Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2013
Obiectivele cursului
Furnizarea unei baze informaţionale privind principalele categorii de dificultăţi de învăţare şi specificul
educaţiei pentru copiii cu dificultăţi de învăţare;
Dezvoltarea de competenţe didactice necesare în activităţile cu elevii cu dificultăţi de învăţare;
Operarea cu un aparat conceptual specific domeniului dificultăţilor de învăţare;
Identificarea principalelor caracteristici care alcătuiesc tabloul clinic al fiecărui tip de dificultate;
Identificarea modalităţilor de intervenţie educativă pentru profilaxia fiecărui tip de dificultate;
Identificarea modalităţilor eficiente de educaţie şi integrare a copiilor cu dificultăţi de învăţare;
Elaborarea de modalităţi de acţiune pentru optimizarea procesului de recuperare, adaptare şi integrare
a copiilor cu dificultăţi de învăţare în activităţile şcolare şi comunitare.
Evaluare
Evaluare pe parcurs aplicaţii specifice intervenţiei educative în cazul copiilor 50%
cu dificultăţi de învăţare
Examen test docimologic 50%
Tematică
1. Dificultăţi de învăţare – prezentare generală
1.1. Cine sunt copiii cu dificultăţi de învăţare?
1.2. Cum se poate interveni în cazul dificultăţilor de învăţare?
2
Introducere în problematica dificultăţilor de învăţare
Întrucât domeniul dificultăţilor de învăţare s-a decelat în timp, prin definire diferenţială, multă vreme aceşti
copii fie erau consideraţi copii cu deficienţe de intelect şi orientaţi spre şcoli speciale, fie erau categorizaţi ca
fiind leneşi, neimplicaţi în învăţare, încadraţi în categoria eşecului sau a insuccesului şcolar.
1.3.1. Foarte scurtă istorie a dificultăţilor de învăţare: deficienţă de intelect sau eşec şcolar?
Literatura de specialitate actuală introduce o diferenţiere mai nuanţată, calitativă propunând termenul
dificultate de învăţare în locul celui de disabilitate: „O disabilitate este, în esenţa ei, structural funcţională şi, de
regulă, prealabilă unei dificultăţi. O dificultate este, de cele mai multe ori, o consecinţă în plan performanţial a
unei disabilităţi, dar ea poate apărea şi din multe alte cauze şi motive conjuncturale, incidentale, aleatorii”
(Ungureanu, 1998). Această interpretare a deschis contextul unei suprapuneri posibile între conceptul de
dificultăţi de învăţare şi cel de eşec şcolar. Ieşirea din acest impas teoretic s-a realizat printr-o diferenţiere între
dificultăţile de învăţare induse şi dificultăţile de învăţare propriu-zise (Ungureanu, 1998, Vrăjmaş, 2007).
Dificultăţile de învăţare induse sunt dificultăţi provocate de modul în care se învaţă (absenţa unor tehnici de
învăţare eficientă, lipsa de eficienţă şcolară, absenteism) sau de mediul în care se învaţă (deficienţe de predare,
suprasolicitare şcolară), generând randament scăzut, performanţe sub limita potenţialului deţinut. Dificultăţile
de învăţare propriu-zise au un caracter structural-funcţional, fiind consecinţa unei deficienţe de natură
organică, constitutivă. În acest mod, domeniul dificultăţilor de învăţare a fost delimitat de domeniul eşecului
şcolar.
Pentru a contura un domeniu atât de subtil cum este cel al dificultăţilor de învăţare, este necesară o abordare
discriminativă a termenului. Mai jos sunt prezentate o serie de definiţii care au abordat de-a lungul timpului
termenul de dificultăţi de învăţare.
1. Termenul “dificultăţi specifice de învăţare” înseamnă o tulburare la nivelul unuia sau mai multor procese
implicate în înţelegere sau în utilizarea limbajului scris sau oral, care se pot manifesta într-o imperfectă abilitate
de a asculta, vorbi, citi, scrie, pronunţa sau efectua calcule matematice. Termenul include condiţii ca handicap
perceptiv, afecţiuni ale creierului, disfuncţii minimale ale creierului, dislexie şi afazie de dezvoltare. Termenul
nu include copiii cu dificultăţi de învăţare care se datorează în primul rând handicapurilor vizuale, auditive sau
3
motorii, deficienţei de intelect, tulburărilor emoţionale, dezavantajelor de natură culturale, economice sau de
mediu (United States Office of Education, 1977).
2. O dificultate specifică de învăţare este o tulburare într-unul sau mai multe procese ale sistemului nervos
central implicate în perceperea, înţelegerea şi/sau utilizarea conceptelor la nivelul limbajului verbal (oral sau
scris) şi nonverbal. Această tulburare se manifestă prin deficitul uneia sau mai multora dintre următoarele arii:
atenţie, raţionament, procesare, memorie, comunicare, citire, scriere, pronunţie, calcul matematic,
coordonare, competenţă socială şi maturitate emoţională (Rehabilitation Services Administration, 1985)
3. Dificultăţi specifice de învăţare reprezintă o condiţie cronică cu origine presupus neurologică şi care
interferează cu dezvoltarea, integrarea şi/sau manifestarea abilităţilor verbale sau nonverbale. Dificultăţile
specifice de învăţare presupun o condiţie handicapantă specifică şi variază în manifestări şi grad de severitate.
De-a lungul vieţii, această condiţie poate afecta stima de sine, educaţia, vocaţia, socializarea şi activităţile
zilnice de viaţă (Association for Children with Learning Disabilities, 1986).
4. Dificultăţi de învăţare reprezintă un termen generic care se referă la un grup eterogen de tulburări
manifestate de dificultăţi semnificative în achiziţia şi utilizarea auzului fonematic, pronunţiei, cititului, scrisului,
raţionamentului al abilităţilor matematice sau al aptitudinilor sociale. Ele au un caracter intern şi se presupune
că se datorează unei disfuncţii a sistemului nervos central. Chiar dacă o dificultate de învăţare poate fi însoţită
de alte deficienţe (senzoriale, mentale, tulburări emoţionale sau sociale) sau de alte influenţe de natură socială
sau de mediu (diferenţe culturale, deficit educaţional, factori psihogeni) şi în special de deficit de atenţie,
fiecare dintre acestea putând cauza probleme de învăţare, dificultăţile de învăţare nu sunt rezultatul direct al
acestor condiţii sau influenţe (Interagency Committee on Learning Disabilities, 1987).
5. Dificultăţi de învăţare reprezintă un termen generic care se referă la un grup eterogen de tulburări
manifestate de dificultăţi semnificative în achiziţia şi utilizarea auzului fonematic, pronunţiei, cititului, scrisului,
raţionamentului sau abilităţilor matematice. Ele au un caracter intern şi se presupune că se datorează unei
disfuncţii a sistemului nervos central. Chiar dacă o dificultate de învăţare poate fi însoţită de alte deficienţe
(senzoriale, mentale, tulburări emoţionale) sau de alte influenţe de natură externă (diferenţe culturale, deficit
educaţional, factori psihogeni), ele nu sunt rezultatul direct al acestor influenţe (National Joint Committee on
Learning Disabilities, 1988).
Samuel Kirk (1962): „O dificultate de învăţare se referă la o întârziere, o tulburare, o dezvoltare încetinită în
plan emoţional sau comportamental. Ea nu este însă rezultatul întârzierii mentale, al deficienţelor senzoriale
sau al factorilor culturali şi instrucţionali”(cf. D. Ungureanu, 1998).
Bateman (1965): „Copiii ce prezintă dificultăţi de învăţare sunt aceia care manifestă o discrepanţă educativă
semnificativă între potenţialul lor intelectual estimat şi nivelul actual de performanţă, discrepanţă asociabilă cu
tulburări bazice în procesele de învăţare care pot fi sau nu conectate cu disfuncţii demonstrabile ale sistemului
nervos central, dar care nu sunt consecinţa întârzierii mintale generalizate, carenţelor culturale sau educative,
al tulburărilor emoţionale severe sau al unor deficienţe senzoriale” (cf. Ungureanu, 1998).
4
După cum se poate observa, definiţiile au adăugat din ce în ce mai multă profunzime şi acurateţe înţelegerii
domeniului dificultăţilor de învăţare, renunţând la aspectele generalizante şi adăugând elemente mai
discriminative, cu un caracter operaţional. S-a creat, astfel, cadrul în care copiii care manifestă aceste disfuncţii
să poată fi identificaţi în mod corect şi să poată beneficia de intervenţiile educative adaptate nevoilor lor de
învăţare.
Dificultăţile de învăţare au un caracter intern, cauzele situându-se la nivelul unor disfuncţii ale sistemului
nervos central. Aceste disfuncţii se traduc în alterarea proceselor de achiziţie şi procesare a informaţiilor.
Prin dificultăţi semnificative în achiziţia şi utilizarea unuia sau a mai multora dintre următoarele funcţii
instrumentale:
- auz fonematic;
- pronunţia sunetelor;
- citit;
- scris;
În ciuda faptului că dificultăţile de învăţare sunt asociate cu şcoala, ele apar încă din copilăria timpurie şi se
manifestă pe parcursul întregii vieţi.
Deşi la baza dificultăţilor de învăţare stau disfuncţii ale sistemului nervos, este posibil ca examinarea medicală
neurologică să evidenţieze sau nu astfel de disfuncţii. De aceea se consideră că elementele esenţiale în
diagnosticarea dificultăţilor de învăţare sunt obţinute prin intermediul evaluărilor de natură psihologică,
educaţională sau prin evaluarea limbajului.
5
b. Cum pot fi diferenţiate dificultăţile de învăţare de eşecul şcolar? Dar de deficienţa de intelect?
Diagnosticarea corectă a dificultăţilor de învăţare presupune activarea unor precauţii pentru a nu fi confundate
cu alte tulburări specifice care afectează capacitatea de învăţare. Diagnosticul diferenţial al dificultăţilor de
învăţare se aplică pentru următoarele tulburări (cf. Ungureanu, 1998):
- deficienţa mentală uşoară se caracterizează prin coeficient de inteligenţă aflat în mod constant sub limita
normală, în timp ce în cazul dificultăţilor de învăţare acesta este normal sau uneori peste medie;
- tulburările afective grave sunt cele care destructurează întreaga conduită a elevului, afectând şi
performanţele şcolare ale acestuia, în timp ce dificultăţile de învăţare afectează doar conduita şi performanţa
şcolară, diminuând-o;
- tulburările de adaptare, acomodare şi asimilare a mediului şcolar ambiant au, de asemenea, un caracter
temporar, apărând la începutul unui ciclu de şcolaritate sau la schimbarea mediului şcolar, în timp ce
dificultăţile de învăţare apar independent de aceste momente sau situaţii;
- tulburările comportamentale pot însoţi uneori dificultăţile de învăţare în sensul că un elev cu dificultăţi de
învăţare, neputând să-şi satisfacă nevoia de apartenenţă socială sau nevoia de stimă şi statut prin performanţe
şcolare poate recurge la comportamente indezirabile care pot obţine satisfacţie în acest registru motivaţional.
Însă tulburările comportamentale se diferenţiază de dificultăţile de învăţare prin caracterul lor pasager, în
momentul în care se intervine printr-un management corect al comportamentului se diminuează sau dispar.
Dificultăţile de învăţare necesită, în principal, intervenţie strategică în plan cognitiv pentru a se modifica.
Tabelul de mai jos prezintă, într-o manieră sintetică, diferenţele propuse de D. Ungureanu (1998, cf. Mondero,
1990), posibilităţile de a diferenţia dificultăţile de învăţare de eşecul şcolar. Pentru a răspunde întrebării
formulate la începutul acestei secvenţe, am adăugat deficienţa de intelect astfel încât cititorul să poată
beneficia de câteva repere concrete în diagnosticul diferenţial al dificultăţilor de învăţare.
6
Tabelul 4. Diagnostic diferenţial al dificultăţilor de învăţare
atenţie scăzută din deficit scăzută prin tensiune scăzută din deficit
neuropsihic emoţională neuropsihic
inteligenţă normală, uneori uşor (cel puţin) normală sub cea normală
scăzută, uneori peste
medie
Domeniul dificultăţilor de învăţare se delimitează de cel al altor disfuncţii şcolare, acoperind o arie specifică de
problematici şi solicitând intervenţii educative specifice. Modelul propus în cadrul următorului capitol creează
cadrul în care dificultăţile de învăţare pot fi înţelese şi abordate conform caracterului unic în care se pot
manifesta la copii.
Persoanele cu dificultăţi de învăţare pot primi sprijin educativ atât din partea unui personal specializat (medici,
logopezi, psihologi, psihopedagogi, pedagogi), cât şi din partea cadrelor didactice, prin intermediul unui
curriculum adaptat sau a părinţilor implicaţi în educarea eficientă a propriilor copii. Trebuie subliniată, însă,
nevoia evidentă de intervenţie specializată, prin programe individualizate.
Având în vedere caracterul etiologic intern al dificultăţilor de învăţare, dificultăţile de învăţare pot fi remediate,
în sensul obţinerii unor performanţe similare sau apropiate elevilor care nu manifestă dificultăţi de învăţare.
Însă modul de învăţare, strategiile utilizate în cadrul învăţării vor fi diferite la aceşti copii. În acest sens sunt
frecvent manifestate opinii conform cărora „dificultăţile de învăţare nu se vindecă”, intervenţia specializată
însemnând o instrumentare eficientă pentru a obţine performanţe.
7
c. Cum se poate produce schimbarea în cazul dificultăţilor de învăţare?
Întrucât există numeroase abordări ale dificultăţilor de învăţare, nu ne propunem în cadrul acestei lucrări să
trecem în revistă lista acestora. Educaţia cognitivă este una dintre aceste abordări pentru care optăm şi care
propune ca modalitate de acţiune asupra funcţionării cognitive „acţiunea, medierea şi metacogniţia” (Loarer,
1998). Sunt sintetizate, astfel, abordarea activă specifică modelului constructivist de tip piagetian, perspectiva
medierii sociale propuse de Vâgotski şi Bruner şi „învăţarea învăţării” dezvoltate în modelele propuse de
Sternberg şi Feuerstein. Aşa cum se poate observa, acţiunea de schimbare nu se petrece într-un mediu
specializat, ci este accesibilă în perimetrul obişnuit al şcolii. Învăţarea şcolară poate reprezenta un cadru
eficient de schimbare în cazul dificultăţilor de învăţare (Gherguţ, 2006). Cu atât mai mult cu cât programele
educaţionale incluzive oferă pârghii importante la nivelul integrării sociale a elevului.
Nedescoperirea sau încadrarea defectuoasă a performanţelor scăzute ca rea voinţă sau indolenţă poate duce la
aprofundarea dificultăţilor şi însoţirea acestora de scăderea interesului pentru învăţare, a stimei de sine, a
integrări sociale şi profesionale a persoanei. Depistarea timpurie şi prevenţia sunt abordări binevenite în
domeniul dificultăţilor de învăţare.
În consecinţă, un check-list care ar permite încadrarea unui copil în categoria dificultăţilor de învăţare cuprinde
următoarele aspecte:
Pentru a sintetiza demersurile analitice efectuate în cadrul acestui capitol menţionăm definiţia dificultăţilor de
învăţare care va fi utilizată operaţional în cadrul acestui curs: Dificultăţile de învăţare sunt manifestări
performanţiale sub potenţialul persoanei determinate de afectarea sistemului instrumental cognitiv şi
socioemoţional implicat în învăţare, fără a fi identificate deficienţe neurosenzoriale sau factori educativi
deficitari.
Capitolul care urmează va dezvolta această definiţie la nivelul unui model operaţional care să permită
abordarea educativă a dificultăţilor de învăţare.
8
Model teoretic integrativ pentru dificultăţile de învăţare
De-a lungul timpului, dificultăţile de învăţare au fost situate în zona celor trei direcţii menţionate de definiţii:
pronunţie, scris-citit şi abilităţi matematice. Deşi în prezent se acceptă ideea că aria de acoperire a termenului
de dificultăţi de învăţare este mai largă (incluzând capacitatea de organizare, planificarea timpului, raţionament
abstract, aspecte comportamentale sau emoţionale), cele trei domenii menţionate rămân în continuare nucleul
studiilor şi intervenţiilor specifice.
Această abordare are un caracter integrativ, considerând că dificultăţile care pot apărea în învăţare sunt
expresia particularităţilor de învăţare şi reprezintă o provocare pentru toţi factorii învăţării: copilul, cadrul
didactic şi mediul educaţional. Etichetarea, încadrarea copilului într-o „categorie nosologică” îl
depersonalizează şi reduce şansele dezvoltării într-o manieră creativă a unui demers de intervenţie educativă
corespunzător caracterului unic al manifestării dificultăţii. În acest sens, nu vom propune o clasificare a
dificultăţilor de învăţare, ci, mai degrabă, o „aşezare” a principalelor categorii întâlnite în cadrul unui model
teoretic ce permite un o multitudine de răspunsuri ale cadrului didactic la provocările ridicate de dificultăţile de
învăţare.
Autorul Pierre Vianin (2011), pornind de la modelele de funcţionare cognitivă elaborate de Atkinson şi Shiffrin
(1969 şi 1971), Feuerstein (1990), Tardiff (1992), Crahay (1999), Lemaire (1999), Dias (2003), Sternberg (2007)
dezvoltă o abordare care pune în corespondenţă diferitele dificultăţi de învăţare cu disfuncţionalităţi ale
componentelor individuale ale modelului. Astfel, fiecare dificultate de învăţare devine rezultatul/consecinţa
procesării defectuoase a informaţiei în anumite puncte specifice din cadrul modelului.
Apare în acest mod posibilitatea naturală de a clasifica într-un mod unitar, fără echivoc, dificultăţile de învăţare
folosind drept criteriu localizarea, în cadrul modelului, a problemelor de procesare asociate:
2. dificultăţi de integrare centrală a informaţiei prin atribuire defectuasă de sens acestor informaţii (organizare)
sau prin stocarea şi reactualizarea cu probleme a acestor informaţii (memorie);
3. dificultăţi de expresie manifestate la nivelul redării rezultatelor procesării interne a informaţiei (dificultăţi de
output).
9
Mediu
Preluare de Exprimarea
informaţie răspunsului
Conform acestui model, funcţionarea cognitivă a persoanei este cea care oferă semnalele unei procesări
eficiente sau ineficiente a informaţiei. Pentru a putea plasa dificultăţile de învăţare la nivelul schemei, este
necesar să abordăm componentele acesteia astfel încât să putem înţelege atât modul eficient cât şi posibilele
moduri ineficiente de funcţionare cognitivă.
Modelul propus de Vianin (2011) pleacă de la o axiomă de necontestat: Întreaga funcţionare cognitivă
depinde de elev.
Orice activitate cognitivă depinde de transformarea activă a unei informaţii din mediu astfel încât să poată fi
integrată în registrul informaţional propriu. Elevul este, deci, cel care decide dacă învaţă şi cum învaţă.
De exemplu, în cazul împărţirii în silabe a cuvântului „învăţare” preluarea de informaţie (etapa Input)
presupune acţiunea cuvântului-stimul rostit sau scris „învăţare” asupra analizatorului auditiv sau asupra celui
vizual (sau al ambilor analizatori). La acest nivel, elementele componente ale stimulului (sunetele sau literele)
sunt legate într-o unitate cu sens care este trimisă către procesorul central. Procesorul central va prelucra
această informaţie aplicând anumiţi algoritmi specifici împărţirii în silabe şi va reda un răspuns specific activând
exprimarea orală (rostirea cuvântului în forma silabelor cu ajutorul aparatului fonoarticulator ca unitate de
output) sau exprimarea scrisă (scrierea cuvântului prin activarea sistemului oculomotor implicat în scris ca
unitate de output). Deocamdată, această modelare a împărţirii în silabe este una foarte simplificată, în realitate
intervenind mult mai multe sisteme operaţionale în această sarcină aparent simplă. Detalierea modelului de
funcţionare cognitivă pe care o propunem mai jos permite o reprezentare mai apropiată de realitate a modului
în care are loc rezolvarea sarcinilor cognitive.
În fiecare moment al existenţei noastre suntem supuşi unui foarte dens torent informaţional care acţionează
continuu asupra organelor noastre de simţ. Mediul extern şi mediul intern constituie o sursă inepuizabilă de
10
stimuli care sunt relevanţi sau nu pentru adaptarea noastră la realitate. Toţi aceşti stimuli acţionează asupra
analizatorilor care au rol de receptori vizuali, auditivi, olfactivi, gustativ, kinestezici sau tactili. La acest nivel
intervine registrul perceptiv – o structură cognitivă al cărei rol este acela de a tria stimulii care vin dinspre
mediu şi a-i reţine doar pe cei care sunt relevanţi pentru adaptare.
Receptorii senzoriali înregistrează caracteristicile semnalelor care provin din mediu şi le transmit nivelului
perceptiv pentru a le conferi sens. Deşi putem avea tendinţa de a plasa acest proces al registrului perceptiv la
periferia activităţii cognitive, nivelul senzorial al prelucrării informaţiei este unul deosebit de complex. Ne
putem întreba cum este posibil ca, deşi la nivelul creierului ajung sunete cu diferite caracteristici, noi auzim
totuşi cuvinte sau melodii. Sau, deşi vedem litere separate, ele ne apar ca un cuvânt.
Memoria senzorială este cea care intervine la nivelul registrului perceptiv pentru a permite reţinerea automată
timp de câteva secunde a informaţiei provenite de la nivelul analizatorilor. Acest tip de memorie este
responsabil pentru trecerea informaţiei de la nivel senzorial la nivel perceptiv - faptul că auzim cuvintele rostite
de o persoană se datorează memoriei senzoriale care reţine fiecare sunet rostit de acea persoană şi face
posibilă relaţionarea sunetelor în cuvinte; în mod similar se întâmplă cu sunetele unei melodii. Disfuncţia
acestui tip de memorie generează dificultăţi de înţelegere a sensului cuvintelor rostite de altcineva sau chiar a
cuvintelor citite şi rostite de către propria persoană.
Procesele atenţionale sunt procesele care operează efectiv o triere, o selecţie a stimulilor care vin dinspre
mediu, ignorând stimulii nerelevanţi în acel moment. Se face o distincţie între atenţia exogenă (determinată în
mod involuntar de un stimul extern) şi atenţia endogenă, deliberată, intenţionată (Camus, 2002), între atenţia
voluntară şi atenţia involuntară (Gagné, 1999). Se discută, de asemenea, şi de atenţia împărţită sau divizată,
care permite gestionarea simultană a mai multor sarcini. Dificultăţile apărute la nivelul proceselor atenţionale
pot determina probleme de planificare a muncii (impulsivitate), orientarea spre stimuli accidentali sau spre
detalii care perturbă accesul la informaţia relevantă.
La acest nivel are loc integrarea caracteristicilor semnalelor de la nivel senzorial într-o imagine mentală cu sens
şi semnificaţie. Deşi se petrece la un nivel de început al prelucrării cognitive de informaţie, percepţia nu
înseamnă o simplă fotografiere sau înregistrare a informaţiilor, ci o construcţie a unei imagini mentale bazate
atât pe datele senzoriale, cât şi pe experienţa anterioară.
11
ciudate, în timp ce pentru elevul care a trecut măcar de perioada preabecedară, acestea vor fi percepute ca
nişte combinaţii de semne grafice cunoscute şi exersate.
La nivelul perceptiv intervine memoria de scurtă durată (MSD). Aceasta permite reţinerea timp de 2-20 de
secunde a unei informaţii simple (număr de telefon, numele unei persoane, numerele necesare unui calcul
mintal etc.). Volumul MSD este limitat la 7+/-2 obiecte sau unităţi de informaţie. Pentru a putea explica
fenomene specifice ale învăţării cum sunt situaţiile în care elevul trebuie să reţină informaţiile dintr-un
paragraf, datele unei probleme sau să menţină în formă activă pentru o perioadă mai mare de timp a unor
informaţii necesare realizării unui proiect a fost necesară reconceptualizarea şi extensia memoriei de scurtă
durată la nivelul memoriei operaţionale sau memoriei de lucru (ML). ML se caracterizează prin faptul că
„scapă” de limitările specifice MSD (volumul ML poate fi extins prin utilizarea de strategii de constituire a unor
unităţi cu sens, prin inferenţe sau raţionamente aplicate informaţiilor de reţinut, de asemenea durata de
retenţie în ML poate fi extinsă, depăşind cu mult cele 20 secunde specifice MSD). Memoria de lucru este cea
care permite, de exemplu, punerea împreună a informaţiilor de la nivelul unui paragraf.
Dificultăţile de învăţare generate de acest nivel al memoriei se manifestă prin probleme de înţelegere la nivelul
unui ansamblu de informaţii vizuale sau auditive. Elevul poate recepta informaţia, dar nu poate face relaţii între
componente. De exemplu, în timp ce rezolvă o problemă, el poate fi prins de alte operaţii suplimentare, uitând
care este sarcina principală, eventual, nemairevenind la ea. Sau poate uita care este întrebarea în timp ce
răspunde la ea. Sau, mai frecvent, în cazul situaţiilor de hiperlexie, elevul citeşte cursiv un text şi, deşi ajunge la
întrebările din partea de jos a paginii, continuă să le citească în continuarea textului, cu aceeaşi atitudine şi
intonaţie ca în text.
Nivelul senzorial este intact permiţând corecta descifrare a textului, dar procesul de acordare de semnificaţie
celor citite este deficitar. ML include, deci MSD, dar activează o parte semnificativă pentru stimulul perceput
din memoria de lungă durată (MLD). De aceea se consideră că ML este puntea de legătură între MSD şi MLD
sau, mai exact, ML este partea activată a MLD: „Conceptul de memorie de lucru descrie partea activă şi flexibilă
a memoriei de lungă durată, constituită din acele informaţii pe care le activăm şi cu care operăm la un moment
dat, pentru a rezolva diferite sarcini mentale” (Badley, 2000 cf. Mih, 2010). Nivelurile succesive de activare şi
intensitatea procesării informaţiilor (în funcţie de scopuri, aşteptări şi factori emoţionali) permit o
schematizare concentrică a relaţiei dintre ML şi memoria de lungă durată, ca şi între ML şi atenţie (Figura 2).
ML selectează cele mai activate unităţi din MLD iar atenţia selectează cele mai activate unităţi de la nivelul ML.
Percepţia presupune, deci, o activitate de construcţie a sensului, construcţie care presupune recunoaştere şi
este influenţată de experienţele anterioare, de starea mentală curentă, de cunoştinţele deţinute referitoare la
obiectul perceput şi de scopurile şi motivele persoanei care percepe (Slavin, 2006). De aceea se consideră că în
percepţia unui stimul intervin două tipuri de procesări: procesările ascendente, care pornesc de la
caracteristicile fizice ale stimulului şi procesările descendente, care pornesc de la informaţiile deţinute deja în
baza de cunoştinţe (Miclea, 2000, Mih, 2010).
12
A – Focalizarea atenţiei
A B – Memoria de lucru
C – Memoria de lungă
B durată
C
Percepţia nu înseamnă doar intrări de date, ci o intersectare complexă a ceea ce intră în sistemul cognitiv cu
ceea ce este deja stocat în memoria subiectului. Aşadar, deşi registrul perceptiv se situează oarecum al
periferia funcţionării cognitive, rolul său este vital pentru procesarea informaţiei, dificultăţile de învăţare
putându-şi avea originea chiar în acest segment al cunoaşterii.
Informaţia preluată de sistemul de input este transferată de registrul perceptiv procesorului central care are
rolul de a opera cu această informaţie transformând-o în cunoştinţă a subiectului. La nivelul procesorului
central vom identifica, deci, o secvenţă de procesare a informaţiei şi o secvenţă de stocare a informaţiei în
cunoştinţe (reprezentări) proprii subiectului.
Procesarea informaţiei are loc cu ajutorul a două categorii de procese: cognitive şi metacognitive.
Procesele metacognitive sunt cele care controlează execuţia unei activităţi cognitive. Ele ar putea fi asociate
controlorilor de trafic sau managerilor de proiect, dat fiind rolul lor de a activa sau de a dezactiva procesele
cognitive. Am putea să ne închipuim aceste procese metacognitive ca pe nişte „dispeceri” care emit în
permanenţă solicitări: „Am nevoie de o maşină de analiză în sectorul noţiuni noi.”; „Imediat trebuie să plece o
selecţie în zona date ale problemei.”, „Un autocontrol pentru rezultatul obţinut, vă rog!”. Iată care sunt cele
mai frecvente procese metacognitive:
- Anticiparea şi planificarea unei sarcini sunt procese care au rolul de a fixa un scop şi de a construi căile de
atingere a respectivului scop. Prin anticipare se conturează o perspectivă ipotetică în privinţa scopului de atins
(elevul se aşteaptă ca problema să conţină şi o necunoscută), iar prin planificarea unei sarcini este prevăzut în
mod explicit obiectivul, performanţa vizată, posibilele dificultăţi şi mijloacele de atingere a scopului (elevul ştie
ce are de făcut pentru a rezolva o împărţire sau pentru a identifica ideile principale dintr-un text).
- Supravegherea acţiunii (monitorizare sau ghidaj) este procesul metacognitiv care verifică eficienţa strategiei
utilizate pentru atingerea scopului. Prin monitorizare elevul poate să verifice dacă ceea ce face în momentul
respectiv corespunde scopului. Acţiunea de a privi pe fereastră sau de a desena floricele pe marginea caietului
13
va fi identificată de procesul de monitorizare ca ineficientă, va fi întreruptă şi înlocuită cu o acţiune
convergentă cu scopul.
- Autocontrolul (autoevaluarea) permite controlul conştient prin verificarea rezultatului la sfârşitul efectuării
sarcinii. Prin autocontrol elevul are posibilitatea să compare rezultatul obţinut cu rezultatul propus sau
aşteptat. Funcţionarea deficitară a acestui proces metacognitiv îi face pe unii elevi să predea lucrări care conţin
greşeli, deşi acestea ar putea fi corectate uşor la o simplă verificare.
- Reglarea este procesul metacognitiv care permite ajustarea strategiilor utilizate. Ea apare după constatarea
unei dificultăţi în efectuarea sarcinii de către procesul de supraveghere a acţiunii (semnalând o problemă în
desfăşurarea sarcinilor de lucru), sau după procesul de autocontrol (semnalând un rezultat neadecvat).
- Transferul presupune aplicarea informaţiilor sau strategiilor învăţate într-un context la un alt context
(pronunţia corectă a unui sunet exersată împreună cu cadrul didactic este transferată în vorbirea spontană, un
algoritm de rezolvare a unei probleme de matematică învăţat în clasă este aplicat în calculul preţurilor la
magazin sau pentru a afla suprafaţa grădinii).
Procesele metacognitive sunt cele care asigură o activitate sistematică şi eficientă a proceselor cognitive
implicate în învăţare. Ele au un caracter reflexiv, presupunând efectuarea din partea elevului a unui dialog
intern sau chiar extern cu sine însuşi referitor la:
- anticiparea şi planificarea acţiunii: O să rezolv corect problema asta. Nu pare prea grea. Trebuie doar să aplic
regula de trei simplă.
- supravegherea acţiunii: Acum scriu datele problemei. Şi cerinţa. Şi copiez desenul din manual. A! Nu! Asta nu
mă ajută. Renunţ la desen. Aplic etapele pe care le-am învăţat pentru regula de trei simplă.
- reglare: Colegul meu a rezolvat mai simplu. Data viitoare o sa fac şi eu ca el.
- transfer: Oare cât costă un kilogram de detergent dacă preţul unui sac de 15 kg este 75 lei? Cred că ar trebui
să aplic regula de trei simplă învăţată în clasă.
14
Mediu
Preluare de Exprimarea
informaţie răspunsului
INPUT OUTPUT
Procese cognitive
explorare, identificare, comparare, discriminare, selecţie,
seriere, categorizare, clasificare, organizare, structurare,
înţelegere, analiză, inducţie, deducţie, conceptualizare
Figura 3. Acţiunea proceselor metacognitive în controlul activităţii cognitive (cf. Vianin, 2011)
În cazul în care acest dialog cu sine nu apare, acţiunea elevului poate avea un caracter impulsiv, generând erori.
Capacitatea metacognitivă a elevului poate fi dezvoltată de cadrul didactic fie prin mijloace externe (check-list-
uri), fie prin încurajarea dialogului intern (în acest sens metoda jurnalelor reflexive sau a verbalizării acţiunii pot
fi binevenite). Aspectul cel mai important de urmărit este ca elevul să-şi autogestioneze procesele cognitive
implicate, devenind propriul controlor de trafic cognitiv sau propriul manager al proceselor cognitive.
15
Tabelul 5. Procese cognitive de organizare a informaţiei
16
rezultate
7. Structurare organizarea sarcinii în etape şi Elevul îşi propune să citească mai întâi textul
sub-etape (este un proces problemei, apoi să identifice cerinţa, să
activat de procesul selecteze datele relevante, să noteze datele
metacognitiv de anticipare şi problemei, apoi cerinţa, apoi rezolvarea, iar la
planificare) sfârşit să facă o verificare a rezultatului.
2. Deducţie extragerea unei Toţi elevii clasei a III-a citesc foarte bine.
concluzii pornind de
la premise generale George este elev în clasa a III-a; (în consecinţă) George
date citeşte foarte bine.
3. Abducţia procesul de formare Ştiind că părinţii se întorc acasă la ora 17, iar el la 17.15,
de ipoteze George se poate aştepta ca părinţii să fie deja acasă.
4. Înţelegere stabilirea de legături După ce a citit textul, elevul poate reda cu propriile
de sens între cuvinte conţinutul acestuia; în acest proces el poate
informaţiile noi şi recurge la descriere, la reformulare, la explicare sau
informaţiile deja rezumare.
existente în memoria
subiectului
17
necesare şi suficiente.
Între concepte se
stabilesc relaţii de
subordonare-
supraordonare care
permit organizarea
conceptelor într-o
reţea semantică.
6. Analiză şi sinteză stabilirea elementelor Elevul precizează care sunt părţile componente ale
componente ale unui corpului unui animal, arătând felul în care sunt dispuse.
întreg evidenţiind
Elevul precizează care sunt cuvintele dintr-o propoziţie,
legăturile dintre ele.
care sunt silabele din cuvânt şi care sunt sunetele din
fiecare silabă, apoi revine până la propoziţie (metoda
fonetică analitico-sintetică).
Procesele cognitive au caracterul unor calcule care preiau informaţia şi o transformă în reprezentări specifice
subiectului care învaţă – cunoştinţe. Aceste cunoştinţe sunt stocate la nivelul bazei de cunoştinţe – memoria.
Memoria este cea care are rolul de a coda informaţia provenită de la registrul perceptiv (fixare), de a o păstra
(stocare) şi de a o recupera (reactualizare). Procesorul central extrage de la nivelul memoriei cunoştinţele de
care are nevoie şi stochează la nivelul ei noi cunoştinţe.
Psihologia cognitivă a evidenţiat existenţa mai multor sisteme de memorie, fiecare având proprietăţi diferite şi
care, prin interacţiunea lor, fac posibilă funcţionarea unitară a memoriei în general.
În funcţie de perioada de stocare a informaţiei autorii Atkinson şi Shiffrin (1968 cf. Miclea, 2003) fac distincţia
între memoria senzorială (MS care operează la nivelul registrului senzorial), memoria de scurtă durată (MSD
care operează la nivelul registrului perceptiv, mai nou vorbindu-se de memoria de lucru - ML) şi memoria de
lungă durată (MLD).
Memoria de lungă durată (MLD) este componenta memoriei care se caracterizează prin cunoştinţe care pot fi
păstrate un timp nelimitat şi care se referă la un număr foarte mare de informaţii. Informaţiile MLD nu sunt
întotdeauna activate, uneori rămânând greu accesibile. Gradul de accesibilitate al MLD depinde în mare
măsură de gradul de organizare al acesteia. Organizarea cunoştinţelor la nivelul MLD are loc prin intermediul
reţelelor semantice, al schemelor cognitive şi al scenariilor.
Sensul cuvintelor, de exemplu, este stocat la nivelul MLD într-un ansamblu de concepte interconectate. Acest
ansamblu este numit reţea semantică. Reţelele semantice sau hărţile semantice sunt structuri mentale
compuse prin diferite relaţii semantice între concepte dispuse după gradul lor de generalitate. În exemplul de
mai jos se pot observa componentele unei reţele semantice: nodurile (reprezentate de concepte) şi arcele
18
(reprezentate de relaţiile existente între concepte sau între concepte şi atributele lor). Relaţiile care se stabilesc
pot fi relaţii de predicaţie (Arborii au frunze) sau relaţii de subordonare (Arborii sunt plante).
Psihologia cognitivă diferenţiază două tipuri de persoane în funcţie de nivelul procesării informaţiilor: novicii
(persoanele începătoare într-un anumit domeniu) şi experţi (persoanele experimentate în domeniul respectiv).
Diferenţele dintre cele două categorii au la bază diferenţele existente la nivelul modului de organizare a
reţelelor semantice (Tabelul 7).
Tabelul 7. Diferenţe între reţelele semantice ale novicilor şi ale experţilor (Collins şi Quillian cf. Sălăvăstru,
2004)
informaţiile noi sunt adăugate fără relaţionare cu informaţiile noi sunt integrate în structura
cele vechi reţelelor deja existente
pentru a ajunge la o informaţie se utilizează o pentru a ajunge la o informaţie există mai multe
singură cale căi
Învăţarea este modalitatea prin care o persoană îşi poate modela reţelele semantice specifice unui domeniu.
Densitatea informaţională, relaţionarea conceptelor şi diversificarea căilor de acces spre informaţie sunt
rezultate ale efortului intelectual al persoanei în vederea înţelegerii şi aprofundării acelui domeniu. Prin
învăţare are loc trecerea de la statutul de novice la cel de expert.
19
Dificultăţile de învăţare la nivelul memoriei de lungă durată se pot manifesta ca efect al unor reţele semantice
sărace sau neorganizate, cu relaţii slabe între concepte şi cu un grad redus de flexibilitate. Elevii pot avea
dificultăţi în înţelegerea conceptelor (ce este un arbore), clasificarea (de câte feluri sunt plantele) şi
exemplificarea unor cunoştinţe (care sunt arborii cunoscuţi), în atribuirea unor caracteristici (care este
diferenţa dintre un arbore şi o cereală) sau în modificarea unei scheme existente.
Un alt mod de stocare a informaţiei la nivelul MLD îl constituie schema cognitivă. Aceasta reprezintă o
structură generală de cunoştinţe activate simultan cu privire la o situaţie complexă din realitate (reţine ceea ce
este general pentru o categorie de situaţii). Un exemplu de schemă cognitivă îl constituie schema corpului unui
animal sau părţile unei plante. Dificultăţile de învăţare la nivel de schemă cognitivă se manifestă prin
determinarea cu greutate a părţilor unui întreg (analiza) şi integrarea problematică a cunoştinţelor-parte în
întreg (sinteza).
Scenariul cognitiv este o altă modalitate de organizare a informaţiei la nivelul MLD. El este constituit dintr-o
succesiune de evenimente specifice unui anumit context, de exemplu scenariul pentru a merge la şcoală, pentru
a merge la o petrecere, pentru a rezolva o problemă, pentru a memora un text etc. Dificultăţile de învăţare
provenite de la acest mod de organizare a MLD se pot manifesta prin strategii defectuoase de învăţare, prin
aplicarea unor proceduri sincopate sau prin nerespectarea unor etape specifice. Elevul poate oferi răspunsul
(corect sau greşit) la o problemă fără a putea spune cum a ajuns la el.
Memoria de lungă durată are o capacitate şi o durată nelimitate. MLD are capacitatea de a păstra o cantitate
nelimitată de informaţii noi care, codificate în mod corect, pot fi stocate pe tot parcursul vieţii.
Procesul de codificare a informaţiei transformă informaţiile în cunoştinţe proprii persoanei care memorează;
la baza codării stă „procesul de formare a unor reprezentări lingvistice, vizuale sau semantice corespunzătoare
unei experienţe” (Mih, 2010, Anderson, 1995, Siegler, 1991). Pentru a rezolva o problemă, elevul trebuie să
proiecteze datele acesteia în plan intern. Va activa, astfel, anumite imagini, etichete verbale, simboluri, coduri
specifice domeniului problemei, generând un „ca şi cum” sau o hartă mentală a problemei. Această hartă va fi
cu atât mai bogată, mai uşor de reţinut şi mai generatoare de soluţii cu cât va determina activarea unor mai
multe modalităţi de accesare. Realitatea „clepsidră” poate fi codată vizual, sub forma imaginii schematice a
acesteia, verbal, prin eticheta lingvistică asociată (care poate fi codată atât auditiv cât şi vizual).
Procesul de codare vizează deseori dublarea unei informaţii percepute într-un registru senzorial cu informaţii
provenind din alt registru senzorial (dubla codare): „Când va trebui să-şi mobilizeze atenţia şi să pună în
memorie datele pe care le primeşte prin intermediul canalului vizual, el va dubla, aşadar, această informaţie,
asociindu-i limbaj. Când informaţia va fi percepută auditiv, el o va putea dubla, asociindu-i o reprezentare
vizuală” (Gagné, 1999). Prin această dublă codare are loc o prelungirea perioadei de retenţie a stimulului în
memorie.
Spre deosebire de codarea de la nivelul MSD care are un caracter verbal sau acustic (sub forma unor cuvinte
concrete), codarea la nivelul MLD are loc prin semnificaţii proprii acordate informaţiilor. În acest sens,
20
memorarea unor informaţii trebuie să însemne acordarea de semnificaţii proprii datelor şi nu reţinerea
cuvintelor şi redarea lor cu aceleaşi cuvinte.
Procesul de stocare presupune păstrarea cunoştinţelor în MLD pentru perioade mari de timp, inclusiv toată
viaţa. Multe dintre cunoştinţele MLD se caracterizează prin trecerea într-o stare de subactivare. Această stare
stă la baza explicaţiilor oferite de anumite cercetări (Slavin, 2006) conform cărora cunoştinţele din MLD nu sunt
uitate, ci se pierde „calea” sau abilitatea de a le accesa. De asemenea, pentru a explica fenomenul prin care
unele cunoştinţe sunt uşor de reamintit iar altele mai puţin uşor, este utilizat conceptul de „nivel de activare”
(Anderson, 1990, 1995). Nivelul de activare al unei cunoştinţe scade pe măsură ce creşte perioada dintre
momentul codării şi cel al reactivării. În acest sens se poate remarca faptul că acţiunile sau cunoştinţele care
sunt în mod frecvent repetate sau practicate au un nivel mai mare de activare, de disponibilitate în memorie.
Am putea face o analogie între memoria de lungă durată şi un bazin cu apă în care plasăm diferite obiecte
(cunoştinţele). Odată plasate aici, ele vor avea tendinţa de a se adânci în apă, până când nu mai pot fi văzute
(uitarea). Pentru a le menţine disponibile, trebuie să facem în permanenţă efortul de a le readuce la suprafaţă,
utilizându-le, acţionând asupra lor. O modalitate devenită clasică de a produce o reactivare a unui număr mare
de cunoştinţe o reprezintă utilizarea organizatorilor: scheme, „poveşti” prezentate înaintea unui set nou de
informaţii, relatarea sau trăirea unor experienţe asociate informaţiilor prezentate pot servi ca „activatori” sau
ancore rapide pentru recuperarea unui întreg set de informaţii stocate în memorie.
Recuperarea cunoştinţelor este procesul care identifică şi actualizează de la nivelul MLD acele cunoştinţe care
sunt necesare procesorului central. Acest proces nu este întotdeauna simplu. Este posibil ca, deşi informaţia
există la nivelul MLD, recuperarea ei să se realizeze cu dificultate (elevul nu găseşte răspunsul la o întrebare,
deşi ştie că a învăţat, iar când colegul său formulează răspunsul corect îşi dă seama că el era stocat în MLD, dar
nu era accesibil). Cunoştinţele recuperate din MLD pot parcurge două trasee: traseul care implică procesorul
central sau traseul automatizat, care nu mai necesită o prelucrare a cunoştinţelor. Traseul care implică
procesorul central este urmat în situaţia în care sarcina de lucru este una nouă, dificil de monitorizat. Acţiunile
simplu, uşor de monitorizat sunt activate prin sistemul automat. Pentru a evidenţia diferenţa dintre cele două
moduri de recuperare a cunoştinţelor putem recurge la exemplul elevilor care sunt în etapa în care învaţă să
scrie şi la exemplul elevilor care deja stăpânesc această activitate. Pentru primii, novici în activitatea de scris,
recuperarea cunoştinţelor se face prin procesorul central, fiecare acţiune fiind conştientizată şi realizată cu
efort, în timp ce pentru ultimii, experţi, scrisul mobilizează sistemul automat, care nu mai parcurge procesorul
central, lăsându-i acestuia posibilitatea să proceseze în acest timp alte informaţii (sensul celor scrise, ceea ce
spune profesorul, discuţia celor doi colegi din banca din faţă etc.)
21
Mediu
INPUT OUTPUT
codificare şi
recuperare
stocare
Rezultatele procesării informaţiei la nivelul procesorului central trebuie traduse în forma solicitată de mediul
care va primi acest răspuns. La acest nivel sunt activate procesele de comunicare specifice limbajului oral sau
scris. În acest moment elevul este cel care trebuie să aleagă modul în care formulează răspunsul şi să
dovedească acurateţea procesării şi valoarea rezultatului obţinut. În acest sens registrul de output este un
registru cu funcţie de verificare, de stăpânire a impulsivităţii manifestate prin nerăbdarea elevului de a oferi
prima idee care îi vine în minte sau de a preda fişa de lucru. O ultimă verificare efectuată în acest moment
poate reduce foarte mult rata eşecurilor obţinute chiar în urma unui raţionament corect.
Aşa cum se poate observa în schemă, mediul este cel care generează stimulări care intră în sistemul cognitiv
prin intermediul registrului perceptiv (INPUT). Acesta integrează informaţia mai întâi la nivel senzorial şi
atenţional, apoi, la nivel perceptiv, o relaţionează cu informaţia de la nivelul MLD dând sens celor percepute.
Procesorul central preia aceste informaţii pentru a le prelucra cu ajutorul proceselor cognitive care sunt
activate în funcţie de nevoi de procesele metacognitive. La nivelul procesorului central sunt prelucrate
informaţii provenind de la nivelul a două surse: mediul şi memoria de lungă durată.
Cunoştinţele care sunt activate din memoria de lungă durată sunt utilizate la nivelul memoriei de lucru şi apoi
stocate din nou la nivelul memoriei de lungă durată. Atunci când se încheie procesarea informaţiei, la nivel de
registru OUTPUT se realizează exprimarea răspunsului şi o verificare a acestuia înainte de a fi oferit mediului
care îl solicită.
22
Mediu
INPUT OUTPUT
Procesor central de prelucrare a informaţiei
codificare şi
recuperare
stocare Procese cognitive
2.5. Încadrarea principalelor dificultăţi de învăţare întâlnite în şcoală la nivelul modelului procesării
informaţiei
În cazul acestui tip de dificultăţi de învăţare se încadrează dificultăţile la nivelul proceselor senzoriale vizuale şi
auditive.
- se pot manifesta sub forma dificultăţii de a distinge diferenţe subtile la nivelul poziţiei şi formei obiectelor
percepute (cazul grafemelor). Este posibil, în acest caz, ca literele şi numerele să fie inversate sau rotite (p, b, d,
q, n, u, 6, 9, M, W, E, 3), ceea ce duce la confundarea şi citirea greşită a lor;
- pot apărea sub forma confuziei formă-fond, manifestată prin incapacitatea de a focaliza atenţia asupra unei
forme plasate pe un fond complex vizual; în acest context se manifestă sincope (omiterea unor cuvinte,
rânduri) sau citirea de două ori a aceluiaşi rând;
23
- se pot manifesta sub forma incapacităţii de a prelua şi procesa informaţii de la ambii ochi, apreciind în mod
greşit adâncimea sau distanţa, sub forma lipsei coordonării oculomotorii sau a unei slabe coordonări
oculomotorii.
- se pot manifesta prin dificultăţi de discriminare a fonemelor asemănătoare sau de o discriminare a acestora
într-un timp mai îndelungat decât este normal (se confundă „lac”- „rac”;
- pot apărea sub forma dificultăţilor de a diferenţia sunetele stimul de sunetele de fond (similar incapacităţii de
focalizare vizuală formă-fond, la nivel auditiv manifestându-se prin incapacitatea sau dificultatea de a asculta
un sunet stimul dacă acesta este prezentat pe un fundal sonor).
Este posibil ca unii copii să manifeste ambele tipuri de dificultăţi sau acestea se pot manifesta doar atunci când
sunt necesare concomitent ambele tipuri de input (de exemplu când trebuie să asculte o explicaţie urmărind în
acelaşi timp un text scris).
Dacă un copil are dificultăţi la nivelul preluării de informaţie, procesarea centrală a acesteia va fi afectată
generând rezultate incorecte ale prelucrării. Această observaţie subliniază importanţa care trebuie acordată
acestei prime etape a funcţionării cognitive în actul educativ.
Acest tip de dificultăţi de învăţare vizează procesarea şi organizarea deficitară la nivel cognitiv central a
informaţiilor.
- în acest plan se pot manifesta dificultăţi de învăţare a informaţiilor în ordinea corectă (numerele nu sunt
prezentate în ordinea corectă, similar alfabetul, zilele săptămânii, lunile anului, momentele cronologice ale unei
zile sau prezentarea unei naraţiuni cu toate informaţiile necesare, dar într-o ordine aleatorie).
- se manifestă prin deducerea greoaie sau cu dificultate a sensului cuvintelor sau al conceptelor. Se poate
observa în cazul cuvintelor polisemantice sau al cuvintelor care au sensuri diferite în funcţie de context (nu pot
înţelege, de exemplu, dublul sens al afirmaţiei „Eu pun cana jos şi sare pe masă.”).
- se pot manifesta prin organizarea deficitară a materialelor, a mediului, a timpului. Impresia generală este
aceea de dezinteres faţă de ordine, pierderea, uitarea obiectelor, lipsa punctualităţii.
24
- se manifestă prin dezorganizare la nivelul efectuării sarcinii, fie prin incapacitatea de anticipare şi planificare,
fie printr-o monitorizare defectuoasă a acţiunii (realizează acţiuni care nu au legătură cu sarcina), fie printr-o
verificare deficitară. Performanţele scăzute la matematică specifice elevilor încadraţi în domeniul discalculiei
sunt deseori o consecinţă directă a utilizării neadecvate a proceselor cognitive şi metacognitive.
Dificultăţi de memorare:
- pot apărea la nivelul codării informaţiei, prin incapacitatea de a stabili relaţii de sens între informaţiile noi şi
cele deja existente (memorarea mecanică) sau la nivelul recuperării, prin dificultăţi de accesare a informaţiei
stocate.
Redarea rezultatelor procesării la nivel central a informaţiei este realizată prin output verbal (cuvinte rostite)
sau prin output motor (cuvinte scrise, desen, gesturi). Dificultăţile de învăţare de output se manifestă prin
dificultăţi de pronunţie (dificultăţi de limbaj expresiv) sau prin dificultăţi motorii.
Dificultăţile de limbaj presupun, de exemplu, tulburări de ritm al vorbirii (bâlbâiala, bradilalia sau tahilalia),
tulburări de pronunţie (dislalii). Aceste dificultăţi se pot manifesta în vorbirea spontană, în vorbirea reflectată
(imitarea unei alte persoane) sau în vorbirea solicitată. Este posibil ca o dificultate de pronunţie să se manifeste
doar într-una dintre aceste categorii, elevul vorbind corect în cazul emisiei spontane, dar nu şi atunci când i se
cere să redea în mod deliberat un fapt sau conţinutul unui text, în aceste momente fie găsindu-şi cu greutate
ideile sau cuvintele, fie pronunţând defectuos. Invers, este posibil ca vorbirea deliberată, fiind supusă atenţiei,
să fie corectă, în timp ce vorbirea spontană să fie afectată. O prezentare mai extinsă a tipurilor de dificultăţi de
limbaj se regăseşte în capitolul 3.
Dificultăţile de output motor se exprimă prin tulburări la nivelul coordonării unor grupe mici de muşchi (muşchii
mici ai mâinii) implicate în activităţi de scris (disgrafia), desen, decupaj, colaj sau alte activităţi implicând mişcări
fine ale mâinii dar şi o coordonare oculomotorie corespunzătoare sau prin tulburări în coordonarea integrată a
unor multiple grupe musculare. În acest din ultimă caz copilul manifestă stângăcie în activităţi care implică
întregul corp cum ar fi alergarea, saltul peste obstacole sau diverse jocuri sportive.
Dificultăţile de învăţare se pot manifesta atât în forme simple, uşor de identificat (cum este cazul unei dislalii
simple, manifestată prin pronunţia defectuoasă a unui singur sunet), cât şi în forme complexe, cum este cazul
dislexiei, care grupează un set complex de dificultăţi din categoria dificultăţilor de input vizual şi auditiv, de
integrare prin secvenţiere sau organizare deficitară a informaţiei şi de output la nivel verbal şi motor.
Combinaţiile dintre diferite tipuri de dificultăţi de învăţare sau componente ale acestora sunt unice pentru
fiecare elev. De aceea considerăm că, dincolo de a deţine o clasificare teoretică unanim acceptată, pentru
cadrul didactic este important să poată identifica numeroasele componente care pot alcătui o dificultate de
învăţare. Grila de mai jos permite o astfel de identificare şi încadrare a dificultăţilor de învăţare întâlnite în
şcoală.
25
Tabelul 8. Grila de abordare componenţială a dificultăţilor de învăţare pornind de la modelul procesării de
informaţie
de
de
psihomotrice
Discalculia
Dificultăţi
Tulburări
Disgrafia
Dislexia
Dislalia
atenţie
Deficit
ritm
input vizual x x x
auditiv x x x x x
integrare procesare x x x x x
memorare x x x x
output expresie x x x x
lingvistică
orală
expresie x x x x
lingvistică
scrisă
motor x x x x x x
Fiecare dintre parametrii propuşi în cadrul acestei grile poate surprinde o componentă a dificultăţii de învăţare.
Nu este, însă, obligatoriu ca o dificultate de învăţare să se manifeste maximal prin toate componentele bifate
cu x. Este posibil ca dislalia elevului N să vizeze doar o disfuncţie a auzului fonematic dublată de o deprindere
defectuoasă sau dislexia elevului O să fie expresia componentei de integrare şi nu a celei de input. Modelul
propus nu vizează, deci, clasificarea dificultăţilor, ci descrierea lor conform parametrilor cognitivi astfel încât
specialistul sau cadrul didactic care îşi propune să intervină pentru a remedia sau ameliora dificultatea de
învăţare, pornind de la elementele instrumentale afectate în mod unic în cazul fiecărui copil, să poată elabora
planul şi instrumentele de intervenţie specifice.
26
3.1. Dificultăţi de învăţare a limbajului
28
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
copiii descoperă că există câteva reguli de conversaţie, reguli care stau de fapt la baza
competenţei de comunicare. Aceste reguli pot fi utilizate ca itemi de diagnosticare a
nivelului competenţei de comunicare a elevilor (Grice, 1975 cf. Shaffer, 2007):
- Cantitatea: trebuie să oferim atât de multă informaţie celeilalte persoane câtă
este necesară pentru înţelegerea mesajului (nici mai mult, nici mai puţin).
Copiii trebuie să înveţe să ţină cont de cunoştinţele interlocutorului şi să
adapteze mesajul în acest sens;
- Calitatea: în general, considerăm că ceea ce spunem este adevărat. Copiii
trebuie să ştie că interlocutorii aşteaptă ca ei să prezinte realitatea aşa cum
este, existând anumite excepţii acceptate de la regulă (gluma, şicanarea,
sarcasmul);
- Relevanţa: este esenţial ca interlocutorii să vorbească despre aceeaşi temă şi
să urmărească ceea ce spune celălalt atunci când este rândul lui să
vorbească;
- Manierele: în vederea unui schimb adecvat este necesar ca interlocutorii să
vorbească şi să asculte alternativ.
Competenţa de comunicare se construieşte, deci, pe parcursul experienţelor
sociale generatoare de feedback.
29
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
sistem
semantic
(procesor
central)
programare programare
articulatorie motorie
30
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
Figura 7. Modelul logogen al procesării lingvistice pentru un cuvânt (Shewell’s, 1987 cf.
Withworth, Webster, Howard, 2005)
a. Deficite de input
Procesarea deficitară la nivelul analizei fonologice poate afecta toate stadiile
ulterioare ale procesării. Uneori, aceasta se poate manifesta ca o „surditate de cuvânt”
(Franklin, 1989, cf. Withworth et. al, 2005). În acest caz, persoana poate identifica
diferenţele între sunete nonverbale (sunetul unei sonerii de sunetul unei pungi foşnite)
sau poate asocia sunete cu imagini, dar nu poate înţelege şi repeta cuvinte. Deci
comunicarea poate avea loc pe cale vizuală (recunoaşterea obiectelor şi a cuvintelor
scrise este intactă).
Deficienţele de procesare la nivelul lexiconului fonologic de input se manifestă ca
o incapacitate de a recunoaşte cuvintele cu sens faţă de cele fără sens. Fenomenul
este numit „surditate de formă a cuvântului” (Franklin, 1989, cf. Withworth et. al,
2005). Cuvintele auzite vor fi repetate, dar fără a le recunoaşte sensul stocat la nivelul
unităţii de sens. Comunicarea poate avea loc doar pe cale vizuală.
31
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
În cazul afectării unităţii de sens, comunicarea pasivă este afectată atât la nivel
auditiv, cât şi la nivel vizual.
c. Deficite de output
În cazul afectării unităţii de sens, odată cu deficitele care se manifestă la nivelul
comunicării pasive (înţelegerea), apar şi deficite la nivelul producţiei lingvistice.
Acestea se manifestă prin întârzieri în generarea cuvântului şi prin frecvente erori în
cazul numirii unor obiecte.
Deficienţele de procesare la nivelul lexiconului fonologic de output determină
erori la nivelul pronunţiei cuvântului-stimul, dar rămâne intactă numirea acestuia în
scris. De asemenea, persoana este capabilă să înţeleagă în mod corect sensul
cuvântului (etapele de input sunt intacte) şi este mai degrabă capabilă să repete un
cuvânt auzit sau să îl citească decât să denumească un obiect (Kay & Ellis, 1987).
Deficitului de procesare la nivelul asamblării fonologice generează erori la nivelul
tuturor sarcinilor care implică rostirea: numirea unui obiect, citirea cu voce tare sau
repetarea unor cuvinte-stimul. La acest nivel, persoana manifestă o aproximare a
rostirii cuvintelor, indiferent de modul în care sunt prezentate, însă rămân intacte
înţelegerea şi scrierea (persoana poate scrie corect cuvântul care numeşte obiectul-
stimul, dar nu îl poate rosti).
Dificultăţile la nivelul programării articulatorii determină comenzi improprii către
aparatul fonoarticulator, generând omisiuni, distorsiuni sau inversiuni ale sunetelor.
Forma gravă a acestor deficienţe o reprezintă disartria iar forma uşoară, frecvent
întâlnită la nivelul experienţelor de învăţare preşcolară şi şcolară este dislalia.
Problematica dislaliei va fi abordată pe larg în secvenţele următoare ale acestui
capitol.
Fiecare dintre aceste tulburări poate afecta dezvoltarea copilului atât în plan
cognitiv cât şi în plan socioafectiv. Vom aborda, însă, în cadrul acestei lucrări, dislalia
(la nivelul limbajului oral) şi dislexia-disgrafia (la nivelul limbajului scris). Selecţia
practicată porneşte de la două categorii de considerente.
Prima categorie vizează frecvenţa crescută a manifestării acestor tulburări la
nivelul vârstei preşcolare şi şcolare iar a doua categorie vizează scopul acestei lucrări –
32
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
b. Etiologia dislaliei
Cauzele dislaliei sunt multiple, mergând de la cauze de natură psihosocială
(imitarea unor modele greşite de pronunţie) până la anomalii ale sistemului nervos sau
ale elementelor aparatului fonoarticulator.
33
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
c. Caracteristicile dislaliei
Tulburarea dislalică presupune existenţa anumitor caracteristici precum:
- Alterările sunt întâlnite mai frecvent la consoane decât la vocale (la r, s, c, y, ţ
mai degrabă decât la a, e, i, o, u), mai degrabă la consoanele sonore decât la
cele surde (r, s, ş, y decât m, n), şi la constrictive decât la oclusive.;
- Acelaşi subiect poate prezenta în acelaşi timp mai multe dislalii;
- În perioada de formare a limbajului se manifestă o dislalie fiziologică,
temporară, generată de insuficienta maturizare a aparatului fonoarticulator.
Această formă de dislalie se caracterizează printr-un proces de regresie, astfel
încât in jurul vârstei de patru ani o parte din manifestările ei dispar de la sine.
Dacă dislalia perseverează după această vârstă se consideră că are un
caracter defectologic (este un defect real de vorbire) şi este necesară intervenţia
corectivă.
d. Clasificarea dislaliilor
Dislaliile pot fi clasificate din mai multe puncte de vedere (după modul de
afectare al aparatului fonoarticulator: dislalia organică şi dislalia funcţională, după
gradul de extindere a dislaliei sau după numărul sunetelor afectate: dislalii simple şi
dislalii polimorfe etc.)
Cea mai operaţională diferenţiere a dislaliilor din punct de vedere al intervenţiei
este realizată pe baza sunetelor afectate şi a zonelor de articulare (Verza, 2003).
34
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
Fitacismul F Sigmatismele şi S
parasigmatismele Ş
(înlocuiri) Z
J
Ţ
CE-
CI
GE-
GI
Vitacismul V Rotacismul R
Lambdacismul L
a. Examinarea generală
Anamneza presupune obţinerea de date referitoare la trecutul copilului şi care
sunt relevante pentru tulburările de expresie lingvistică prezente. Sursele anamnestice
35
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
b. Examinarea vorbirii
Examinarea vorbirii presupune două niveluri:
1. un nivel general ce vizează examinarea auzului (prin evaluarea acuităţii auditive
în ansamblu, înţelegerea vorbirii în ansamblu, recunoaşterea şi reproducerea
sunetelor perechi opuse, controlul auditiv al vorbirii, autocontrolul în circuitul
fonator normal), examenul vocii (prin observarea sonorităţii, tonalităţii, valorii,
nuanţei, posibilei răguşeli, astenii vocale, rezonanţei, intensităţii, melodicităţii,
coordonării verbomotorii), a structurii gramaticale (prin observarea modului de
relaţionare a elementelor din cadrul unor propoziţii), a competenţei şi
performanţei lingvistice manifestate la nivelul vocabularului activ şi pasiv.
2. un nivel specific referitor la articularea verbală a sunetelor ce include date despre
integritatea aparatului fonoarticulator şi examinarea articulării propriu-zise a
sunetelor:
- Evidenţierea integrităţii funcţionale a aparatului fonoarticulator se realizează
cu ajutorul unor exerciţii specifice: exerciţii de deplasare a limbii în diferite
zone ale palatului dur, exerciţii de deplasare şi mobilitate linguală, exerciţii de
ridicare şi coborâre a vălului, exerciţii de mobilitate a mandibulei, exerciţii de
sonorizare şi desonorizare, exerciţii pentru examinarea buzelor.
- Examinarea articulării presupune alcătuirea unor instrumente diagnostice
formate din exerciţii destinate surprinderii modului de pronunţie a sunetelor
deficitare în diferite combinaţii articulatorii (sunetele izolate, silabe directe şi
inverse, cuvinte în care sunetele deformate se regăsesc în poziţie iniţială,
mediană şi finală, combinaţii de consoane sau vocale în diferite cuvinte,
propoziţii). Aceste probe trebuie să poată surprinde caracteristicile pronunţiei
atât la nivelul vorbirii reflectate (prin imitaţie) cât şi la nivelul vorbirii
independente.
c. Fişa de examinare
Datele obţinute în urma examinării complexe sunt introduse într-o fişă de
examinare pentru a fi sintetizate astfel încât să se obţină o încadrare diagnostică şi o
sugestie de program terapeutic personalizat.
36
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
Fişa poate avea forme diferite şi poate cuprinde, pe lângă aspectele menţionate,
şi câmpuri pe care examinatorul le consideră relevante (de exemplu naţionalitatea
tatălui /mamei, profesia tatălui / mamei, locul de muncă al tatălui /mamei, vârsta
tatălui /mamei la naşterea copilului, numărul de fraţi, structura familiei, condiţii
materiale, igienice, educative, starea de sănătate a tatălui /mamei, tulburări de limbaj
în familie).
a. Terapia generală
Terapia generală include patru aspecte neverbale dar care au implicaţii
importante în procesarea specifică limbajului verbal:
1. Exerciţii de dezvoltare a mobilităţii corporale (gimnastica generală: imitarea
mersului, mişcările gâtului, rotirea capului, mişcările şi rotirea braţelor,
imitarea spălatului pe mâini, imitarea aplaudatului, exerciţii de întărire a
musculaturii generale a corpului, exerciţii pentru întărirea musculaturii
abdominale);
2. Educarea respiraţiei nonverbale (educarea echilibrului inspir-expir, formarea
unei respiraţii diafragmatice, ritm respirator uniform, oxigenare, mărirea
capacităţii respiratorii) şi verbale (implicate în pronunţia unor sunete, silabe,
cuvinte, propoziţii, cântece). Se recomandă ca exerciţiile să aibă forma unor
jocuri imitative (pentru expiraţie: cine reuşeşte să ţină mai mult o pană în aer,
cine umflă mai mult balonul, cine stinge mai multe lumânări, cine face mai
multe bule în apă suflând cu un pai, cine face mai multe/mari baloane de
săpun etc.; pentru inspiraţie: imităm un câine la vânătoare, mirosim o floare).
De asemenea, este importantă postura asociată celor două momente ale
respiraţiei (mişcări care să permită reducerea volumului toracic în timpul
expiraţiei şi creşterea acestuia în timpul inspiraţiei);
3. Dezvoltarea mobilităţii fonoarticulatorii (prin exerciţii de antrenare a motricităţii
faciale – gimnastica facială, de mobilitate a maxilarelor: închiderea-
deschiderea gurii, mişcarea laterală a mandibulei, muşcătura, exerciţii pentru
motricitatea buzelor: ţuguierea buzelor, zâmbet, strâmbături, prinderea unor
obiecte cu buzele, exerciţii pentru motricitatea limbii: plasarea limbii în diferite
locaţii ale cavităţii bucale, imitarea tropăitului calului, a sforăitului acestuia şi
exerciţii pentru vălul palatin: imitarea acţiunilor de căscat, înghiţit, tuse);
4. Antrenarea auzului fonematic (prin exerciţii de diferenţiere fonematică, de
analiză auditivă a sunetului şi de analiză fonetică la nivel de propoziţie,
cuvânt, silabă, sunet: ).
37
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
38
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
39
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
40
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
41
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
42
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
a. Etiologia dislexiei-disgrafiei
Spre deosebire de caracterul spontan şi implicit al învăţării limbajului oral,
activitatea lexico-grafică impune o activitate mult mai riguroasă, bazată pe o
conştiinţă explicită a fenomenului numită „conştiinţa fonetico-fonologică” (Rapp, cf.
Ungureanu, 1998). Pentru a citi, copilul trebuie să conştientizeze faptul că tot ceea ce
transmite prin mesaje verbale are la bază o structură bazată pe unităţi distincte
(fonem, monem, lexem, propoziţie, frază) care alcătuiesc o combinatorică uneori
complicată dar precisă şi pe care le poate concretiza în unităţi scrise. Acest proces de
învăţare poate fi perturbat de o serie de factori care s-au grupat în teorii în funcţie de
procesul studiat în mod predilect de cercetători:
1. Teorii ereditariste: faptul că s-a observat că dificultăţile dislexo-disgrafice
afectează mai mulţi membri ai unei familii, în generaţii succesive, a determinat
pe autorii acestor teorii să sublinieze rolul factorului genetic (Geshwind, 1979,
Pennington, 1994). Acest factor se exprimă într-o dezvoltare diferită a
43
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
44
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
c. Identificarea dislexo-disgrafiei
Diagnosticarea corectă a copiilor dislexo-disgrafici este o activitate ce ţine de
competenţa specialiştilor în domeniu. La acest nivel se realizează un diagnostic
diferenţial cu alte tulburări care ar putea să se manifeste similar dislexiei (afazia,
alalia, disartria). Persoanele care intră cel mai frecvent în contact cu aceşti copii şi
care au posibilitatea să evalueze performanţele lor sunt însă părinţii şi cadrele
didactice. Din acest motiv este necesar ca identificarea manifestărilor dificultăţilor de
învăţare de tip dislexic să poată fi realizată încă de la acest nivel.
Principalele fenomene dislexo-disgrafice care pot fi observate la copii în practica
şcolară curentă se manifestă prin următoarele categorii de comportamente:
La nivelul citirii:
- citirea în ritm lent în raport cu colegii de aceeaşi vârstă (în acest caz citirea cu
voce tare se dovedeşte mai lentă şi mai dificilă decât citirea mentală);
- dificultăţi în corelarea complexului sonor cu simbolul grafic şi înţelegerea
manifestate prin:
- citirea pe silabe sau pe litere în special a cuvintelor lungi deşi, conform
numărului de exerciţii anterior derulate, ar trebui să apară cursivitatea
(uneori, ca reacţie la solicitări, copilul dislexic încearcă să satisfacă aşteptările
de citire cursivă citind în gând cuvintele pe litere sau pe silabe, apoi spunând
cuvântul cu voce tare);
- greutăţi în citirea cuvintelor cu un grad mai mare de dificultate sau cu o
lungime mai mare, în cazul acestor cuvinte apărând la copil strategia de
45
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
ghicire (citirea doar a câtorva litere din cuvânt şi pe baza lor presupunerea
cuvântului);
- greutăţi în diferenţierea cuvintelor apropiate ca succesiune de sunete şi a
literelor asemănătoare din punct de vedere grafic (u-n, b-d, f-t) sau a celor
asemănătoare din punct de vedere fonetic (f-v, s-z);
- omisiuni sau adăugarea unor foneme, silabe, cuvinte fără ca acestea să existe
în text;
- plasarea incorectă a accentului (în special la cuvintele polisilabice);
- mişcări în plus ale buzelor sau emiterea unor vocale parazite în pronunţie;
- greutăţi în pronunţarea unor sunete şi în special a grupurilor biconsonantice
sau triconsonantice;
La nivelul scrierii:
- scrierea în ritm lent în raport cu colegii de aceeaşi vârstă (lentoarea se
manifestă mai degrabă în activităţile de copiere a unui text decât în cele de
dictare şi se manifestă prin oprirea în timpul scrisului pentru a se gândi la
forma următoarei litere);
- dificultăţi în corelarea complexului sonor cu simbolul grafic şi înţelegerea
manifestate prin:
- nesiguranţă în utilizarea unor litere învăţate;
- omisiuni de grafeme, silabe şi cuvinte;
- adăugiri de grafeme, silabe şi cuvinte;
- scrierea de două sau de mai multe ori a unor litere, silabe, cuvinte;
- înlocuirea unor grafeme cu altele (confuzia repetată sau ocazională a
literelor asemănătoare din punct de vedere grafic);
- contopirea unor cuvinte prin alungirea liniilor (scrie cuvinte legate sau
chiar propoziţii întregi);
- dificultăţi legate de spaţiul paginii şi orientarea în spaţiul paginii ce se pot
manifesta prin:
- redarea inegală a unor grafeme, înclinarea puternică sau inegală a
scrisului;
- sărirea unor rânduri;
- încălecarea unor rânduri;
- nepăstrarea direcţiei de scris;
46
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
- scrisul în oglindă;
- „rotirea” şi trecerea unui grafem în locul altuia (în special pentru
grafemele asemănătoare din punct de vedere kinestezic şi vizual);
- scrierea inversă a unor cuvinte (de la dreapta la stânga) sau inversând
literele sau silabele;
- neaplicarea regulilor gramaticale şi ortografice în exprimarea scrisă
(disortografia);
- reţinerea cu greutate a propoziţiei dictate, ceea ce duce la o incorectă redare a
ei;
- oboseală evidentă în timpul scrisului;
- evitarea activităţii de scriere.
47
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
trei stadii (Frith, 1986 cf. Burlea, 2007): stadiul logografic, stadiul alfabetic şi stadiul
ortografic. Ulterior, la aceste stadii s-a adăugat şi stadiul lexical (Seymour, 1986):
1. Stadiul logografic corespunde etapei prelecturii în cadrul căruia copilul poate
recunoaşte un anumit număr de cuvinte pe care le identifică după anumite
indicii vizuale (culoare, anumite litere recunoscute, lungimea cuvântului); la
acest nivel are loc o recunoaştere globală a cuvântului;
2. Stadiul alfabetic este etapa în care copilul începe să aplice regulile de
conversie grafem-fonem şi invers, învăţând astfel corespondenţa dintre litere şi
sunete (se automatizează legăturile dintre formele vizuale şi corespondentul
lor sonor); cu cât în exersarea acestei automatizări se implică mai mulţi
analizatori, cu atât cresc şansele adâncirii relaţiei dintre fonem şi grafem; la
acest nivel se formează „conştiinţa fonematică” care permite saltul de la fonem
la silabă şi apoi la cuvânt;
3. Stadiul ortografic este etapa în care are loc un transfer al proceselor de
transformare grafem-fonem la nivelul grupurilor de litere corespunzând
silabelor; se formează un aşa numit „lexic ortografic” ce permite accesul la un
nivel de identificare rapidă a cuvintelor;
4. Stadiul lexical presupune recunoaşterea sau scrierea globală a cuvântului,
fără a mai fi necesară activarea procesului de transformare grafem-fonem.
Acest stadiu se caracterizează prin capacitatea de a recunoaşte rapid cuvinte
şi propoziţii, ceea ce duce la o citire fluentă, cursivă.
48
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
Tabelul 12. Elementele modelului logogen în cazul scrierii unui cuvânt văzut
49
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
50
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
senzorială este antrenată prin stimulare senzorială. În acest sens copiii au acces la
diferite jocuri stimulative specifice pentru tipul şi nivelul disfuncţiei manifestate iar
evoluţia are loc în funcţie de ritmul şi preferinţele manifestate de copil.
51
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
Învăţarea literelor se realizează prin două tipuri de ore: ore pentru învăţarea
literelor noi şi ore pentru diferenţierea literelor. De asemenea, orele încep cu activităţi
de dezvoltare a aptitudinilor necesare învăţării şi continuă cu învăţarea propriu-zisă a
citit-scrisului. O abordare dezvoltată a acestei metode cu sugestii de activităţi concrete
destinate copiilor dislexici este prezentată în lucrarea „Eu citesc mai bine! Îndrumător
pentru tratarea tulburărilor lexico-grafice” (Bartok, coord., 2010).
52
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
53
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
care persoana care intervine activează acele secvenţe metodologice necesare fiecărui
copil. Intervenţia trebuie să plece de la o identificare a punctelor slabe ale copilului
astfel încât să dezvolte activităţi educative sau terapeutice cu un caracter punctual şi
eficient.
Specialistul român E. Verza (2003) prezintă o sinteză a metodelor recomandate,
grupându-le în două categorii metodologice: metode şi procedee cu caracter general şi
metode şi procedee cu caracter specific logopedic. Metodele cu caracter general sunt
cele care pregătesc subiectul pentru aplicarea metodologiei specific logopedice şi
facilitează efectele acestora. La acest nivel sunt menţionate patru categorii de tehnici:
1. Exerciţii pentru dezvoltarea musculaturii degetelor şi a mâinii; 2. Educarea şi
dezvoltarea auzului fonematic, 3. Educarea şi dezvoltarea capacităţii de orientare şi
structurare spaţială; 4. Înlăturarea atitudinii negative faţă de citit-scris şi educarea
personalităţii.
Metodele şi procedeele cu specific logopedic sunt aplicate după ce se constată
efectele pozitive ale metodelor cu caracter general şi după ce au fost înlăturate
manifestările tipice limbajului oral (dislalii, rinolalii etc.). Autorul recomandă utilizarea
în această etapă specifică a corectării dislexo-disgrafiei următoarele metode: 1.
Obişnuirea copilului să-şi concentreze atenţia asupra procesului de analiză şi de
sinteză a elementelor componente ale grafo-lexiei; 2. Formarea capacităţii de
conştientizare a erorilor tipice dislexo-disgrafei; 3. Dezvoltarea capacităţii de sesizare a
relaţiei dintre fonem-grafem şi fonem–literă; 4. Dezvoltarea capacităţii de discriminare
auditivă, vizuală şi kinestezic-motrică (prin exerciţii de scriere colorată, copiere,
dictare, diferenţiere de litere asemănătoare din punct de vedere kinestezic p-b-d, m-n,
s-ş sau auditiv z-j, s-ş, f-v); 5. Dezvoltarea şi perfecţionarea abilităţilor de citit-scris:
citirea imaginilor izolate şi în suită, citit-scrisul selectiv, citirea simultană şi scrisul
sub control, citirea şi scrierea în pereche, citirea şi scrierea în ştafetă, citirea şi
scrierea în ştafeta greşelilor, citirea şi scrierea cu caracter ortoepic, citirea şi scrierea
pe roluri, citirea şi scrierea pe sintagme, exerciţii de copiere, dictare şi compunere.
Succesul intervenţiei este totodată influenţat, în mai mare măsură, de
recunoaşterea timpurie a problemei şi de începerea unei acţiuni ameliorative cât mai
devreme decât de metoda în sine. În acest sens, autorii lucrării „Eu citesc mai bine”
(Bartok et. al., 2010) propun o listă a semnelor premergătoare dislexiei care pot fi
identificate încă din perioada preşcolară (Anexa 6) pe care le recomandăm spre lectură
cadrelor didactice care lucrează cu această categorie de vârstă.
În final, considerăm necesar să subliniem faptul că succesul intervenţiei depinde
în foarte mare măsură nu numai de numărul de tehnici utilizate sau de abilitatea
persoanei care intervine de a le utiliza ci şi de calitatea relaţiei care se stabileşte între
copil şi persoana care intervine asupra dislexo-disgrafiei.
54
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
4.1. Discalculia
Învăţarea matematicii presupune o activare a întregului intelect şi, în special, a
proceselor de gândire abstractă. Discalculia este corespondentul dislexiei în domeniul
matematicii, la acest nivel fiind afectată capacitatea de a înţelege numărul ca şi
concept. Deşi poate manifesta un nivel normal sau peste normal al inteligenţei, copilul
discalculic nu reuşeşte să integreze cognitiv numerele şi simbolurile numerice. În
acest sens, aceste disfuncţii sunt considerate „dificultăţi semnificative în însuşirea şi
dezvoltarea abilităţilor în domeniul larg al performanţei matematice” (Ungureanu,
1998).
a. Etiologia discalculiei
55
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
O primă diferenţiere care este necesar să fie făcută este cea între discalculia de
dezvoltare (de evoluţie), ce apare încă din primele etape ale vieţii ca urmare a afectării
zonelor cerebrale implicate în operaţiile matematice şi discalculia dobândită (de
achiziţie), postlezională determinată de afectarea accidentală pe parcursul vieţii a
acestor arii ale creierului.
56
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
c. Identificarea discalculiei
57
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
58
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
59
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
60
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
61
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
Figura 10. Modulele programului de intervenţie asupra numeraţiei (cf. Kaufmann, Handl,
Thony, 2003)
Acest program are meritul de a se fi dezvoltat sub forma unei cercetări ale cărei
rezultate au demonstrat eficienţa intervenţiei la nivelul grupului experimental.
Unul dintre cele mai cunoscute demersuri de educaţie cognitivă globală este Programul
de îmbogăţire instrumentală elaborat de Reuven Feuerstein care vizează
modificabilitatea cognitivă – dezvoltarea capacităţii de automodificare a subiectului. În
centrul preocupărilor autorului stau formarea capacităţii de autoanaliză şi de
conştientizare a propriei gândiri. Analiza funcţiilor deficitare se realizează conform
fazelor modelului cognitiv: input (receptarea de informaţii), elaborare (prelucrarea
datelor), output (exprimarea răspunsului). Programul cuprinde un număr de
62
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
Gestiunea mentală a lui A. de La Garanderie este o abordare propusă în anii ’80 şi care
se dezvoltă în jurul conceptului de evocare ca reprezentare la nivel mintal a realului.
Sunt propuse doua moduri de realizare a evocării: evocarea auditivă şi evocarea
vizuală. Natura evocării depinde de deprinderile de evocare preferate şi automatizate
în timp. În acest sens, autorul recomandă cadrelor didactice să utilizeze în predare
limbajul dublu codat – vizual (scheme, grafice, imagini, cuvinte-cheie) şi auditiv (prin
repere temporale: mai întâi, după) şi să ofere timp elevilor la sfârşitul fiecărei etape
pentru a realiza evocarea personală a informaţiilor. Termenul de gestiune mentală
vizează:
63
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
64
Doina Maria SCHIPOR Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare
Întrucât la nicio disciplină şcolară greşeala nu este atât de evidentă cum este la
matematică, pentru mulţi copii învăţarea matematicii presupune nu doar simple
ezitări, ci reale blocaje, concretizate uneori în „anxietatea de matematică”. Identificarea
acestor probleme şi intervenţia cu grijă asupra lor poate aduce un plus de încredere în
sine copiilor cu dificultăţi de învăţare a matematicii şi un plus de interes faţă de toate
disciplinele şcolare care valorifică funcţiile ei instrumentale.
65