UNIVERSITATEA ”OVIDIUS” CONSTANȚA

FACULTATEA DE PDIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

SPECIALIZAREA ASISTENȚĂ SOCIALĂ

REFERAT
ASISTENȚA SOCIALĂ A DELICVENȚILOR
TEME

„Variabilele socializări în familie: tipul familiei și disciplina familială”

„Devianță, delicvență și delicvență juvenilă”

Profesor coordonator, Student,

Prof. univ. dr. Mircea Adrian Marica Borto Mihaiela-Lilica

Anul II, grupa I

Constanța 2020
CUPRINS:

1. Variabilele socializări în familie: tipul familiei și disciplina familial -pag.3

2. Devianță, delicvență și delicvență juvenilă -pag.5
3. Concluzii -pag.14
4. Bibliografie -pag.15

2
 Variabilele socializări în familie: tipul familiei și disciplina familial

În evoluția sa, familia a devenit o instituție care conține și apară interesele umane foarte variate și
care pune accentual pe sinceritatea sentimentelor ce-i leagă pe membrii familiei. Această trăsăturî
profund umană e familiei se accentuează în societatea modermă care se caracterizeazî prin multiple
solicitări bazate pe contacte convenționale, impersonale, ce fac individual să se simtă izolat, să se
simtă simgur.
Climatul familial în care copilul se dezvoltă și se formează îl marchează în mod inevitabul
personalitatea. O atmosferă familial veșnic frământată de tensiuni, deformată de lipsa de afecțiune
recoprocă a membrilor, viciată de defectele caracteristice ale părinților, plină de certuri și acte de
violență, constituie un mediu traumatizant pentru copil. El va privy oamenii, societatea cu teamă și
suspiciune. Sunt primele forme de neadaptare pe care le manifestă copilul crescut într-un astfel de
climat.
Ambianța familială poate fi calmă sau plină de efervescență, amorțită sau agitată, tolerant sau
intolerant, sensibilă sau insensibilă la dorințele membrilor săi, consider N. Mitrofan, V. Zdrenghea, T.
Butoi, (1977), în Psihologie Judiciară, apărută la Casa de editură și presă „Șansa” S.R.L., București,
pagina 179.
Delicvența din punct de vedere obiectiv, este la fel de veche ca și modalitățile de maltratare și
victimizare a copilului. Asemenea practice au culminat cu infanticidul-uciderea deliberată a copilului,
care era o practică regulată în societățile antice.
Constituind cea mai veche dintre instituții create de om, de-a lungul existenței sale social-istorice,
familia reprezintă o formă de comunitate umană ale cărei relații între membrii săi permit continuarea
specie umane și evoluția societății.
În asanblul lor, raporturile familial reprezintă un tip specific de solidaritate și integritate social,
care implică indivizii aflați ântr-o interacțiune reciprocă și permanent. Pentru acest motiv, nu relațiile
biologice (deși, fără indoială, importanta) ci relațiile sociale definesc esența vieții de familie. Citat din
D.Banciu, S. Rădulescu, M.Voicu (1987), „Adolescența și familia”, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, pagina 20.

3
 Numeroase studii, U.Șchiopu, V. Piocoi, (198), „Psihologia generală și a copilului” București,
Editura Didactică și Pedagogică, pagina 90, cu privire la familie atrag atenția asupra faptului că
reprezintă importanță deosebită compoziția, relațiile intrafamiliare (atitudinile și practicile educative
ale părinților, raporturile extrafamiliare ale celor din familie), statusul economic și social al familiei,
profesiunea părinților și nivelul de civilizație al familiei.
În familiile cu un singur copil apar probleme psihologice și pedagogice delicate: o dependență
excesivă a copilului de părinți, o ușoară creștere a egoismului și o mai lentă dezvoltare a sociabilității.
Anumite carențe morale ale unora dintre membrii adulți ai familiei, conflictele acționează nefast
(conduit dezordonate, discordante). În condiții nefavorabile de familii dezorganizate pot să apară la
copil, încă din perioada preșcolară, trăsături de fragilitate psihică, anxietate, manifestări de nervozitate
ori orgoliu, lăcomie, instabilitate afectivă, dezorganizare morală, superficialitate, etc
Rolul familiei se modifică pe măsură ce copilul începe să fie influențat de alte colective, cum este
grădinița, școala. Influența familiei asupra dezvoltării psihice a copilului rămâne însă mare și
profundă toată viața. Tatăl influențează îndeosebi preocupările copiilor, iar mama afectivitatea. În
copilărie, influențele de modifică. Părinții constituie primele modele sociale. Rolul lor este cu atât mai
mare, din acets punct de vedere, cu cât copilul trăiește cea mai mare parte a zilei în familie.
Lipsa de afecțiune a părinților față de copil, fie ca este exteriorizată sau nu, tulbură profund
raporturile lor cu copiii. Nervozitatea, brutalitatea, nepăsarea, ironia caracterizează aceste raporturi.
Familia dezorganizată este familia care-și pierde integritatea ca urmare a separării pătinților
datorită unor motive precum: desfacerea căsătoriei prin divorț, decesul unuia dintre părinți etc
W.J.Goode apud N. Mitrofan, V.Zdrenghea, T. Butoi 997, Psihologie Judiciară, Casa de editură
și presă „Șansa”-S.R..L, București, pag.280 realizează următoarea clasificare a familiilor
dezorganizate:
 Familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soți ca urmare a anulării, separarăă,
divorțului și părăsirii.
 Familia complet unită sau nelegitimă.
 Familia tip „cămin gol” în cadrul căreia partenerii trăiesc îmreună însă interrelaționarea și
intercomunicarea sunt realizate minimal, fără să constituie, unul pentru celălalt, un support
emoțional.
 Familia în criză, datorită unor cauze ce determină absența temporară sau permanent a unuia
dintre soți: decesul, închisoarea, război, deprimare. Existența în cadrul familiei, a unor situații

4
 care determină fundamental eșecurile comportamentului de rol marital: retardarea mental
severă a copilului, psihoza copilului sau a soțului or condițiile fizice cronic incurabile.
Identificarea factorilor de risc confirm faptul ca nu structura familiei, luată ca atare, trebuie
considerată ca unii dintre factorii cauzali ai delicvențe juvenile, ci greșelile de educație, carențele morale
și incompetența educativă a anumitor familii.
Indiscutabil, acțiunea de formare și dezvoltare a conștiinței morale a adoescentului este o sarcină
dificilă atât pentru familie, cât și pentru societate. Dar, familiei îi revine rolul de formare a copilului,
responsabilitatea de a evita erorile educative și de a favoriza dobândirea de către adolescent a propriei
identități, prin intermediul căreia să-și poată realize și reprezenta cu claritate semnificația normelor
sociale.

5
 Devianță, delicvență și delicvență juvenilă

Situată între copilărie şi vârsta adultă, adolescenţa constituie un fenomen biologic,

psihologic şi social, cu determinări multiple, de ordin genetic, geografic, cultural, social şi
educaţional. Cunoaşterea particularităţilor definitorii ale acestei etape exclude tratarea ei
unilaterală, doar în sens exclusiv biologic sau psihologic, între maturizarea organică şi cea
psihosocială existând un raport de interdependenţă. Mai mult, ritmurile dezvoltării organice şi
psihologice sunt inegale, între aceste fenomene putând interveni disproporţii, decalaje,
contradicţii, stări conflictuale sau critice.

Teorii funcționaliste ale devianței

Teoria anomiei
Naşterea sociologiei devianţei:
Atât actul de naştere, pe care îl găsim in teoria socială formulată de către Emile Durkheim
(1850-1917), cât şi afirmarea ca domeniu distinct al sociologiei, ce se produce la sfârşitul
anilor 30, in spaţiul sociologiei americane, evidenţiază faptul că „devianţa este o trăsătură a
modernităţii modernizarea referindu-se la întreaga colecţie de procese sociale implicate în
apariţia capitalismului industrial şi în formarea statului bunăstării”.

În acest sens, procesul care contează în înţelegerea devianţei şi în clarificarea contextului

istoric al naşterii sale, este deseori descris in sociologie prin sintagma „ prăbuşirea controlului
social tradiţional”, iar in criminologie, prin „ creşterea criminalităţii” (Sumner,C.,1994,p.viii)

” Să tratăm faptele sociale ca lucruri” ne îndemna E. Durkheim, acesta devenind un postulat al

sociologiei, care ne conduce spre ideea că, pe de o parte, dacă faptele sociale sunt lucruri
atunci ele trebuie observate empiric, iar pe de altă parte, pentru individul care acţionează,
faptul social este exterior, i se impune acestuia într-un mod constrângător, fiind parte a
mediului înconjurător obiectiv.
Trecerea naturală de la societatea tradiţională la societatea modernă şi de la solidaritatea
mecanică la solidaritatea organică, nu se realizează întotdeauna uşor. Durkheim a considerat că
starea, numită de el stare de anomie este caracteristică societăţii moderne şi împiedică

6
diviziunea socială a muncii să conducă la integrarea părţilor şi la funcţionarea adecvată a
societăţii, deoarece părţile acţionează independent unele de altele, necorelate şi nu se
realizează coordonarea adecvată a funcţiilor sociale.
Anomia reprezintă aşadar, o stare de dereglare normativă determinată de incapacitatea de a
realiza conştiinţa colectivă, stare ce afectează grupurile sociale prin ruperea echilibrului ordinii
sociale, prin starea de dezorientare normativă.
Anomia apare ca efect al ruperii solidarităţii sociale la nivelul instituţiilor sociale mediatoare
(familie, şcoală, comunitate, etc.) şi ca urmare a neputinţei de a asigura integrarea socială a
indivizilor în societate deoarece nu mai există repere,norme clare. Existenţa stării de anomie
nu înseamnă însă o absenţă a normelor sociale ci mai degrabă, o suspendare temporară a
capacităţii acestora de a regla comportamentele indivizilor, ceea c, conduce la apariţia
comportamentelor deviante.
Infracţiunea – un fapt social normal
În lucrarea ”Regulile metodei socilogice” publicată pentru prima oară de E. Durkheim in
anul 1895, acesta argumenta ideea conform căreia, infracţiunea este un aspect inevitabil şi
normal al vieţii sociale.

Infracţiunea este prezentă în toate tipurile de societăţi; rata infracţionalităţii fiind mai ridicată
in societăţile avansate, industrializate.
Infracţiunea nu este în concepţia durkheim-iană doar inevitabilă, ci şi funcţională;
infracţionalitaea devine disfuncţională (dăunătoare societăţii) abia atunci când ratele sale devin
neobişnuit de ridicate sau de scăzute (Haralambos, 2000, p.353). Durkheim argumentează şi
faptul că toate schimbările sociale încep cu anumite forme de devianţă. Pentru ca schimbarea
să se producă, ceea ce ieri era devianţă azi devine normalitate.

Teoria presiunii sociale

Obiectivul principal al teoriei sale a fost acela de a explica modul în care anumite structuri
sociale exercită o presiune asupra anumitor persoane, astfel încât determină angajarea acestora
în activităţi cu caracter deviant.
Potrivit lui Merton printre elementele sociale şi culturale definitorii pentru o societate două
au o importanţă deosebită:
1) scopurile, aspiraţiile(obiectivele culturale) promovate social şi
2) modelele sociale acceptabile pentru atingerea acestor scopuri, adică mijloace sau procedee
acceptabile social pt. a putea atinge acele scopuri. Scopurile, interesele definite cultural de

7
societate, reprezintă un cadru de referinţă pentru aspiraţiile considerate legitime de către
aceasta. Aceste scopuri sunt mai mult sau mai puţin integrate şi implică grade diferite de
prestigiu social şi încărcare emoţională, conduitele deviante, trebuie văzute ca un simptom al
disocierii dintre aspiraţiile definite social şi mijloacele legitime de atingere a lor.
Conformarea reprezintă forma de adaptare la starea de anomie cea mai răspândită pentru că cei
mai mulți dintre membrii societăţii optează pentru acest mod de a obţine realizarea socială. Ea
constă în acceptarea atât a scopurilor dezirabile social cât şi a mijloacelor legitime de atingere
a lor. Această formă de adaptare la starea de anomie, se caracterizează prin faptul că
individul adoptă comportamente care exprimă acceptarea scopurilor sociale şi respingerea
mijloacelor instituţionale pentru atingerea lor.
Ritualismul este modalitatea de adaptare la anomie caracterizată prin respingerea scopurilor
sociale,dar acceptarea mijloacelor instituţional legitime. E vorba în acest caz de o sacralizare
exagerată a mijloacelor: ataşamentul prea zelos faţă de norme îi face pe indivizi să nu
privească existenţa lor decât în cadrul restrânspe care aceste norme le fixează, renunţând la
orice efort de a-şi satisface scopurile legitime (cazul riidităţii birocratului, al pasivităţii
muncitorului, sau al supunerii oarbe faţă de comandant ) ( Ogien, 2002, p. 106).
Retragerea/Evaziunea este cel mai puţin frecventă formă de adaptare la starea de anomie. Cei
care adoptă o asemenea strategie de adaptare „sunt în societate, dar nu participă la viaţa
socială”. Din punct de vedere sociologic aceştia constituie „alienaţii”. În această categorie intră
indivizii asociali: vagabonzii, alcoolicii, drogaţii, prostituatele, psihoticii şi alte categorii de
oameni care trăiesc la marginea societăţii.
Rebeliunea este o altă formă de adaptaree la starea de anomie şi este caracterizată de
respingerea deopotrivă a scopurilor valorizate social şi a mijloacelor aprobate social. Cei ce
adoptă o asemenea atitudine încearcă să înlocuiască vechea ordine socială şi normativă cu alta
nouă.
Tendinţele spre conformitate sau spre devianţă apar, în acest sens, dependente de poziţiile
ocupate de indivizi în structura socială.
Prin urmare, nu valorile diferite ale claselor şi grupurilor sociale produc delincvenţa, ci
diferenţele obiective existente între condiţiile sociale ale diferitelor clase şi grupuri sociale
generează asemenea stări de lucruri (Banciu, D., Rădulescu, S., Voicu, M.,1985, p.163). În
teoria lui Merton discrepanţa dintre cele două elemente ale structurii sociale: scopurile şi
mijloacele aprobate social, conduce la anomie; ceea ce permite diferenţierea conduitelor

8
anormale în funcţie de apropierea lor, mai mare sau mai mică, de unul din cei doi poli ai
continuumului pe care un mod de adaptare îl circumscrie (Ogien,2002 , p.107).

Teoria dezorganizării sociale

O societate este dezorganizată atunci când ordinea socială este afectată de ruperea
consensului moral şi de slăbirea coeziunii sociale, determinate de incapacitatea normelor şi
valorilor tradiţionale de a regla în mod adecvat conduitele indivizilor şi de apariţia unor
conflicte între valori şi sisteme normative diferite. O asemenea situaţie apare în cursul
perioadelor de schimbare socială rapidă în viaţa indivizilor şi comunităţilor; sporirea
tendinţelor de dezvoltare inegală, determină creşterea frecvenţei manifestărilor de
dezorganizare socială şi în consecinţă, a celor delincvente.
teoria dezorganizării sociale poate fi sintetizată de următoarele idei principale:
 Delincvenţa este rezultatul slăbirii capacităţii instituţiilor din cadrul comuniății de a
realiza în mod eficace controlul social. Indivizii care locuiesc în comunităţi
caracterizate de dezorganizare socială nu sunt persoane dezorientate ci, ele doar
răspund la starea de dezorganizare ce caracterizează comunitatea.
 Starea de dezorganizare a comunităţii este determinată de procesul rapid de
industrializare şi urbanizare cât şi de procesul de imigrație care se produce în aceste
zone.

 Eficienţa instituţiilor comunitare ca şi valoarea rezidenţială şi comercială a zonelor

urbane, corespund conceptelor şi principiilor ecologice influenţate de conceptele de
competiţie şi dominare.

 Zonele dezorganizate social conduc la formarea unor subculturi delincvente care iau
locul culturii dominante şi care tind să se autoreproducă. (Shoemaker, 2005, pg. 82.)

Teoria asocierii diferenţiale

Teoria asociaţiilor diferenţiale se situează în cadrul teoriilor interpersonale şi situaţionale, iar
principalele asumpţii pe care se întemeiază sunt:
1) comportamentul uman, inclusiv comportamentul deviant, are un caracter flexibil, şi se
schimbă în funcţie de circumstanţe şi situaţii;
2) societatea şi persoanele delincvente nu sunt „rele” în sine; iar comportamentele
infracţionale apar în aceleaşi condiţii sociale ca şi cele conformiste, iar o persoană poate
realiza ambele tipuri de comportamente în perioade de timp diferite;

9
 3) multe din comportamentele infracţionale sunt realizate în contextul unui grup sau bande.
Dacă condiţiile particulare în care apare comportamentul deviant sunt schimbătoare în timp şi
spaţiu, banda sau grupul oferă un mediu stabil caracterizat de norme sau de modele de
comportament.

4) Comportamentul infracţional, la fel ca şi cel conformist, se învaţă. Această asumţie

reprezintă principiul de bază al teoriei elaborată de E. Sutherland.

Ideea fundamentală care stă la baza teoriei asocierilor diferenţiale este aceea că
comportamentul deviant este un comportament învăţat în contextul interacţiunilor cu alţii, la fel
ca şi comportamentul conformist.
Teoria controlului social

Teoria controlului social se centrează pe tehnicile şi strategiile care reglează comportamentul

uman şi conduc după caz, către conformitate , sau către obedienţă faţă de regulile societăţii –
influenţele familiei, şi ale şcolii, convingerile religioase, valorile morale, prietenii şi chiar
convingerile despre guvernare. Cu cât o persoană este mai implicată şi mai preocupată de valori
şi activităţi convenţionale şi cu cât este mai puternic ataşamentul său faţă de familie, persoana
iubită şi prieteni, cu atât este mai mică probabilitatea ca el sau ea, să încalce regulile societăţii şi
astfel să-şi compromită/distrugă relaţiile şi aspiraţiile (Adler,F., Mueller,G., Laufer,W., 1995,
p.160).

Potrivit lui Edwin Sutherland, „în general în cazul delincvenţei juvenile, cea mai plauzibilă
explicaţie a factorului care face diferenţa dintre angajarea sau reţinerea tinerilor de la
comiterea de infracţiuni este acela că cei din urmă beneficiază de numeroase oportunităţi de
activităţi recreaţionale cu caracter convenţional faţă de cei dintâi cărora le lipsesc astfel de
oportunităţi şi facilităţi” (Cohen, A., 1956, pg. 37.)
Teorii subculturii deviante
Elaborările teoretice prinse sub această titulatură, sunt considerate ca având rădăcini în
primele decenii ale secolului XX, venind apoi, în anii 50, în completarea teoriilor
dezorganizării sociale şi anomiei a lui R. Merton.
Subculturile deviante apar atunci când indivizi aflaţi în circumstanţe asemănătoare, izolaţi
social şi neglijaţi de societate, se grupează ca să-şi asigure suport reciproc.Subculturile deviante
există în cadrul unei societăţi mai largi şi nu în afara acesteia, iar membri acestor subculturi
prezintă anumite diferenţe în comparaţie cu membrii culturii dominante.

10
 Noţiunea de subcultură delincventă a fost rezultatul analizei şi interpretării modelelor
culturale şi a stilurilor de viaţă ale unor grupuri sociale minoritare din Statele Unite (mexicani,
portoricani, italieni, africani), care care potrivit statisticilor oficiale, ar fi resposabile pentru un
număr mai mare de infracţiuni decat alte grupuri minoritare(germani, scandinavi, japonezi), s-a
ajuns astfel, la ideea că unele sunt mai înclinate să încalce legea, decât altele.

Teoriile subculturilor deviante explică modul în care acestea se formează, forma pe care o
iau şi modul în care acestea se reproduc de la o generaţie la alta. Cele mai importante contribuţii
teoretice în acest sens, aparţin unor sociologi precum Albert Cohen, Richard Cloward şi Loyd
E. Ohlin, Walter Miller, Marvin Wolfang şi Franco Ferracuti.

Astfel, din perspectiva relevanţei pentru domeniul asistenţei sociale, teoriile subculturale
atrag atenţia asupre faptului că în munca asistenţilor sociali e important să se includă drept
criteriu de evaluare a celor asistaţi în vederea depăşirii comportamentului infracţional, raportul
aspiraţii/aşteptări, respectiv raportul scopuri/mijloace. Totodată, se evidenţiază incă o dată,
necesitatea de a include în evaluare şi intervenţie criteriul accesului celui asistat la resurse,
adică la educaţie, la un loc de muncă, suportul familial, accesul la serviciile de sănătate şamd.,
ca o condiţie a succesului intervenţiei sociale.
Teoriile conflictualiste

Potrivit teoreticienilor conflictului, conflictul şi nu consensul stă la baza ordinii sociale;

acesta este motivul pentru care în societate se manifestă competiţia între grupurile care au resursele
economice şi puterea, şi cele care sunt lipsite de aceste resurse. În centrul teoriilor conflictualiste se
află ideea că societatea este condusă de o elită care deţine puterea şi resursele economice şi care
controlează viaţa socială.

Teoria coflictului recunoaşte doar faptul că totuşi, comportamente obişnuite printre cei mai
mulţi dintre membrii societăţii dezavantajaţi sociali, prezintă o mai mare probabilitate de a fi numite
„infracţiuni”, decât activităţile la care participă in mod tipic, cei cu mai multă putere.
Delincvența juvenilă reprezintă un fenomen complex și multilateral, înglobând o gamă largă
de realități, care necesită o atenție sporită din partea specialiștilor.
Este important de remarcat că termenul de „delincvență”nu este sinonim și, deci, nu se
confundă cu noţiunea de„devianţă”. Altfel spus, sfera conceptului de „devianţă” este mai largă și
cuprinde ca formă particulară noţiunea de „delincvenţă”. În acest sens s-a arătat că devianţa constă

11
în „orice act, conduită sau manifestare care violează normele scrise sau nescrise ale societăţii ori ale
unui grup social particular” Nistorianu Gh., Păun C. Criminologie. București,1995, pag. 23-26.
Autorii lucrării „Concepții și teorii psihologice și psihosociale privind delincvența” consideră că există
trei tipuri de devianţă: morală, funcţională și penală, în timp ce I. Pitulescu susţine existenţa a încă două
tipuri: devianţa minorilor cu tulburări de comportament și devianţa alienaţilor mentali, Stoica M.,
Concepţii și teorii psihologice și psihosociale privind delincvenţa. Arad, 1997, pag. 3-9.
Termenul „juvenil” (delincvența juvenilă) se referă numai la vârsta minoratului. Considerăm
oportună recizarea, deoarece unii cercetători au inclus în conținutul acestui termen și categoria
așa-numiților „tineri adulţi”. Suntem de părerea însă că extinderea înțelesului termenului „juvenil” la
grupe de persoane care au depășit pragul minoratului este excesivă și nejustifi cată. În primul rând, nu s-
a ajuns la un consens în ceea ce privește limita superioară de vârstă a așa-numiților „tineri adulţi”. Unii
cercetători se referă la categoria de vârstă de 19-21 de ani, alţii o extind până la vârsta de 23 sau chiar de
25 de ani. Argumentul invocat pentru includerea faptelor săvârșite de acești tineri în conceptual de
„delincvenţă juvenilă” este numai de natură strict psihologică sau psihosocială, Rădulescu S. Introducere
în sociologia delincvenţei juvenile. București, 1990, pag. 53- 57.
Psihologul italian Gabriela Bortolotti, în lucrarea „Psihologia Comunităţii”, identifi că următoarele
obiective strategice ale serviciilor comunitare de prevenire a comportamentului deviant și delincvent:
 serviciile comunitare de prevenire a comportamentului delincvent trebuie să fie orientate spre
dezvoltarea instituţiei familiale. Familia, ca obiect-ţintă al intervenţiilor comunitare, trebuie să
devină capabilă și competentă să conducă procesele educative ale membrilor săi. Dezvoltarea
capacităţii familiei de a ajuta un copil de orice vârstă și în cazul oricărei probleme (de identitate,
integrare, criză de valori, conformism sau non-conformism etc.);
 serviciile comunitare de prevenire a comportamentului delincvent trebuie să fie orientate spre
școală. În acest caz se impune necesitatea de a ridica la cel mai înalt nivel importanţa școlii ca instituţie
socială, ca centru de comunicare pentru „copii diferiţi”. Universul ocupaţiei copiilor la nivel local
reprezintă un imperativ pentru serviciile comunitare. Or, serviciile de prevenire trebuie să ofere
alternative de ocupaţie atractivă, care să pună în evidenţă talentele, și nu diferenţele.
Psihologul american David Hopkins a studiat posibilităţile de reformare a sistemului școlar în
conformitate cu necesitatea de „a construi o nouă școală ce ar devein un nucleu al acţiunilor comunitare
de prevenire a comportamentelor deviante”, analizând toate dimensiunile școlii: dimensiunea curriculară,
dimensiunea psihosocială a raporturilor dintre copii, părinți, pedagogi și comunitate și dimensiunea
modelării comportamentelor.

12
Pentru a face mai efi cient răspunsul școlii la „riscul formării personalităţii delincvente”, Hopkins
oferă următoarea listă de propuneri:
 necesitatea cultivării liderismului bazat pe autoritatea personală a pedagogilor. Or, în
conformitate cu această propunere, pedagogii trebuie să promoveze modele pozitive de
comportament. Fiecare elev trebuie să găsească ceva impresionant în pedagogi, să-i identifi ce ca
lideri nu numai în baza cunoștinţelor profesionale, dar și în baza identităţii acestora;
 dezvoltarea de activităţi didactice și extracurriculare care vor oferi o motivaţie a ocupaţiilor
normale;
 promovarea comunicării continue și deschise între pedagogi și elevi. Nu există subiecte interzise
pentru a le discuta cu profesorii;
 implicarea continuă a părinţilor în proiectele educaţionale extracurriculare ale școlii.
 Prevenirea trebuie să fi e orientată atât asupra copiilor cu comportament deviant/delincvent, a
victimelor, cât și asupra întregii comunități. Programele de prevenire trebuie să fi e orientate pe
termen lung (1-2 ani) și să fi e aplicate asupra tuturor beneficiarilor vizați: copii, părinți,
specialiști, comunitate.
 Este necesar de dezvoltat servicii specializate și de specializare înaltă pentru astfel de categorii
de copii, care să respecte principiile multidisciplinarității în asistența copiilor.
 Programele pentru prevenirea delincvenței juvenile trebuie să fi e orientate spre dezvoltarea
abilităților sociale ale copiilor și abilităților parentale în educarea copiilor, ceea ce ar facilita
schimbarea comportamentală (prosocial).
 Este necesară abordarea intra și interdisciplinarității în cadrul instruirii specialiștilor, ceea ce va
oferi posibilitatea de a evita lacunele de cooperare atât în cadrul unei instituții, cât și la nivel
intersectorial în cadrul protecției copilului aflat în conflict cu legea. O astfel de abordare asigură
flexibilitate în gândire și acțiune, responsabilizarea specialiștilor care lucrează cu copiii.

13
Concluzii
În societatea contemporană, delicvența juvenilă a devenit o problem actual acută,
impunându-se studierea interdesciplinară a acestui fenomen social.
Găsirea unor soluții de limitare și de prevenire a fenomenului infracțional în general și a
delicvenței juvenile în special, a devenit o necessitate a societății întregi, un rol esențial
revenind instituțiilor abilitate din domeniul protecției sociale și cel juridic.
Se consideră delicvența juvenilă ca fiind un fenomen social complex rezultat din acțiunea
familiei ca rezultantă a unor cauze sociale si individuale. Minorii se caracterizează printr-o
accentuată labilitate morală și afectivă si prin puternice carențe de socializare, concretizate,
inițial, prin afirmarea unei conduit independente, iar apoi prin comiterea unor acte delicvente
identificate mai devreme sau mai târziu de organelle de resort. Performanțele școlare, petrecerea
nopților în afara familiei, social media, jocurile video, tendințele de terorizare a altor copii și
insultele la adresa adulților, distrugerea de bunuri și producerea de acte huliganice, furturile din
cadrul familiei și de la colegi indică cert că acest comportament negative reprezintă rezultanta
unui ansamblu de factori, școala și alte instanțe cu rol de socializare și control familial.
De altfel, vârsta medie ce caracterizează cea mai mare parte a minorilor este de 14-15 ani,
perioadă care coincide cu o relativă structurare a personalității și cu afirmarea unor tendințe
constant ale conduitei.
Identificarea factorilor de risc confirm faptul ca nu structura familiei, luată ca atare, trebuie
considerată ca unul dinfactorii cauzali ai delicvențai juvenile, ci greșelile de educașie, carențele
morale și incompetența educativă a anumitor familii.
Indiscutabil, acțiunea de formare și dezvoltare a conștiinței morale a adolescentului este o
sarcină dificilă atăt pentru familie cât și pentru societate. Dar, familiei îi revine rolul de formare
a copilului, responsabilitatea de a evita erorile educative și de a favoriza dobândirea de către
adolescent a propriei identitîți prin intermediul căreia să-și poată realize și prezenta cu claritate
semnificașia normelor sociale.

14
Bibliografia
Adler,F., Mueller,O.,W., Laufer,W., S., (1995): Criminology, McGraw-Hill, Inc
Achim , M., (1992) : Introducere în sociologie,Cluj, Ed. Dacia
Akers,R.,(1998): Social Learning and Deviant Behavior: A Specific Test ohf a General Theory, în ”
American Sociological Theory”, nr. 44.
Banciu, D. și colaboratorii, (1987), Adolescenții și familia, editura Științifică și encuclopedică,
București.
Bandura, A., (1986): Social Learning Theory, New Jersey, Englewood Cliffs, Prentice Hall
Burke, P.,(1999): Istorie şi teorie socială, Bucureşti, Humanitas
Butoi, T. și colaboratorii, (1999), Psohologia comportamentului criminal, Editura Enmar, București
Cusson ,M., (1995):Devianţa, în R. Boudon, Tratat de sociologie, Ed. Humanitas

Durkheim,E., (2002): Regulile metodei sociologice, Iasi, Polirom

Duck, S. (2000), relații interpersonal. A gândi, a simți, a interacționa, Editura Polirom, București
Haralambos, M., Holborn M.,Heald,R.,(2000): Sociology. Themes and Perspectives, London,
HarperCollins Publishers Limited, ed.a 5 a
Mitrofan, N. Zdrenghea, V. Butoi T. (1997), Psihologie Judiciară, Editura Casa de Presă Șansa SRL,
București.
Ogien, A., (2002): Sociologia devianţei , Iaşi, Polirom

Organizația Terre des homes-Sprijin copiilor

Rădulescu, M., S., (1999): Devianţă, criminalitate şi patologie socială, Bucureşti, Ed. Lumina Lex

15