REFERAT

Interfeţe utilizator

Profesor: Sȋrb Vali

Cursant: Potlog (căs. Creţu) Anca Ioana
Informatică 3 sem.
 Interfeţe utilizator
Orice sistem de operare deţine o interfaţă prin intremediul căreia realizează comuniarea cu
operatorul uman. Primele sisteme de operare aveau interfeţe foarte simple , formate dintr-un set
mic de comenzi de bază. Spre exemplu, CP/M, un system destinate microcalculatoarelor cu
procesoare pe 8 biţi ( de exemplu Z80 ), avea aproximativ 5 comenzi. Odată cu trecerea timplului
, interfeţele dintre sistemele de operare şi utilizator au devenit din ce ȋn ce mai complexe, oferind
mai multe facilităţi şi uşurând munca de configurare şi ȋntreţinere a calculatoarele pe care le
deservesc. Pentru a vedea care sunt avantajele şi dezavantajele diferitelor sisteme de operare în
ceea ce priveşte interfaţa cu utilizatorul, să încercăm mai întâi să realizăm o clasificare a
interfeţelor. În primul rând, trebuie remarcat faptul că interfaţă este orice instrument care permite
comunicarea între un sistem de operare şi un operator, indiferent dacă acest instrument este de
natură hardware sau software. Din această perspectivă, putem observa următoarele tipuri de
interfeţe cu utilizatorul:

 Interfeţe hardware. De exemplu, tastatura unui mic calculator de buzunar poate fi

considerată o interfaţă hardware.
 Interfeţe software. Acestea sunt reprezentate de sisteme de programe care, sub o formă
sau alta, iniţiază şi întreţin un dialog cu utilizatorul calculatorului, în scopul utilizării şi /
sau configurării acestuia. Ele formează cvasitotalitatea interfeţelor cu utilizatorul incluse
în sistemele de operare, deci ne vom ocupa numai de ele. Interfeţele software pot fi:
o Monitoare. Unele calculatoare conţin, stocat într-o memorie ROM internă, un
program numit monitor, care se lansează automat la pornirea calculatorului şi îi
permite utilizatorului să efectueze operaţii simple asupra sistemului de calcul,
cum ar fi: inspectarea şi modificarea regiştrilor procesorului, vizualizarea şi
alterarea conţinutului memoriei etc. De obicei, programul monitor porneşte în
cazul în care nu a putut fi încărcat sistemul de operare.
o Interfeţe în linie de comandă (sau interfeţe text).  Acestea sunt reprezentate, în
general, de un program numit interpretor de comenzi, care afişează pe ecran un
prompter, primeşte comanda introdusă de operator şi o execută. Comenzile se
scriu folosind tastatura şi pot fi însoţite de parametri. Aproape toate sistemele de
operare includ o interfaţă în linie de comandă, unele foarte bine puse la punct
(cazul sistemelor Unix) iar altele destul de primitive (MS-DOS şi MS-Windows).
o Interfeţe grafice. Sunt cele mai populare interfeţe cu utilizatorul şi se prezintă
sub forma unui set de obiecte grafice (de regulă suprafeţe rectangulare) prin
intermediul cărora operatorul poate comunica cu sistemul de operare, lansând
aplicaţii, setând diferite opţiuni contextuale etc. Dispozitivul cel mai folosit în
acest caz este mouse-ul, de aceea acest tip de interfaţă este utilă în primul rând
utilizatorilor neexperimentaţi şi neprofesioniştilor.
Avantaje şi dezavantaje ale diferitelor categorii de interfeţe
Tabelul următor prezintă, comparativ, caracteristicile interfeţelor cu utilizatorul.
 
Interfaţa în linie de comandă Interfaţa grafică

Avantaje: 
 Este intuitivă şi uşor de folosit
Avantaje: 
 Poate fi utilizată şi de către neprofesionişti
  Permite scrierea clară şi
 Creează un mediu de lucru ordonat
explicită a comenzilor, cu toţi
 Permite crearea şi utilizarea de aplicaţii de
parametrii bine definiţi
complexe, precum şi integrarea acestora în
 Oferă flexibilitate în utilizare
medii de lucru unitare 
 Comunicarea cu sistemul de
operare se face rapid şi eficient
Dezavantaje: 
Dezavantaje: 
 Anumite operaţii legate, de exemplu, de
 Operatorul trebuie să cunoască
configurarea sistemului pot să nu fie accesibile
bine comenzile şi efectele lor
din meniurile şi ferestrele interfeţei grafice
 Este mai greu de utilizat de către
 Interfaţa ascunde anumite detalii legate de
neprofesionişti
preluarea şi execuţia comenzilor
 Foloseşte mai multe resurse şi este mai puţin
flexibilă decât interfaţa în linie de comandă

 Tipuri de interfeţe
 
Interfeţele dintre computer şi imprimantă pot fi de trei feluri: paralele, seriale şi de reţea.

Interfeţe paralele
Comunicaţia paralelă între computer şi imprimantă este cea mai des întâlnită. Datele sunt
stocate în computer sub forma de octeţi (grupuri de câte 8 biti). În cadrul comunicaţiei paralele
există mai multe conexiuni individuale, fiecare dintre acestea transportând câte un bit. Uzual sunt
8 conexiuni de date, permiţând unui octet să fie transferat tot odată, dar uneori există şi 16
conexiuni de date, fapt ce permite transferul simultan a doi coteţi. Pe lângă date, trebuie
transmise şi semnalele protocolului de comunicaţie dintre computer şi imprimantă, pentru a
spune computeului când sâ înceapă şi când să înceteze transmisia datelor. Pentru aceste semnale
al protocolului sunt folosite conexiuni suplimentare pentru a nu interfera cu transmiterea datelor.
Comunicaţiile de tip paralel nu se pretează transferului de date pe distanţe mari, ci sunt eficiente
pentru cabluri de câţiva metri lungime.
Centronics

Interfaţa paralelă Centronics, inventată de compania Centronics – producător de imprimante, este

cea mai utilizată metodă de conectare a imprimantei la calculator. Aceasta foloseşte o conexiune
paralelă de 8 biţi şi este fiind unidirecţională. Protocolul de transmisie are loc pe fire separate.

Bi-Tronics
Odată cu lansarea imprimantei LaserJer 4, compania Hewlett-Packard a introdus acest tip de
interfaţă. Bi-Tronics este o intrefaţă Centronics modificată care asigură transmiterea
bidirecţională pe cablu, permiţând imprimantei să trimită mesaje de stare (Out of Paper, Paper
Jam) înapoi la computer. Interfaţa Bi-Tronics este compatibilă cu porturile Centronics dar
necesită un driver software special pentru a primi mesajele de stare.

Dataproducts
Această interfaţă inventată de compania producătoare de imprimante Dataproducts, este folosită
de unele minicomputere pentru tipăriri la viteze ridicate. Există convertoare Dataproducts-
Centronics.

IEEE488 (HP-Interface Bus)

HP-Interface Bus a fost inventată de compania Hewlett-Packard pentru a conecta sistemele HP
de măsurări stiinţifice la computerele HP şi a fost adoptată ca standard de Institutul de Inginerie
Electrică şi Electronică (IEEE488). HP-IB este o interfaţă paralelă bidirecţională folosită la
echipamentele stiinţifice (osciloscoape, analizoare logice) dintre care unele au posibilitatea de a
tipării imaginile afişate.

SCSI
SCSI (Small Computer Systems Interface) a fost dezvoltată ca o magistrală paralelă de mare
viteză ce permite conectarea perifericelor la computer. Deşi este folosită în mod normal pentru
hardisk, unele imprimante au posibilitatea de a o folosi pentru a pirmii la viteze mari imagini
bitmap de la computer.

IBM 370 Channel

Aceasta este o magistrală de mare viteză folosită pentru a conecta periferice la mainframe-urile
IBM, conexiune denumită “bus and tag”. Acesastă magistrală este folosită în principal de
imprimantele industriale de mare viteză, conectate uzual la maniframe-uri.
Interfeţe seriale
Legătuirle ce utilizează comunicaţia serială sunt mult mai lente decât cele paralele, dar pot
fi utilizate pe distanţe mai mari, în cazul unei legături serale simple sunt utilizate doar două fire;
unul pentru transmiterea datelor, iar celălalt pentru recepţie. Majoritatea legăturilor seriale au cel
puţin încă un fir în plus, dar acesta nu are nici un efect asupra vitezei de transfer. Unele legături
seriale au mai multe fire suplimentare pentru a asigura protocolul de handshaking, dar acestea
sunt opţionale deoarece se pot trimite semnale software pentru handshaking amestecate cu datele
prin celelalte fire. Fiecare bit este trimis separat, deci un octet necesită în mod normal 8
transferuri individuale. În plus, majoritatea sistemelor de comunicaţie serială necesită
transmiterea unor biţi de control la începutul şi sfârşitul unui octet, deci uzual pentru a transfera
un octet sunt tansmişi 11 biţi. Viteza maximă a majorităţii legăturilor seriale este de 19200 biţi
pe secundă, dar există unele sisteme care pot lucra la viteze de câteva ori mai mari. Comunicaţia
serială poate fi convertită pentru a transfera date prin linia telefonică, deci computerul şi
imprimanta se pot afla la distanţe mari unul de celălalt, acest tip de comunicaţie numindu-se
conectare la distanţă (remote connection). Deşi rata de transfer în cazul comunicării seriale este
adecvată pentru tipărirea de text, în cazul garficii bitmap, aceasta nu permite imprimantei să
funcţioneze la întreaga viteză.

RS232C
RS232C este o specificaţie internaţională pentru conexiunile seriale. Majoritatea computerelor
suportă RS232C, care poate fi folosită atât pentru comunicaţia între două computere cât şi între
computer şi imprimantă. RS232C defineşte caracteristicile fizice şi electrice ale conexiunii, nu
metoda de trimitere şi codare a datelor.
Legăturile seriale pot fi sincrone, caz în care datele sunt transmise între cele două dispozitive
într-un anumit ritm dinainte stabilit (fiecare octet este trimis la un interval de timp fixat după
octetul anterior), sau asincrone. caz în care datele sunt trimise de expeditor, imediat ce acesta
este pregătit. Majoritatea computerelor şi imprimantelor folosesc transmisia asincronă.
Comunicaţiile seriale necesită un protocol tip handshaking, care să permită receptorului să
anunţe transmiţătorul când este gata să primească date şi când nu. Există mai multe variante de
protocoale, ca:
 XON-XOFF, protocol software care foloseşte aceleaşi fire ca şi datele;
 DSR/DTR (Data Set Ready / Data Terminal Ready), protocol hardware;
 RTS/CTS (Ready To Send / Clear To Send), protocol hardware;

RS422
RS422 este similar cu RS232C, dar este mai recent şi poate suporta viteze mai mari. Acesta este
suportat (opţional) de multe tipuri de imprimante şi este folosit cu un protocol handshaking
software convenţional.
IBM SNA-RJE
IBM Systems Networking Architecture for Remote Job Entry (SNA-RJE) este o legătură serială
de mare viteză folosită de mainframe-urile IBM pentru a comunica cu terminale aflate la
distanţă. Poate fi folosită pentru a conecta imprimante pe distanţe mai mari decât permit
conexiunile de tipul IBM “bus and tag” şi se pretează în mod special la conexiunile de
telecomunicaţii. Această interfaţă poate include şi o facilitate de tip "job spooling".

IBM Co-Ax
Acest sistem de comunicaţie este radical diferit de celelalte tipuri de comunicaţii seriale, prin
faptul că are doar un conductor pentru date care este folosit atât la transmisie cât şi la recepţie.
Datele sunt trimise în blocuri de octeţi pentru a evita coliziunile. Conexiunile IBM Co-Ax sunt
folosite pentru a lega terminale de viteză mică sau imprimante de birou la mainframe-uri IBM.
Există convertoare de la IBM Co-Ax la Centronics paralel sau la RS232C serial. Aceste
conexiuni sunt folosite de obicei cu o emulare de imprimantă IBM ca IBM 3812 sau IPDS.
Multe interfeţe Co-Ax convertesc aceste emulări la limbaje comune pentru imprimante laser ca
PCL.

IBM Twin-Ax
Aceste sistem de comunicaţie este similar cu IBM Co-Ax descris mai sus, dar este folosit pe
sisteme IBM 3X şi pe minicomputere AS/400. Twin-Ax este un sistem hibrid care are multe
carcateristici comune cu reţelele şi poate suporta până la şapte dispozitive (terminale sau
imprimante) pe fiecare legătură twin-ax cu minicomputerul.Pentru IMB Twin-Ax sunt valabile
consideraţiile referitoare la covertoare si emulări de limbaje de imprimante de la IBM Co-Ax.

Interfeţe de reţea
Reţelele cu arie locală (LANs- Local Area Networks) oferă multe posibilităţi atractive
inclusiv posibilitatea folosirii în comun a unor imprimante mai performante şi deci mai scumpe.
Există servere în reţea dedicate procesului de tipărire, dar imprimantele trebuie să aibă interfeţe
de reţea pentru a putea fi plasate aproape de utilizatori şi nu lângă servere.

Ethernet
Ethernet este probabil cel mai popular tip de reţea şi este folosit pentru a conecta grupuri de
calculatoare personale, mini-calculatoare, computere mainframe, etc. Ethernet-ul a fost proiectat
iniţial să funcţioneze pe cabluri coaxial de mare capacitate, dar mai apoi a fost adaptat pentru
cabluri de cost scăzut. Ethernet-ul există în variante de 10Mbps şi 100Mbps, dar majoritatea
interfeţelor de imprimante funcţionează la 10Mbps. Tipuri de Ethernet:
 Thick Ethernet (10Base5) – pe cablu coaxial de 10mm diametru; se folosesc conectoare
AUI (de tip D cu15 căi ) în anumite zone de cablu unde există instalate "taps-uri" de
conectare.
  Thin Ethernet (10Base2) – pe cablu coaxial de 4 mm diametru; se folosesc conectoare tip
T cu 3 căi BNC (British Naval Connector).
 Twisted-Pair Ethernet (10Base-T) – pe cablu răsucit UTP-Unshielded Twisted Pair;
conectare centralizată într-un hub.
Token Ring
Adaptoarele de imprimante şi servere de tipărire pentru Token Ring, sunt disponibile pe scară
largă, dar sunt mai scumpe decât cele pentru Ethernet. Popularitatea reţelelor de tip token ring a
determinat companiile producătoare de software să dezvolte mai multe protocoale pentru aceste
reţele.
Appletalk
Appletalk este o combinaţie de conexiune de reţea si soft de reţea existentă pe computerele
Apple Macintosh. Această interfaţă este suportată pe larg de imprimantele PostScript.
Comutarea porturilor
Unele imprimante care au mai mult de un port de comunicare permit comutarea porturilor.
Aceasta permite imprimantei să comute automat între diferite porturi pentru a primii date de la
mai multe calculatoare. Când imprimanta este în mod de aşteptare, portul pe care primeşte date
devin port activ până când job-ul este terminat. Dacă un alt calculator legat la un alt port încearcă
să trimită date în timp ce imprimanta procesează un job de tipărire, va fi avertizat să aştepte
printr-un semnal de tip handshaking.
Sistemul de comutare a porturilor merge în general foarte bine, dar uneori poate fi dificil pentru
imprimantă să decidă dacă s-a terminat un job de tipărire. În acest caz imprimnata poate aştepta
câteva secunde pentru a vedea dacă computerul mai trimite date (această perioadă poate fi setată
folosind panoul de control al imprimantei şi este tipc de 10-20 secunde), iar dacă nu mai
primeşte date, presupune că job-ul este complet şi îl tipăreşte. Dacă computerul este foarte lent
sau pregăteşte pentru tipărire o pagină deosebit de complexă, se poate întâmpla ca pauza să fie
mai lungă decât perioada de aşteptare, caz în care job-ul va fi împărţit în două părţi, iar
comenzile de formatare de la începutul job-ului vor fi pierdute, deci a doua parte va fi tipărită
necorespunzător. Majoritatea imprimatelor permit dezactivarea funcţiei de comutare a porturilor
sau setarea unui timp de aşteptare foarte lung pentru a depăşii această problemă