituite din mai multe etaje de vegetaţie: etajul superior, format majoritar din Quescus
pubescens şi diseminat din Q. polycarpa, Q. pedunculiflora, Q. virgiliana; etajul mijlociu
constituit din Carpinus orientalis şi Fraxinus ornus, cu exemplare izolate de Acer
campestre, Sorbus torminalis şi Pyrus pyraster şi etajul inferior al arbuştilor, bine
reprezentat de Cornus mas, Crataegus monogyna, Ligustrum vulgare, Cotinus coggygria
etc. Pătura erbacee este reprezentată de specii sudice (Mercurialis ovata, Lithospernum
purpureo-caeruleum, Carex hallerana, Paeonia peregrina etc.), în asociaţie cu graminee de
pădure (Brachypodium sylvaticum, Dactylis poligama, Melica uniflora etc.).
Pădurile moesic-vest pontice de gorun, carpen şi tei argintiu se întâlnesc la altitudinile
cele mai înalte din Dobrogea de nord (peste 250 m), pe relief colinar, cu coame largi,
platouri, sau versanti puternic înalţi, ori văi înguste, sau relief cu aspect montan, cu creste
şi versanţi putemic înclinaţi sau pe văi înguste. Arboretele, care apaţin asociaţiei
majoritare Tilio tomentosae-Carpinetum betulis, sunt instalate pe văi şi pe versanţii
nordici, mai rar pe platouri sau culmi, pe soluri cenuşii de pădure sau brune, mijlociu
profunde sau profunde. Partea superioară a stratului arborilor este dominată de gorun
(Quercus petraea ssp. dalechampii, ssp. petraea şi ssp. polycarpa), tei argintiu (Tilia
tomentosa), frasin (Fraxinus excelsior, F. coriarirefolia), ulm (Ulmus glabra) etc., iar
partea inferioară este reprezentată de carpen (Carpinus betulus), tei (Tilia cordata, T.
platyphillos), mojdrean (Fraxinus ornus), jugastru (Acer campestre) etc. Stratul arbuştilor
este constituit din corn (Cornus mas), alun (Corylus avellana), păducel (Crataegus
monogyna, C. pentagyna), salbă moale (Evonymus verrucosa). Pătura erbacee, slab dez-
voltată, este reprezentată de Brachypodium sylvaticum, Dactylis polygama, Geum
urbanum, Polygonatum latifolium, Lathyrus niger, Viola hirta etc., în asociaţie cu specii
mediu-europene (Cardomine bulbifera, Galium odoratum, Carex digitata, Anemone
ranunculoides, Hedera helix, Mercurialis perennis etc.).
În habitatele cu soluri scheletice, puţin profunde şi în cele mai uscate dinspre silvostepă
se întâlnesc fitocenoze vegetale din asociaţia Nectaroscordo-Tilio tomentosae, în care
gorunul se asociază cu tei, mojdrean, cărpiniţă (Carpinus orientalis) şi frasin (Fraxinus
excelsior, Fraxinus coriarirefolia) etc. Arbuştii sunt reprezentaţi de corn, păducel şi lemn
câinesc, iar pătura ierbacee este dominată de speciile sudice (Nectaroscerdum silicum
ssp. bulgaricum, Lychnis coronaria, Arabis turrita, Lythosmermum purpureo-coeruleum,
Mercurialis ovata etc.).
În vecinătatea silvostepei, pe soluri mai profunde, gorunul este înlocuit de stejarul
brumăriu, în cadrul asociaţiei floristice Tilio tomentosae - Quercetum pedunculiflorae).
Arboretele din Parcul Naţional Munţii Măcinului se evidenţiază prin următoarele
caracteristici:
- marea diversitate biologică a celor 67 specii lemnoase, din care cităm genurile: Quercus
(7 specii), Tilia (3 specii), Acer (3 specii), Ulmus (3 specii), Carpinus (2 specii), Fraxinus
(3 specii), Fagus(2 specii), Malus, Celtis, Juglans, Prunus, Sorbus etc., precum şi
numeroasele specii arbustive (Corylus, Rosa, Lygustrum, Cornus, Sambucus, Lonicera,
Cotinus, Paliurus, Crataegus, Viburnum, Spiraea etc.);
- caracterul natural al ecosistemelor forestiere pe o suprafaţă extinsă (42% arborete
naturale fundamentale), iar cele parţial derivate (18%) şi total derivate (29%) păstrează în
compoziţie speciile autohtone locale, fapt care asigură conservarea celei mai întinse
vegetaţii saxicole din ţară, în care se regăsesc majoritatea speciilor ameninţate cu
dispariţia, o raritate la nivel naţional;
- participarea ridicată a teiului (36%), carpenului (12%) şi cărpiniţei (7%) în compoziţia
generală a pădurilor, în detrimentul speciilor principale de bază - goruni şi stejari, care au
fost recoltate prioritar şi selectiv în trecut, aspect care impune reconstrucţia ecologică a
tuturor arboretelor derivate, degradate şi slab productive;
- dezechilibrul claselor de vârstă ale arboretelor, cu predominanţa arboretelor tinere şi
mijlocii şi deficitul arboretelor mature - preexploatabile şi exploatabile;
- consistenţa ridicată a arboretelor (90% din suprafata arboretelor cu consistenţa normală
sau plină), fapt care garantează protecţia terenurilor şi a solului împotriva eroziunii şi -
implicit - a florei şi faunei specifice;
- productivitatea scăzută a arboretelor, în comparaţie cu bonitatea medie a staţiunilor
forestiere, explicabilă datorită recoltării selective şi repetate a speciilor valoroase din
punct de vedere economic (gorun, stejar, frasin), precum şi a exploatării în crâng a
pădurilor, cu regenerarea vegetativă a acestora, fapt care a contribuit la invadarea
arboretelor de tei, carpen şi cărpiniţţă şi la deteriorarea compoziţiei ecosistemelor
forestiere etc.
Se menţionează că, cu toate că o parte din păduri au compoziţia şi structura normală
modificate, acestea conservă speciile erbacee locale, reprezentative pentru stepa pontică a
Dobrogei, care în România nu se mai regaseşte decât pe suprafeţe mici şi dispersate.