Sunteți pe pagina 1din 7

CAPITOLUL 5.

MECANISME DE FUNCŢIONARE A SOCIETĂŢII

LECŢIA Nr. 19. ORGANIZAREA SOCIALĂ Prof. Mircea Baltac

19. ORGANIZAREA SOCIALĂ

Birocraţie: în limbajul comun, organizaţie cu foarte mulţi indivizi care au de îndeplinit sarcini asemănătoare; este un lucru rău, inutil, care
te face să pierzi timp. Deci, birocraţia trebuie redusă, ba chiar – desfiinţată !

Adevărul este altul: organizaţiile birocratice sunt cele mai performante soluţii pe care le-a impus epoca modernă pentru a rezolva problemele
şi a derula toate activităţile sociale. Fără birocraţii, societatea omenească ar fi într-o stare precară de dezvoltare.

Birocraţia reprezintă o formă raţională de organizare a vieţii sociale, un mod super eficient de organizare socială, în care oamenii care
desfăşoară anumite activităţi se specializează şi îndeplinesc activităţi în care se asigură o tratare impersonală şi corectă a clienţilor în baza existenţei
unor norme scrise pe care funcţionarii le respectă. Funcţionarii sunt plătiţi pentru activitatea lor, acţionează pe baza unor reguli sau norme şi
sunt obligaţi să ne trateze în baza acestora. În epocile mai îndepărtate, cei care îndeplineau astfel de activităţi nu erau plătiţi pentru ele,
nu performau activităţile decât ocazional, motiv pentru care nu puteau fi specializaţi în activităţile respective.

Exemplu: în Evul Mediu, nobilii puteau să judece oamenii de pe un teritoriu atunci când era necesar, fără să aibă nici o pregătire, aplicând
legea, cel mai adesea, după bunul plac. Mai mult, ei cereau taxe direct de la cei implicaţi în proces.

Organizarea socială

În societate, oamenii îşi urmăresc propriile scopuri. Acestea pot fi individuale sau comune. Scopurile se referă la interesele pe care
le au indivizii pe termen scurt sau pe termen lung.

Scopuri individuale: obţinerea unui loc de muncă, a unei note bune la examen, admiterea la facultate (Daţi şi voi alte exemple!).
Scopuri comune: creşterea economică, scăderea şomajului, construcţia de locuinţe. (Daţi şi voi alte exemple!).

Pentru realizarea scopurilor individuale, efortul este individual (propriu, al fiecărui individ în parte). Pentru realizarea scopurilor comune
este necesară implicarea eforturilor unor grupuri de oameni, a unor comunităţi sau chiar a unor naţiuni (exemplu, menţinerea păcii şi securităţii).
Cu alte cuvinte, realizarea scopurilor comune este posibilă numai prin coordonarea eforturilor şi activităţilor mai multor indivizi, astfel încât, contribuţia
fiecăruia să fie optimă pentru atingerea finalităţilor propuse.

Organizarea socială este procesul prin care oamenii îşi coordonează activităţile în vederea realizării unor obiective comune.

1
CAPITOLUL 5. MECANISME DE FUNCŢIONARE A SOCIETĂŢII

LECŢIA Nr. 19. ORGANIZAREA SOCIALĂ Prof. Mircea Baltac

Coordonarea activităţilor este absolut necesară datorită diferenţierii activităţilor şi acţiunilor individuale în realizarea obiectivului. Dacă toţi
am face acelaşi lucru, nu ar fi nevoie de coordonare, ci de simpla însumare a eforturilor individuale.

Exemplu: când trebuie să ridicăm un obiect foarte greu, coordonarea este minimă şi constă în sincronizarea mişcărilor de ridicare. Chiar şi în
acest exemplu, oamenii trebuie organizaţi pentru ca fiecare să ştie de unde să apuce obiectul, să ridice în acelaşi timp şi să se deplaseze în aceeaşi
direcţie. Observăm, însă, faptul că nivelul de organizare este unul foarte simplu.

Meditaţi şi comentaţi: care este nivelul de organizare al activităţilor şi acţiunilor indivizilor dintr-o organizaţie mare, cum ar fi, de exemplu,
Colegiul Naţional „Victor Babeş”.

Concluzie: modul de organizare este unul foarte complex, care presupune activităţi multiple şi diferite, realizate simultan de persoane diferite.

Diviziunea socială a muncii constă în diferenţierea şi separarea activităţilor sociale pe sectoare specializate, în condiţiile existenţei unei
coordonări de sarcini sau relaţii de schimb de bunuri şi servicii.

Complexitatea modului în care se organizează oamenii poate fi surprinsă prin două caracteristici:

1. gradul sau nivelul de alegere al indivizilor. Acesta poate să plece de la nivel de grup şi poate să ajungă la nivel de organizaţii
internaţionale (caracteristică externă);

2. formalizarea relaţiilor dintre membrii. Organizarea poate fi slab formalizată, relaţiile dintre indivizi să fie slab preformulate (adică sunt mai
mult informale, spontane, ca într-un grup de elevi care lucrează la un proiect) şi pot ajunge la un înalt grad de formalizare (adică, relaţiile dintre
indivizi sunt prescrise, au o formă prestabilită, pe care membrii o respectă cu stricteţe. Este cazul, de exemplu, într-o organizaţie militară, unde şi
salutul dintre militari este precis formulat şi se desfăşoară într-un anumit mod.).

Organizaţiile reprezintă modul de organizare a oamenilor bazată pe un cadru formal de relaţionare. Organizaţiile sunt un tip special de
structuri sociale.

Temă pentru acasă:

Menţionaţi care ar pute fi consecinţele organizării sociale.

2
CAPITOLUL 5. MECANISME DE FUNCŢIONARE A SOCIETĂŢII

LECŢIA Nr. 20. CLASIFICAREA ORGANIZAŢIILOR Prof. Mircea Baltac

20. CLASIFICAREA ORGANIZAŢIILOR

Organizaţiile sunt grupuri mari de oameni între care există relaţii formale (sunt predefinite, există cu mult timp înaintea intrării unui individ în
organizaţie), la nivelul cărora există scopuri clar definite, norme şi reguli care le reglementează activitatea (organon gr. = unealtă).

În societăţile tradiţionale, organizaţiile erau constituite din familii, clanuri, comercianţii sau ghilde.

Odată cu secolul XIX, organizaţiile încep să domine viaţa socială, la început în sfera industriei manufacturiere, apoi în cel al serviciilor şi
administraţiei publice. În societăţile moderne există organizaţii nu numai în domeniul industriei, ci şi în domenii precum îngrijirea persoanelor aflate în
nevoi (spitale, aziluri, centre de plasament), socializarea primară şi secundară (şcoli, universităţi, centre de educaţie a adulţilor), prezervarea culturii
(muzee, galerii de artă, biblioteci), protecţia personală şi financiară (poliţie, firme de asigurări, fonduri de investiţii) etc.

De la cea mai fragedă vârstă suntem implicaţi în organizaţii: creşe, grădiniţe, şcoli, licee, universităţi. Apoi, suntem angajaţi în organizaţii, ne
petrecem timpul liber (cinematografe, teatre, muzee), ne îngrijim sănătatea (spitale, staţiuni balneoclimaterice, sanatorii).

Practic, toate domeniile de activitate socială sunt caracterizate de un proces de raţionalizare (proces de organizare a activităţilor după norme
şi principii raţionale), prin care sunt atinse scopurile propuse prin cele mai adecvate mijloace.

Criterii de clasificare:

1. După criteriul mărimii:

- micro-organizaţii: 6-9 angajaţi


- organizaţii mici: 10-49 angajaţi
- organizaţii mijlocii: 50-249 de angajaţi
- organizaţii de mari dimensiuni: peste 250 de salariaţi.

2. După criteriul obiectului de activitate, există organizaţii care activează în agricultură, în industria extractivă, în industria prelucrătoare, în
construcţii, hoteluri şi restaurante, poştă şi telecomunicaţii, bănci, administraţie publică, învăţământ sau sănătate etc. Clasificarea activităţilor din
economia naţională (CAEN) prevede toate obiectele de activitate pe care le-ar putea avea organizaţiile.
CAPITOLUL 5. MECANISME DE FUNCŢIONARE A SOCIETĂŢII

LECŢIA Nr. 20. CLASIFICAREA ORGANIZAŢIILOR


Prof. Mircea Baltac

3. După criteriul formei de proprietate, organizaţiile pot fi:

- organizaţii publice, atunci când acestea aparţin statului sau unor autorităţi locale, fiind înfiinţate prin decizii parlamentare, guvernamentale
sau ale consiliilor locale cărora li se subordonează. Exemple: organizaţii guvernamentale, Oficiul pentru Protecţia Consumatorului, ministerele,
şcolile, liceele, spitalele etc.
- organizaţii private, atunci când acestea sunt rezultatul liberei iniţiative a indivizilor şi sunt autonome în condiţiile respectării legilor în vigoare.

Ele pot fi:

- organizaţii private pentru profit (SRL, SA, bănci, trusturi media, hoteluri, restaurante etc.)
- organizaţii private non-profit, asociaţii şi fundaţii care urmăresc interese comunitare sau generale, nu doar pe cele individuale (organizaţii
pentru susţinerea democraţiei, pentru susţinerea drepturilor animalelor, promovarea egalităţii de şanse).

În practica sociologică sunt foarte importante deosebirile dintre organizaţiile publice şi cele private, după cum urmează:

a. Mediul concurenţial (organizaţiile economice funcţionează într-un mediu concurenţial, organizaţiile publice … mediu neconcurenţial)
b. Definirea scopurilor (scopurile şi obiectivele organizaţiilor publice sunt mai vagi)
c. Mecanismele de evaluare a performanţelor (la nivelul organizaţiilor economice, evaluarea performanţelor se face prin intermediul profitului)
d. Autonomia organizaţională (organizaţiile private se bucură de o autonomie mai largă, având un grad de libertate mai mare)
e. Sursele de finanţare (organizaţiile publice sunt finanţate din bani publici – taxe, impozite)
f. Modalităţile de motivare a salariaţilor (organizaţiile private au un nivel de motivaţie mult mai ridicat)

Analiza critică a modului de funcţionare a organizaţiilor publice a dus la dezvoltarea unor modalităţi alternative de regândire a
instituţiilor publice şi la identificarea unor modalităţi de eficientizare a acestora:

- dezvoltarea de parteneriate public-privat pentru furnizarea de bunuri şi servicii


- creşterea autonomiei instituţionale
- externalizarea anumitor servicii furnizate în mod tradiţional de stat
- crearea de mecanisme care să permită organizaţiilor private să concureze cu organizaţiile publice (cazul învăţământului, universităţilor etc.)

Tema pentru acasă:

2
CAPITOLUL 5. MECANISME DE FUNCŢIONARE A SOCIETĂŢII

LECŢIA Nr. 21. BIROCRAŢIA Prof. Mircea Baltac

21. BIROCRAŢIA

Birocraţiile sunt organizaţii de mari dimensiuni, având o structură ierarhică şi o bună definire a sarcinilor asociate fiecărui rol. Comunicarea
dintre membri este preponderent formală, iar relaţiile sunt funcţionale şi impersonale.

Structura este astfel proiectată, încât să răspundă nevoilor de eficienţă în realizarea scopurilor. Forma de organizare birocratică
este specifică organizaţiilor moderne de mari dimensiuni, indiferent dacă acestea sunt publice sau private.

Trăsăturile organizaţiilor birocratice:

- sunt organizaţii de dimensiuni mari. Oficialii de pe poziţiile superioare de conducere nu îi cunosc personal (de regulă) pe toţi membrii
organizaţiei;
- majoritatea angajaţilor lucrează cu normă întreagă cea mai mare parte a vieţii lor (aici, indivizii îşi pot dezvolta o carieră), angajaţii
sunt promovaţi pe criterii de vechime, nu pot fi demişi cu uşurinţă, ci doar în anumite circumstanţe;
- angajaţii sunt numiţi pe baza evaluării competenţelor, nu pe baza unor criterii sau caracteristici prescrise (etnie, religie, clasă, relaţii sociale);
- sunt conduse prin structuri de autoritate ierarhice între superiori şi subordonaţi, drepturile şi obligaţiile fiind stabilite prin norme stricte;
- subordonarea este datorată poziţiei de autoritate, nu persoanei care ocupă cea poziţie la un moment dat. Relaţia de subordonare
funcţionează doar la locul de muncă şi doar în limita programului de activitate sau de lucru;
- există o separaţie strictă între poziţia de autoritate şi persoana care o deţine. Superiorii nu deţin în proprietate acea poziţie, nu pot genera
beneficii de pe urma acelei poziţii în afara salariului/indemnizaţiei corespunzător funcţiei.

Birocraţia este o inovaţie socială prin care munca este sistematizată, iar capacitatea de muncă este intens solicitată în schimbul unui salariu
care le asigură angajaţilor mijloacele de subzistenţă. Societatea organizaţiilor caracteristică secolului XIX, se transformă în secolului XX
într-o societate birocratică.

Disfuncţionalităţi ale societăţilor birocratice:

1. Birocratul virtuos. Acesta respectă, orice s-ar întâmpla, rolul prescris. Este excesiv de disciplinat, nu poate veni în sprijinul clienţilor,
ci devine sclavul propriilor rutine. Exemplu, funcţionarul de la primărie devine sclavul respectării normelor şi regulilor birocratice şi nu al servirii
clientului. El tinde să paseze clientul de la un birou la altul, de la un ghişeu la altul, de la un serviciu la altul, invocând respectarea procedurilor
din primărie, uitând că scopul este acela al rezolvării problemelor cu care vine cetăţeanul.
CAPITOLUL 5. MECANISME DE FUNCŢIONARE A SOCIETĂŢII

LECŢIA Nr. 21. BIROCRAŢIA


Prof. Mircea Baltac

Totuşi acest tip de birocrat este recompensat (stimulat, avansat) în funcţie de modul în care respectă procedurile, nu în funcţie de modul
de servire a clienţilor. Astfel, angajaţii sunt stimulaţi în respectarea normelor, regulilor şi procedurilor şi nu în rezolvarea problemelor clienţilor. Astfel
de comportamente birocratice sunt o consecinţă a sistemului şi nu a sunt cauzate de caracteristicile individuale ale angajaţilor.

2. Antrenarea incapacităţilor sau pericolul supraspecializării. În sistemul birocratic, funcţionarii trebuie să se specializeze pentru
a fi eficienţi. În acest mod, ei pot ajunge la o supereficienţă a activităţilor. Inconvenientul se va vedea în momentul redefinirii unor sarcini, în sensul
incapacităţii acestora de a rezolva noile sarcini. Din această cauză, precum şi datorită generalizării consecinţelor negative menţionate, în societăţile
contemporane apar alternative de organizare la birocraţia clasică:

Organizaţiile neguvernamentale şi non-profit

După revoluţia din 1989, ca urmare a respectării dreptului de asociere liberă a oamenilor, reapar şi se dezvoltă un tip special de organizaţii,
cele neguvernamentale şi non-profit. Sectorul ONG a cunoscut în ultimele decenii o creştere spectaculoasă. El include un număr mare de organizaţii
civice, de mărimi diferite şi având domenii de activitate distincte.

Există, astfel, organizaţii foarte mari care acţionează la nivel internaţional (exemplu, Greenpeace), dar şi organizaţii mici, cu puţini angajaţi.
În ceea ce priveşte organizaţiile non-profit, varietatea acestora este foarte mare (asociaţii sportive, culturale, religioase, ecologice, de tineret,
educaţionale,prestatoare de servicii sociale etc.).

Caracteristici:

- sunt private ca formă de proprietate, dar publice prin scopurile urmărite;


- pot genera profit, dar este interzisă distribuirea profitului către cei care formează sau conduc organizaţia;
- sunt independente de instituţiile publice, având un grad ridicat de autonomie;
- presupun participarea voluntară a unor persoane, o caracteristică definitorie, în ciuda faptului că multe organizaţii private non-profit
îşi desfăşoară activitatea cu personal plătit.

Rolul acestor organizaţii:

- duc la creşterea performanţelor organizaţiilor publice (mediind relaţiile dintre cetăţeni şi instituţiile publice), facilitează dezvoltarea economică
şi cooperarea civică, reprezintă o alternativă eficientă la serviciile furnizate de stat, satisfac nevoia de asociere şi afiliere a oamenilor, reprezintă
un spaţiu de învăţare şi de formare de competenţe pentru tineri, care, ulterior, îşi găsesc mai uşor de lucru şi locuri de muncă mai bine plătite.
2
CAPITOLUL 5. MECANISME DE FUNCŢIONARE A SOCIETĂŢII

LECŢIA Nr. 22. INTEGRAREA SOCIO-PROFESIONALĂ Prof. Mircea Baltac

22. INTEGRAREA SOCIO-PROFESIONALĂ

Integrarea socio-profesională este rezultatul procesului de socializare, prin care indivizii dobândesc cunoştinţele şi competenţele specifice,
în vederea îndeplinirii rolului organizaţional asumat, dar îşi interiorizează obiectivele, valorile şi normele asociate acesteia.

Atunci când ne referim la integrarea socio-profesională, ne gândim doar la persoanele care sunt angajate cu contract de muncă,
la colaboratori sau la voluntari care îndeplinesc diferite roluri în organizaţia respectivă şi nu ne referim la clienţii sau la beneficiarii serviciilor oferite.

De exemplu, profesorii, personalul administrativ şi auxiliar, fiind angajaţi cu contracte de muncă, sunt integraţi socioprofesional, în timp ce
elevii sunt beneficiarii serviciilor oferite de şcoală şi ei sunt doar integraţi social, fiind obligaţi să respecte normele de conduită prevăzute de ROI. Ei
nu sunt integraţi socio-profesional, neîndeplinind roluri specifice pentru realizarea obiectivelor organizaţiei.

Etapele integrării socio-profesionale

Socializarea anticipativă se realizează înainte ca persoana să devină membră a organizaţiei în care urmează să funcţioneze. În general,
are loc în cadrul sistemului formal de educaţie (şcoli, licee, facultăţi), unde individul dobândeşte cunoştinţe, abilităţi şi competenţe necesare
îndeplinirii anumitor roluri sociale (meserii).

Adaptarea. Se realizează imediat ce individul se alătură personalului angajat într-o organizaţie, confruntând propriile aşteptări cu privire
la viaţa de organizaţie cu realitatea cotidiană. Aspectele formale ale acestei etape pot include programe de orientare, perioade de stagiu sau de
probă, programe specifice de formare la locul de muncă. Informal, nou venitul se acomodează stilului de lucru al colegilor şi şefilor, rutinelor,
procedurilor, normelor, într-un cuvânt, culturii organizaţionale.

Integrarea propriu-zisă se realizează atunci când individul se identifică total cu organizaţia şi îşi controlează comportamentul de aşa
manieră, încât să răspundă cât mai bine rolurilor organizaţionale.

De gradul de integrare socio-profesională a indivizilor, depind performanţele organizaţiei, corectitudinea acestora în cadrul organizaţiei. De
aceea, fiecare organizaţie îşi dezvoltă propriile strategii şi programe de integrare a nou veniţilor în organizaţie care completează socializarea
anticipativă realizată pe băncile şcolii în timpul studiilor. Astfel de strategii includ programe de orientare, stagii practice ale elevilor şi studenţilor,
consiliere şi angajarea unor mentori care să-i asiste, să-i sfătuiască şi să-i consilieze pe nou veniţi, implicarea angajaţilor în activităţi comune în afara
sarcinilor de serviciu care pot contribui la crearea unui spirit de echipă deosebit de puternic (team-building).

Astfel de strategii contribuie la crearea unor trăsături de personalitate specifice a omului organizaţional, acel individ capabil să gândească şi
să acţioneze în spiritul obiectivelor organizaţiei, responsabil faţă de societate şi faţă de comunitatea în care funcţionează organizaţia.