UNIVERSITATEA „OVIDIUS DIN CONSTANȚA”

FACULTATEA DE PSIHOSOLOGIE SI STIINȚE ALE EDUCAȚIEI

SPECIALIZAREA: ASISTENȚĂ SOCIALĂ, Anul 2, Grupa 1

REFERAT
TEMA: Integrarea copiilor cu cerințe educaționale speciale
înr-o formă benefică de învățământ

DISCIPLINA: TEORII ȘI METODE DE INTERVENȚIE ÎN ASISTENȚA SOCIALĂ

Profesor coordonator, Student,

Lector. univ. dr. Tușa Enache Borto Mihaiela-Lilica

Anul II, grupa I

CONSTANŢA, 2020-2021
Introducere
Societatea este compusă din oameni iar aceștia ca indivizi ai societații poartă un nume,
sunt cu toții diferiți in funcție de mai multe criterii: etnice, al educației, al venitului, al religiei
etc. Indiferent de numele pe care il poartă, multora dintre noi ne este mai la indemană să
folosim etichete pentru a caracteriza persoanele, pentru a le descrie sau chiar pentru a ne
adresa lor, căci este mult mai simplu să spunem despre cineva:”E tăran, prost, handicapat,
sărac, pocăit etc.” fără a ne interesa să aflăm alte amănunte sau cum îi putem veni în ajutor și
negândindu-ne ce reprezintă aceste etichete pentru fiecare în parte. Astfel, ne dăm seama că
societatea este compusă dintr-o mare diversitate care uneori ne pune în dificultate prin
complexitatea problemelor. Una dintre aceste probleme o reprezintă copiii cu cerințe
educative speciale (CES).
Problematica integrarii copiilor cu CES
În ultimele decenii, problema privind dezvoltarea psihică, integrarea copiilor cu
dizabilități solicită un interes deosebit din partea specialiştilor.
Actualitatea problemei dezbătute este dezvăluită de următorul fenomen și anume
creșterea ponderalității a copiilor cu CES în toata lumea inclusiv în România. Acești copii
sunt printre noi, printre copiii noștri, la școală, la joacă, în locuri publice sau chiar în familia
noastră. Aceasta este realitatea pe care nu o putem ignora, ea fiind probată și de cifrele
statisticilor care aratau că in România, la 30 Septembrie 2016 existau 62. 252 de copii cu
dizabilități conform Buletinului statistic ANPD” (www.anpd.gov.ro).
De asemenea, raportul național privind monitorizarea drepturilor copilului cu
dizabilități intelectuale din 2011 a arătat că o treime dintre părinţii intervievați au afirmat că
discriminarea copiilor lor din pricina dizabilităţii are loc în comunitate cu precădere (copiii
sunt marginalizaţi de ceilalţi copii, dar şi de adulţi, discriminarea răsfrângându-se şi asupra
părinţilor – „toată lumea ne tratează urât, suntem îndepărtaţi şi neluaţi în seamă, obţinem cu
greu ce avem de obţinut, chiar şi legal“), urmată de mediul şcolar (copiii sunt înscrişi cu greu
la grădiniţă şi în şcoli de masă, sunt marginalizaţi de colegii lor – „să-ţi iei handicapatul şi să
pleci cu el de la noi din clasă“, dar şi de unii profesori – „doamna de sport refuză să facă
sport cu el“, nu beneficiază de profesor de sprijin). Copii înşişi au afirmat că sunt discriminaţi
într-un procent de 12% cu precădere în şcoală de către colegii lor care nu vor să se joace cu ei,
le dau porecle (de ex. „ciudata“, „urâta“) şi râd de ei, urmaţi de copii din comunitate.
(Stanciu, 2013, p.44).
Acum ne punem întrebarea: Încotro se îndreaptă viitorul copiilor noștri și cum îi
putem integra în societate? Ce soluții avem pentru ei și care soluție este mai bună? În acest

2
context vom încerca să expunem aspectele pozitive și cele negative ale celor doua forme
principale de învățământ în cazul copiilor cu dizabilități intelectuale ușoare căci ei se află
undeva la mijloc din punct de vedere al școlarizării (la școala de masă nu se integreaza ușor și
nu fac față sarcinilor iar din acest motiv nu sunt primiți sau sunt marginalizați iar la școala
specială de multe ori nu sunt evaluați corect și se fac clase mixte iar curricula este în
neconcordanță cu intelectul acestora): optarea pentru un învățământ special sau alegerea
incluziunii educaționale.
Ce presupune integrarea copiilor?
Interacțiunea individului pe tot parcursul existenței sale cu elementele mediului
înconjurător, în special cu cele ale mediului pedagogic și social, favorizează semnificativ
progresul, calitatea achizițiilor necesare evoluției și dezvoltării sale normale (Chiperi, 2015,
pg.16).
Există diferențe între mediile de educare a copiilor, în tipul învățământului special sau
de tip internat în care sunt unele elemente ale mediului caracterizate prin segregare și cei
educați în tipul învățământului de masă integrativ unde elementele mediului sunt mult mai
bogate în stimuli dezvoltați, educaționali.
Se estimează că influențe pozitive au modelele cu relații interpersonale, cu activități
planificate și structurate într-un proiect social, care comportă în sine un model de
personalitate integral dezvoltată. Modelul educativ este un ansamblu de influențe sistematice,
care își lasă amprenta în particularitățile de dezvoltare a personalității (Chiperi, 2015, pg.16).
Astăzi, sunt dezvoltate multe modele educaționale orientate spre cel ce învață, spre
formarea de competențe de învățare. Vorbind despre modele eficiente de educație, trebuie să
subliniem că conținutul, structura, funcționalitatea lor depind de factorii sociali.
Crearea de modele eficiente de cooperare, de sprijin în şcoli şi comunităţi are un efect
pozitiv asupra stării psihologice a copiilor și conduce la o realizare şcolară superioară.
(Chiperi, 2015, pg.16).
Totodată, este nevoie de menționat că mediul educațional influențează mult
dezvoltarea globală a personalității copilului.
Gh. Radu identifică două modele fundamentale de organizare şi educaţie a copiilor cu
cerințe educaționale speciale. Primul model, bazat pe selecţie, separare şi segregare, pleacă de
la teza diferenţelor dintre copii, care impune un tratament pedagogic diferit, în şcoli diferite şi
selective. Selecţia are la bază criterii cum sunt aptitudinile şi performanţele copiilor (Chiperi,
2015, p.16). Acest model specific îl găsim în cadrul școlilor speciale care reprezintă ”forma
de educaţie adaptată şi destinată tuturor copiilor cu cerinţe educative speciale care nu

3
reuşesc singuri să atingă un nivel de educaţie corespunzător vârstei şi cerinţelor societăţii
pentru un om activ, autonom şi independent” . (Lungu, f.a. în Condrea & Nedelcu, p. 11)
Al doilea model, modelul integrării şi al incluziunii se bazează pe o filozofie care se
încrede în copil şi încurajează dezvoltarea şi capacităţile acestuia. Acceptarea conceptului de
„dizabilitate” ar exclude posibilitatea segregării şi ar promova ca normalitate existenţa
diferenţelor dintre oameni. (Chiperi, p.21) Acest model poartă numele de integrare
(incluziune) școlară și ”se referă în esenţă la integrarea copiilor cu cerinţe educative
speciale în structurile învăţământului de masă care poate oferi un climat favorabil dezvoltării
armonioase a acestor copii şi o echilibrare a personalităţii acestora.” ( Lungu, f.a. în
Condrea & Nedelcu, p. 12)
Educaţia specială şi specială integrată trebuie să îi ajute pe copiii/elevii cu CES sau
alte tipuri de cerinţe educaţionale să atingă nivelul posibil de dezvoltare individuală cât mai
aproape de dezvoltarea normală, prin acumularea experienţei necesare învăţării şcolare şi
sociale, formarea abilităţilor necesare învăţării în şcoală, însuşirea cunoştinţelor, formarea
priceperilor şi a deprinderilor funcţionale utile integrării sociale, profesionale şi vieţii
culturale în comunitate şi asigurarea şanselor şi a condiţiilor pentru continuarea pregătirii
şcolare pe diferite trepte de învăţământ. (Perțe, 2014, p. 146)
Integrarea şcolară – reprezintă procesul de includere în şcolile de masă/clasele
obişnuite, la activităţile educative formale şi nonformale, a copiilor consideraţi ca având
cerinţe educative speciale. Considerând şcoala ca fiind principala instanţă de socializare a
copilului (familia fiind considerată prima instanţă de socializare), integrarea şcolară reprezintă
o particularizare a procesului de integrare socială a acestei categorii de copii, proces care are o
importanţă fundamentală în facilitarea integrării ulterioare în viaţa comunitară prin formarea
unor conduite şi atitudini, a unor aptitudini şi capacităţi favorabile acestui proces. (Rusu,
2011, p.21)
Conceptul de “integrare” s-a dezvoltat în corelaţie cu cel de ”normalizare”
considerându-se că normalizarea constituie mai degraba scopul general (idealul), în timp ce
integrarea reprezintă mijlocul sau modalitatea principală de atingere a acestui scop.
Viziunea actuală asupra acestui fenomen complex (care include relaţia fundamentală
dintre mediul școlar şi cel social) consideră ”şcoala ca fiind nu doar un mediu de instruire şi
educare ci și o formă de integrare socială”. (Stanciu, 2013, p.54)
Educaţia incluzivă constituie o permanentă provocare pentru şcoala obişnuită. Şcoala
incluzivă valorizează şi integrează toţi copiii, inclusiv copiii cu dizabilităţi, pedagogia centrată

4
pe copil fiind benefică pentru toţi: copiii vor învăţa să respecte atât diferenţele cât şi
demnitatea fiinţelor umane.
Care este forma benefică de integrare în învățământ a copiilor cu CES ?
Educarea copiilor cu CES în învățământul special sau integrarea acestora în
învățământul de masa, deși au același scop și anume învățarea, educarea, recuperarea și
integrarea copiilor cu CES la nivel social, sunt diferențiate de unele aspecte pozitive sau
negative.
În ceea ce priveste învățământul din școlile speciale, acestea au un prim avantaj prin
prezența personalului didactic specializat atât prin studii şi stagii de perfecţionare cât şi prin
experienţa câştigată în activitatea lor cu copiii cu CES. Acest personal, în majoritatea lui,
cunoaşte particularităţile copiilor cu deficiențe, potenţialul real al acestora şi dificultăţile lor
specifice, stăpânind metodologii didactice adecvate acestora iar școala speciala constituie un
mediu adecvat de învățare totodata și prin dotarile avute.
Chiar dacă deosebirile dintre elevi sunt de regulă destul de mari într-o clasă specială,
deficienţa comună duce la o anumită omogenizare care facilitează procesul didactic. Se pot
concepe, cel puţin în parte, structuri de predare-învăţare comune. La acest avantaj se adaugă
cel al numărului redus de elevi în fiecare clasă. (Ștefan, 1981, p. 186)
Şcoala specială este locul în care copilul achiziţionează informaţii necesare dezvoltării
unei autonomii sociale dar şi locul în care beneficiază de multiple terapii menite să reducă
gradul de deficienţă sau să dezvolte anumite competenţe ale copiilor care îi vor fi de un real
folos în viaţa de adult. Clasele din şcoala specială au un număr mic de elevi, iar clasele sunt
constituite pe nivele de deficienţă. Aici se lucrează pe baza programului de intervenţie
personalizat şi fiecare copil este tratat în funcţie de deficienţă urmărindu-se în acelaşi timp
încurajarea aspectelor pozitive ale personalităţii copilului, dezvoltarea abilităţilor practice.
(Hobinca & Roșca, 2012 în Nedelcu &Condrea p. 144)
Dacă în şcoala de masă, un copil cu handicap de intelect este comparat prin
posibilitățile sale inferioare de înţelegere şi adaptare la colectivitate, în şcoala specială acest
complex dispare, iar copilul ia contact cu un personal didactic specializat, care nu
diferenţiază, nu etichetează. (Hobinca & Roșca, 2012 în Nedelcu &Condrea p. 144)
Principala critică adresată învăţământului special este că îi izolează pe copii de condiţiile
de viaţă obişnuite, că reduce contactele lor sociale, limitându-i la mediul copiilor cu
deficienţă. (Ștefan, 1981, p. 98) Astfel se produce un efect de seră la sfarșitul studiilor când
copilul nefiind învățat cu copii de varsta lui în normalitate, nu reușeste să socialize și să se
integreze corespunzator în comunitate.

5
 La polul celalalt, integrarea în învățământul de masă se ghideaza dupa principiul
fundamental al sistemelor educaţionale conform căruia toţi copiii trebuie să înveţe împreună
asa cum reise din declaratia de la Salamanca care spune ca:” şcoala obişnuită cu o orientare
incluzivă reprezintă mijlocul cel mai eficient de combatere a atitudinilor de discriminare, un
mijloc care creează comunităţi primitoare, construiesc o societate incluzivă şi oferă educaţie
pentru toţi; mai mult, ele asigură o educaţie eficientă pentru majoritatea copiilor şi
îmbunătăţesc eficienţa şi chiar rentabilitatea întregului sistem de învăţământ. ”( Rusu, 2011,
p.20)
Declaraţia adoptată de reprezentanţii a 88 de guverne şi 25 de organizaţii
internaţionale mai include şi următoarele puncte:
▪ "fiecare copil are dreptul fundamental la educaţie şi fiecărui copil trebuie să i se ofere şansa
de a ajunge şi de a se putea menţine la un nivel acceptabil de învăţare;
▪ fiecare copil posedă caracteristici, interese, aptitudini şi necesităţi de învăţare proprii;
▪ proiectarea sistemelor educaţionale şi implementarea programelor educaţionale trebuie să
ţină seama de marea diversitate a caracteristicilor şi trebuinţelor copiilor incluşi în procesul
educaţional;
▪ copiii cu cerinţe speciale trebuie să aibă acces în şcolile obişnuite (şcolile publice), iar aceste
şcoli trebuie să-şi adapteze procesul didactic conform unei pedagogii centrate asupra
copilului, capabilă de a veni în întâmpinarea nevoilor de cunoaştere ale fiecărui elev în parte;
▪ şcolile obişnuite, care au adoptat această orientare, sunt cele mai importante instanţe de
combatere a atitudinilor discriminatorii, construind o societate bazată pe spiritul de acceptare
şi respect, oferind şanse egale de acces la educaţie pentru toţi elevii; mai mult, ele asigură o
educaţie utilă pentru majoritatea copiilor, îmbunătăţind eficienţa şi gradul de utilitate socială
al întregului șistem educaţional" (Rusu, 2011, p.21)
Educaţia incluzivă ca şi o filosofie în sine, dar şi ca o modalitate de educare diferită a
elevilor, dispune şi impune un mod diferenţiat de a gândi procesul de predare-învăţare-
evaluare. Prin educaţia incluzivă eliminăm de la început ideea că unii copii sunt irecuperabili
sau needucabili. Toţi copiii au ceva de spus azi, şi pot avea o contribuţie mâine în lumea
adulţilor. (Perțe, 2014, p. 164)
Pe de alta parte, deficienţele sunt înţelese ca moduri de viaţă şi învăţare diferite, ele nu
sunt defecte. Fiecare individ este caracterizat de un ritm şi un stil de învăţare care îi aparţine.
Acceptând şi incluzând în învăţământ copiii cu dizabilităţi, educaţia câştigă în calitatea
predării şi învăţării pentru toţi copiii. În această viziune, este acceptat faptul că fiecare individ
întâmpină, la un moment dat, anumite probleme în adaptarea sa la existenţă. Rezolvarea

6
eficientă și efectivă a acestora este cheia ascensiunii individuale şi sociale. Nerezolvarea lor
elimina din şansele de progres şi de participare la viaţa socială (Perțe, 2014, p.164).
În învățământul de masă se favorizează aceeptarea elevului, cresc interacțiunile sociale
între elevii în dificultate și cei care nu au probleme, crește și se amelioreaza imaginea de sine
a elevilor cu dificultați în invatare. (Vrășmaș, 2007, p.88)
Sigur, este greu de optat între şcoala specială, care-şi continuă tradiţiile, ferindu-se, pe
cât se poate, de rutină şi învăţământul integrat, plin de speranţe, dar care la noi abia îşi caută
drumul. Va izbuti şcoala specială să se adapteze progreselor ştiinţei pedagogice şi ale
tehnologiei contemporane? Va izbuti şcoala integrată să răspundă cerinţelor de perspectivă ale
educaţiei speciale? Opţiunile sunt împărţite. Unii psihopedagogi optează exclusiv pentru o
formă sau alta de organizare. Poate că opţiunile nu ar fi atât de categorice dacă am avea în
vedere situaţia actuală din ţara noastră şi dacă ne-am raporta mai concret la copiii deficienţi
adică la marea diversitate a situaţiilor existente în rândul acestora. (Ștefan, 1981, p.99)
Acești copii se integrează cu greu și au nevoie de sprijin pentru a reuși dar se merită
pentru a le fi asigurata o educaţie de calitate, similară celei oferite copiilor de aceeaşi vârstă în
normalitate. Pentru a fi integrat copilul trebuie să se simtă în șiguranţă, să dispună de
oportunitatea de a discuta cu semenii și adulţii, să se simtă acceptat și valorizat, să fie pregătit
să accepte diferenţele și să le utilizeze ca resurse pentru propria dezvoltare, de aceea trebuie
să se elaboreze și să se aplice un plan de intervenţie individualizat, centrat pe folosirea unor
modalităţi eficiente de adaptare a curriculum-ului şi diversificarea ofertelor de învăţare în
cadrul lecţiilor.
În acest scop, principalele strategii care ar putea fi folosite pentru proiectarea unui
curriculum din învăţământul integrat se referă la: 1. „selectarea unor conţinuturi din
curriculum-ul general adresat copiilor normali, care pot fi înţelese şi însuşite de copii cu
deficienţe şi renunţarea la alte conţinuturi cu un grad ridicat de complexitate; 2.
accesibilizarea întregului conţinut printr-un proces de simplificare, astfel încât, să fie înţeles şi
însuşit de elevii cu cerinţe speciale; 3. diversificarea componentelor curriculum-ului general
prin introducerea elevilor cu cerinţe educative speciale într-o varietate de activităţi
individuale, compensatorii, terapeutice, destinate recuperării acestora şi asigurarea participării
lor în mod eficient la activităţile desfăşurate în învăţământul obişnuit” (Rusu, 2011, p.21)
Pornind de la ideea ca cel mai mult copiii învață prin imitație și mai ales prin imitarea
altor copii, în cadrul școlii de masă, copiii integrați vor copia mult mai ușor comportamente și
conduite sociale normale, firești, care îi vor ajuta apoi pe tot parcusul vieții spre deosebire de
școlile speciale în care vor imita și vor adopta și alte comportamente nefiresti.

7
 De asemenea copiii din învățământul special au un orizont de viziuni restrâns, nu
cunosc fenomenele lumii înconjurătoare, obiectele vieţii cotidiene. La majoritatea copiilor
putem observa o reţinere în capacitatea spontaneităţii de a regla comportamentul propriu, de a
respecta de sine stătător regulile în absenţa controlului din partea maturilor, ceea ce duce la
dependenţă şi neorganizare.
Primii specialisti care intra în contac cu copilul din perspectiva educației este
educatorul de la gradinită iar acesta de la început trebuie să încurajeze copilul și sa-l accepte
așa cum este iar contactul cu grupul social trebuie să i se dezvăluie prietenos, căci un mediu
ostil va duce la interorizare, la marginalizare. Sunt foarte multe cazuri în care copii cu
deficienţă mintală şi nu numai, nu sunt primiţi în colectivităţi datorită faptului că sunt altfel,
că au mai multă energie, că nu se încadrează în tiparul copilului normal. Şi ce facem cu ceea
ce nu pare a fi normal? Marginalizăm, excludem, etichetăm sau îl ajutam sa-l integrăm?
Concluzii
Pe tot parcursul referatului am încercat să găsim un răspuns la întrebarea din
introducere și anume ”Care din formele de învățământ contribuie la asigurarea unei evoluții
favorabile pe termen lung, a copiilor cu dizabilități mintale ușoare și a unei integrari
educaționale de succes?”.
Deși în prezent se consideră că cea mai bună soluţie pentru copiii cu dizabilităţi este ca
aceștia să fie integraţi în şcolile normale, cu condiția ca educaţia lor să fie făcută prin luarea în
considerare a caracteristicilor acestora, adevărul este că nu exista deocamdată un model care
să rezolve în totalitate problemele şi nevoile copiilor cu dizabilități, indiferent în care dintre
aceste forme de învățământ sunt educați; amândouă alternativele au plusuri și minusuri și
niciuna dintre ele nu pot asigura succesul integrării acestor copii, a căror integrare depinde de
cadrele didactice întâlnite și de modalitatea lor de gestionare a situației, dar mai ales de
capacitățile acestor copii de adaptare și dezvoltare.
Ne dorim ca fiecare dintre ei să-şi găsească locul in comunitatea in care trăieşte, să se
simtă valoros şi util, să işi poată acoperi singur nevoile de bază, să locuiască intr-un mediu
care să ii ofere siguranţă şi, mai ales, să generalizeze comportamente adaptative în
confruntarea cu provocările şi schimbările din mediu. Şcoala incluzivă reprezintă un pas mai
departe în procesul de adaptarea acestora, precum și de atenuare şi eliminare a barierelor
educaţionale dintre copiii obişnuiţi şi cei cu diverse dizabilităţi.
Chiar dacă nu se reuşeşte o reabilitate sau o integrare totală şi nu se înregistrează în
această muncă numai succese trebuie acordată o şansă acestor copii. E dreptul lor!

8
Bibliografie
* Chiperi, N. (2015). Particularitățile psihologice ale copiilor cu dizabilități ușoare din
perspectiva diverselor modele de educație. Chișinău. Disponibil pe internet
* Hobincă, M, Roșca M. (2012). Educația deficientului mintal- oportunitate pentru lansarea
într-o viață socială normală și independentă. În Nedelcu G, Condrea C. șistemul educațional
special și special integrat în context european. Pașcani. (suport electronic)
* Lungu, Z. (f.a). Programul de integrare școlară a copiilor cu cerințe educative speciale. În
Condrea, C & Nedelcu G. Ghid de bune practici în educarea copiilor cu cerințe educative
speciale. București (suport electronic)
* Perțe, A. (2014). Psihopedagogia supradotaților/ copiilor cu dizabilități (Suport pentru
studiu individual)
* Stanciu, M. (2013). Copiii cu dizabilități. București: Alpha Mdn
* Ștefan, M. (1981). Educarea copiilor cu vederea slabă. București: Didactică și pedagogică
* Rusu, D. (2011). Integrarea socială a persoanelor cu dizabilități. Note de curs.
* Vrășmaș, E. (2007). Dificultăți de învățare în școală. București: V&Integral
* Site (www.anpd.gov.ro).