Sfântul s-a născut la 1 octombrie 1846 în Silivria, orăşel din
Tracia, în nordul Greciei. Părinţii săi erau creştini simpli şi credincioşi şi se numeau Demos şi Vasiliki Kephalas. Sfântul a fost al cincilea din cei şase copii, şi la Sfântul Botez a fost numit Anastasie. Familia lui era însă săracă, iar părinţii munceau din greu ca să-şi crească copiii într-un mod bine plăcut lui Dumnezeu, dându-le educaţia cuvenită. Tatăl i-a învăţat pe copii importanţa virtuţii smereniei şi această sămânţă a găsit pământ bun în inima micului Anastasie. Anastasie era foarte apropiat de bunica lui, care era o fiinţă plină de dragoste şi se ruga mult. Ea avea să-l înveţe rugăciuni, în special rostind împreună Psalmul 50: Miluieşte-mă Dumnezeule, după mare mila Ta… Bunica lui se ruga în fiecare zi Maicii Domnului să-l ajute pe micul Anastasie. Ea spera că Anastasie va putea să înveţe Sfintele Scripturi şi îi vorbea adesea despre comorile ascunse ale Împărăţiei Cerurilor. Cu toate că familia lui era prea săracă pentru a-i putea plăti studiile, Anastasie îşi dorea foarte tare să înveţe. Când avea 14 ani, familia sa a hotărât că poate merge la Constantinopol, unde avea să muncească şi să studieze. Pentru că trebuia să ia un vapor ca să ajungă acolo, a mers în port şi l-a rugat pe un căpitan de vapor să-l ducă la Constantinopol. Căpitanul l-a refuzat însă, pentru că băiatul nu avea destui bani ca să plătească călătoria. Căpitanul a ordonat să fie pornite motoarele pentru plecare, dar vaporul nu se mişca. Atunci, căpitanul a încercat toate manevrele, dar vaporul nu s-a mişcat până ce căpitanul nu s-a hotărât să-l ia pe tânărul Anastasie. Când băiatul a urcat pe punte, vaporul a început să meargă cu mare uşurinţă. Într-o călătorie făcută de Sfântul Nectarie mai târziu, s-a întâmplat o minune asemănătoare. De data aceasta, vasul era prins într-o furtună mare şi era gata să se scufunde. Sfântul s-a rugat lui Dumnezeu pentru ajutor, apoi a luat de la gât crucea ce-i fusese dăruită de bunica lui, care conţinea o bucăţică din Crucea pe care a fost răstignit Domnul Iisus Hristos, şi a legat-o de centura lui. Apoi s- a dus la marginea corăbiei şi a lăsat crucea în apă de 3 ori strigând: „Linişte! Potoleşte-te!” Imediat vântul s-a oprit şi au fost toţi salvaţi. După ce a sosit la Constantinopol, Anastasie a fost impresionat de frumuseţea vechilor biserici creştine, în special de Sfânta Sofia (cea mai mare biserică ortodoxă din lume), acolo unde au predicat mari Patriarhi Ortodocşi şi Părinţi ai Bisericii. Acum însă, din nefericire, oraşul era în mâinile turcilor musulmani şi multe dintre cele mai frumoase biserici şi mănăstiri fuseseră luate de multă vreme de la creştinii ortodocşi. Anastasie şi-a găsit o slujbă lucrând pentru un comerciant, dar trebuia să muncească multe ore pentru un salariu mic. Pentru că nu câştiga destul nici măcar pentru a-şi cumpăra cele de trebuinţă, s-a hotărât într-o zi să-I scrie o scrisoare Mântuitorului. Punându-şi toată nădejdea în Dumnezeu, a scris: „Hristoase al meu, m-ai întrebat de ce plâng. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prăpădit încălţările de mi-au ieşit degetele afară şi mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna. M-am dus aseară la stăpânul meu şi m-a alungat. Mi-a spus să scriu acasă, părinţilor, să-mi trimită ei. Hristoase al meu, de atâta amar de vreme muncesc aici şi n-am trimis maicii mele nici un bănuţ… Acum, ce să mă fac? Cum să o scot la capăt fără haine? Tot muncind, s-au rupt. Iartă-mă că Te necăjesc. Mă închin Ţie şi Te iubesc eu, robul Tău, Anastasie.” Pe plic a scris: „Pentru Domnul Iisus Hristos din Ceruri”. În timp ce se ducea la poştă pentru a trimite scrisoarea s-a întâlnit cu proprietarul unui magazin din apropiere. Acestui om îi era milă de băiat deoarece îi cunoştea inocenţa, onestitatea şi munca grea pe care o făcea. El i-a spus lui Anastasie că se duce de asemenea la poştă şi că poate să trimită şi plicul lui. Mai târziu, când s-a uitat la adresă, a fost uimit şi s-a hotărât să deschidă plicul. Când a citit scrisoarea, a fost mişcat şi mai mult spre milă şi s-a hotărât să-i trimită lui Anastasie toate lucrurile de care băiatul avea nevoie. În felul acesta, Domnul a răspuns cererii smeritului Anastasie prin bunătatea vecinului său, acesta fiind tot un dar de la Dumnezeu. Mai târziu, când comerciantul la care lucra Anastasie l-a văzut cu pantofi noi şi haine bune, l-a acuzat că le-a furat, dar Anastasie a spus adevărul: „Mântuitorul meu mi le-a trimis”. Curând după aceasta, Anastasie şi-a găsit altă slujbă, care îi permitea să-şi continue studiile. A obţinut un loc de muncă la o şcoală a unei biserici, unde învăţau copiii din clasele mici. În acelaşi timp el a putut să continue să înveţe în clasele mai mari. Aşa a răspuns Dumnezeu rugăciunilor lui pentru a putea să-şi continue studiile. La vârsta de 20 de ani, sfântul a părăsit Constantinopolul şi a mers în insula Hios. Oamenii din Hios erau creştini ortodocşi foarte râvnitori, iar insula avea mai multe biserici închinate sfinţilor şi mucenicilor care au trăit acolo. Lui Anastasie i-a fost dat un post de învăţător într-o şcoală locală. Dorinţa lui Anastasie era să facă tot ce putea ca să-i ajute pe alţii şi de aceea făcea ore suplimentare şi se ruga zilnic ca Dumnezeu să-i ajute pe elevii săi în toate lucrurile, dar mai ales pentru învăţarea adevărurilor credinţei creştin-ortodoxe. În aceşti ani, sfântul a început să iubească foarte mult viaţa monahală. Pe insulă existau câteva sfinte mănăstiri. În cele din urmă, sfântul s-a hotărât să intre în mănăstirea Nea Moni, veche din secolul al XI-lea, şi a fost primit. Noul vieţuitor îşi îndeplinea conştiincios toate datoriile şi a început să ducă o viaţă de rugăciune mai adâncă. El primea sfaturi despre viaţa duhovnicească de la un părinte înţelept numit Pahomie, pe care mai târziu l-a numit „prieten şi îndrumător în viaţa duhovnicească”. Pe 7 noiembrie 1876 Anastasie a fost uns călugăr şi a primit numele de Lazăr. După un an, a fost hirotonit diacon şi atunci a primit numele de Nectarie. Părintele Pahomie şi alţii l-au încurajat pe diaconul Nectarie să meargă la Atena pentru a-şi continua studiile. În Atena şi-a terminat studiile liceale şi mai târziu a putut să intre la Facultatea de Teologie. Cu inima şi mintea smerite, el a învăţat bine Sfintele Scripturi şi scrierile Sfinţilor Părinţi care au fost luminaţi de Duhul Sfânt şi care au apărat credinţa creştin-ortodoxă de erezii (învăţături greşite). În acest timp, el a început să scrie cărţi duhovniceşti şi broşuri. Când diaconul Nectarie şi-a terminat studiile, Patriarhul Alexandriei l-a invitat să vină în Egipt, unde erau mulţi greci şi multe biserici ortodoxe. Sfântul a acceptat această chemare şi la puţin timp după venirea sa a fost hirotonit preot de Patriarhul Sofronie al IV-lea în Biserica Patriarhală Sfântul Sava. Acest lucru s-a petrecut în luna martie a anului 1886, şi în acelaşi an i-au fost încredinţate sarcinile de predicator şi secretar al Patriarhiei din Alexandria. Sfântul muncea cu râvnă şi dragoste pentru Dumnezeu iar oamenii au remarcat la el virtutea smereniei, blândeţii, simplităţii, trezviei şi milei. De aceea el era foarte iubit de creştinii din Alexandria. După trei ani, sfântul a fost ales ca Mitropolit al Pentapolei, demnitate care în ordinea ierarhică stă după aceea de Patriarh al Alexandriei. Deşi se simţea nevrednic de o asemenea cinste, sfântul a fost hirotonit în Biserica Sfântul Nicolae din Cairo – în Egipt. După acest eveniment, Sfântul Nectarie a început să slujească biserica şi pe credincioşi cu şi mai mare râvnă. Pentru că sfântul era atât de iubit şi admirat de popor, unii preoţi din acel loc au devenit invidioşi. Ei au început să răspândească zvonuri despre el, în special în faţa Patriarhului. A spune lucruri neadevărate despre o altă persoană, adică a calomnia, este un păcat foarte mare. Calomnia împotriva sfântului a fost crezută de Patriarh şi l-a făcut pe acesta să-l demită pe Sfântul Nectarie din demnităţile pe care le avea în Biserica de acolo. Aceasta i-a adus multă supărare Sfântului Nectarie, deoarece acum nu mai putea să slujească Bisericii şi oamenilor pe care îi iubea. Pentru a nu provoca tulburări şi amărăciune oamenilor, sfântul s-a întors smerit şi liniştit în Grecia. Uneori e greu de înţeles de ce creştinilor buni li se întâmplă să sufere. Biserica ne învaţă că Dumnezeu îngăduie acest lucru pentru ca noi să putem urma exemplul lui Hristos, amintindu-ne că Mântuitorul a suferit atât de mult pentru noi. De asemenea, Dumnezeu ne răsplăteşte atunci când suferim greutăţile cu răbdare pentru numele Lui. Dumnezeu ne trimite harul Său şi astfel ne putem întări duhovniceşte. Când s-a întors în Atena, Sfântul Nectarie a întâmpinat şi mai multe greutăţi datorită vorbelor mincinoase despre el ce ajunseseră şi în Grecia. Pentru mult timp sfântul nu a putut ocupa nici o funcţie în Biserică. Asta însemna că el nu putea să predice Evanghelia lui Hristos, pe care o iubea cu dăruire. Din acest motiv, multă amărăciune s-a adunat în inima simţitoare a sfântului. În mijlocul tuturor acestor dificultăţi, sfântul s-a arătat răbdător, rugându-se mai mult şi crezând că Dumnezeu îi va îndruma paşii. El rămăsese fără nici o sursă de venit şi mergea des la biroul Ministerului Religiei pentru a cere de lucru în Biserică. De obicei era trimis înapoi spunându-i-se că problema va fi rezolvată. Sfântul însă nu s-a descurajat. El a continuat să scrie cărţi duhovniceşti şi broşuri pentru învăţătura creştinilor ortodocşi. În cele din urmă i s-a dat postul de predicator în regiunea Evvia, o insulă mare la nord de Atena. Acesta era un post înjositor pentru cineva care fusese Mitropolit, dar Sfântul Nectarie nu s-a gândit în acest fel. El era bucuros că va avea din nou posibilitatea să le vorbească oamenilor şi să le împărtăşească iubirea de Dumnezeu. Din această nouă poziţie el a continuat să întâmpine greutăţi datorită cuvintelor mincinoase care se răspândiseră până şi în Evvia. Cu toate acestea, Sfântul Nectarie a ţinut predici pline de înţelepciune, iubire şi adevărată simţire ortodoxă. Astfel au fost întoarse multe din inimile ascultătorilor, care au început să-l iubească. Cât timp a fost predicator la Evvia, sfântul a publicat mai multe cărţi pe teme ca: revelaţia dumnezeiască, natura sufletului omenesc, Sfânta Împărtăşanie, slujbele de pomenire pentru adormiţi, sfinţii Bisericii şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Între timp, Sfântul Nectarie a început să fie recunoscut ca o persoană învăţată şi duhovnicească şi a fost numit director al Seminarului Rizareios din Atena. În această şcoală, tinerii învăţau religia şi mulţi dintre ei deveneau apoi slujitori ai Bisericii. Înainte de venirea Sfântului Nectarie, şcoala devenise într-un fel dezordonată, cu un nivel scăzut al trăirii vieţii creştine. Sfântul a adus pace şi un înalt nivel de viaţă duhovnicească, făcându-şi datoria cu aceeaşi frică de Dumnezeu şi smerenie ca întotdeauna. Elevii au început să-l iubească pe sfânt ca pe un părinte iubitor şi ca pe un exemplu strălucitor de adevărată virtute. Dacă elevii se comportau rău sau aveau probleme, Sfântul Nectarie se ruga şi ţinea post special pentru ei. Din acest motiv elevii se ruşinau şi îşi îndreptau purtarea. Odată, omul care făcea curăţenie în şcoală, Lucian, s-a îmbolnăvit şi nu a putut veni la serviciu. Pentru a-l ajuta pe bietul om, sfântul făcea curăţenie noaptea în locul lui. Şcoala era atât de curată încât nimeni nu bănuia că omul cu curăţenia nu venea la lucru, aşa încât nu au angajat pe nimeni în locul lui. În acest mod Sfântul Nectarie i-a păstrat locul de muncă celui bolnav până când acesta s-a făcut sănătos, făcând ca director cea mai înjositoare muncă, dovedind multă smerenie. Sfântul slujea Sfânta Liturghie în Paraclisul Sfântul Gheorghe şi mulţi veneau să asculte predicile sale şi să se folosească de exemplul lui de smerenie şi evlavie. El dădea ajutoare generoase celor care aveau nevoie, deseori dându-le şi ultimul ban. Imediat însă, primea din altă parte mult mai mult. Câteodată, dacă sfântul avea o haină nouă, o dăruia cuiva şi o purta pe cea veche. Asta a făcut să fie mustrat pentru că purta haine vechi şi zdrenţăroase. După mulţi ani în care a slujit lui Dumnezeu în felul acesta, Sfântul Nectarie a putut din nou să se întoarcă la viaţa monahală simplă pe care atât o iubise. În anul 1908, la vârsta de 62 de ani, s-a retras din funcţia de director al Seminarului Rizareios şi a ajutat la întemeierea Mănăstirii Sfânta Treime în insula Eghina. Aici a slujit ca duhovnic şi părinte spiritual al maicilor şi a trăit ca un adevărat monah şi nevoitor. Uneori, în timpul rugăciunii, a fost văzut ridicat de la pământ. Prin rugăciunile sale aducea ploaie atunci când era nevoie, tămăduia pe cei bolnavi şi scotea afară demonii. Obişnuia să le spună maicilor: „Eu construiesc o casă de lumină pentru voi şi mulţi vor vedea lumina şi vor veni aici la Eghina”. La început maicile nu ştiau ce vrea să spună sfântul. Mai târziu, după ce au fost făcute multe minuni prin sfintele sale moaşte şi mulţi oameni au venit să se roage la mormântul său din Eghina, au înţeles că acea casă de lumină era chiar sfântul şi viaţa sa dumnezeiască. În anul 1920, după o viaţă de răbdătoare nevoinţe pentru dragostea de Dumnezeu, smeritul părinte a fost chemat să se odihnească în Domnul. După o boală dureroasă, pe care a suportat-o într-un spital pentru săraci, şi-a dat sufletul sfânt în mâinile lui Dumnezeu. În momentul morţii sale întreg spitalul a fost umplut cu bună mireasmă duhovnicească. O haină a Sfântului Nectarie a fost pusă pe un bolnav de pe un pat vecin, paralizat de mulţi ani şi acest om a fost vindecat imediat. Astfel a început şirul necurmat al tămăduirilor ce se fac prin moaştele Sfântului Nectarie şi prin mijlocirile sale în faţa lui Dumnezeu pe Care Îl iubea cu toată inima sa. Moaştele sfântului au fost duse la Mănăstirea Sfânta Treime din Eghina, unde au rămas până în ziua de astăzi. Sfintele sale moaşte au rămas neputrezite în primii douăzeci de ani după moartea sa, iar apoi s-au împărţit la biserici din toată lumea. Un şir continuu de pelerini evlavioşi şi credincioşi trec pe la racla cu moaştele sale şi primesc binecuvântări prin mijlocirea sfântului. Creştini ortodocşi din întreaga lume au fost ajutaţi când s-au rugat acestui minunat sfânt. Mulţi au fost chiar tămăduiţi de boli incurabile, cum ar fi cancerul, paralizia, când s-au uns cu untdelemn de la o candelă ce ardea în faţa icoanei sale sfinţite. Şi în România Sfântul Nectarie a făcut şi face multe minuni. O părticică din sfintele sale moaşte se află la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti. Pelerinii dau mărturie despre ajutorul pe care l-au primit prin mijlocirea sfântului. Cu adevărat, Sfântul Nectarie a devenit unul dintre cei mai iubiţi sfinţi ai timpurilor noastre. El a trăit aproape de noi în timp şi acum petrece în veşnicie cinstindu-L şi slăvindu-L pe Dumnezeu în vecii vecilor. Sfinte Părinte Nectarie roagă-te pentru noi! Racla cu moaştele Sfântului Nectarie Mănăstirea Radu Vodă Bucureşti