Sunteți pe pagina 1din 5

Speranța – oxigenul sufletului

1Cor 13.13 „Acum , dar rămân acestea trei: credința, nădejdea și dragostea: dar cea mai mare dintre ele este
dragostea.

Care este cea mai mare nevoie a acestei lumi?


Te-ai gândit vreodată care este cea mai mare nevoie a acestei lumi ce aleargă grăbită prin secolul al XXI-lea?
Care este acel lucru care le lipsește cel mai mult femeilor și bărbaților care trăiesc în acest secol? Dacă ți-e
foame, atunci ai nevoie de mâncare. Dacă nu ai un adăpost, atunci ai nevoie de o casă. Dacă boala ți-a devastat
trupul, atunci ai nevoie de tratament. Dacă ești singur și descurajat, ai nevoie de iubire. Care este acel lucru
care ar putea ajuta pe oricine să treacă prin orice greutate în viață?
Există vreun lucru care ar putea ajuta ființa umană să răzbată prin orice? Peste tot în lume, oamenii caută cu
disperare speranța. Cineva spunea că „speranța este pentru sufletul omului ceea ce este oxigenul pentru
plămâni”.

Omul de stat roman Pliniu cel Bătrân spunea cândva: „Speranța este stâlpul care susține lumea.” Avea
dreptate. Fără speranță, lumea aceasta se îndreaptă spre dezastru. Fără speranță, însăși temelia societății se
prăbușește. Lipsită de speranță, viața noastră se consumă în deznădejde.

Experiență
Nu demult am citit o istorioară publicată în iulie 1991 într-o broșură motivațională intitulată Mărunțișuri.
Această povestire, despre un băiat internat în spital în urma unor arsuri grave, este o ilustrație grăitoare despre
puterea speranței. În orașul în care trăia acest băiat fusese pus la punct un program local de învățământ cu
rolul de a-i sprijini pe copiii nevoiți să
petreacă timp îndelungat în spital. Una dintre profesoarele implicate în acest program primi într-o zi solicitarea
telefonică de a vizita un copil în spital. Își notă numele copilului și numărul salonului, după care discută câteva
detalii cu profesoara care se ocupa de obicei de copil la clasă:
— Am ajuns la lecțiile despre substantiv și adjectiv, zise profesoara de la clasă, și aș fi recunoscătoare dacă l-ați
putea ajuta să înțeleagă lecțiile, ca să nu rămână prea mult în urmă. Profesoara cea nouă îl vizită pe copil chiar
în după-amiaza aceea.
Nimeni n-o prevenise că bietul copil suferise arsuri grave și că avea dureri mari. Tulburată de imaginea băiatului
chinuit de durere, profesoara abia reuși să bâiguie:
— Am fost trimisă de școala ta ca să te ajut cu substantivele și adjectivele.
La finalul lecției, profesoara părăsi salonul băiatului având sentimentul
că nu reușise să facă mare lucru. A doua zi, o asistentă o întrebă:
— Ce i-ați făcut ieri băiatului?
Crezând că greșise cu ceva, profesoara încercă să se scuze.
— Nu, nu, zise asistenta. Nu e vorba de nicio greșeală. Eram îngrijorată pentru el, dar de ieri încoace atitudinea
lui s-a schimbat complet. A început să lupte pentru viața lui, iar organismul răspunde mai bine la tratament. E
ca și cum s-ar fi hotărât să trăiască.
Băiatul povesti două săptămâni mai târziu că renunțase la orice speranță înainte de întâlnirea cu profesoara.
Dar totul se schimbase când conștientizase un lucru simplu: Cine ar fi trimis o profesoară să-i explice
substantivele și adjectivele unui băiat pe moarte?
Speranța ne dă motivația puternică de a privi dincolo de ziua de mâine. Ea este cea care
zugrăvește ziua de mâine în culori luminoase, nu în umbre întunecoase.

Redescoperirea speranței
În această lume ce pare scăpată de sub control, cum am putea regăsi speranța? Cum putem spera din nou, în
împrejurări atât de schimbătoare? Pe acest pământ devastat de tsunamiuri, cutremure, tornade, epidemii sau
pandemii, există ceva cert de care să ne ancorăm speranța? Pandemia produsă de noul coronavirus are
consecințe catastrofice la nivel global.
Oameni din întreaga lume au fost infectați. Peste un milion de persoane și-au pierdut viața. Economia mondială
a fost grav afectată. Rata șomajului a urcat vertiginos. Viața noastră, a tuturor, a fost marcată pentru
totdeauna. Se poate găsi speranță undeva? Cum să vedem un viitor luminos dincolo de necazurile de astăzi?

Milioane de oameni au găsit speranță, pace și siguranță cunoscându-L personal pe Dumnezeu și dezvoltând o
relație cu El prin intermediul Scripturii. Ei au descoperit un Dumnezeu care îi iubește mai mult decât și-au putut
imagina și care le dă puterea de a înfrunta cu curaj provocările de azi și încercările de mâine. El este Dumnezeul
speranței.
Într-o perioadă de adâncă disperare, psalmistul David exclama: „Tu ești nădejdea mea, Doamne Dumnezeule!
În Tine mă încred din tinerețea mea” (Psalmii 71:5). Pentru David, speranța se năștea acolo unde se naște
pentru fiecare dintre noi – în punctul în care ia ființă încredințarea că există un Dumnezeu mai mare decât
problemele noastre, mai mare decât
dificultățile și provocările cu care ne confruntăm. Dacă nu L-am cunoaște pe Dumnezeu – pe Acela căruia Îi pasă
de noi, care ne înțelege necazurile, care ne vindecă rănile și care va învinge într-o zi toate puterile răului,
instaurând o lume cu totul nouă –, am fi nevoiți să dăm piept cu toate greutățile vieții singuri și lipsiți de
speranță. Tocmai această conștientizare
a prezenței lui Dumnezeu, a iubirii Sale necondiționate și a grijii Sale constante este cea care ne umple inima de
speranță.

Biblia – cartea speranței


Biblia este o carte care abundă de speranță. Istoriile de viață pe care le găsim acolo vorbesc despre oameni ca
tine și ca mine. Uneori, acești oameni au fost neînfricați, luptând și ieșind biruitori de partea lui Dumnezeu.
Alteori, tot ei au fost slabi și au eșuat lamentabil, dar de fiecare dată Dumnezeu a fost acolo, împreună cu ei,
pentru a le inspira nădejdea de a merge mai departe, spre un nou mâine. Cuvântul „nădejde” și altele din
familia acestuia se găsesc de peste 130 de ori în Biblie. Apostolul Pavel, care s-a confruntat de nenumărate ori
cu situații dificile, a folosit acest cuvânt de 40 de ori. El a fost bătut și lovit cu pietre, a supraviețuit unui
naufragiu, a fost în închisoare și, cu toate acestea, speranța nu l-a părăsit.
Pavel le scria prietenilor din Roma: „Dumnezeul nădejdii să vă umple de toată bucuria și pacea pe care o dă
credința, pentru ca, prin puterea Duhului Sfânt, să fiți tari în nădejde” (Romani 15:13). Dacă ne punem
nădejdea în Dumnezeul care este mai mare decât orice problemă ne stă în cale, inima ni se umple de „bucuria
și pacea pe care o dă credința”.
Încredințarea că avem un Dumnezeu care ne iubește mai mult decât ne putem închipui ne umple de speranță.
Nu există împrejurare în viața noastră cu care să ne confruntăm și pe care Dumnezeu să nu fie pregătit să o
gestioneze.

O speranță care nu dezamăgește


În Hristos avem speranță. Nu ne putem confrunta cu nicio situație atât de dificilă, încât să fie fără speranță în
Hristos. Un vechi imn creștin spune: „Când am nevoie de El, Isus este lângă mine, [...] Chiar atunci când am cea
mai mare nevoie de El.” Isus, care ne-a creat și ne poartă de grijă, este Cel care ne-a și răscumpărat. Suntem ai
Lui de două ori. Iubirea a găsit o cale de salvare atunci când acele ființe desăvârșite pe care le crease s-au
răzvrătit împotriva Lui în grădina Eden. Atunci a răsărit o speranță pentru urmașii lui Adam. Domnul Isus este
Mielul care a fost înjunghiat (Apocalipsa 13:8).
Planul de salvare a reverberat în tot universul. Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a părăsit cerul și a venit pe
această planetă răzvrătită ca, în fața nenumăratelor lumi, să prezinte iubirea lui Dumnezeu și să îndeplinească
cerințele dreptății. Acolo unde Adam a eșuat, Domnul Isus a reușit. Prin viața și prin moartea Sa, Domnul Isus a
dezvăluit lumii dragostea Tatălui. El a împlinit cerințele legii și, totodată, a rezistat în fața celor mai puternice
ispite din partea lui Satana. Isus a trăit viața perfectă pe care noi ar fi trebuit s-o trăim și a murit așa cum noi
meritam să murim.
Cu toate acestea, „plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viața veșnică în Isus
Hristos, Domnul nostru” (Romani 6:23). Harul, iertarea și mila se revarsă din inima Lui plină de o iubire fără
margini. Billy Graham a exprimat această idee foarte frumos: „Mila și harul lui Dumnezeu mă umplu de
speranță – pentru mine și pentru lumea
noastră.” Sau, așa cum spune imnul: „Speranța mea e doar Hristos și-al Său sfânt sânge prețios.”
În Hristos găsim speranță – speranța că păcatele noastre nu sunt prea grele ca să fie iertate, că ispitele nu vor
fi prea mari ca să le putem înfrânge, că necazurile nu vor fi atât de mari încât să nu le putem învinge și că ziua
de mâine va fi mai bună decât cea de azi. Dar Hristos ne oferă și mai mult – infinit mai mult – decât doar
asigurarea că este cu noi astăzi. Speranța
primită de la El trece dincolo de lumea prezentă: ea privește lumea ce va veni. Este speranța că El va reveni
curând. Apostolul Pavel alătură într-un mod magistral prima venire a lui Hristos, ca să ne răscumpere, cu cea
de-a doua, ca să ne ia acasă. Într-o scrisoare de încurajare către tânărul lui prieten Tit, apostolul spune despre
noi că așteptăm „fericita noastră nădejde și arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu și Mântuitor, Isus
Hristos. El S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege și să-Și curățească un
norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune” (Tit 2:13,14). Domnul Isus a venit prima dată ca să
demonstreze lumii dragostea Tatălui și să dobândească dreptul legal de a ne răscumpăra. A doua oară va veni
ca să ia ceea ce a dobândit și Îi aparține.

Speranță dincolo de mâine


Murdo Ewen MacDonald, prizonier de război în Germania și capelan în armata americană, a povestit cum a
aflat despre debarcarea aliaților în Normandia. În ziua Z, capelanul a fost trezit dimineața devreme și i s-a spus
că un scoțian din tabăra de prizonieri englezi voia să-l vadă.
MacDonald alergă la gardul de sârmă ghimpată care separa cele două tabere. Scoțianul, care ascultase pe
ascuns știrile BBC la un aparat de radio clandestin, îi zise în galeză două cuvinte:
— Au venit!
MacDonald alergă înapoi în tabăra americană și le dădu tuturor vestea cea mare:
— Au venit! Au venit!
Așa au aflat toți că trupele aliate debarcaseră în Normandia. Reacția a fost incredibilă: țopăiau, chiuiau, se
îmbrățișau și se rostogoleau pe jos. În exterior, ei erau încă prizonieri, dar pe dinăuntru erau deja oameni liberi.
Așa arată speranța care ne transformă viața. Într-o bună zi și noi vom fi eliberați din acest lagăr de prizonieri ai
păcatului și ai suferinței. Și atunci
vom striga: „A venit! A venit!” Biblia abundă de cea mai bună speranță dintre toate – speranța că Domnul va
reveni. A doua venire a lui Hristos este menționată de peste 1 500 de ori de-a lungul Bibliei (mai exact, o
mențiune la fiecare 25 de versete din Noul Testament), iar fiecărei profeții veterotestamentare despre prima
venire a lui Hristos îi corespund altele
opt despre a doua venire sau revenirea Lui în slavă pe acest pământ. Iată doar câteva exemple de promisiuni
biblice pline de speranță care vorbesc despre revenirea lui Isus.

Profeții privind revenirea lui Isus


Prima profeție privind întoarcerea Domnului Isus în această lume îi aparține lui Enoh. Nu există o carte a lui
Enoh în Biblie, dar patriarhul este amintit în Epistola lui Iuda, din Noul Testament, acea carte mică aflată chiar
înainte de Apocalipsa. Enoh a trăit înainte de marele potop planetar. Acest om neprihănit a fost luat la cer pe
când era încă în viață, la vârsta de
365 de ani. Dacă te miră vârsta lui, trebuie să știi că, înainte de potop, unii oameni au trăit peste 700 de ani, iar
alții, ca Adam sau Metusala, chiar mai mult de 900 de ani. Adam primise de la Dumnezeu o forță vitală enormă
și fusese creat astfel încât să trăiască veșnic; așadar, vârsta de 365 de ani a lui Enoh era mult mai mică decât
vârsta medie a acelor vremuri. Enoh îi reprezintă pe acei oameni care vor fi luați la cer la revenirea lui Isus. Iată
ce ne spune Biblia despre profeția lui Enoh cu privire la venirea lui Hristos pe pământ: „Și pentru ei a prorocit
Enoh, al șaptelea patriarh de la Adam, când a zis: «Iată că a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Săi»” (Iuda
14). Cu mai bine de 3 000 de ani înainte de prima venire a lui Isus, Enoh a
prezis că Mesia va veni nu doar ca slujitor, în suferință, ca să-Și dea viața pentru păcatele noastre, ci și ca
împărat biruitor, pentru a ne elibera din această lume de păcat și pentru a învinge tot ce este rău.
Psalmistul Asaf adaugă propria mărturie: „Dumnezeul nostru vine și nu tace. Înaintea Lui merge un foc
mistuitor și împrejurul Lui, o furtună puternică” (Psalmii 50:3).
Profetul Isaia ne încurajează să avem credință, pentru că va veni o zi când Domnul Isus va reveni, iar forțele
răului, care au provocat atâta nenorocire în lumea noastră, vor fi învinse pentru totdeauna: „Spuneți celor slabi
de inimă: «Fiți tari și nu vă temeți! Iată Dumnezeul vostru, răzbunarea va veni, răsplătirea lui Dumnezeu; El
Însuși va veni și vă va mântui»” (Isaia 35:4). Profeții din vremurile biblice au trăit plini de speranță, nu de
disperare. Ei au privit dincolo de provocările, încercările și greutățile din calea lor, spre o nouă zi de mâine. În
revelație profetică și viziune divină, privirea lor pătrundea viitorul. Ei erau puternic încredin-
țați că Hristos Se va întoarce și că tot ce înseamnă suferință, păcat, tristețe, boală, durere și moarte va dispărea.

Promisiunea Domnului Isus


Cu puțin timp înainte de înălțarea Sa la cer, Domnul Isus le-a dat ucenicilor Lui această asigurare: „Mă voi
întoarce.” Faptul că va veni din nou este la fel de cert ca realitatea că a trăit pe acest pământ acum 2 000 de
ani. Speranța noastră este pe drum. Promisiunea că va reveni transmite certitudine. Mântuitorul Și-a încurajat
urmașii cu această promisiune: „Să
nu vi se tulbure inima. Aveți credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe
locașuri. Dacă n-ar fi așa, v-aș fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Și, după ce Mă voi duce și vă voi pregăti
un loc, Mă voi întoarce și vă voi lua cu Mine, ca, acolo unde sunt Eu, să fiți și voi” (Ioan 14:1-3).
Încurajarea pe care Domnul Isus a lăsat-o este ca un bilet la ordin pe baza căruia putem încasa banii de la
bancă: El a spus că Se va întoarce, așa că putem conta pe cuvintele Lui. Revenirea lui Isus nu este o simplă
speculație. Nu este doar o dorință deșartă sau o filozofie omenească.
Se întemeiază pe făgăduințele trainice, neschimbătoare și sigure din Cuvântul lui Dumnezeu. Cea de-a doua
venire a lui Hristos dezvăluie adevărul extraordinar că istoria se îndreaptă cu fiecare pas spre un apogeu
încărcat de glorie. Există un final spre care merge existența noastră. Viața noastră are o țintă, noi ne vom întâlni
cu Acela care are răspunsul absolut
la toate problemele noastre – lipsiți de această convingere, avem prea puține motive pentru care să trăim.
Cuvintele lui Isus răsună peste veacuri: „Să nu vi se tulbure inima. Nu vă mai îngrijorați! Nu aveți de ce să fiți
neliniștiți. Lumea aceasta nu este totul. Agățați-vă de promisiunea Mea! Aveți încredere în Cuvântul Meu! Aveți
credință în Dumnezeu și aveți credință în Mine. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Mă voi întoarce.”
Promisiunea lui Isus ne însuflețește. Ne
dă curaj. Ne înseninează existența. Ea aduce lumină în întuneric. Face ca orice munte să fie mai ușor de urcat.
Există câteva expresii în acest pasaj care te vor încuraja. Domnul Isus spune: „În casa Tatălui Meu sunt multe
locașuri.” Cuvântul „locaș” s-ar traduce mai exact ca „locuință” sau „loc de rezidență”. Domnul Isus ne spune,
de fapt: „Este destul loc în Împărăția Mea. Nu ducem lipsă de spațiu. Este loc și pentru tine.”
În ultima carte a Bibliei, apostolul Ioan repetă această idee. În Apocalipsa 7:9, el spune așa: „După aceea m-am
uitat și iată că era o mare gloată pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminție, din
orice norod și de orice limbă.” Cerul este încăpător pentru toată lumea. Sacrificiul lui Isus este suficient pentru
toți. Crucea de pe Golgota asigură răscumpărarea tuturor celor care o vor accepta. Domnul Isus Își asigură
ucenicii că pentru fiecare dintre ei este păstrat un loc în cer și că El Însuși va veni să-i ia pentru a fi împreună cu
ei.
Ce înseamnă că Isus ne „pregătește un loc”? Cu siguranță, nu înseamnă că este un maistru de șantier care le dă
îngerilor indicații cum să ne construiască locuințele din cer. Domnul Isus S-a ridicat la cer și, în prezența Tatălui,
primește asigurarea că jertfa Sa a fost acceptată. Astfel, porțile Împărăției cerului sunt deschise pentru întreaga
omenire. În contextul marii lupte dintre bine și rău din univers, Isus ne dă garanția că, prin harul Lui și datorită
sacrificiului Său pe cruce, și noi vom putea trăi veșnic împreună cu El. Hristos ne asigură că va fi avocatul nostru,
apărătorul nostru, atunci când judecata finală va avea loc. Capitolul 7 din cartea lui Daniel descrie această
judecată de proporții cosmice. În jurul tronului lui Dumnezeu sunt adunate de zece mii de ori zece mii de ființe
cerești. Registrele cerești sunt deschise înaintea întregului univers, care urmărește scena cu un interes
neobișnuit. Acum este momentul în care se hotărăște destinul întregii rase umane. Unii oameni vor fi pierduți
pentru totdeauna, alții vor fi salvați pentru totdeauna. Domnul Isus pășește înainte în cadrul judecății și declară
că toți aceia care au acceptat jertfa Sa printr-o credință autentică și care sunt transformați prin harul Său au
dreptul și sunt pregătiți să intre în cer. Profetul Daniel declara triumfător că „Cel Îmbătrânit de zile [...] a făcut
dreptate sfinților Celui Preaînalt”
(Daniel 7:22). Suntem plini de speranță deoarece Acela care Și-a dat viața pentru noi trăiește pentru noi.
Debordăm de fericire pentru că Acela care a murit pentru noi și trăiește pentru noi va veni din nou ca să ne ia
cu El.

Ucenicii au murit plini de speranță și biruitori


Să ne gândim la felul în care au murit ucenicii Domnului Isus. Se crede că, în afară de Ioan, toți au sfârșit ca
martiri. Iată însă ce se știe cu siguranță:
Iacov a fost decapitat de Irod. Însuflețit de speranță, Iacov scria: „Fiți dar îndelung răbdători, fraților, până la
venirea Domnului” (Iacov 5:7). Martirajul nu i-a stins entuziasmul și nici nu i-a distrus speranța.
Petru a fost răstignit cu capul în jos, aproximativ în anul 66, de către garda romană a lui Nero. Și-a păstrat
speranța până în ultima clipă. Iată ce scria el: „Dar noi, după făgăduința Lui, așteptăm ceruri noi și un pământ
nou, în care va locui neprihănirea” (2 Petru 3:13).
Apostolul Pavel a petrecut câțiva ani într-o celulă dezolantă dintr-o închisoare romană și se pare că a fost
decapitat cam în perioada în care și Petru a fost martirizat de Nero. Dar, plin de speranță și de siguranță, el
privea dincolo de ceea ce era, la ceea ce va fi. El a crezut că Hristos a biruit mormântul și că într-o zi va reveni,
așa cum a promis, ca să-l elibereze și
pe el din ghearele morții. Acest ucenic curajos s-a prins de făgăduințele din Cuvântul lui Dumnezeu. El a crezut
că „Însuși Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel și cu trâmbița lui Dumnezeu, Se va coborî din cer și
întâi vor învia cei morți în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiți toți împreună cu ei în nori, ca
să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; și astfel vom fi totdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4:16,17).
Pavel n-a murit ca un om învins. El a fost însuflețit de făgăduința revenirii lui Hristos, de aceea a murit plin de
speranță. Hai să vedem ce s-a întâmplat cu Ioan! El a fost aruncat într-un cazan cu ulei fierbinte și, la vârsta de
90 de ani, a fost exilat pe insula Patmos de împăratul Domițian. Acolo, în timpul exilului, Ioan a primit viziunea
revenirii lui Isus. Ioan a consemnat această viziune în ultima carte a Bibliei – Apocalipsa. Cuvintele lui sunt
animate de speranță: „Iată că El vine pe nori. Și orice ochi Îl va vedea; și cei ce L-au străpuns. Și toate semințiile
pământului se vor boci din pricina Lui! Da, Amin” (Apocalipsa 1:7).
Revenirea lui Isus pe acest pământ cu siguranță nu va fi un eveniment tainic. Orice ochi Îl va vedea pe Isus
revenind. Și ochii tinerilor, și ochii bătrânilor; și ochii celor educați, și ochii celor neșcoliți; și ochii celor bogați, și
ochii celor săraci. Oameni din toate culturile, de toate naționalitățile, din grupuri și din țări diferite – cu toții Îl
vor vedea venind.
Vestea revenirii lui Isus răzbate cu certitudine până la noi de la primul până la ultimul capitol al cărții
Apocalipsa. Pe ultima pagină a Bibliei – în ultimul capitol al acestei cărți –, Domnul Isus promite și mai mult:
„Iată, Eu vin curând și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui” (Apocalipsa 22:12).
Toți ucenicii, cu excepția lui Ioan, au murit ca martiri, totuși au fost învingători. Credința lor a rămas vie chiar și
în mijlocul celor mai mari încercări. Ființa le era umplută de acea pace care „întrece orice pricepere” (Filipeni
4:7). Ei s-au agățat de Cuvântul lui Hristos. Au crezut făgăduința pe care a făcut-o: „Mă voi întoarce!” Cuvintele
rostite de îngeri la înălțarea
lui Isus le răsunau mereu în urechi: „După ce a spus aceste lucruri, pe când se uitau ei la El, S-a înălțat la cer, și
un nor L-a ascuns din ochii lor. Și cum stăteau ei cu ochii pironiți spre cer pe când Se suia El, iată că li s-au arătat
doi bărbați îmbrăcați în alb și au zis: «Bărbați galileeni, de ce stați și vă uitați spre cer? Acest Isus care S-a înălțat
la cer din mijlocul vostru va veni
în același fel cum L-ați văzut mergând la cer»” (Faptele apostolilor 1:9-11).
Observă că îngerii – ca mesageri veniți de la Dumnezeu – au confirmat promisiunea făcută de Domnul Isus și au
dat mărturie cu privire la împlinirea ei ad litteram. „Acest Isus”, adică nu un duh, ci un om în carne și oase, așa
cum spunea chiar Hristos (Luca 24:39). El „va veni în același fel” cum S-a ridicat la cer. Înălțarea Lui a fost un
eveniment fizic, real. La fel va fi și revenirea Lui. El va veni în curând ca să ne ia acasă.
Oricare ar fi încercările prin care treci și dificultățile pe care le întâmpini, oricâte provocări ți-ar sta în cale, toate
acestea se vor sfârși curând. Agață-te de promisiunea că Isus va reveni curând și lasă speranța să îți umple
inima și pacea să îți inunde sufletul! Biblia este o carte a
speranței, pentru că dincolo de ziua de mâine este o altă zi. Dincolo de viața aceasta mai este ceva. Avem
această nădejde care ne arde în inimă – nădejdea revenirii Domnului nostru. Iar aceasta este de ajuns pentru a
ne face în stare să răzbatem prin toate încercările vieții.
„Atunci se va arăta în cer semnul Fiului omului, toate semințiile pământului se vor boci și vor vedea pe Fiul
omului venind pe norii cerului cu putere și cu o mare slavă. El va trimite pe îngerii Săi cu trâmbița răsunătoare și
vor aduna pe aleșii Lui din cele patru vânturi, de la o
margine a cerurilor până la cealaltă” (Matei 24:30,31).
Scriptura ne îndreaptă mereu atenția către o zi de mâine mai bună decât cea de azi. Ea ne oferă promisiunea
că, într-o zi, Domnul Isus va reveni. Tot ce e rău va fi spulberat atunci. Neprihănirea va domni pentru
totdeauna. Păcatul, boala și suferința nu vor mai exista. Durerea, calamitățile și moartea vor dispărea.
Răutatea, războiul și grijile se vor face nevăzute. Apostolul Pavel numește acest eveniment încărcat de slavă
„fericita noastră nădejde” (Tit 2:13). Ce nădejde! Isus Hristos Se va întoarce. Nu moartea va avea ultimul
cuvânt, ci Domnul Isus. Curând, într-o zi, cei dragi ai noștri care au trăit pentru Hristos și au murit în credință se
vor ridica din morminte pentru a-L vedea pe Isus față în față. Curând, într-o zi, speranța de secole se va
transforma în realitate. La venirea Domnului Isus, noi, cei care vom fi în viață atunci și care vom trăi acest
moment impresionant și glorios, vom fi ridicați la cer pentru a-L întâmpina în aer. Vom face împreună cu El cea
mai uimitoare călătorie în spațiu, către cel mai încântător loc din univers, și vom trăi acolo împreună cu Hristos
pentru eternitate.
Să nu ne îngrijorăm cu privire la viitor! Să nu lăsăm teama să ne cuprindă inima și să ne răpească bucuria!
Hristos este Cel care ne-a creat. El este Cel care ne-a răscumpărat. El are grijă de noi. El este sprijinul nostru
până când tot El va veni din nou ca să ne ia acasă. Iată de ce avem toate motivele să fim plini de speranță!
De Mark Finley