VOIA TA, DOAMNE

Coconcea T. Octavian

CUPRINS:

1.Cântare deschidere nr. 295 O, Tată din ceruri

2.Rugăciune
3.Introducere –
4.Poezie: Psalmul faptelor -
5. Tema I: O, nenorocitul de mine -
6. Tema I (continuare) -
7. COR 45 CS Doamne, Tu să mă conduci
8. Tema II: Treptele voinţei –
9. Treapta I –
10. Treapta II –
11. Treapta III -
12. Treapta IV -
10. Poezie: Voinţa -
11. COR 36 TA Voia Ta, Doamne
12. Experienţă -
13. Tema III: Dialog final -
14. Poezie: Dorinţele
15. COR – 126 Cu Tine Domnul meu iubit
16. Citate E. G. White –
17. Încheiere -
18. Poezie: Hotărârea -
19. Închidere 73 De mână du-mă Tată
20. Rugăciune
21. Postludiu - ieşire
 INTRODUCERE

Atunci când mă gândesc în urmă la acele tablouri ale

copilăriei, când rând pe rând mă năpădesc clipele pline de
pace, fără griji, din apropierea mamei, când retrăiesc seninul
fără umbre al privirilor nevinovate, mă inundă duioşia.
Vremuri frumoase! Şi de oricâte ori mă gândesc la ele, de
fiecare dată mă străbate un simţământ ciudat de parcă aş fi
pierdut ceva. Iar dacă zăbovesc mai mult căutând să dezleg
taina acestor nostalgii, îmi răsare în minte o zi, un ceas... doar
o clipă, când pătruns de prea plinul simţământ al
„individualităţii” mele, de acea răbufnire de independenţă, am
zis: „Nu vreau!”. Când s-a împlinit trezirea acestui om
„stăpân pe el”, care mocnea în mine, şi când s-a rupt cortina a
ceea ce mi-a plăcut să numesc „om mare”, trăiesc dimensiuni
noi, viaţa mea şi-a început numărătoarea: simt, gândesc,
înţeleg altfel, dar pe umerii mei am început să simt o apăsare:
e responsabilitatea. Şi, când adesea, în căutarea cerului senin
fără poveri, pe care le-am lăsat în urmă, mă întorc spre anii
copilăriei, găsesc între „astăzi” şi „atunci”, un zid de netrecut
pe care stau înscrise cu litere mari cuvintele: „VOINŢA
MEA”.
Măcar că puterile dezlegate mă poartă înainte spre
„vreri” noi, mă copleşeşte uneori simţământul
ireversibilităţii către acele vremuri frumoase, cu cerul însorit,
senin. Simt, ca şi cum odată cu primul meu „vreau” am pierdut
ceva! Iar acum mă întreb în mersul meu: Oare drumul acestei
noi voinţe va putea răscumpăra frumuseţile cele dintâi? Îmi va
putea reda odată lumina şi siguranţa unei vieţi ca de copil
lângă părintele său, când îi este destul că tata vrea, iar el este
fericit că ascultă?
Pe căi necunoscute, păşind înainte cu sufletul îndoit,
aştept o lumină...
Trimite-o Tu, Doamne! Amin!
PSALMUL FAPTELOR
Îmi ridic ochii spre munţi,
Spre stânca aceea luminată
de pâraiele desăvârşirii.
Doamne, cine îşi va scăpa
inima din ele?
Cine va locui în cortul Tău
dintre stele?
Cel ce îşi poartă sufletul
Pe umăr. ca pe un ulcior însetat
de lumină;
Cel ce îl umple cu roua blândeţii.
Şi îl apropie
de buzele celui căzut;
Cel ce urcă cu gândul de mână
Ca un cerb obosit spre izvoare.
Cel ce îl adapă
de sub stânca iubirii
Şi îl odihneşte
la umbra răbdării;
Cel ce îşi scoate piciorul
Din prăpastia răutăţii;
Cel ce îşi croieşte o cărare
printre spinii mândriei
Cel ce se găseşte în poiana umilinţei
Un loc pentru genunchiul rugăciunii;
Numai acela, ce-şi varsă
hotărârea în faptă,
Numai acela va locui
în cortul Tău de lumină.
 TEMA I
O, NENOROCITUL DE MINE!
Romani 7,24: „O, nenorocitul de mine! Cine mă va
izbăvi de acest trup de moarte?” ...

În fata primăriei din Bruxelles, o mulţime de oameni

amorfă, se înghesuie în grupuri într-o stranie dezordine,
împinşi unii de alţii, tolăniţi pe caldarâm sau mişcându-se
alene printre grupurile de băieţi şi fete în căutarea unei
variaţii, feţe cernite de plete şi bărbi, pun la încercare
răbdarea poliţiei locale. Dinspre străzile laterale, alte grupuri
răzleţe îmbrăcate în costumaţii izbitoare, ieşite din orice
modă, continuă să se scurgă în mulţimea amintită din piaţă.
Ce fac ei aici? Protestează! Dacă îi întrebi, de ce? Nici ei nu
ştiu. Important e doar să-şi afirme „crezul”, să-şi facă
cunoscută voinţa, să manifeste în ochii lumii mult râvnita
„culme a noncomformismului”.
VOINŢA, darul divin al omului, acea trăsătură
regească, care-l făcea stăpân al lumii sale, trăsătura
fundamentală care-l asemăna cu Dumnezeu, a învăţat
după milenii de exerciţii, să răsune într-un singur fel scurt
şi apăsat: „Nu vreau!” Două vorbe ce deschid istoria
dramei ce a nimicit armonia lucrurilor, două vorbe
perpetuate din tată în fiu, ca o blestemată zestre a răzvrătirii,
făcând din om fiinţa care zice: "Nu!". Cu încumetare, la
vârsta trezirii de sine, copilul le aruncă părintelui.
Mai apoi, confundându-le personalitatea, le spune
oricui şi oricărui cod care ar vrea să-l atragă spre unitate.
Iar, dacă rănit de propriile sale împotriviri, se supune în cele
din urmă legii, cele două vorbe continuă să mocnească
înăbuşit în ele ca odată şi odată să răbufnească măcar în
încleştarea ultimelor zvâcniri ale inimii: "Nu vreau!".
 TEMA I (continuare)

De fiecare dată "nu vreau", vine să închidă o epocă,

pentru ca să deschidă alta mai contradictorie şi mai
tenebroasă. Dacă anii de mai târziu aduc potolirea prin
lecţii dureroase, vârstele de sub 30 de ani, leagă de cele
două cuvinte o aureolă de "eroism" şi greşit înţeleasă
"demnitate", aceasta cu atât mai evident, cu cât sfatul sau
interdicţia sunt mai categorice. Eu, tânărul care mă apropii
de Casa Domnului, unde găsesc o lege războindu-se cu
firea mea de tânăr, mă văd clipă de clipă confruntat cu
"vreau" şi "nu vreau", în orice intenţie sau acţiune am
nevoie de una din două. Nu pot gândi sau ridica mâna
decât impulsionat de ele.
La orice pas trebuie să le rostesc şi mă tem pe zi ce
trece, tot mai mult de puterea ce zace în ele. Am greşit ades
când am zis: „bine”, am uitat şi n-am împlinit, iar
hotărârile mele mi s-au dovedit ştreangul spre moarte sau
funii de nisip.
Pervertirea voinţei, această boală numărul 1 a
omenirii, simt cum zilnic îşi strânge cercul ei de foc. Şi
când alţii îmi înfăţişează voinţa ca un ciocan fără stăpân
lovind şi rupând sălbatic orice întâlneşte în cale, mă clatin
sub povara ce trebuie s-o duc...
„O, nenorocitul de mine!” Strig după o înţelegere,
strig după vindecare. Vreau să fiu scăpat de acest trup de
moarte!...
Amin.
 RUGA

Am vrut să stau pe stânca cea înaltă,

dar am căzut...
Piciorul sângerând, mă doare.
Dar, către ea, privirea-mi iarăşi cată.
Căci am văzut frumuseţea ei
sclipind în soare...
Din nou să urc aş încerca,
cum aş putea?
Curând puterea mi s-ar frânge;
De-aceea, Doamne, caut mâna Ta,
mă ducă ea
Pe stânca ce n-o pot ajunge...

Sunt trepte de urcat spre înălţime,

spre sus,
Spre-acele slăvi atât de mult senine,
Spre zările de-albastru pline...
O, scump Isus condu-mă Tu de-acum
spre ţara cea de sus.
Nădejdea mea e-n Tine...
Amin!
 TEMA II
TREPTELE VOINŢEI
Alpiniştii care vor să escaladeze piscurile temerare,
zile întregi urmăresc harta, o studiază. Apoi, o iau din nou.
Trebuie să ştie totul pe de rost, fiecare amănunt, pentru că o
singură dată, cea mai mică greşeală poate fi fatală. Noi când
vorbim despre piscul numit "voinţa", ca să înţelegem drumul
ce o străbate, ca să-i putem întrezări locurile slabe în care
izbânda ar putea fi pierdută, trebuie să adâncim meditaţia
noastră spre a surprinde profunzimile pe care le cuprinde un
subiect ca "voinţa". Copilul zice "vreau", "m-am hotărât",
şi crede că asta e tot, că hotărârea e o simplă hotărâre şi că
rostind-o, s-a împlinit. De aceea e doar… "copil". Asemenea
lor, atâţia "copii mari", depăşiţi de orice vârstă, repetă trista
experienţă a rătăcirii de 40 de ani în pustie asemeni lui
Israel, când mişcaţi fiind de sentimente şi dorinţe bune, se
hotărăsc sincer s-o rupă cu păcatul, cu răul, să trăiască
pentru bine. Dar, orele ce urmează, înlătură fără greutate
juruinţa lor, lăsându-i în limitele mentalităţii de copil.
Doar atât să fie o hotărâre? Doar atât să cuprindă
voinţa? E un lucru cert experienţa de viată a celor ce au
reuşit în lupta voinţei, mărturisind că "hotărârea", în realitate
nu e doar un gând sau cuvânt cum crede copilul. Voinţa este
tot atât de complexă şi logică cum este schema unei maşini
electronice, pe care puţin ştiu s-o citească, sau proiectul
unei clădiri pe care ca să-l pricepi trebuie să fii arhitect.
Dar, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! Deşi înţelesul
cuvântului "voinţă" este adânc şi complex, totuşi înţelegerea
lui nu reclamă studii avansate şi cine ştie ce pregătire
scolastică; şi ca să probăm aceasta vom căuta să pătrundem
în tainele acestui labirint, ca să-l privim şi să-l înţelegem,
căutând cele 4 trepte ale voinţei şi analizându-le pe scurt.
 PRIMA TREAPTĂ: DORINŢA, SCOPUL

Pentru prima treaptă, mai întâi o întrebare. Famenul

etiopian din Fapte cap. 8, cum credeţi că a ajuns să ceară
îndeplinirea botezului din mâna evanghelistului Filip?
Venind la templu, a cunoscut mai întâi viaţa primei
biserici; a văzut pe apostoli şi puterea Duhului Sfânt
săvârşind minuni, a avut apoi viziunea crucii, a învierii, a
mântuirii, oferită în dar oricui. Şi treptat, acest scop înalt al
mântuirii s-a reflectat în inima lui într-o dorinţă care creştea
pe măsură ce scopul oglindit devenea tot mai clar. Aşa a
putut în cele din urmă să aibă loc botezul. Prima piesă care
asemenea temeliei stă la baza clădirii, este dorinţa născută,
generată de un scop.
Acum înţelegem de ce unii nu au voinţă: pentru că le
lipseşte prima treaptă, scopul şi implicit, dorinţa după el. O
dorinţă când se îndreaptă spre un scop înalt, poate avea acea
putere care să propulseze sufletul omului pe calea unor
hotărâri, până Ia realizarea lor deplină.
 A DOUA TREAPTĂ: LUPTA MOTIVELOR

Iată că a doua treaptă a voinţei, o are tot famenul

nostru. Atunci, când a auzit despre credinţă, nu s-a gândit în
mintea lui: „Eu dacă îmbrăţişez credinţa, nu cumva îmi
primejduiesc dregătoria? Ce-ar zice rudele mele, curtenii,
sfetnicii? Cu o împărăteasă nu e de glumit, într-o clipă îţi
poţi pierde capul!”. Gânduri încă şi mai negre cu siguranţă
că au deschis în mintea famenului o luptă aprigă. Tot atunci
Satana se străduia să-i abată dorinţa spre alte scopuri, câte
trebuie să fi existat într-un oraş mare ca Ierusalimul! Aceasta
este piesa a doua şi se cheamă "lupta motivelor"
De ce credeţi că Dima, tovarăşul de lucrare al
apostolului Pavel şi-a părăsit chemarea?
Epistola a doua a lui Timotei 4,10, declară că tocmai
aici este lupta dintre motive; la concurenţa dintre multe
scopuri ce apăreau, el a pierdut bătălia. Dragostea pentru
lume i-a stins dorinţa sfântă. Nu e de mirare că tot obstacole,
dar de alt ordin ca în cazul lui Dima, teama şi ruşinea l-au
descumpănit pe tinerel, clătinându-i dorinţa, de altfel
sinceră, atunci când a renunţat la scop şi a fugit acasă. Fapte
13,13. Din "lupta motivelor", se naşte cea de a treia treaptă:
 A TREIA TREAPTĂ: HOTĂRÂREA

Poate că am zice că e cea mai înaltă. Dintre forţele ce

se luptă înăuntru, cele ce câştigă, marchează biruinţa printr-
o hotărâre.
Amintiţi-vă de acea îngrozitoare încleştare din
noaptea Ghetsemanilor, când istovit de furia teribilei
"lupte a motivelor", Fiul lui Dumnezeu s-a prăbuşit la
pământ. Acolo, în "întunericul de afară", când diavolul a
angajat toate legiunile sale demonice împotriva Fiului
lui Dumnezeu, în clipele acelea, totul părea a fi zădărnicit.
Cu fruntea însângerată de sudorile agoniei, Isus trebui să-şi
angajeze toată forţa spirituală - să remarcăm - nu ca să ia
hotărârea de a se aduce ca jertfă, căci hotărârea era de mult
luată în sfatul ceresc; încă din veşnicii, ci ca să ia o hotărâre
de a nu face voia Sa. Isus ştia că cea mai mică manifestare
a forţelor Sale supraomeneşti, anula iremediabil şi făcea
fără efect hotărârea din ceruri.
Acolo, în Ghetsemani, lupta se dădea de fapt, pentru
o hotărâre restrictivă. Nu de a face, ci tocmai de a nu face,
de a respinge orice acţiune şi de a rămâne doar la şoapta
divină: "Nu cum vreau Eu, ci cum vrei Tu". Iar atunci când a
căzut cu faţa la pământ de epuizare, tocmai pentru că nu a
făcut nimic pentru a Se salva, Isus a biruit fiind hotărât.
 A PATRA TREAPTĂ: ÎNFĂPTUIREA

Dar să nu uităm că după Ghetsemani, a urmat

Golgota. Tot astfel, după hotărâre urmează a patra treaptă,
tot atât de importantă, şi anume, ducerea până la capăt,
înfăptuirea.
Prin hotărâre, lupta fusese câştigată, dar nu isprăvită.
Când, atârnând în chinuri pe cruce, cel rău îl ispitea cu şoptiri
şi batjocuri să cedeze dezicându-se de hotărârea "renunţării
de sine", Isus încă putea să zică: „Destul, până aici!” Şi
smulgându-se din cuie, dovedindu-şi astfel divinitatea, să
se rupă din rudenia cu omul închizând pentru totdeauna
omenirii dreptul la viaţă veşnică: mântuirea. Cât de bine
ştia Diavolul că mai există a patra treaptă între hotărâre şi
împlinirea reală, că mai există nenumărate piedici pe care
le depăşeşte pas cu pas, cea din urmă treaptă: înfăptuirea,
care uneori poate fi chinuitoare ca un calvar, sau lungă cât o
viaţă de apostol, ca cea a lui Pavel, care o viaţă întreagă,
urmărind desăvârşirea pentru care se hotărâse, n-a contenit
să alerge luptându-se cu pumnul şi nu lovind în vânt. Abia
acum, voinţa se descoperă realizată, împlinită, înfăptuită, în
succesiunea celor patru trepte:
1) Scopul;
2) Lupta motivelor;
3) Hotărârea;
4) Împlinirea.
Tabloul este acum complet.
Abia acum voinţa poate fi asemeni unui smochin
roditor care n-a făcut zadarnic umbră pământului. Abia
acum, încheind şirul celor patru trepte, se dovedeşte că
voinţa este un dar divin. Ferice de aceia care au şi preţuiesc
această nestemată.
Amin!
 VOINŢA

Aş vrea, ca nici un suflet să n-ajungă.

Să nu cunoască forţa din conştiinţă.
Care dărâmă piedici, şi le-alungă.
Şi care o numim cu toţi voinţă.

Aş vrea, să nu lipsească niciodată

Speranţa ce tonifică credinţa;
Să nu uităm că Dumnezeu ne-aşteaptă
Ca să ne dea şi fapta şi voinţa.

Aş vrea, spre cer ca freamătul să urce

Al unui cântec despre-acea voinţă;
Care să lupte, drumul să-l apuce
Spre ceru-nseninat de biruinţă.

Dă-mi Doamne-un ton al voii Tale sfinte

Să-mi acordez voinţa mea cu Tine
Şi tot ce mi-am dorit cât mai fierbinte.
De îl obţin, tot ţie-ţi aparţine.
Amin.
 EXPERIENŢĂ
KWESEKIN KUNDI
Dacă v-aţi duce în comunitatea din Mapric, Noua
Guinee, la orele 9 dimineaţa, înainte de începerea Şcolii de
Sabat, pe băncuţa din primul rând, o să găsiţi şezând în
aşteptare, o mică indiană. Lumea o cunoaşte. E Kwesekin
Kundi în vârstă de vreo zece ani, îmbrăcată în hăinuţe albe
dar curăţele. De cum intri în adunare, inima ţi se leagă de
ochii ei vioi şi inteligenţi, de obrazul care nu oboseşte
zâmbind.
Atunci când începe lecţiunea Kundi spune toate
textele pe de rost, iar mânuţa ei se ridică cea dintâi. O
dovedesc şi ilustraţiile biblice pe care nu conteneşte să le
capete ca premiu la fiecare al 13-lea Sabat. Pe rafturile
dinaintea ferestrei, ea are o adevărată colecţie.
Poate întrebaţi, de ce povestim despre ea? Deoarece
Kundi soseşte întotdeauna cea dintâi la Scoală de Sabat.
Este acesta un lucru mic? Apoi, nu e un fapt de mică
importanţă. Kundi vine singură la adunare căci părinţii ei
nu sunt credincioşi. Iar ca să ajungă din cătunul ei, trebuie
să parcurgă pe jos 3 km. Cum autobuze nu există în ţara
aceea sălbatică şi cum Kundi nu are nici măcar un bănuţ, ea
trebuie să vină pe jos. Trei kilometri nu ar fi prea mult pentru
un copil de 10 ani, dacă micuţa Kundi n-ar trebui să străbată
acest drum în mâini şi pe genunchi. Pentru că trebuie să vă
spun că ea, Kundi, e paralizată, fiind atinsă de poliomielită.
Dar asta nu o necăjeşte deloc pe Kundi. Ea e cu totul fericită.
Se scoală de dimineaţă de cu zori, căci îi trebuie două ore să
ajungă la adunare. De la casa părinţilor ei, Kundi se târăşte pe
un drum gloduros şi accidentat în care mai trebuie să treacă
şi două pâraie de munte, în mâini şi pe genunchi.
 O, ce minunat exemplu de voinţă! Ce demonstraţie
de ceea ce poate însemna un scop înalt pentru un om! Câte
lupte poate învinge dorinţa fierbinte după un scop! Ce
hotărâri mai pot să se nască în inima celui ce se luptă, şi ce
eroică stăruinţă în înfăptuirea hotărârii pentru micuţa făptură
în pofida marilor obstacole, ce săptămână după săptămână
sunt luate de la început.
Kundi, minunat exemplu de voinţă! Tu, cel ce asculţi
aceste fapte de eroism şi care eşti sănătos, care poţi face
mai mult decât micuţa Kundi, cum vei răspunde pentru tot
ce ai fi putut face şi nu ai făcut? Nu ştii că vei da socoteală
pentru ce ai vrut sau nu ai vrut şi pentru tot ce n-ai făcut,
deşi ai cunoscut calea adevărului? Azi, cât este încă har,
predă-ţi voinţa lui Dumnezeu, pentru ca El s-o sfinţească şi
să realizeze prin tine şi voinţa şi înfăptuirea!
Amin!
 TEMA III DIALOG FINAL
Dar dialogul despre voinţă nu se termină aici. Din
păcate practica rămâne în urma teoriei, a înţelegerii. Iar de
voinţă se leagă o mare victorie sau o mare prăbuşire, după
puterea de înţelegere a fiecăruia. E recunoscut că voinţa
este ultima capacitate, este un potenţial de putere
asemenea unei maşini încărcate, gata să înghită kilometri la
prima răsucire de contact.
Anticipând rătăcirea mă întreb: oare o maşină perfect
înzestrată cu fiecare piesă la locul ei, putea-va merge
singură? Dacă demonstraţia teoretică a fost atât de clară şi
logică, mai rămâne însă un capitol greu, nespus de mare,
capitolul cel mai arzător, care aşteaptă în dreptul unui popor
întreg, în dreptul Laodiceei, să se traducă în realitate, să ia
fiinţă în fapt.
Exclamaţia profetului: „Vai de voi pământ şi mare”,
străpunge secolele avertizând o lume de marea luptă ce o
împresoară. E teribilă, căci pe lângă faptul că „este pe viată
şi pe moarte”, mai este şi nevăzută. Din locurile cereşti ale
pământului, vrăjmaşul dirijează acţiuni dintre cele mai de
temut, ţinând spre mintea şi inima omului veninul ideilor
ce seamănă pierzare.
În arsenalul rătăcirilor, există printre altele o săgeată
măiastră, legată de voinţă, ce pare că le întrece pe toate
celelalte. Forţa ei subtilă lucrează cu atâta iscusinţă încât
desparte fără greş pe luptător de singura lui apărare: pe om
de Hristos. Viclenia acestei arme stă în falsa asigurare pe
care o dă gândul că: „voinţa, printr-o atentă strategie, printr-
o educaţie insistentă şi aleasă, printr-un program al
omului, deci prin dibăcia omenească, poate să conducă pe
om la bine”, la adevăr, deci la mântuire. Adică maşina de
pildă să meargă singură. Automântuirea? Atunci Golgota
este inutilă! Cât de lesne ucigaşul poate să capete crezare!
Cât de lesne e dispus omul să confunde ambiţia cu voinţa!
E drept, o maşină cu motorul pornit poate să se urnească din
loc, dar această înaintare a ei duce oriunde: în prăpastie, în
stâlp, în oameni, dar numai pe drumul drept şi sigur, nu! La
fel este şi cu voinţa. Cele mai luminate feţe ale omenirii au
ajuns la concluzia că această forţă care se numeşte voinţa,
poate fi şi „nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea...
Cine poate s-o cunoască?” (Ieremia 17,9). Doar poeţii,
visătorii au purces să-i cânte voinţei omeneşti; dar în faţa
păcatului, în faţa morţii, cântarea aceasta sună fals. Alături
de experienţele amare ale voinţei căzute în mâinile omului,
ce ar fi dacă nu ar răzbate ecoul strigătului de pe Golgota,
dacă pentru omul disperat de slăbiciunea lui, n-ar apărea în
faţă cu braţele întinse Domnul Hristos chemând: „Veniţi la
Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi”... Matei 11,28-29
Cel ce a întocmit fiinţa mea, se poate să nu-mi
cunoască inima? Cel Căruia I-a plăcut să-mi dăruiască
puterea de a voi, de a alege, oare să nu vrea să ia în mâna
Sa cârma tremurândei mele voinţe? Oare pentru cel ce suspină
după neprihănire, să nu existe cărări chiar şi pe ape, pe care
sufletul său purtat de „Căpetenia desăvârşirii”, să ajungă la
limanuri bune?
Există! Mulţumim Domnului că există! Pentru marea
experienţă a voinţei care biruieşte, care se realizează,
experienţă care poate să ajungă a mea .şi a dumneavoastră,
Dumnezeu cere un singur lucru: „Fiule, dă-mi inima ta!
Predă-Mi voinţa, pentru ca apoi înnobilată, împuternicită,
pulsând de o viaţă bună, nestricăcioasă, să ţi-o pot reda, şi
prin ea o veşnicie, voia Mea să se îndeplinească în viaţa
ta!”
Amin!
 TREPTELE VOINŢEI

Stau şi gândesc, ce minunat e omul.

Zâmbeşte, simte, născoceşte, cântă.
Face progrese, scrie şi dă tonul
Atâtor sentimente ce cuvântă.
Că este om.

Şi sufletul se bucură de soare,

Iar mintea i se umple de lumină,
Şi când cu braţul Lui arată-n zare.
Din tot cuprinsu-ncepe ca să vină
Roadele lui...

Şi când conştiinţa, un fidel reporter,

Se-apropie şi pune o-ntrebare:
"Prin ce putere şi cu ce caracter
Şi cum ai putut să fii atât de tare?"...
Răspunde calm...

Stă un moment şi-apoi ridică fruntea,

Zâmbeşte şi răspunde la întrebare:
"În van eu pun la încercare mintea
Dacă în mine n-ar avea valoare
"Voinţa mea!..."

Dar ca să urci pe piscurile 'nalte

Ale voinţei spre înfăptuire.
Un alpinist al vieţii îşi împarte
În patru locuri mari de poposire
Urcuşul lui...
Acolo jos, la poalele voinţei.
La primul său popas spre înălţime.
Stau visurile mari ale dorinţei,
Căci mai întâi dorinţele sublime
Propun un scop...

Dar în dorinţa lui, efortul scade,

Apar probleme multe, implicaţii;
Un argument rămâne, altul cade,
Şi lupta-aceasta dintre motivaţii
Cere-alt popas...

Dacă sunt riscuri mari şi inutile?

Dacă apar periculoase pante?
Şi ore-ntregi şi numeroase zile,
îşi poticnesc dorinţele înalte
De un motiv...

Dar iată-l iarăşi pe cărări urcânde,

Chemându-i înălţimile de viaţă,
Motivele, dorinţele crescânde
De orişice prilej mai bun
S-agaţă înaintând...

Al treilea pas îşi pregăteşte.

Ori un urcuş, ori tristă coborâre;
În faţa lui terenul se 'năspreşte.
Şi numele acestui loc de-oprire
E hotărârea...
Şi hotărât porneşte cu dorinţa
Spre scopul ce şi 1-a propus în viaţă.
Nici un motiv nu-i va curma credinţa;
Şi culmea ce i-a mai rămas în viată
E-nfăptuirea...

A patra treaptă, ultimul popas,

O floare îşi aduce fructul ei,
O faptă împlinită ne-a rămas.
Când o dorinţă e pusă cu temei
S-a înălţat!...
Acesta este drumul spre voinţă.
De la dorinţă până sus la faptă,
Dar mai continuă şi cu credinţă
Şi în spre care culmi gândul ne-ndreaptă
Când năzuieşti...

Poate mai grabnică voinţa vine

Când vrei să faci un rău spre nimicire,
Însă atunci va fi nu spre 'nălţime
Ci în prăpăstii, într-o prăbuşire,
Se pierde tot!...

Dar orice om cu o credinţă vie.

Ce îşi doreşte-n viaţă biruinţă,
Prin fapta iui, el poale ca să ştie
Că din a lui putere şi voinţă
N-are câştig!...
Priviţi-L pe Isus în Ghetsemani,
La ceasul când sosise hotărârea.
La rugăciunea sfântă peste ani,
Îşi poartă unda ei şi nemurirea
Din veac în veac...

"Nu voia Mea voiesc ca să se facă.

Ci voia Ta, de Tată iubitor",
N-acest pahar păcatul să-şi desfacă
Puterea lui prin har mântuitor,
Prin har de Tată...

Acum, pe drumul luminat de cruce,

Eu , Doamne, îmi predau a mea voinţă,
Voinţa Ta rămâne a conduce
Şi fapta, hotărârea şi dorinţa.
Şi inima...

Ca rouă dimineţii azi să vină

Toţi tinerii şi toţi copiii Tăi,
Voinţa lor, voinţei Tale-nchină
Căci Tu dai fericire şi lumină
În veci de veci!

Amin!
 DORINŢELE
O lacrimă rămâne să se şteargă.
Un zâmbet se ridică şi aleargă.
Atunci când rând pe rând lovesc în poartă,
La poarta vieţii strânse laolaltă...
Dorinţele...

Speranţa parcă este mai voioasă

Şi gândul meu să ştie că-s acasă.
Când cu intenţii bune chem din zare
Pe strune şi pe versuri de cântare;
Dorinţele...

Aleargă ochii la culori şi soare.

Punând în crâng la flori câte-o'ntrebare;
Şi-această dulce mângâiere spune
Că este timp frumos să se adune.
Dorinţele...

Când două mâini îşi strâng la piept feciorul

Şi când din lacrimi curge cald fiorul.
Se ştie atunci chemările cum sună.
Se ştie atunci ce dragoste adună,
Dorinţele...

Mă-ntreabă mama: "Inima cum bate,

Şi ce îmi spune când ades' se zbate?"
Iar eu îi spun: "o, mamă, mamă bună.
N-auzi ce tare-n inimă răsună,
Dorinţele..."
Mă-ntreabă viata: "Viata ta ce spune?
Mie ce-mi dai şi ţie ce- ţi rămâne?
Rămâi s-aştepţi acum o viaţă-ntreagă
Cum trec zburând, ce ţie ţi-a fost dragă.
Dorinţele...?"

Numai Isus m-aşteaptă cu răbdare.

Mă cheamă să-mi arate colo-n zare
Puterea vieţii dintr-un lemn pe stâncă
Ce izvorăşte şi binecuvânta...
Dorinţele.

Ştiu Doamne-acum ce inimă în place

Şi ştiu cum se obţine-un cer de pace.
Ştiu ce îmi ceri să-ţi dau de bună voie.
Şi ştiu cum cântul, versul îţi adună
Dorinţele...
Amin.
 CITATE E. G. WHITE
"Vei fi în neîntreruptă primejdie până vei înţelege
adevărata putere a voinţei, că dacă lupţi lupta cea bună a
credinţei, cu toată puterea voinţei tale, vei birui. Datoria ta
este să predai voinţa ta, voinţei lui Hristos. Îndată ce vei
face aceasta Dumnezeu va lucra în tine şi voinţa ta va fi
pusă sub stăpânirea Duhului lui Hristos. Chiar şi gândurile
tale vor fi supuse Lui".

"Tu nu poţi să-ţi stăpâneşti pornirile şi valurile

gândurilor cum doreşti, dar poţi să-ţi stăpâneşti voinţa şi
poţi să faci o schimbare temeinică în viaţa ta. Predând voinţa
ta lui Hristos, viaţa ta va fi pusă în legătură cu puterea care
este mai presus de toate stăpânirile. Vei avea tărie de la
Dumnezeu care te va ţine bine legat de tăria Lui, şi va fi cu
putinţă să ai o nouă lumină, anume, lumina credinţei vii..."

"Vrei tu să te alipeşti fără zăbavă de Dumnezeu? Vrei

tu să zici: Eu vreau să predau voinţa mea lui Isus chiar acum,
în clipa aceasta şi să fiu pe deplin de partea Domnului?"
Atunci vei simţi picioarele pe stânca cea tare. Aceasta va
cere uneori şi cea din urmă putere de voinţă pe care o ai.
Dar Dumnezeu este Cel care lucrează pentru tine şi vei ieşi
din această lucrare de înnoire, un vas de cinste. (Solii 115)

"Stai dincoace de hotar şi Domnul va fi ajutorul tău.

El va face pentru tine ceea nu îţi este cu putinţă să faci
singur. Urmarea va fi că vei ajunge un "cedru de Liban".
Viaţa ta va fi nobilă şi va fi în tine o putere care te va face o
unealtă desăvârşită în mâinile lui Dumnezeu. Să nu uiţi că
voinţa este izvorul tuturor faptelor tale. Înaintea ta este o
viaţă plină de folos, dacă voinţa ta este sub directa călăuzire
a Duhului lui Dumnezeu".

"Îţi spun în temere de Dumnezeu, eu ştiu de poţi, dacă

voinţa ta va fi pusă de partea lui Dumnezeu, ţi-ai putea face
lucrarea în aşa fel, încât să poată trece cu bine prin focul
judecăţii. Vrei să încerci? Vrei să te schimbi cu totul? Hristos
te iubeşte şi mijloceşte pentru tine. Vrei să te predai acum
lui Dumnezeu şi să ajuţi pe aceia care sunt puşi ca străjeri
să apere binele lucrării Sale, în loc să le aduci mâhnire şi
descurajare?

Dumnezeu să ne ajute tuturor să spunem: Da, vreau!

Amin!
 ÎNCHEIERE
VREI?

Paginile Sfinte scânteiază de Marele Răspuns, atât de

mare, încât a coborât din cerul înalt Isus, Fiul lui Dumnezeu ca
să-l rostească cel dintâi, pentru ca miile de mii de voci să-l
rostească în ecou, o veşnicie. Psalmul 40,7-8. „Iată-Mă că vin,
VREAU să fac voia Ta, Dumnezeule şi Legea ta este în
adâncul inimii Mele!”

„Vreau să fac voia Ta!” Două voinţe unite într-una!

Iată cum asemănarea Domnului ia chip în noi, cum

identitatea Fiului se întoarce înapoi în cea a Tatălui. Voia Lui,
devine voia făpturilor Sale create. Din mii de inimi
izbucneşte din nou armonia acelei cântări întreruptă de
noaptea păcatului.

Poate fi un răspuns mai fericit? „Da, vreau să fac voia

Ta!”

Să ne ajute Tatăl nostru Ceresc ca acesta să fie singurul

nostru refren în inimile noastre, tot de atâtea ori, de câte ori
„cuptoarele” voinţei omeneşti ne ţin calea, pentru ca de-
acum focul lor neputincios să nu ne mai ardă".

Amin!
HOTĂRÂREA

Din două căi, noi ştim care e bună

Şi-ntrezărim uşor care-i menirea;
Alegerea de o chemăm să vină.
Rămânem să ne spunem hotărârea.
în dreapta noastră stă

Cuvântul Vieţii,
Care vorbeşte ce-a făcut iubirea;
în stânga noastră stă cuvântul morţii.
Şi amândouă-aşteaptă hotărârea.

În valea tristă-a plângerii,

mulţimi îşi amorţesc conştiinţele, privirea,
Pe când pe-a Golgotei-nălţime
Isus aşteaptă-acuma, hotărârea.

O voce spartă-n râsete mă cheamă

Şi îmi promite astăzi fericirea.
Pe când o voce caldă mă recheamă
Ca să-mi pronunţ spre viată, hotărârea.

Privesc la adevăr ca-ntr-o oglindă

Şi văd cât e de tainică zidirea.
Iar colo jos, minciuna stă să-ncingă
Chiar mintea să nu ştie: hotărârea.

Dar Domnul meu, mă ştie şi mă duce.

Şi îi cunosc prea bine ocrotirea.
Voi asculta în tot ce îmi va zice,
Şi-L voi urma. Aceasta-i hotărârea!