Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Imobilizrea
La acestea se mai adaugă o serie de tehnici ceva mai complexe, cum ar fi (Marcu, V.,
Dan, M., 2006):
- Tehnici de stretching
- Tehnici de transfer
- Tehnici de facilitare
Tehnicile anakinetice (akinetice)
În contextul unei lucrări despre terapia prin mişcare şi terapia mişcării termenul de
anakinezie sau akinezie poate să apară ca disonant. Repausul este, în general, considerat ca
antonimul mişcării, dar în realitate el conservă încă o activitate psiho-senzorială sau
neurovegetativă, iar aparatul locomotor rămâne legat de sistemul nervos, către care
propriocepţia trimite încontinuu informaţii. Deci, anakinezia rămâne legată strict doar de
ideea suprimării mişcării articulare şi a contracţiei voluntare. Această precizare îndepărtează
orice apropiere de tehnicile kinetice dinamice, ca şi de contracţia izometrică, care, aşa cum se
va vedea, este o tehnică kinetică statică.
NOTA BENE: Tehnicile akinetice au două caracteristici de bază:
- absența contracțiilor musculare voluntare;
- nu determină mișcarea segmentului.
Imobilizarea
”Imobilizarea este o tehnică akinetică ce se caracterizează prin menţinerea, mai mult
sau mai puţin prelungită, a corpului în întregime sau doar a unei părţi în nemişcare, cu sau
fără ajutorul unor instalaţii sau aparate” (Ionescu, A., 1994). Imobilizarea suspendă, în primul
rând, mişcarea articulară, ca şi contracţia voluntară, dar conservă contracţia tonostatică.
Imobilizarea este un mijloc specific ortopediei dar utilizat și în alte specialități
medicale.
După Dorina Flora, imobilizarea este o tehnică akinetică ce se caracterizează prin
menținerea sau fixarea artificială, pentru anumite perioade de timp, a corpului în întregime
sau doar a unei părți într-o poziție determinată, cu sau fără ajutorul unor instalații sau aparate.
Imobilizarea suspendă, în primul rând mișcarea articulară ca și contracția voluntară,
dar permite efectuarea contracțiilor izometrice a mușchilor din jurul articulației respective.
Imobilizarea poate fi totală, dacă antrenează întregul corp, sau poate fi regională,
segmentară sau locală, dacă implică părți ale corpului.
Imobilizarea totală are ca scop obținerea repausului general în: politraumatisme,
arsuri întinse, boli cardiovasculare grave, paralizii etc. Ideal este să se realizeze pe paturi
speciale, care să respecte următoarele condiții:
să prezinte sisteme de fixare a trunchiului, membrului și capului;
să fie reglabile ca înălțime și înclinare;
să se articuleze în mai multe segmente pentru a permite poziționări
segmentare ale capului, gâtului, trunchiului, bazinului, membrelor inferioare
și schimbarea alternativă a poziției întregului corp în jurul axelor sale
anatomice: decubit ventral, poziții verticale, declive, antideclive la diverse
unghiuri, Trendelenburg etc.
să fie ușor deplasabile, pentru efectuarea eventualelor intervenții chirurgicale,
a intervențiilor paraclinice etc.
să evite, prin saltele pneumatice, presiunile prelungite și exagerate pe
proeminențele osoase;
să fie prevăzute cu: cadre de suspensie, chingi, scripeți, benzi elastice etc.,
care constituie puncte de sprijin pentru mobilizările pasive, pasivo-active,
active asistate.
Imobilizările regionale, segmentare sau locale realizează imobilizarea completă a
unor părți ale corpului, concomitent cu păstrarea libertății de mișcare a restului organismului.
În funcție de scopul urmărit, pot fi:
1. Imobilizare de punere în repaus, utilizată pentru:
- boli grave cardiopulmonare, arsuri întinse, traumatisme craniocerebrale, medulare,
toracice etc.; în aceste cazuri, imobilizarea este generală, dar desigur nu completă;
- procese inflamatorii localizate - artrite, tendinite, miozite, arsuri, flebite etc., ca şi
alte procese care determină algii intense de mobilizare. Imobilizarea se face pentru segmentul
respectiv şi se realizează pe pat, pe suporturi speciale, în eşarfe etc.
2. Imobilizare de contenție- constă în menținerea ”cap la cap” a suprafețelor
articulare sau a fragmentelor osoase; blochează un segment sau o parte dintr-un segment într-
un sistem de fixaţie externă (aparat gipsat, atelă, plastice termomaleabile, orteze, corsete etc).
Tehnica este utilizată pentru consolidarea fracturilor, în luxaţii, entorse, artrite specifice,
discopatii etc.
3. Imobilizare de corecție, constă în menținerea pentru anumite perioade de timp a
unor poziții corecte, corective sau hipercorective în vederea corectării unor atitudini
deficiente: devieri articulare prin retracturi (genu flexum, recurbatum etc., posttraumatic,
paralitic, degenerativ etc.) deviații ale coloanei vertebrale în plan frontal sau sagital.
Imobilizarea de corecție se realizează cu aceleași sisteme ca și cea de contenție.
Nu pot fi corectate decât posturile defectuoase, care ţin de ţesuturi moi (capsulă,
tendon, muşchi etc.) şi niciodată de os. Doar când osul este în creştere, anumite tipuri de
imobilizare pot influenţa forma sa (de exemplu, formarea corpului vertebral la copii şi
adolescenţi în creştere cu deviaţii de coloană se asigură prin imobilizarea în corset a
trunchiului).
Indicaţii pentru imobilizarea de corecţie: scolioze, devieri articulare prin retracturi,
paralizii, rupturi tenomusculare etc. Atât imobilizarea de contenţie, cât şi cea de corecţie
urmează în general unor manevre şi tehnici fie ortopedo-chirurgicale, fie kinetoterapeutice
(tracţiuni, manipulări, mobilizări pasive sub anestezie etc).
Există o scrie de reguli de care trebuie să se ţină seama când se face o imobilizare,
mai ales în aparate de contenţie:
- aparatul să nu jeneze circulaţia şi să nu provoace leziuni ale tegumentelor sau
dureri;
- să nu permită jocul liber al segmentelor imobilizate (să fie bine mulat);
- segmentele să fie poziţionate, în timpul imobilizării, în poziţii funcţionale;
- sub aparat, să se menţină tonusul musculaturii prin contracţii izometrice.
Dezavantajele imobilizării, mai ales când se prelungeşte, sunt:
- induce hipotrofii musculare de inactivitate;
- determina redori articulare, uneori greu reductibile;
- tulbură circulaţia de întoarcere, apărând edeme şi tromboze venoase;
- determină tulburări trofice de tipul escarelor;
- creează disconfort fizic şi psihic pacientului.
Posturarea
corectivă
de facilitare:
- posturi antideclive și proclive pentru promovarea circulației;
- posturi de facilitare respiratorii sau cardiace
- posturi de drenaj bronșic;
- posturi de drenaj biliar.
Posturările sunt atitudini impuse corpului întreg sau doar a unor părți ale lui în scop
terapeutic sau profilactic pentru a corecta sau preveni instalarea unor devieri de statică și
poziții vicioase sau pentru a facilita un proces fiziologic.
Posturile corective sunt cele mai utilizate în kinetoterapie. În multe cazuri se
recomandă preventiv în boli a căror evoluție este previzibilă, determinând mari
disfuncționalități (spondilita ankilopoiectică). Din patologie amintim câteva afecțiuni în care
posturarea reprezintă o tehnică de bază a kinetoterapiei: reumatismul inflamator cronic și în
general artritele, indiferent de etiologie, coxartroza, lombosacralgia cronică sau de cauză
mecanică, paraliziile de cauză centrală sau periferică, deviațiile de coloană sau ale altor
segmente etc.
Posturările corective se adresează doar părților moi, al căror țesut conjunctiv poate fi
influențat. Corectarea devierilor osoase nu este posibilă decât la copii și adolescenți în
creștere.
Din punct de vedere tehnic porturile corective pot fi:
a. libere sau autocorective;
b. liber-ajutate (prin suluri, perne, chingi) sau realizate manual;
c. fixate (posturi exterocorective, instrumentale) cu ajutorul unor aparate sau
instalații.
Uneori, se recomandă ca postura (mai ales cea liberă) să fie adoptată după o încălzire
prealabilă a respectivei zone sau, eventual, să fie aplicată în apă caldă. De un mare interes în
recuperarea funcţională sunt posturile seriate care se fixează cu orteze amovibile, pe măsură
ce se câştigă din deficitul de corectat. Se consideră că noaptea este cel mai potrivit interval
pentru posturi-imobilizări în diverse aparate, în scop corectiv sau de păstrare a amplitudinilor
de mişcare câştigate prin kinetoterapia din timpul zilei. Oricum ar fi realizată poziţionarea, ea
nu trebuie să provoace dureri care pot, la rândul lor, să genereze noi contracturi.
Posturările libere sunt atitudini impuse pacientului și adoptate voluntar de acesta,
pentru corectarea progresivă a limitărilor amplitudinilor articulare. Caracteristici:
- nu necesită aparate sau instalații;
- solicită participarea pacientului la actul recuperator; el trebuie conștientizat
asupra atitudinii vicioase pentru a-și însuși efectuarea corectă a posturii, încât
aceasta să fie menținută, chiar dacă este neconfortabilă, dezagreabilă;
- se utilizează mai ales pentru membrul inferior;
- ședințele se completează cu masajul părților moi, crioterapie, aplicații de
parafină.
Posturări de facilitare
Posturările induc efecte de facilitare asupra organelor interne. În vederea facilitării
unui proces fiziologic perturbat de boală, poziționarea corpului într-o anumită postură poate
reprezenta un tratament de o anumită valoare.
Posturările cu efect asupra aparatului cardiovascular
antideclive (proclive) facilitează circulația de întoarcere venoasă și
limfatică la nivelul extremităților și au rol profilactic sau curativ în
edemele de stază.
Pentru membrele inferioare se obțin cu ajutorul părților mobile și reglabile ale
patului sau cu ajutorul pernelor, sulurilor, astfel încât membrele inferioare să fie ridicate la 30 0
față de planul patului.
Posturări cu efect asupra aparatului respirator
profilactice – previn instalarea unor afecțiuni pulmonare secundare
scăderii ventilației bazelor pulmonare și zonelor hilare. Astfel, în
imobilizări la pat, trunchiul se va ridica treptat cu ajutorul unor perne
așezate ”în trepte” sau se vor adopta poziții de decubit lateral. Aceste
posturi ale trunchiului favorizează drenajul bronșic al diferitelor
segmente pulmonare asigurând o ventilație mai bună.
terapeutice, de drenaj bronșic – favorizează eliminarea secrețiilor
bronșice din lobii și segmentele pulmonare afectate în caz de: bronșite
cronice, bronșiectazii, abces pulmonar etc. Asocierea percuțiilor
toracice și a masajului vibrator crește eficiența drenajului bronșic.
LP 3 - Tehnici şi metode de relaxare
Relaxarea musculară se realizează când tensiunea de contracție a mușchiului
respectiv scade, mușchiul se decontracturează.
Chiar și în stare de maximă relaxare, un mușchi își păstrează întotdeauna o tensiune
de contracție – denumită ”tonus muscular” și care este menținută de activitatea permanentă a
fibrelor intrafusale, în timp ce fibrele extrafusale sunt relaxate.
Relaxarea poate fi considerată ca o atenuare a tensiunii de orice natură (nervoasă,
psihică, somatică) cu schimbarea centrului de atenție, de concentrare sau de efort. Relaxarea
reprezintă un proces psihosomatic, pentru că se adresează concomitent atât stării de tensiune
musculară crescută, cât și stării psihice tensionate, vizând o reglare tonico-emoțională
optimală.
Există situații patologice în care apar creșteri importante de tonus muscular ce
determină contracturi musculare localizate , până la spasticități, uneori chiar generale.
Relaxarea musculară reprezintă un obiectiv kinetologic important ce implică metode
complexe de realizare.
Relaxarea musculară poate fi:
17. Răsuciţi capul spre stg, dr, şi împingeţi bărbia înainte R muşchii gâtului
26. Înghiţiţi R
reflexă
voluntară
Mobilizarea activă se caracterizează prin implicarea contracției musculare proprii
segmentului ce se mobilizează.
Mișcarea activă reflexă este realizată de contracții musculare reflexe, necontrolate și
necomandate voluntar de pacient; mișcările apar ca răspuns la un stimul senzorial în cadrul
arcurilor reflexe motorii.
Contracția reflexă se poate produce prin reflexe medulare și supramedulare.
Principalele reflexe medulare sunt:
a) reflexul miotatic (sau reflexul de întindere)
b) reflexul de tendon
c) reflexul flexor (de apărare)
Reflexul miotatic (”stretch-reflex”, reflexul de întindere) – întinderea rapidă și bruscă
a mușchiului agonist declanșează stretch-reflexul, prin stimularea terminațiilor senzitive
primare Ia și excită motoneuronul alfa 1, care comandă contracția fibrelor extrafusale ale
mușchiului de la care au pornit semnalele și relaxarea fibrelor extrafusale ale mușchiului
antagonist.
Rezultatul este un efect facilitator pe mușchiul agonist al cărui tonus muscular crește.
În același timp, excitațiile ajung, prin intermediul unor neuroni intercalari, la nivelul
motoneuronilor alfa ai mușchilor antagoniști pe care îi inhibă.
Întinderea prelungită și constantă a mușchiului agonist declanșează stretch-reflexul
prin stimularea terminațiilor secundare IIa și a terminațiilor Ib de la organul tendinos Golgi,
care dau un răspuns static continuu, inhibitor pentru agoniști și sinergiști și facilitatori pentru
antagoniști.
Reflexul de tendon - la nivelul joncțiunii musculo-tendinoase există un receptor
proprioceptiv, numit organul Golgi, de la care pleacă fibrele senzitive, mielinizate de tip 1 B.
Acest receptor detectează orice schimbare în starea de tensiune a mușchiului, în analogie cu
fusul muscular care depistează orice mișcare în lungimea mușchiului. Creșterea tensiunii
musculare produce o puternică excitație în organul Golgi. Acesta va transmite informația la
nivelul măduvei unui neuron intercalar inhibitor care face conexiune cu motoneuronul a,
transmițându-i acestuia informația de inhibiție motorie. Această inhibiție se referă strict la
mușchiul de la al cărui tendon a plecat stimulul inhibitor, deci nu se va extinde mușchi
învecinați.
Întinderea unui mușchi va declanșa deci, prin excitația fusală, o contracție (creștere
de tensiune) în acel mușchi, dar concomitent cu această întindere, mărind excitația în organul
Golgi, se produce inhibiția motoneuronului alfa. Uneori, când tensiunea de contracție a unui
mușchi devine extremă, impulsul inhibitor tendinos poate fi atât de intens și brutal, încât să
determine brusca relaxare a mușchiului – efect numit ”reacție de alungire” și considerat ca un
mecanism protectiv împotriva smulgerii tendonului sau depășirii lui.
Reflexul flexor (nociceptiv) – un stimul senzitiv (în special dureros) la un membru
determină retracția în flexie a membrului respectiv. Are la bază excitația exteroceptivă de la
nivelul pielii. Informația este condusă la măduvă la cel puțin 4-5 neuro intercalari iar apoi este
concentrată spre un motoneuron alfa. Excitația apare la flexorii principali dar poate apărea
asociat și în alți mușchi (de exemplu în abductori, adică în acei mușchi care îndepărtează
membrul de stimulul nociceptiv).
La 0,2 – 0,5 secunde după ce reflexul de flexie a fost declanșat într-un membru,
apare în membrul opus o extensie – reflexul extensor încrucișat.
Stimulul exteroceptiv ajuns în măduvă, în afară de reflexul flexor homolateral și
reflexul extensor heterolateral, determină și un efect inhibitor (inhibiție reciprocă) asupra
extensorilor homolaterali și flexorilor heterolaterali.
Așadar, o excitație exteroceptivă determină un reflex de apărare care se realizează
prin contracția unui grup muscular, simultan cu relaxarea grupului muscular antagonist, de
aceeași parte, și cu fenomene musculare inverse, în partea opusă.
3.Reflexele patologice
Refelxul lui Babinski este fiziologic până la vârsta de 2 ani; patologic apare în leziuni
ale căii piramidale. Se declanşează prin excitarea cu un ac a marginii externe a feţei plantare a
piciorului. Constă în extensia halucelui însoţită, uneori, de răsfirarea degetelor în formă de
evantai. Se poate pune în evidenţă şi prin alte tehnici: presiunea tegumentelor de sus în jos pe
creasta tibială (semnul Oppenheim) , ciupirea tendonului lui Achile (semnul Schaffer)
presiunea musculaturii gambiere anterioare (semnul lui Gordon).
Reflexul lui Rossalino constă în flexia plantară a degetelor produsă prin percuţia pulpei
degetor membrelor inferioare; este pozitiv în leziunile căii piramidale.
Reflexul lui Mendel-Bechterew se produce prin percuţia cu ciocanul pe faţa dorsală a
piciorului, în dreptul cuboidului; răspunsul este o flexie plantară a degetelor; este pozitiv în
leziunile căii piramidale.
Clonusul este rezultatul exagerării reflexului de întindere şi constă în declanşarea de
secuse clonoide la întinderea bruscă a tendonului lui Achile sau a muşchiului cvadriceps.
Apare în leziuni piramidale accentuate.
Refelxul Marinescu-Radovici (palmo-mentonier) se produce prin excitarea
tegumentelor eminenţei tenare şi constă în contracţia mentonului de aceeaşi parte; apare în
leziuni de trunchi cerebral şi piramidale bilaterale.
Ortostatism activ
Testul întinderii membrului superior foarte utilizat mai ales la vârstnici, în
ortostatism lipit cu umărul de un zid, picioarele paralele. Braţul anteflectat la 90° (cot întins)
lipit de zid. Se începe aplecarea înainte cu avansarea membrului superior maxim posibil, fără
pierdere de echilibru. Se notează pe zid nivelul atins de vârful degetelor. Se măsoară distanţa
de la nivelul iniţial al vârfului degetelor până la cel final.
Bilanţuri funcţionale
Sunt frecvent utilizate în serviciile de specialitate aducând informaţii complexe căci
pacientul este pus să îndeplinească o serie de acţiuni care cer oarecare abilităţi. După modul
de execuţie, se pot aprecia deficitele funcţionale:
a) Scala echilibrului Berg reprezintă o listă de 14 acţiuni pe care pacientul trebuie să
le execute .După modul cum sunt executate fiecare se codifică cu 0-1-2-3-4 (0 = incapabil să
execute, iar 4 = execută fără nici o dificultate).
b) Scala abilităţilor de mişcare are 10 teste de mobilizare
Utilizează ca scor cuantificările 0-1-2 (0 = incapabil; 1 = performează
cu dificultate; 2 = performează fără dificultate).
c) Testul „ridică-te şi mergi" este foarte frecvent utilizat la bătrâni, hemiplegiei etc. Şi
acest test se poate cuantifica pe scala 0--1-2-3. Practic, el se desfăşoară astfel: pacientul stă pe
scaun, i se comandă să se ridice în picioare (fără sprijin), să meargă 6-10 m; să se întoarcă şi
să se reaşeze pe scaun. Durata acestor acţiuni se poate cronometra.
d) Testul de echilibru Tinetti cu 2 sau 3 grade de apreciere (0-1 sau 0-1-2)
e) Testul de mers Tinetti este o analiză a câtorva componente ale mersului care se
poate face la viteza obişnuită a pacientului sau/şi viteză crescută. Şi la acest test, gradele de
apreciere pot fi 0-1 sau 0 1-2. Deseori ambele teste Tinetti sunt asociate dând o mai bună
apreciere.
f) Scala evaluării mersului este ceva mai complexă decât testul de mers Tinetti, căci
se introduc o serie de mişcări automate din mers ale articulaţiilor membrelor inferioare şi ale
membrelor superioare. Scala de grade de apreciere este 0-1-2-3 în care însă 0 este
normalitatea şi 3 aspectul cel mai grav.
Evaluarea se realizează la vârstnici mai ales pentru aprecierea pericolului de căderi.
Recuperarea echilibrului
În prezența unui bolnav cu tulburări de echilibru trebuie să analizăm 2 aspecte:
1. care sunt bolile și mecanismele prin care acestea au instaurat tulburarea de echilibru;
2. cât de severă este această tulburare, apreciere realizată prin câteva testări din cele
descries
Practica medical a dovedit că pierderea de echilibru poate fi recuperată cel puțin
parțial (dacă nu total) în cele mai multe situații printr-un antrenament adecvat.
Principiile recuperării stărilor de dezechilibru se pot contura astfel:
a) pentru antrenarea unuia din sistemele responsabile cu menținerea echilibrului se
suspend un altul pentru a-l forța pe primul să intre cât mai mult în joc. Astfel când
există tulburări ale feedbackului periferic se vor face exerciții de ortostatism și
mers în întuneric sau cu ochii acoperiți.
b) dacă un membru inferior este mai afectat decât celălalt (în hemiplegie) putem
antrena echilibrul membrului afectat în 2 feluri:
- oferindu-i acestuia încărcări și situații de solicitare;
- dezavantajând membrul sănătos sub raport al echilibrului pentru a forța
transferul de echilibru pe membrul inferior afectat. Așa, de exemplu, din stand
în sprijin pe o treaptă sau o minge cu piciorul sănătos.
c) antrenamentele se vor face atât pe suprafețe stabile, cât și instabile;
d) se va căuta mereu ca exercițiile să se facă variind înălțimea centrului de gravitate
(cu cât este mai aproape de suprafața de sprijin va determina un echilibru mai
bun);
e) membrele superioare și trunchiul vor fi utilizate fie ca stabilizatori, fie ca
destabilizatori pentru echilibru;
f) se urmărește câștigarea unei abilități motorii funcționale, adică cu reflexe
adaptabile prin antrenament și experiență, căci echilibrul nu se bazează pe un set
de reflexe fixate, inflexibile, deși astfel de reflexe reprezintă suportul pe care se
perfecționează echilibrul.
Programul complex de recuperare al echilibrului se compune din diverse subprogram
de antrenare a diverselor componente somatosenzitivosenzoriale care asigură echilibrul
postural.
Antrenarea sistemelor senzitivo-senzoriale
1. antrenerea informațiilor somatosenzitive se realizează prin perturbarea
văzului, individual stand pe o suprafață stabilă. Putem suspenda văzul aplicând o bandă pe
ochi sau lucrând în întuneric. Sau putem doar destabiliza văzul solicitând mișcările capului și
ochilor fie prin unele activități (citit, aruncat și prins o minge), fie prin stimulări optokinetice
(mișcând o lumină sau o perdea în dungi etc).
2. antrenarea informațiilor vizuale se face perturbând inputul somatosenzitiv
periferic în timp ce se menține stabil câmpul vizual (precis direcționat). Perturbarea inputului
somatosenzitiv se face prin: așezare/ridicare de pe un balansoar, platform mișcătoare etc.
3. în antrenarea inputurilor vestibulare trebuie să perturbăm mediul ambiental
pe celelalte 2 căi de informație: vizual și somatosenzitiv, în timp ce informațiile vestibulare
sunt stabile. Se utilizează platform instabile + ochii închiși (sau mișcându-i în toate direcțiile).
Se poate crește dificultatea exercițiului dacă adăugăm extensia și rotația gâtului, ceea ce
plasează organul vestibular în poziție dezavantajoasă.
Controlul centrului de gravitate (greutate)
Este dependent de starea biomecanică sistemului musculo-scheletal și în primul
rând a trunchiului și capului, dar și a membrelor superioare și inferioare în stări de paralizie
sau afectări articulare.
Controlul centrului de greutate se începe chiar din copilărie, prin apariția și
dezvoltarea “reacțiilor de echilibru” care intervin prompt ori de câte ori CG este deplasat.
Intervenția lor determină mișcări opuse compensatorii ale capului, trunchiului, membrelor cu
scopul refacerii stabilității.
Evolutiv aceste reacții apar inițial în poziție pronată (la cca 6 luni), apoi din
decubit dorsal (6-12 luni), din șezând (6-7 luni), din patrupedie (9-12 luni) și apoi din stand în
ortostatism (12-21 luni). Toate aceste reacții vor persista toată viața devenind engrame în
cortexul cerebral.
1. echilibrul din șezând. Echilibrul din șezând se antrenează pe scaun rotator sau
cu balans, șezând pe o minge etc.
Ca progresie pornind de la un maxim de sprijin (inclusiv picioarele și mâinile) se
ridică un picior, ambele, o mână , ambele, ca mai apoi să se execute ieșiri din linia mediană a
membrelor, încrucișări ale membrelor inferioare etc. Se utilizează de asemenea tehnica
îmbrâncirii.
În final se antrenează diverse activități uzuale din șezând: îmbrăcat, pus ciorapii,
pantofii etc.
2. Echilibrul la transferul din șezând în stând (ortostatism). Pentru a reantrena
membrul afectat, membrul sănătos va fid us puțin mai în față la ridicarea de pe scaun, ceea ce
va determina o solicitare crescută a celui cu deficiențe. Progresia antrenamentului de echilibru
se face prin excluderea participării membrelor superioare ca și mărind viteza de ridicare de pe
scaun.
3. echilibrul din stând se bazează pe suprafața poligonului format de picioare.
Menținerea CG în cadrul acestui polygon se face prin strategia gleznelor și șoldurilor.
Antrenarea echilibrului este foarte variată: micșorare de polygon, scoaterea membrelor
superioare în afara lui, imprimarea unor balansări pe picioare tot mai ample cu revenire,
creșterea vitezei acestor mișcări, mișcări de flexie-extensie ale membrelor inferior din stând,
sprijin pe o placă care se mișcă etc.
4. echilibrul în mers este cel mai precar dată fiind alternanța unipodală cu o
suprafață mică de sprijin și cu CG cel mai ridicat și care descrie o traiectorie
sinusoidă în timpul mersului. Mersul cu baston mărind baza de susținere
ușurează mult echilibrul.
Antrenarea echilibrului mersului se face micșorând suprafața de sprijin (mers
pe vârfuri, pe călcâie, pe marginea piciorului), mergând cu pașii pe aceeași
linie sau cu pașii încrucișați. Mersul pe o bară de asemenea cere un bun
echilibru, ca și mersul pe un teren alunecos. Creșterea vitezei de mers este un
important mijloc de progresie a antrenamentului, motiv pentru care covorul
rulant a devenit cel mai utilizat aparat de antrenament. Scimbările de ritm în
mers intră de asemenea în programul de antrenament, ca și mersul în timp ce se
citește sau privește în jur – reținând însemnele puse special.
LP 5 - Evaluarea mersului
Reeducarea mersului
Tulburările de mers au cause extreme de variate: afecțiuni neurologice și afecțiuni
ale aparatului locomotor posttraaumatice, degenerative etc.
Imposibilitatea exersării mersului pentru perioade lungi de timp poate șterge
memoria pentru acest act motric. De aceea, reeducarea trebuie inițiată încă din perioada
imobilizării la pat.
Exercițiile vor pregăti mersul cu mijloacce ajutătoare, antrenând în acest scop
mușchii trunchiului și membrelor superioare. Mobilizările vor viza însă toate articulațiile
corpului.
Exercițiile propriu-zise de mers se execută când pacientul este capabil să mențină
poziția stand, în stare de echilibru stabil și să efectueze mișcări alternative ale membrelor
inferioare.
ersul se reia inițial pe tern plat, cu mijloace ajutătoare, care asigură atât sprijinul uni
sau bipodal cât și echilibrul.
Se preferă reeducarea mersului în bazine, datorită condițiilor favorizante oferite de
apă.
Mijloacele ajutătoare pentru mers sunt reprezentate de: bare paralele, cadru fix,
cadru mobil, cârje sau baston.
Cu mijloacele ajutătoare, mersul se poate efectua în 2, 3 sau 4 timpi după cum este
permisă:
Mersul în 3 timpi
Timpul 1 – se așează ambele cârje anterior la lungimea unui pas
Timpul 2 – membrul inferior drept se deplasează anterior, astfel încât antepiciorul să
fie plasat între cele 2 cârje
Timpul 3 – membrul inferior stâng se deplasează lângă cel drept. Mersul poate fi
îngreunat astfel: se va deplasa membrul inferior stâng anterior față de dreptul sau se vor
deplasa concomitant cârjele și membrul inferior drept, iar stângul se va deplasa, la lungimea
unui pas, anterior față de dreptul.
Mersul în 3 timpi
Timpul 1 – cârja se deplasează anterior
Timpul 2 – membrul inferior drept se deplaseză anterior lângă cârjă
Timpul 3 – membrul inferior stâng se deplasează lângă dreptul sau anterior acestuia,
dacă mersul este îngreunt. Efortul poate fi îngreunat și prin executarea simultană a timpilor 1
și 2.