Sunteți pe pagina 1din 76

CUPRINS

CAPITOLUL 1:

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CAUZELE CARE


ÎNLATURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

1.1 PRELIMINARII
2.1 CARACTERUL PENAL AL FAPTEI PREVAZUTE DE
LEGEA PENALĂ ŞI CAUZELE CARE ÎNLATURĂ ACEST
CARACTER

1.2.1 NOŢIUNEA DE CARACTER PENAL AL FAPTEI


1.2.2 CAUZELE CZRE ÎNLATURĂ CARACTERUL
PENAL AL FAPTEI
1.2.3 CLASIFICAREA CAUZELOR CARE ÎNLATURĂ
CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

CAPITOLUL 2

CONSTRÂNGEREA FIZICĂ-CAUZĂ CARE ÎNLATURĂ


CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

2.1 NOŢIUNEA DE CONSTRÂNGERE FIZICĂ ŞI


CARACTERIZAREA EI

2.2 CONSTRÂNGEREA FIZICĂ ÎN DREPTUL POZITIV

2.2.1 ISTORIC ŞI LEGISLAŢIE COMPARATĂ


2.2.2 CONSTRÂNGEREA FIZICĂ ÎN DREPTUL PENAL
ROMAN
2.2.2.1 ISTORICUL REGLEMENTĂRII ÎN
CODURILE PENALE ANTERIOARE

1
2.2.2.2 SITUAŢIA ÎN LEGEA PENALĂ ÎN
VIGOARE

2.3 CONOTAŢII PSIHOLOGICE PRIVITOARE LA


CONSTRÂNGEREA FIZICĂ

2.3.1 ROLUL DETERMINANT AL FACTORULUI


VOLITIV ÎN CADRUL CONSTRÂNGERII FIZICE
2.3.2 NON AGIT, SED AGITUR

2.4 CONDIŢIILE CONSTRÂNGERII FIZICE

2.4.1 CONSIDERAŢII GENERALE


2.4.2 CONDIŢIA SĂVÂRŞIRII UNEI FAPTE
PREVĂZUTE DE LEGEA PENALĂ
2.4.3 CONDIŢIA EXISTENŢEI ŞI EXERCITĂRII
ACŢIUNII DE CONSTRÂNGERE ASUPRA FIZICULUI UNEI
PERSOANE
2.4.4 CONDIŢIA IMPOSIBILITĂŢII CELUI
CONSTRÂNS DE A PUTEA REZISTA ACŢIUNII DE
CONSTRÂNGERE

CAPITOLUL 3

CONSTRÂNGEREA MORALĂ- CAUZĂ CARE ÎNLĂTURĂ


CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

3.1 NOŢIUNEA DE CONSTRÂNGERE MORALĂ ŞI


CARACTERIZAREA EI
3.2 CONSTRÂNGEREA MORALĂ ÎN DREPTUL POZITIV

3.2.1 ETAPE PRINCIPALE ÎN EVOLUŢIA ISTORICĂ


A CONSTRÂNGERII MORALE
3.2.2 CONSTRÂNGEREA MORALĂ ŞI EXCLUDEREA
INFRACŢIUNII

3.2.2.1 COACTA VOLUNTAS TAMEN


VOLUNTAS
3.2.2.2JUSTIFICAREA UTILITARĂ
3.2.2.3 IDENTITATEA MOBIL-SCOP
2
3.2.3 CONSTRÂNGEREA MORALĂ ÎN DREPTUL
PENAL ROMAN

3.2.3.1 ISTORICUL REGLEMENTĂRII ÎN


CODURILE PENALE ANTERIOARE
3.2.3.2 SITUAŢIA ÎN LEGEA PENALĂ ÎN
VIGOARE

3.3 COORDONATA SOCIALĂ ŞI COORDONATA


AFECTIVĂ ALE CONSTRÂNGERII MORALE

3.3.1 LIBERTATEA
3.3.2 FRICA

3.4 CONDIŢIILE CONSTRÂNGERII MORALE

3.4.1 CONSIDERAŢII GENERALE


3.4.2 CONDIŢIA EXERCITĂRII UNEI
CONSTRÂNGERI PRIN AMENINŢARE ASUPRA UNEI PERSOANE
DE CĂTRE O ALTĂ PERSOANĂ
3.4.3 CONDIŢIA EXPUNERII LA UN PERICOL
GRAV A CELUI AMENINŢAT SAU A ALTEI PERSOANE
3.4.4 CONDIŢIA SĂVÂRŞIRII FAPTEI PENALE
DATORITĂ INEVITABILITĂŢII PERICOLULUI

3.5 AMENINŢAREA ŞI PERICOLUL--ATRIBUTE ALE


CONSTRÂNGERII MORALE

3.5.1 AMENINŢAREA--MIJLOC DE REALIZARE A


CONSTRÂNGERII MORALE
3.5.2 PERICOLUL

CAPITOLUL 4

PREZENTAREA COMPARATIVĂ ŞI A CONCURSULUI


CONSTRÂNGERII FIZICE ŞI MORALE CU ALTE CAUZE CARE
FAC CA FAPTA SĂ NU CONSTITUIE INFRACŢIUNE
3
4.1 CONSIDERAŢII GENERALE
4.2 CONSTRÂNGEREA FIZICĂ ŞI CONSTRÂNGEREA
MORALĂ
4.3 CONSTRÂNGEREA FIZICĂ SAU MORALĂ ŞI
EROAREA DE FAPT
4.4 CONSTRÂNGEREA FIZICĂ SAU MORALĂ ŞI
LEGITIMA APĂRARE
4.5 CONSTRÂNGEREA FIZICĂ SAU MORALĂ ŞI STAREA
DE NECESITATE
4.6 CONSTRÂNGEREA FIZICĂ SAU MORALĂ ŞI CAZUL
FORTUIT
4.7 CONSTRÂNGEREA MORALĂ ŞI CONSTRÂNGEREA
LA DAREA DE MITĂ

CAPITOLUL 5

EFECTE JURIDICE ŞI ASPECTE PROCESUALE

5.1 EFECTELE JURIDICE ALE CONSTRÂNGERII FIZICE ŞI


MORALE

5.1.1 ÎNLĂTURAREA CARACTERULUI PENAL AL


FAPTEI ŞI A RĂSPUNDERII PENALE
5.1.2 ÎNLĂTURAREA RĂSPUNDERII CIVILE

5.2 ASPECTE PROCESUALE

CONCLUZII
ABREVIERI
BIBLIOGRAFIE

4
CAPITOLUL 1

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND CAUZELE


CARE ÎNLATURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

1.1 PRELIMINARII

INFRACŢIUNEA, RĂSPUNDEREA, PEDEAPSA. Acestea sunt cele trei


instituţii din cadrul dreptului penal în jurul cărora gravitează toate reglementările legii
penale.
Între cele trei instituţii există o strânsă interdependenţă, în sensul că:pedeapsa se
impune, ca efect al răspunderii penale ,numai după ce infractorul a fost tras la
raspundere, iar răspunderea, ca o consecinţă juridică a săvârşirii infracţiunii, va
interveni numai dacă s-a săvârşit o infracţiune.
În antichitate, infracţiunea reprezintă o simplă faptă materială care antrena o
răspundere obiectivă, iar pedeapsa se aplica criminalului, indiferent dacă acţiona sau
nu cu vinovăţie. Infracţiunea era definită ca “o deviere de la ordinea ideala” ,ceea ce
însemna existenţa unei prezumţii generale de răspundere.
Totuşi, Codul Hamurabi, legile sacre egiptene, legile greceşti şi mai ales,
dreptul roman, făceau distincţie între fapta intenţionată, fapta din culpă şi cazul
fortuit, admiţând astfel ideea unei răspunderi subiective.Acest fapt ne demonstrează că
răspunderea penală obiectivă de care aminteam rămâne doar o excepţie în legislaţiile
din antichitate.
Singurul temei al răspunderii penale este infracţiunea. Potrivit articolului 17
alineat 1 C. pen., infracţiunea este “fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu
vinovaţie şi prevăzută de legea penală”.Acestea sunt cele trei trăsături esenţiale ale
infracţiunii, iar neîndeplinirea cumulativă a acestora duce la inexistenţa infracţiunii, a
caracterului penal al faptei şi, implicit, a răspunderii penale.
În sistemul codului penal român în vigoare, pentru ca răspunderea penală să
reprezinte garanţia legală ca un cetăţean să poată fi pedepsit, trebuie ca făptuitorul să
se poată manifesta în mod liber, adică să poată acţiona în cunoştinţă de cauză, de
altfel, să săvârşească cu vinovaţie o faptă care prezintă pericol social şi este prevazută
de legea penală cu condiţia să nu existe vreo cauză care face ca fapta să nu constituie
infracţiune.
Prin legea penală se stabilesc norme de conduită în concordanţă cu interesele
societăţii cărora membrii ei i se pot conforma1. Legea penală reglementează
infracţiunile şi pedepsele, răspunderea penală a infractorului şi acesteia, motiv pentru

1
M. Basarab, Drept Penal, partea generală, Bucureşti, 1983

5
care, tot ea, trebuie să prevadă situaţiile, stările, împrejurările sau cazurile care
înlătură caracterul penal al faptei.
De-a lungul timpului, s-a constatat că nu a existat vreo legislaţie penală care
să nu fi reglementat cazurile în care aplicarea unor pedepse apărea, din punct de
vedere moral şi juridic, ca inadmisibilă. Deşi denumirile acestor cazuri, precum şi
cadrul lor de reglementare, s-au schimbat atât de la epocă la epocă, cât şi de la
legislaţie la legislaţie, în esenţă se refereau la aceleaşi realităţi umane: cazul fortuit,
forţa majoră, nebunia, constrângerea morală, eroarea, minoritatea etc.
S-a căutat a se da o reglementare sistematică acestor causze care înlătură
incidenţa legii penale.Astfel,în literatura juridică penală,cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei au fost împărţite în două categorii:
- cauze de neculpabilitate (de neimputabilitate);
-cauze justificative (bazate pe dreptul de a le săvârşi).
În prima categorie erau cuprinse cauze precum: nebunia,minoritatea,
constrângerea morală,eroarea de fapt; iar în a doua categorie,cauzele:legitima
apărare,starea de necesitate,constrângerea fizică,cazul fortuit.1
Deşi diferite ca denumire specifică în cauze justificative şi cauze de
neimputabilitate tocmai în scopul evidenţierii temeiului care stă la baza recunoaşterii
statutului lor juridic, pe ansamblu toate aceste cauze poartă denumirea generică de
cauze exclusive de responsabilitate. Chiar dacă acţionează diferit realizând ca
finalitate înlăturarea făptuitorului de la răspunderea penală, a fost acceptată denumirea
lor comună (utilizată în doctrina românească precomunistă) de cauze exclusive de
responsabilitate (sau, într-o accepţiune mai riguroasă “de răspundere penală”).
Imputabilitatea este situaţia juridică în care se găseşte o persoană căreia i s-a
atribuit un fapt penal ca fiind săvârşit de ea în mod vinovat (în chip nelegitim).2
Starea de imputabilitate cere existenţa unor condiţii intelectuale şi spirituale,
în care agentul este conştient de ceea ce face. Dacă există stare de imputabilitate, se
pune chestiunea culpabilităţii. Prin aceasta se stabileşte dacă agentul este vinovat sau
nu, de actul său săvârşit în stare de imputabilitate. Dacă este vinovat, va răspunde de
fapta sa, este responsabil, conform legii.3
Cauzele justificative reprezintă acele situaţii cu totul particulare în care fapta
prevăzută de legea penală nu poate fi imputată de principiul făptuitorului.
Cu privire la temeiul instituirii sau recunoaşterii cauzelor care împiedică
constituirea infracţiunii, acesta trebuie diferenţiat atât în funcţie de fiecare din
trăsăturile esenţiale ale infracţiunii vizate, cât şi de impedimentele pe care unele din
aceste cauze le-ar opune posibilităţii dobândirii statutului de delicvent.
1
V. Dongoroz, Iosif Fodor, Ion Oancea, Siegfried Kahane, Nicoleta Iliescu, Constantin Bulai, Rodica
Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului Penal Român, partea generală, vol. I, Bucureşti, 1967, p. 339.
2
V. Dongoroz, Drept penal-Reeditarea ediţiei din 1939, Bucureşti, 2000, p. 334
3
C-tin G. Rătescu, I. Ionescu-Dolj, I. Gr. Perieteanu, V. Dongoroz, H. Asnavorian, Traian Pop, Mihail
I.
Papadopolu, N. Pavelescu, Codul Penal Adnotat, vol. I, partea generală, art. 1-183, Bucureşti, 1937,
p. 302.

6
1.2 CARACTERUL PENAL AL FAPTEI PREVAZUTE
DE LEGEA PENALĂ ŞI CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ
ACEST CARACTER

1.2.1. Noţiunea de caracter pânăl al faptei

Întreaga incidenţă a legii penale şi justa aplicare a instituţiilor sale depind


de constatarea existenţei caracterului penal al faptei concrete care face obiectul unei
învinuiri penale.
Prin caracter penal al unei fapte se înţelege o faptă care este considerată
infracţiune ,adică o faptă care întruneşte cele trei trăsături esenţiale înscrise în lege,
necesare pt existenţa unei infracţiuni (art.17, C. pen.) şi anume:
a)fapta să prezinte un grad de pericol social care să justifice recurgerea
la sancţiunile de drept penal;
b)fapta să fie săvârşită cu vinovăţie, astfel ca, la pericolul social
existent, să se adauge şi starea de pericol pe care o prezintă făptuitorul;
c)fapta să fie prevăzută de legea penală,în sensul că legea penală să
arate în ce constă fapta şi relevanţa gradului de pericol social pe care îl reprezintă
fapta pentru legea penală.
Întrunirea acestor trăsături face ca fapta să aibă caracter penal, după cum
lipsa oricăreia dîntre aceste trăsături esenţiale exclude caracterul penal al faptei,
exclude existenţa infracţiunii şi,în consecinţa, exclude şi răspunderea penală.1
Pe lângă necesitatea întrunirii respectivelor trăsături esenţiale ale
infracţiunii, fapta, pentru a avea caracter penal, trebuie să realizeze toate condiţiile
pentru a putea fi încadrată într-unul din textele incriminatoare.
Pentru stabilirea caracterului penal al faptei se impune o dublă examinare.
Mai întâi, se cercetează şi se constată dacă trăsăturile esenţiale necesare pt
existenţa unei infracţiuni sunt întrunite în fapta concretă care face obiectul unei
învinuiri penale. A doua operaţie presupune a se cerceta dacă nu există cumva vreo
cauză care, potrivit legii penale, lipseşte fapta respectivă de caracter penal prin
excluderea uneia din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii.
Privitor la existenţa trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii, examinarea se
efectuează astfel: se cercetează dacă fapta este prevazută de legea penală şi dacă este
săvârşită cu vinovăţie, prezenţa pericolului social generic deducându-se implicit din
existenţa primelor două trăsături esenţiale.Totuşi, organele judiciare vor examina dacă
fapta penală, în concret, prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Prezenţa unei cauze care face ca fapta să nu constituie infracţiune necesită
o cercetare a tuturor cauzelor care lipsesc fapta de caracter penal şi confruntarea lor
atentă cu împrejurările concrete ale faptei ce formează obiectul învinuirii.Organele
judiciare competente au obligaţia să constate existenţa acestor cauze, care îşi vor
1
G. Antoniu, Şt. Daneş, M. Popa, Codul Penal---pe inţelesul tuturor, Bucureşti, 1996, p. 200

7
produce efectele din momentul ivirii lor (ex tunc), iar nu din momentul constatării(ex
nunc).1
Este evident faptul că numai legea stabileşte împrejurările care înlătură
caracterul penal al faptei.

1.2.2. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL


PENAL AL FAPTEI

Viaţa a demonstrat că anumite fapte, prevăzute de legea penală ca


infracţiuni şi care, în mod obiectiv, prezintă pericol social, nu pot fi considerate
infracţiuni şi sancţionate penal deoarece, datorită unor stări, situaţii sau împrejurări, în
contextul cărora au fost săvârşite, nu se realizează una din trăsăturile esenţiale ale
infracţiunii, şi anume vinovăţia, ducând la inexistenţa infracţiunii.
În vechile noastre legiuiri existau dispoziţii cu privire la anumite cauze în
care aplicarea legii penale este înlăturată. Astfel, în art. 59 al Codului penal din
Vechiul Regat, se prevedea că “nici o crimă sau delict nu poate fi scuzată, nici
pedeapsa nu se va putea micşora decât în cazurile şi în circumstanţele acelea în care
legea declară fapta scuzabilă sau permite de a aplica o pedeapsă mai puţin
riguroasă.”Se observă că,deşi nu exista o sistematizare în reglementarea acestor
cauze,totuşi,a fost creat un cadru legislativ prin care,în anumite împrejurări,fapta nu
putea fi pedepsită sau se instituia o răspundere atenuată.
Prevăzând într-un capitol distinct denumit “Cauzele care apărau de
pedeapsă sau micşorau pedeapsa”,Codul penal român de la 1864 se referea la legitima
apărare, smintenie, pierderea uzului raţiunii, minoritatea, scuze şi circumstanţe
atenuante.
În doctrina şi jurisprudenţa franceză se fac referiri cu privire la scuză.
Astfel,scuza se deosebeşte de faptul justificativ prin aceea că ea presupune un delict
comis şi un agent responsabil, pe când dacă există un fapt justificativ nu este nici
crimă, nici delict şi autorul actului nu este culpabil. De asemenea, nu trebuie să se
confunde scuza cu circumstanţele atenuante deoarece, deşi ambele cauze îndulcesc
pedeapsa, totuşi scuzele sunt enumerate limitativ de lege, pe când circumstanţele
atenuante sunt lăsate la aprecierea judecătorului.2
Codul penal Carol al II-lea din 1937 aduce o reglementare completă a
cauzelor generale de excludere a răspunderii penale, fiind prevăzute sub denumirea de
“ cauze care apără de răspundere penală sau o micşorează”3 în articolele 127-159
(alienaţia mintală şi alte cauze de inconştienţă, constrângerea morală, starea de
necesitate, legitima apărare, constrângerea fizică, cazul fortuit,eroarea de drept şi de
1
C. Bulai, Manual de Drept Penal, partea generală, Editura All, 1997, p. 221
2
G. Şt. Bădulescu, G. T. Ionaşcu, Codul Penal adnotat---cu jurisprudenţa şi doctrina română şi
franceză, Bucureşti, 1911. p. 96
3
C-tin G. Rătescu, I. Ionescu-Dolj, H. Asnavorian, s. a. ,op. cit.,vol. I, 1937, p. 301

8
fapt, ordinea legii şi comanda autorităţii legitime, minoritatea, surdomutismul,
provocarea, circumstanţe atenuante).
Actualul cod penal cuprinde o reglementare unitară a “cauzelor care
înlătură caracterul penal al faptei”, după cum urmează:legitima apărare, starea de
necesitate, constrângerea fizică şi morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia,
minoritatea si eroarea de fapt (art. 44-51 C. pen.).
Privite ca realităţi care au răsfrângeri în sfera relaţiilor social-umane,
cauzele care înlătură caracterul penal al faptei apar ca ceva excepţional, ca o deviere
de la ceva ce este socotit ca obişnuit, ca o realitate întâmplătoare, de natură să
modifice aprecierea legii asupra caracterului penal al unei fapte.1
Iată, de exemplu, o persoană care loveşte grav, cu intenţie, o altă persoană
şi victima cade la pământ.Aparent, cel care a lovit este infractor.Dar dacă se dovedeşte
că a lovit pentru a-şi apăra propia sa viaţă sau viaţa altei personae împotriva atacului
periculos al victimei? Sau că a săvârşit fapta pentru a se salva de la o primejdie
iminentă ce nu putea fi înlăturată altfel? Sau că a lovit din cauza unei constrângeri
fizice (altcineva i-a împins mâna) căreia nu i-a putut rezista? Ori s-a aflăt sub imperiul
unei ameninţări grave?2 În toate aceste situaţii nu poate fi vorba de infracţiune
deoarece, prin voinţa legiuitorului, împrejurările amintite înlătură caracterul
infracţional al faptei.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt deci date ale realităţii
care împiedică realizarea condiţiilor cerute de lege pentru ca o faptă să constituie
infracţiune.
Aceste cauze trebuie să existe tot timpul săvârşirii faptei chiar dacă sunt
constatate ulterior, de către instanţă.3 Ele au caracter strict personal, întrucât ele
profită numai persoanei care s-a găsit în situaţia, starea sau împrejurarea prevăzută de
lege.4
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie confundate cu
cauzele care înlătură răspunderea penală.5 În situaţia cauzelor care înlătură
răspunderea penală infracţiunea, ca temei al răspunderii penale, există cu toate
trasăturile esenţiale înscrise in art. 17 C. pen., fiind înlăturată doar răspunderea penală,
din anumite raţiuni avute în vedere de legiuitor.
De asemenea, cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie
confundate nici cu cauzele de impunitate înscrise în art. 22 si 30 C. pen., precum şi cu
unele cauze speciale de nepedepsire (exemplu: cele înscrise în art. 255 alin. 2 şi 194,
alin. 2 C. pen.) pentru ca şi în aceste împrejurări, deşi fapta săvârşită este infracţiune,
totuşi, din anumite considerente şi prin voinţa legiuitorului, făptuitorul este exonerat
de răspundere penală.
1
V. Dongoroz şi colab., op. cit., vol. I. p. 334.
2
G. Antoniu, Şt. Daneş, M. Popa, op.cit., 1996, p. 202.
3
M. Basarab, Drept Penal, partea generală, vol. II., Bucureşti, Editura Lumina Lex, 2001, p. 124.
4
C. Niculescu, Curs de drept penal – partea generală, Editura Sitech, Craiova, 2000, p. 176 – 177.
5
Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt: amnistia, împacarea păţtilor, lipsa plângerii prealabile,
prescriţtia.

9
Necesitatea reglementării precise a cauzelor care înlătură caracterul penal
al faptei decurge din principiul legalităţii incriminării prevăzut în art. 2 C. pen., în
sensul că, din moment ce anumite fapte au fost incriminate ca infracţiuni, este
imperios necesar a se reglementa şi cazurile în care acestea nu constituie infracţiuni.

1.2.3. Clasificarea cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei

Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei se clasifică în funcţie de


următoarele criterii:
A. După cum se răsfrâng asupra uneia din trăsăturile esenţiale ale unei
infracţiuni:
a. cauze care înlătură pericolul social al unei fapte. Respectivele cauze
constau din diferite stări, împrejurări ori situaţii, care, fiind
reglementate de lege, devin cauze de înlăturare a caracterului penal.
Astfel, arestarea preventivă – art. 146 C. proc. pen., si percheziţia
domiciliară – art. 101 C. proc. pen., sunt fapte care, deşi periculoase
(ridicarea libertăţii, respectiv violarea domiciliului) sunt îngăduite
şi, implicit, lipsite de pericol social.1
b. Cauze care înlătură vinovăţia. Sunt stări, situaţii, cazuri şi împrejurări,
anume prevăzute de lege, care, paralizând voinţa, conştiinţa sau
libertatea de acţiune a persoanei care săvârşeşte o faptă prevazută
de legea penală, înlătură vinovăţia acesteia cât şi caracterul penal al
faptei.În Codul Penal în vigoare, în partea generală, respectivele
cauze sunt reglementate în art. 44 – 51: legitima apărare, starea de
necesitate, constrângerea fizică şi morală, cazul fortuit,
iresponsabilitatea,
beţia, minoritatea şi eroarea de fapt. Unii autori consideră că proba
verităţii, adulterul îngăduit şi darea de mita prin constrângere
constituie
cauze care înlătură vinovăţia, ci nu pericolul social al faptei.
c. Cauze care înlătură prevederea faptei de către legea penală. Se referă
la
acele situaţii sau împrejurări care nu sunt prevăzute de legea penală
ca infracţiuni, sau care, deşi sunt prevăzute într-un act normativ,
sunt calificate contravenţii ori alte forme de ilicit extrapenal. Această
trăsătură esenţială de prevedere în legea penală lipseşte în următoarele
trei situaţii:
- lipsa dublei incriminări, noţiune caracteristică şi disciplinei
“Drept Internaţional Privat”, se referă la ipoteza când, deşi

1
Oancea, Tratat de Dreptul Penal, partea generală, Bucureşti,1994, p. 174 – 175.

10
fapta este prevazută de legea penală, nu constituie
infracţiune deoarece legea statului unde a fost săvârşită
infracţiunea nu reglementează respectiva faptă;
- dezincriminarea (abolition criminis), presupune scoaterea
din vigoare a unei dispoziţii legale prin care o faptă este
considerată infracţiune;
- când lipseşte unul din elementele constitutive ale
infracţiunii.

B.După sfera lor de aplicare:


a)cauze generale. Sunt prevăzute în dispoziţiile din partea generală a
Codului Penal şi se referă la cauzele care exclud vinovăţia (art. 44-51 C. pen.) şi la
abrogarea incriminării (art.12 C. pen.).
b)cauze speciale. Sunt reglementate prin norme generale( exemplu:
lipsa dublei incriminări---art.6, alin. 1, lit. a, C. pen.) sau, cum este cazul celor mai
multe dîntre acestea, prin norme speciale( exemplu: proba verităţii---art. 207 C. pen.,
constrângerea la dare de mită---art. 255, alin. 2, C.pen.)

C. După efectele pe care le produc:


a)cauze reale. Sunt de natură obiectivă şi produc efecte asupra tuturor
participanţilor (erga omnes). Aceste cauze se referă la fapta concretă.
b)cauze personale. Sunt de natură subiectivă şi care produc efecte
numai faţă de persoanele asupra cărora se constată că au acţionat.1 Aceste cauze se
referă la persoană infractorului asupra căreia se răsfrânge o anumită situaţie sau
împrejurare.
Cauzele ce produc efecte in rem sunt cauze justificative, iar cele ce produc efecte
in personam sunt socotite cauze de nevinovăţie.2

1
C. Bulai, Drept Penal, partea generală,Casa de Editura şi presă Şansa, Bucureşti, 1992, p. 221.
2
G. Stefani, G. Levasseur, Droit Penale general, trisieme edition, Dalloz, Paris, 1987, p. 366.

11
CAPITOLUL 2

CONSTRÂNGEREA FIZICĂ- CAUZĂ CARE


ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

2.1.NOŢIUNEA DE CONSTRÂNGERE FIZICĂ ŞI


CARACTERIZAREA EI

În dreptul penal, pt ca o persoană să fie învinuită de săvârşirea unei infracţiuni


nu este suficient ca ea să fi comis în realitate fapta incriminată de lege. Pe lângă
realizarea ei materială, mai este necesar a se stabili dacă acea faptă aparţine autorului
şi sub aspect subiectiv, adică să fie comisă cu vinovăţie.
Alături de constrângerea morală, constrângerea fizică este o formă de
paralizare sau siluire a facultăţii psihice de liberă determinare şi dirijare a voinţei. În
Codul penal român în vigoare, ele constituie cauze care înlătură caracterul penal al
faptei.
Constrângerea fizică, cunoscută şi sub denumirea de forţă majoră, există
atunci când o persoană este determinată de o energie străină—umană sau de altă
natură—irezistibilă, să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.1
Garçon spune despre constrângere că este una dîntre materiile cele mai
delicate din dreptul penal. Ea dă naştere la probleme foarte dificile. Tot el, afirmă că
forţa majoră sau constrângerea este de două feluri:
-fizică
-morală2
Aşadar, constrângerea fizică nu este decât o specie de constrângere, o
modalitate a forţei majore.
Constrângerea fizică implică întotdeauna intervenţia unei forţe străine, care,
în toate cazurile, va lua denumirea de forţă majoră deoarece existenţa sa presupune o
putere mai mare decât aceea a forţelor inhibitive ce stau la dispoziţia voinţei
individuale, forţe care nu sunt învinse în caz de constrângere fizică, ci
paralizate.3Forţa sau energia străină poate fi animată sau neanimată, omenească sau
neomenească.4
Codul penal de la 1937 menţiona faptul că: acele cazuri în care forţa sau
energia străină provine din cauze ale naturii se mai pot numi şi cazuri de forţă majoră,
iar acelea care provin din fapta omului sunt rezervate noţiunii propriu-zise de
constrângere fizică.5

1
N. Giurgiu, Legea penală şi infracţiunea, Editura Gamma, p.395.
2
Garçon, Code pénal annoté, art.64, nr. 63-93, p. 176 şi urm.
3
I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol. I, p. 840.
4
V. Dongoroz, Drept penal---reeditarea ediţiei din 1939, Bucureşti, 2000, p. 347.
5
V. Dongoroz, Drept penal---reeditarea ediţiei din 1939, Bucureşti, 2000, p.348.

12
Fiind silit de o energie străină, de o forţă căreia trebuie să i se supună fizic,
făptuitorul desfăşoară o activitate sau omite a efectua o activitate, adică săvârşeşte o
faptă prevazută de legea penală.Astfel, avem de-a face cu o constrângere fizică,
datorită unei forţe majore, unei energii căreia nu i se poate rezista (vis major).Energia
trebuie să lucreze direct şi pur mecanic asupra persoanei constrânse (vis illata)1;există
astfel constrângere fizică.
Nu constrânsul fizic săvârşeşte fapta, ci forţa majoră, care exercită o
presiune asupra enrgiei fizice a acestuia.Cu alte cuvinte, voinţa non agit sed
agitur.2Astfel, făptuitorul joacă un rol pasiv; lipsindu-i libertatea de voinţă, el nu mai
poate alege între a săvârşi sau a nu săvârşi fapta.
Potrivit art. 46, alin. 1 C. pen. 3,”nu constituie infracţiune fapta prevăzută
de legea penală, săvârşita din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a
putut rezista”.
Termenul generic de “constrângere”desemnează acţiunea de a sili, de a
forţa o persoană să execute o obligaţie, să nu o execute sau să săvârşească o faptă.4
Atunci când asupra persoanei care a săvârşit fapta s-a manifestat o
energie străină ce a făcut-o pe aceasta să acţioneze ca un instrument fizic, fapta se
consideră săvârşită prin constrângere fizică. Aşadar, prin fapta săvârşită din
constrângere fizică,5se înţelege fapta săvârşită din cauza unei constrângeri exercitate
asupra fizicului sau corpului unei persoane şi căreia, persoană respectivă, nu i-a putut
rezista.
Constrângerea fizică, denumită şi forţă majoră, este constrângerea sau
presiunea pe care o forţă, căreia nu i se poate rezista, o exercită asupra energiei fizice
a unei persoane, în aşa fel încât persoană respectivă, fiind imobilizată şi împiedicată
să acţioneze sau pusă în mişcare împotriva voinţei sale, se manifestă printr-o faptă
prevazută de legea penală.6
În cadrul constrângerii fizice, făptuitorul realizează că acţionează
mecanic, precum un simplu instrument, sub influenţa unei energii străine săvârşind o
faptă prevăzută de legea penală, dar tocmai neputinţa de a se opune energiei care-l
oprimă îl face să adopte conduita care-i este impusă.
Precum constrângerea morală distruge liberul arbitru, la fel şi
constrângerea fizică distruge libertatea exterioară, puterea de a dirija voinţa, de a
acţiona sau a nu acţiona.7
Aşadar, există constrângere fizică ori de câte ori o persoană a acţionat
în mod mecanic sau a rămas inactivă, aflându-se sub imperiul unei energii străine,
1
V. Dongoroz, Drept penal---reeditarea ediţiei din 1939, Bucureşti, 2000, p. 347
2
“Nu lucrează ci este lucrată”.
3
A. Ungureanu, Drept Penal Român---partea generală, Editura Lumina Lex Bucureşti, 1995, p. 221-
222.
4
Mic dictionar encclopedic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.
5
I. Oancea, op. cit. ,p. 184.
6
C. Niculeanu, Curs de drept penal---partea generală, Craiova, 2000, p. 188.
7
J.J. Haus, Principes Généraux du Droit Penal---Belge, Gaud, Librairie générale de Ad. Hoste, Rue
des Champs,43, 1874, p. 499

13
enrgie care, prin presiunea exercitată, a silit fizic persoană respectivă să efectueze sau
să omită o activitate. Astfel se întâmplă, de exemplu, în cazul în care o persoană
forţează pe o alta să semneze fals un act; atunci când o persoană este împinsă de o alta
şi cade peste un copil căruia îi provoacă o vătămare corporală, când o persoană
sechestrează un soldat care, neputându-se prezenta la regiment, este învinuit de
dezertare. Un caz mai rar întâlnit în practică este acela în care o persoană forţează pe
alta să tragă un foc de armă ucigător purtându-i mâna şi imprimându-i mişcările
necesare executării unei asemenea acţiuni.
Dacă constrângerea materială (fizică) se produce rar în delictele
acţiunii, ea poate deveni uşor cauza unui delict de inacţiune. Actele de violenţă sau
evenimentele întâmplătoare pot să ne pună în imposibilitatea de a face ceea ce legea
comandă prin sancţiunea cu pedeapsa.1
Astfel, constrâns fizic este considerat a fi paznicul imobilizat de tâlhari
şi împiedicat să alarmeze; la fel şi gardianul imobilizat de un deţinut pentru a permite
evadarea altui deţinut; când militarul aflăt în permisie este împiedicat de o înzăpezire
a trenurilor să se prezinte în termen la unitate sau când cineva este privat de libertate
în mod ilegal pt a nu putea denunţa organelor competente săvârşirea unei infracţiuni.
Un exemplu expresiv, cu privire la exercitarea unei presiuni, fapt ce produce
inacţiunea persoanei constrânse, îl constituie şi cazul în care datorită unei furtuni sau
unui vânt năpraznic, acarul nu poate schimba la timp macazul şi astfel se produce o
catastrofă feroviară.
Trebuiesc evitate exemplele greşite pe care le dau unii autori, ca de
exemplu: X pune un cuţit în mâna lui Y şi apoi îl ameninţă cu revolverul ca să-l
lovească pe Z; aici există constrângere morală, şi nu constrângere fizică.2
În cazurile pe care le-am prezentat mai sus, privitoare la constrângerea
fizică, cazuri ce pot fi posibile în viaţa reală, făptuitorul, la comanda unei energii
străine căreia nu i se poate sustrage, acţionează sau este împiedicat să acţioneze,
săvârşind, prin aceasta, o faptă prevăzută de legea penală.
Nu se poate reproşa nici o greşală aceluia care, făcând ceea ce legea
apără, nu a fost decât un instrument material, pus în mişcare de către o forţă
irezistibilă sau care a fost împiedicat prin obstacole nedepăşibile, de a face ceea ce
legea ordonă.3 Oricât am pedepsi pe cel constrâns fizic, nici el, nici un altul în situaţia
lui nu va fi în stare să procedeze altfel, adică a nu se supune forţei majore.
Pufendorf susţinea că cel constrâns fizic nu trebuie pedepsit, pt că în
cazul de constrângere fizică, făptuitor este cel care constrânge, iar nu constrânsul, care
este, ca şi sabia ori securea, un simplu instrument.4
Acţiunea infracţională---aşa cum am văzut---trebuie să fie produsul
unei voinţe libere spre a putea fi imputată infractorului. În acest caz, cel constrâns

1
J.J. Haus, Principes Généraux du Droit Penal---Belge, 1874, p. 499.
2
V. Dongoroz, Drept penal---reeditarea ediţiei din 1939, Bucureşti, 2000, p. 347.
3
J. J. Haus, Principes Généraux du Droit Penal---Belge, 1874, p. 500.
4
I. Tanoviceanu, vol. I, op. cit. ,p. 845.

14
prevede urmările acţiunii sau inacţiunii sale, însă nu le doreşte şi nici nu le acceptă,
fiindcă îi lipseşte libertatea de hotărâre şi aceea de a acţiona liber, făptuitorul nu
răspunde de infracţiune, energia străina folosindu-se de cel în cauză ca de un
instrument neînsufleţit.
Fapta prevăzută de legea penală şi săvârşită de o persoană, sub
presiunea unei constrângeri fizice, nu are caracter penal şi, implicit, este exclusă
răspunderea penală pt că lipseşte o trăsătură esenţială a infracţiunii---vinovăţia.

2.2.CONSTRÂNGEREA FIZICĂ ÎN DREPTUL POZITIV

2.2.1.Istoric şi legislaţie comparată

Constrângerea fizică poate fi considerată o permanenţă a dreptului, o


instituţie cu caracter constant, independentă de particularităţile momentului,
îmbrăcând forme şi modalităţi diferite în timp şi spaţiu, precum şi în diverse activităţi
umane.1
Încă de la apariţia primelor norme de drept, constrângerea fizică,
denumită şi “forţă majoră”, “forţa irezisibilă”, a constituit o cauză, fie de excludere a
răspunderii penale, fie de nepedepsire, iar cel care săvârşea fapta în aceste condiţii nu
era considerat infractor, ci un simplu instrument al forţei irezistibile. Chiar dacă unele
legislaţii nu au reglementat-o expres,ea s-a regăsit în principiul răspunderii morale,
acceptandu-se că în caz de constrângere fizică sau morală lipsea elemental subiectiv al
infracţiunii.
În dreptul roman,constrângerea fizică (vis major) apăra de pedeapsă.În
dreptul barbar, atunci când a început să se ţină seama de latura subiectiva,
constrângerea fizică a fost tratată la fel cu cazul fortuit, atrăgând nepedepsirea.
Dreptul canonic, dreptul statuar din Evul Mediu şi dreptul intermediar au deosebit
cazul fortuit de constrângerea fizică, dar admiteau, în ambele cazuri, apărarea de
pedeapsă.
Astfel, în dreptul roman, în dreptul barbar,în dreptul canonic şi în Evul
Mediu, constrângerea fizică era considerată o cauză care apăra de pedeapsă.2
Pe baza principiilor fundamentale ale răspunderii, dreptul penal
modern a admis că persoană care a fost silită să comită o faptă prevazută de legea
penală, nu putea fi pedepsită.În aceeaşi perioadă unele legiuiri au prevăzut expres
constrângerea fizică prîntre cauzele care apărau de răspundere (exemplu: Codul penal
german, Codul penal Italian etc.)

1
G. Boboş, Teoria generală a dreptului, Cluj Napoca, 1993, p. 104.
2
Marius A. C. Manoliu, Cazul fortuit şi forţa majoră în dreptul penal, Bucureşti, 1942, Ediţia a II-a, p.
15-17.

15
În timp ce unele legislaţii, precum Codul penal spaniol, Codul penal
german si Codul penal Italian, o prevăd în mod expres prîntre cauzele care înlătură
răspunderea penală, altele, precum Codul penal român din 1864, au considerat că ar
rezulta implicit din condiţiile de existenţă ale elementului subiectiv al infracţiunii.
O situaţie specială se regăseşte în legislaţia penală franceză, care
considera constrângerea o cauză de iresponsabilitate.1 Potrivit art. 122-2 din Codul
penal francez, “nu este răspunzătoare penal persoană care a acţionat sub imperiul unei
forţe sau a unei constrângeri căreia nu i-a putut rezista”.
Legiuitorul francez considera constrângerea o cauză psihologică care
îngrădeşte voinţei toată libertatea. Principalul efect al acestei cauze este că nu
generează dispariţia infracţiunii, ci numai răspunderea penală a autorului.
În cuprinsul aceluiaşi text îşi găseşte reglementarea atât constrângerea
fizică, cât şi cea morală, iar literatura juridică şi practica juridică au dezvoltat
elementele definitorii, condiţiile de admisibilitate, efectele şi alte situaţii ce rezultă din
dispoziţia legală arătată.2
Noţiunea de responsabilitate este folosită de legiuitorul francez în sensul
de răspundere penală şi nu în sensul de incapacitate psihofizică.
Constrângerea, ca o cauză de neimputabilitate, este consacrată expres de
către legislaţia belgiană în art. 71 din Codul penal Belgian, spre deosebire de alte
asemenea cauze, legislaţia belgiană fiind extrem de reţinută cât priveşte determinarea
acestor cauze.
Prîntre legiuirile care au prevăzut expres constrângerea fizică, amintim:
Codul penal francez, art. 64; Codul penal Belgian, art. 71; Codul penal german, art.
52; Codul penal Italian din 1930, art. 46; Codul penal spaniol din 1928, art. 57; Codul
penal polonez din 1932, art. 19 etc.
Iată cum era prevăzută constrângerea fizică în art. 46 din Codul penal
Italian de la 1930: “Nu este pedepsit cel care a comis fapta fiind constrâns de altul,
prin violenţa fizică, căreia nu-i putea rezista, nici să se sustragă. Într-un asemenea caz,
autorul violenţei este responsabil de fapta comisă de către persoană constrânsă”.

2.2.2.Constrângerea fizică în dreptul penal român

1
Codul penal francez, Legea nr. 92-683-686/22 iulie 1992.
2
G. Stefani, G. Levasseur, Droit penal general et procedure penale, Tome I, 1968, Ediţia a III-a, p.
252-256.

16
2.2.2.1. Istoricul reglementării în codurile penale anterioare

În dreptul penal român, Codul penal Sturdza (art. 164) din 1820 şi Codul
penal Ştirbei (art. 52) din 1850 reglementau constrângerea prîntre cauzele care apărau
de pedeapsă, arătând că “nu se socoteşte nici crimă, nici vină când pârâtul va fi fost
silit de putere la care n-a putut sta împotrivă”.
Atât Codul penal din Transilvania, cât şi Codul penal din Bucovina,
reglementau constrângerea fizică. Art. 77 din Codul penal transilvănean prevedea că:
“Nu este imputabilă infracţiunea aceluia, care a săvârşit-o fiind constrâns printr-o
forţă căreia nu a putut rezista sau prin ameninţări, cari constituiau un pericol direct pt.
viaţa sa, pt. integritatea sa corporală sau pt. viaţa sau integritatea corporală a unor
persoane din intimitatea sa, dacă pericolul nu a putut fi înlăturat într-alt mod”.1
Codul penal din Bucovina prevedea că : “Acţiunea ori comiterea nu se va
socoti deci crimă… dacă faptul s-a săvârşit sub imperiul unei constrângeri
neînlăturabile…”2
Codul penal român de la 1864 nu prevedea nici constrângerea fizică, nici
constrângerea morală, considerând că existenţa oricărei acţiuni de constrângere
implică prin ea însăşi lipsa de vinovăţie.3 Se considera totodată, că ar rezulta din
principiul răspunderii morale.
Codul penal român din 1936 reglementa constrângerea fizică şi
constrângerea morală prîntre cauzele care apărau de răspundere penală sau o
micşorau. Ambele cauze au reprezentat o transpunere în text legal a ceea ce în
practica şi în doctrină se admitea în mod constant. Acestea îşi aveau originea în Codul
penal transilvănean şi Codul penal bucovinean, iar constrângerea fizică era inspirată,
ca mod de redactare şi din art. 19 al Codului penal polonez din 15 iulie 19324
În art. 133 din Codul penal din 1936, constrângerea fizică era definită
astfel: “ Nu răspunde de infracţiune acela care a comis-o fiind supus unei constrângeri
fizice, căreia nu i-a putut rezista”.5 Trebuie precizat faptul că constrângerea morală era
prevăzută separat, în art. 130.
Datorită faptului că între aceste două cauze care înlătură caracterul penal al
faptei nu există deosebiri esenţiale, Codul penal în vigoare reglementează cele două
forme de constrângere în acelaşi text.6
Fapta săvârşită sub imperiul constrângerii fizice sau morale constituia
infracţiune, dar făptuitorul nu răspundea penal pt. aceasta. Astfel, era înlăturată
răspunderea penală dar subzista caracterul penal al faptei. Prin această reglementare,
1
Ion I. Predoviciu, Codul penal din Transilvania, Tipografia Adolf Sonnenfeld Soc. Anon, Oradia
Mare, 1923, p. 23-24
2
C-tin. G. Rătescu, s. a. , op. cit., p. 318.
3
V. Dongoroz şi colab. , vol. I, op. cit. , p. 382.
4
C-tin. Rătescu s. a. , op. cit. , p. 335.
5
C-tin. Rătescu s. a., op. cit. , p. 334
6
T. Vasiliu, G. Antoniu, Gh. Dărângă, Şt. Daneş, Dumitru Lucinescu, V. Papadopol, Doru Pavel,
Dumitru Popescu, Virgil Rămureanu, Codul Penal al R.S.R., comentat şi adnotat, partea generală,
Bucureşti, 1972, p. 348.

17
constrângerea fizică şi constrângerea morală produceau aceleaşi efecte precum
cauzele de înlăturare a răspunderii penale (amnistia, prescripţia, graţierea).
Astfel, între dispoziţiile art. 133 din Codul penal anterior şi cele ale art. 46,
alin. 1 din actualul Cod penal nu sunt deosebiri numai cu privire la terminologia
folosită, întrucât în concepţia Codului penal anterior fapta săvârşită ca urmare a
constrângerii fizice era socotită infracţiune, dar făptuitorul era apărat de răspundere
penală, în timp ce Codul penal actual prevede constrângerea fizică ca o cauză care
înlătură caracterul penal al faptei.
Succint prezentate ,argumentele de mai sus dovedesc cu prisosinţă
superioritatea actualei reglementări în raport cu prevederile Codului penal anterior.

2.2.2.2. Situaţia în legea penală în vigoare

Codul penal român in vigoare prevede constrângerea fizică drept o cauza


care inlatura caracterul penal al faptei, aspect care se desprinde cu claritate din
formularea art. 46, alin. 1 Cod penal: “Nu constituie infrvacţiune fapta prevazuta de
legea penală, săvârşită din cauza unei constrangeri fizice careia făptuitorul nu i-a putut
rezista”.
Constrângerea fizică si constrângerea morală,alaturi de legitima aparare,
starea de necesitate, minoritatea, betia, cazul fortuity, iresponsabilitatea si eroarea de
fapt, sunt prevazute de actualul Cod penal in Titlul II si anume Capitolul v intitulat
“Cauzele care inlatura caracterul penal al faptei” (art. 44-51 C. pen.).
In textele noului Cod penal este prevazut ca fapta prevazuta sub
presiunea unei constrangeri fizice nu constituie infrvacţiune. Lipsa infracţiunii atrage
implicit si lipsa raspunderii penale.

2.3. CONOTATII PSIHOLOGICE PRIVITOARE LA


CONSTRÂNGEREA FIZICĂ

2.3.1.Rolul determinant al factorului volitiv in cadrul


constrângerii fizice

Persoană care se află sub imperiul unei constrângeri fizice pastreaza


întreaga capacitate de a-si da seama de valoarea acţiunii sale, dar, in schimb,
constrângerea fizică ii ridica imputabilitatea acestei acţiuni, fiindca ea a fost efectuata
fără voinţă lui, deci, cei cu voinţă silita.
Factorul volitiv consta in voinţă manifestata de infractor de a efectua
actul care a servit drept cauza rezultatului ilicit.1Acest factor volitiv se manifesta prin
1
I. Tanoviceanu, op. cit., p. 837.

18
libertatea individului de a alege între mai multe conduite posibile, alegere ce rezulta in
urma parcurgerii celor doua faze ale procesului volitiv, deliberarea si decizia.1
Voinţă reprezinta o aptitudine specific umana. Voinţă cu care se
acţionează in vederea obtinerii unui anumit efect trebuie sa indeplineasca doua
condiţii: sa fie constienta, rationala sis a fie liber exprimata.
Făptuitorul are astfel posibilitatea de a face o alegere constienta între
săvârşirea unei fapte cu caracter antisocial si alte acţiuni-inacţiuni posibile, dar care
nu lezeaza ordinea de drept.2 Voinţă apare ca un factor determinant al acţiunii, o
institutie autonoma, reprezentanta a persoanei.3
Faptul ca voinţă este elemental motor al tuturor acţiunilor voluntare ale
omului, nu este sufficient a ne determina sa credem sis a acceptam concluzia ca voinţă
nu poate suferi nici o determinare, nici o constrângere, ea putandu-se manifesta ca un
liber arbitru si ca deci, tot ceea ce face omul depinde neconditionat doar de voinţă lui;
limitele manifestarii vointei tin atat de cadrul juridic in care se desfasoara existenta
umana, deci de reglementarile legale, cat si de normele de convieţuire sociala.
Factorul volitiv, al posibilitatii de manifestare si dirijare constienta a
activitatii umane este deopotriva essential pt. stabilirea existentei vinovatiei. Aflăta la
confluenta factorilor intelectivi cu cei volitivi si afectivi, vinovatia reprezinta
atitudinea psihica pe care autorul a avut-o la momentul săvârşirii faptei ilicite sau, mai
exact, la momentul imediat anterior săvârşirii acesteia fata de fapta si urmarile
acesteia. Astfel, vinovatia apare ca o consecinta a interferentei factorului intelectiv,
generator al constientizarii caracterului ilicit al faptei, cu factorul volitiv care
determina chiar săvârşirea faptei. Din structura interna a vinovatiei se deduce ca
autorul faptei va fi raspunzator de săvârşirea acesteia numai in masura in care I se va
putea imputa acest lucru. Per a contrario, nu va fi tinut sa răspundă cel care a comis
fapta fără vinovatie.
Expresia “voinţa manifestata cu vinovatie” reda faptul ca voinţă poate fi
exercitata cu incalcarea ordinii de drept, intelegand prin aceasta atat normele juridice
cat si regulile de convietuire sociala.
Ideea de vinovatie poate fi raportata la atribute ale finite umane: ratiunea
si libertatea. Ratiunea si libertatea sunt condiţii in mod egal esentiale ale
imputabilitatii penale.
Ratiunea ii permite subiectului de drept sa constientizeze semnificatia acţiunilor sale
si a urmarilor acestora. Pentru ca o fapta ilicita comisa cu vinovatie sa constituie
factorul determinant al responsabilitatii unei persoane este necesar sa-i fie imputabila,
adica sa se stabileasca daca, in momentul săvârşirii acţiunii sau inacţiunii, făptuitorul
poseda insusirea psihica volitiva care sa-i permita aptitudinea de a alege între mai
multe conduite posibile.

1
Adina Ponea, Introducere in studiul culpei, Craiova, 1997, p. 52.
2
M. Eliescu, Raspunderea civila delictuala, Bucuresti, 1972, p. 15.
3
Beniamin Zorgo, Ce este vointa?, Bucuresti, 1969, p. 7.

19
Libertatea ii da posibilitatea subiectului de drept de a allege între mai
multe moduri de a actiona. Starea de libertate a persoanei se exteriorizeaza, se
realizeaza prin ansamblul de manifestari corespunzator drepturilor recunoscute de
societate prin lege.1
Imprejurarile care inlatura vinovatia făptuitorului sunt acelea care, mai mult
sau mai putin exterioare lui, se intersecteaza cu activitatea sa, influentand aceasta
activitate prin afectarea modului de formare a laturii subiective, deci a libertatii cu
care s-a manifestat voinţă, astfel, s-a impus reactia si interventia legii penale,
incriminandu-se fapta prin care se adduce atingere, se limiteaza sau se oprima
libertatea vointei.
Trebuie subliniat faptul ca oprimarea libertatii vointei celui constrsns este
un effect al vointei celui ce constringe.
Limitele impuse libertatii de manifestare a vointei individului sunt doua:
-dreptul obiectiv;
-regulile de convietuire sociala.
Atunci când un individ săvârşeşte o fapta nesocotind aceste limite
inseamna ca are o conduita ilicita si ca săvârşeşte un fapt ilicit.
Dupa cum existenta si exprimarea vointei in săvârşirea unui fapt ilicit
dovedeste implicit si vinovatia făptuitorului, la fel si conduita ilicita dispare prin
inlaturarea caracterului penal al faptei, daca a săvârşit fapta fără vinovatie, fiind
constrans.
Atunci când activitatea desfasurata nu este voita de faptuitor, inseamna ca
factorul volitiv lipseste in totelitate, nemaireprezentand interes daca exista factorul
intelectiv.
In cazul constrângerii fizice si morale, daca se exercita de către persoane
fizice, factorul intelectiv este realizat sub toate formele de manifestare. Individul
constrans înţelege relatiile sociale impotriva carora se indreapta fapta sa, cunoaste
caracterul antisocial al acesteia si-i prevede urmarea socialmente periculoasa.
Ceea ce trebuie mentionat este ca factorul volitiv nu se realizeaza prin
pozitia sa pozitiva fata de relatiile sociale respective; el nu voieste indreptarea faptei
sale materiale impotriva relatiilor sociale si, in consecinta,2nu doreste nici rezultatele
socialmente periculoase caracteristice infracţiunii respective. Rezultatul ilicit este
produsul unui act pe care făptuitorul nu l-a voit.
Exista doar cauzalitate fizică, nu si cauzalitate psihica. 3Cauzalitatea
psihica este înlăturata prin lipsa factorului volitiv fără de care nu poate exista
elemental immaterial al infracţiunii. Totodata, in lipsa factorului volitiv nu poate
exista imputabilitate si nici infrvacţiune.

1
V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, Nicoleta Iliescu, C. Bulai, Rodica Stanoiu, V. Rosca,
Codul penal romin, partea speciala, vol. III, Editura Academiei, 1971, p. 284.
2
I. Mircea, Vinovatia in dreptul penal romin, Bucuresti, p. 72.
3
I. Tanoviceanu, vol. I, op. cit.,p. 840.

20
2.3.2. Non agit, sed agitur4

In virtutea libertatii vointei, orice individ isi poate manifesta voinţă, fie
in sens pozitiv, avand ca rezultat o fapta licita, fie in sens negativ, dand nastere unei
fapte ilicite, condamnabile. Insa, exista situatii când libertatea vointei este lezata, iar
individual este obligat sa actioneze intr-un mod nedorit, neputandu-se opune forte ice
se exercita asupra sa.
Friederich Engels afirma ca “libertatea vointei nu inseamna altceva
decat capacitatea de a hotari in cunostinta de cauza”.
Actul executat fără voinţă aparţine făptuitorului doar sub aspect
material. Fortei straine, al carei instrument a fost făptuitorul, ii aparţine atat actul in
sine cat si consecintele acestuia. Ori de cate ori voinţă este absenta, iar energia fizică a
unei persoane a lucrat sub imperiul unor forte straine, acea persoană este constransa si
actele săvârşite de dansa pierd orice valoare subiectiva; ca atare, elemental immaterial
necesar in orice infrvacţiune nu exista. Individul constrans non agit, sed agitur. Cel
constrans acţionează mechanic, ca un simplu instrument, deoarece nu se poate opune.
Sub silnicia fizică a energiei straine, energia fizică a persoanei
constranse este activate sau ramane inerta. Voinţă este absenta (cel constrans non agit,
sed agitur) si deci, activitatea comisa sau omisa de el, nefiind rezultatul vointei sale,
nu-i aparţine decat fizic. Deci, pe plan psihic, făptuitorul nu se simte drept autor al
săvârşirii faptei.
Beniamin Zorgo, in cartea sa: “Ce este voinţă?”, afirma ca: “Persoană
se simte autor, subiect al acţiunilor sale voluntare”.
In cazul constrângerii fizice, fiind siluita voinţă făptuitorului, nu se
poate pune problema acţiunilor voluntare.
Vacţiunea infractionala trebuie sa fie produsul unei libere spre a
putea fi imputata infractorului, lipsa vointei conduce spre concluzia ca fapta nu
aparţine sub aspect subiectiv autorului ei material. Persoană constransa nu raspunde
de infrvacţiune, deoarece rezultatul nu este rodul vointei sale libere, ci adevaratul
infractor s-a folosit de cel in cauza ca de un instrument neinsufletit.
Intr-o asemenea situatie, ramane fără obiect continuarea cercetarii
penale a faptei săvârşite, deoarece ii lipseste unul din elementele componente ale
vonovatiei.
Desi omul, stapan pe facultatile sale psihice, întreprinde in mod
obisnuit numai activitati pe care le înţelege si le voieste, datorită unei constrangeri
morale sau fizice săvârşeşte totusi chiar si fapte infractionale, pe care le înţelege, darn
u le voieste. Omul nu este suveranul stapan al propriei sale vointe. Voinţă, la randul
ei, nu este nici ea libera, ci sta vesnic sub influenta a numeroase forte. Aceste forte vin
sa participle la procesul psihic de determinare a vointei, lucrand indirect prin acest
process psihic asupra energiei fizice a persoanei constranse.
4
“Nu lucreaza, ci este lucrata”.

21
Omul este o trestie fragila, insa o trstie ganditoare, afirma marele
filosof francez Blaise Pascal. Prin notiune de “trestie fragila”, Pascal doreste sa scoata
in evidenta posibilitatea marginita a omului de a se opune prin energia sa fizică
impotriva energiei straine ce se abate asupra sa. Omul este neputincios impotriva unor
forte straine superioare. Reprezentand omul printr-o planta, a carei tulpina este
flexibila si dinamica, Pascal ne propune sa reflectam asupra sensibilitatii fizice
scazute a omului in comparative cu alte forte straine superioare.
Ca “trestie ganditoare”, omul este dotat cu ratiunea de a gandi, de a
voi, acţiunile sale nu se mai pot bucura de libertatea vointei atunci când fortele straine
exercita presiuni asupra sa.
Constrângerea fizică distruge libertatea exterioara, puterea de a dirija
voinţă, de a actiona sau de a nu actiona.1In aceasta forma de constrângere, fortele
straine acţionează nemijlocit asupra energiei fizice a persoanei constranse,
paralizandu-i-o complet in ceea ce priveste posibilitatea de a actiona conform
obligatiilor sale. Persoană asupra careia se rasfrange constrângerea fizică nu poate
rezista, in sensul ca forta ce acţionează asupra sa nu poate fi invinsa prin propriile
puteri. Astfel, datorită imposibilitatii fizice de a se misca liber in vederea desfasurarii
activitatii la care este obligate prin lege, persoană este constransa sa săvârşească o
fapta prevazuta de legea penală, pe care, intelegand-o, nu o voieste, dar fiind silit, nu
poate proceda altfel.
Prin urmare, din punct de vedere intelectiv, persoană constransa fizic isi
pastreaza întreaga capacitate de înţelegere a valorii sociale pe care o are fapta
săvârşită, insa sub aspect volitiv ii lipseste voinţă săvârşirii ei.2
Voinţă persoanei constranse nu lucreaza, ci este lucrata datorită presiunii
exercitate asupra sa de către fortele straine. Absenta vointei din conţinutul intentiei
face ca subiectiv, fapta săvârşită sa nu apartina autorului ei material. Din aceasta
cauza, legiuitorul nostrum, prin dispozitiile art. 46, alin. 1, C. pen., scoate din randul
infracţiunilor pe aceste fapte prevazute de legea penală care sunt comise in condiţiile
constrângerii fizice.````

2.4. CONDIŢIILE CONSTRÂNGERII


FIZICE

1
T. Vasiliu 499.
2
I. Mircea, op. cit., p. 74.

22
2.4.1. Consideratii generale

Constrângerea fizică se exercita de către o forta umana sau naturala


prin care sunt ingradite posibilitatile fizice ale unei persoane de a-si desfasura o
anumita activitate utila societatii, la care este obligate prin lege, iar a carei
neindeplinire poate cauza grave consecinte sociale, din care motive este incriminate
de legea penală si sanctionata ca atare.
Studiul amanuntit al constrângerii fizice se face prin prisma condiţiilor
sale de existenta. Acest lucru denota o importanta masiva la stabilirea constrângerii
fizice din randul infracţiunilor prevazute de legea penală.
Pt. ca o constrângere fizică sa constituie o cauza de inlaturare a
caracterului penal al faptei, se cer intrunite, cumulative, urmatoarele condiţii:
---fapta săvârşită sub presiunea constrângerii trebuie sa fie
prevazuta de legea penală;
---fapta penală trebuie sa se săvârşească datorită exercitarii
unei acţiuni de constrângere fizică asupra făptuitorului;
---persoană constransa trebuie sa se afle in imposibilitatea de a
rezista constrângerii fizice.

2.4.2. Conditia săvârşirii unei fapte prevazuta de legea penală

Pt. a deveni incidenta, institutia constrângerii fizice, este necesar ca fapta


săvârşită din cauza ei sa fie prevazuta de legea penală, fiindca doar in astfel de situatii
se poate pune problema inlaturarii caracterului penal al faptei.
Daca fapta săvârşită sub presiunea acţiunii de constrângere este prevazuta
de legea penală, nu prezinta importanta care este natura sau gravitatea acesteia, daca
fapta s-a consumat sau a ramas in faza de tentative pedepsibila ori daca făptuitorul
este autor, instigator sau complice.
Situatiile de constrângere fizică pot fi foarte diferite in ceea ce priveste
periculozitatea sociala si obiectul lor juridic, determinand comiterea unor fapte
prevazute de legea penală. Faptele săvârşite sub imperiul constrângerii fizice pot fi
comisive, constand intr-o vacţiune determinate de constrângerea fizică. Sub presiunea
unor energii straine se pot săvârşi furtul, falsul, santajul, omorul, vatamarea,
distrugerea sau incalcarea regulilor de circulatie. In aceste cazuri, cel constrans face
ceea ce legea interzice. De regula insa, ca urmare a constrângerii fizice, se comit fapte
de invacţiune (omisive), când persoană, care are obligatia legala sa faca ceea ce legea
penală pretinde sub sanctiunea pedepsei, este pusa, datorită constrângerii fizice, in
imposibilitatea de a-si indeplini respectiva obligatie. Astfel, se gasesc in aceasta
situatie: paznicul unui deposit imobilizat de hoti in timpce acestia fura bunurile aflăte
sub paza sa; chirurgul sechestrat in timp ce trebuie sa faca o interventie chirurgicala
23
urgenta, hotaratoare pt. viata bolnavului; soldatul, aflăt in concediu, este tinut in
carantina in timp ce trebuie sa se prezinte la unitate,1denuntul obligator nu a putut fi
facut in timp util fiindca cel obligat a fost sechestrat de o alta persoană etc. Toate
acestea sunt neindepliniri ale unor activitati la realizarea carora persoanele in cauza
sunt obligate prin lege, iar pt. neexecutarea lor, in condiţiile obisnuite, ar fi trase la
raspundere penală.

2.4.3. Conditia existentei si exercitarii acţiunii de constrângere


asupra fizicului unei persoane

Este de esenta institutiei pe care o analizam ca fapta prevazuta de lagea


penală sa fie săvârşită din cauza unei constrangeri fizice, irezistibile. Fapta prevazuta
de legea penală nu este rezultatul punerii in vacţiune a energiei fizice a făptuitorului.
Ea este o consecinta a exercitarii influentei unei energii straine asupra energiei fizice a
persoanei constranse.
In viata de toate zilele, folosim, aceeasi expresie—independent de
voinţă noastra—pt. a putea convinge ca un eveniment oarecare, peliminat sau nu, s-a
consumat intr-un mod diferit de cel voit, dincolo de puterile noastre. Vacţiunea de
constrângere provine de la o forta straina, declansata independent de voinţă persoanei
constranse.
Conditia ca fapta sa fie săvârşită din cauza unei constrangeri fizice
presupune, in primul rand, interventia unei energii straine, de natura fizică, care sa-l
determine pe faptuitor la incalcarea legii.2
Autorul poate sa săvârşească o fapta prevazuta de legea penală ca
urmare a intervantiei unei asemenea energii, care sa actioneze direct asupra fizicului
sau, fortandu-l sa faca ceva desi nu trebuia sau sa nu faca ceva ce trebuia, cu toate ca
si-a dat seama de consecintele ce se vor produce.
Exista vacţiune de constrângere fizică atunci când energia fizică a unei
persoane este pusa in miscare sau este tinuta in stare de inertie datorită presiunii fizice
exercitate de o forta straina, a carei declansare si desfasurare nu depind de constiinta
si voinţă persoanei constranse.
In literatura juridica, s-a sustinut parerea ca forta care constringe fizic
trebuie sa fie doar o energie umana. Sustinatorii acestei opinii se bazeaza pe dispozitia
existenta in art. 46 din Codul penal Italian, care vorbeste “de cel constrans de altul”.
Exponentii acestei pareri arata ca in situatia in care forta care constringe este o forta a
naturii, va exista caz fortuit sau forta majora.

1
I. Mircea, op. cit., p. 73.
2
N. Giurgiu, op. cit., p. 396.

24
In realitate, constrângerea fizică este o modalitate a fortei majore, a
interventiei unei energii straine, indiferent de natura ei, careia făptuitorul nu-i poate
rezista.
Energia care constringe trebuie sa actioneze direct asupra celui
constrans. Daca acţionează indirect, prin hipnotism sau prin darea unor substante
narcotice ori stupefiante1,nu mai poate fi vorba de constrângere fizică, ci eventual de
iresponsabilitate sau betie accidentala completa, deoarece in asemenea cazuri nu este
paralizata doar energia fizică a celui constrans, ci întreaga personalitate a
făptuitorului.
Legiuitorul nu defineste energia straina, dar literatura juridica si
chiar practica judiciara a prezentat diverse situatii de natura sa o concretizeze.
Astfel, energia poate fi animate sau neanimata, umana ori o forta a
naturii, mecanica, electromagnetica sau orice alte situatii care ar putea constitui o
energie strain ace intra in conţinutul constrângerii fizice.
Energia este neanimata atunci când persoană este constransa sa
actioneze sa sa nu actioneze sub imperiul unei energii declansate de un fenomen fizic.
Ca exemplu de constrângere fizică aparute datorită interventiei energiei neanimate,
amintim: cazul in care o persoană este proiectata de o energie asupra unor bunuri de
mare valoare pe care le distruge prin cadere; cazul acarului care este impiedicat, de
viscol sau de furtuna, sa schimbe la timp macazul, provocând astfel o catastrofa
feroviara; cazul gardianului care, datorită unui uragan, este trantit la pamant si lipsit
de posibilitatea fizică de a pazi detinutii aflăti la munca, ceea ce da posibilitatea
acestora din urma sa evadeze.
Energia este animata in cazul in care o persoană este constransa de alta sa
loveasca cu cutitul intr-un copil, manevrandu-i pur si simplu mana sau este cazul in
care o persoană este impinsa de o alta si, prin cadere, distruge diverse bunuri sau
vatama pe altul ori produce o coliziune cu accidente grave in traficul rutier.2 Daca un
acar ar fi impiedicat sa schimbe acele, fiind imobilizat de un raufacator, deci de o
energie animate, va exista constrângere fizică daca se va stabili ca acarul nu a putut
opune rezistenta energiei care l-a impiedicat sa actioneze.
Energie animata este si in situatia in care gardianul este imobilizat de un
detinut pt. ca ceilalti sa poata evada.
In acest caz energia animate este si umana, deoarece constrângerea este
exercitata de o persoană fizică.3 Fapta săvârşită de guardian nu va constitui
infrvacţiunea de inlesnire a evadarii, deoarece posibilitatea sa de a opri arestatii a fost
suprimata datorită actelor de violenţă fizică ce s-au exercitat asupra lui. Persoanele
care au exercitat asupra lui constrângerea, in astfel de cazuri, vor fi pedepsite pt.
sechestrare de persoane(si pt. violentele care eventual au fost exercitate), daca sunt
responsabile.
1
T. Vasiliu si altii, op. cit., p.350.
2
N. Giurgiu, op. cit., p. 396.
3
V. Mirisan, op. cit., p. 48.

25
Pt. inlaturarea caracterului penal al faptei insa, nu are relevanta daca
persoanele care au exercitat constrângerea sunt sau nu responsabile.
Pe langa tipurile de energii enumerate amintita si energia mecanica. Ea
ar exista atunci când un tren s-ar rasturna peste gardianul ce avea atributii de paza a
detinutilor, iar acestia evadeaza. Pt. aceleaşi considerente discutate in cazul
gardianului imobilizat de detinuti, nici gardianul scapat cu viata din accidental de tren,
nu comite infrvacţiunea de inlesnire a evadarii.
In toate exemplele date, energia care l-a constrans pe faptuitor este
exterioara acestuia si, avand un character fizic il determina pe acesta din urma, tot
fizic—adica printr-un raport de determinare obiectiva—sa săvârşească o fapta
prevazuta de legea penală.
Acesta este de altfel si motivul pt. care legiuitorul insusi foloseste in
text expresia “fapta prevazuta de legea penală, săvârşită din cauza unei constrangeri
fizice”.1
Energia care-l constringe pe faptuitor poate fi si interioara acestuia,
forta sraina avand ca sursa un process fiziologic intern, a carui aparitie este
independenta de constiinta sau voinţă făptuitorului. Respectivul process fiziologic
intern prezinta efecte paralizante sau inhibitive pt. faptuitor. De exemplu, o epilepsie
il impiedica pe gestionar sa efectueze o anumita activitate ce tine de atributiile de
serviciu din momentul respective, cu consecinta producerii unei pagube pt. unitate.
Astfel, s-a decis ca gestionarul, care, datorită unei crize de epilepsie, lasa magazia
deschisa pt. scurta vreme, timp in care i se sustrag bunuri din gestiune, nu se face
vinovat de infrvacţiunea de neglijenta in serviciu, deoarece a intervenit o cauza care
face ca fapta san u constituie infrvacţiune.2Pe langa epilepsie, ca proces fiziologic
intern, mai intalnim: atacul de cord, lesinul, hemoptizia etc.
Constrângerea fizică acţionează asupra energiei fizice a făptuitorului,
acesta comportandu-se, prin omisiune sau comisiune, ca un instrument, ca o simpla
prelungire a energiei opresoare însăşi.
Vacţiunea de constrângere se realizeaza prin forta unei persoane, prin
forta unui animal care nu poate fi stapanit, prin forta unei masini in miscare sau a unui
fenomen natural. In toate cazurile, forta prin care se realizeaza constrângerea se poate
manifesta in mod dinamic, prin dezlantuire de energie, sau in mod static, prin opunere
de rezistenta la vacţiunea persoanei constranse.3
Pt. a se da eficienta dispozitiilor legale referitoare la constrângerea
fizică este necesar sa se constate ca făptuitorul, desi isi da seama de caracterul
socialmente periculos al urmarilor faptelor sale, totusi nu acţionează in mod liber, ci
constrans de o putere straina, care ii paralizeaza si ii rapeste orice posibilitate de a
actiona altfel; in acest caz, făptuitorul devine un simplu instrument, care este pus in
miscare sau oprit sa actioneze de către un factor exterior, caruia el nu-i poate rezista in
1
N. Giurgiu, op. cit., p. 396.
2
Procuratura locala din Simleul Silvaniei, dos. Nr. 397/1988.
3
C. Bulai, op. cit., p. 249.

26
nici un fel, totodata, pt. existenta constrângerii fizice este indiscutabil necesar ca
vacţiunea de constrângere sa se manifeste in mod direct asupra fizicului făptuitorului.
Nu exista aceasta situatie atunci când sotia a participat la infrvacţiunea
săvârşită de sotul ei, determinate de faptul ca acesta se enerva si o batea daca nu-i
aducea la indeplinire cererile lui; in asemenea cazuri nu se poate trage concluzia ca
sotia a lucrat in afără vointei sale, fiind constransa din punct de vedere fizic.1

2.4.4. Conditia imposibilitatii celui constrans de a putea


rezista acţiunii de constrângere

Pt. a fi indeplinite condiţiile prevazute de lege privind incidenta


dispozitiilor art. 46, alin. 1 C. pen., nu este sufficient ca fapta prevazuta de legea
penală sa se fi intercalate in raportul de cauzalitate declansatde energia fizică straina
—deci sa fie săvârşită din cauza unei constrangeri fizice – ci mai este necesar ca
făptuitorul sa nu se fi putut sustraga in nici un mod constrângerii, sa nu-i fi putut
rezista, deci, vacţiunea de constrângere trebuie sa fie irezistibila.
In raport cu imprejurarile concrete in care s-a produs interventia
energiei straine, persoană supusa acţiunii de constrângere, vacţiune ce nu depinde de
constiinta sau voinţă sa, trebuie sa se afle in situatia de a nu putea intrvedea
revacţiunea sau de a opune rezistenta eficace energiei straine, deoarece aceasta,
fiindu-i superioara, ii paralizeaza complet posibilitateade a reactiona fizic.
Imposibilitatea de a opune rezistenta nu trebuie dedusa dupa criterii
apriorice si abstracte, care nu reflecta imprejurarile concrete in care s-a săvârşit fapta.
In stabilirea posibilitatii sau imposibilitatii de a rezista fortei coercitive se va tine
seama, pe de o parte, de natura si intensitatea fortei de constrângere, iar, pe de alta
parte, de puterea, indemanarea, rezistenta fizică a făptuitorului, starea de spirit si
mijloacele de care dispune pt. a se putea opune energiei straine sau de a se sustrage
acţiunii acesteia.
Cu privire la capacitatea făptuitorului, trebuie mentionat faptul ca, in
raport cu aceleaşi date de fapt poate sa existe sau sa nu existe posibilitatea de a rezista
constrângerii.2 Aceasta posibilitate este pusa in balanta si in cazul existentei unui
complex de imprejurari diferite.
In cazul in care se stabileste ca persoană, fata de care a actionat
constrângerea, avea posibilitatea de a anihila presiunea energiei fizice agresoare cu
mijloace pe care le putea folosi fără pericol pt. ea, dar nu a facut tot ceea ce depindea
de forta si indemanarea sa fizică pt. a se opune energiei straine sau pt. a i se sustrage,
nu va exista constrângere fizică, intrucat persoanei nu i s-a rapit posibilitatea de a-si
determina si dirija singura voinţă.
1
Trib. Supr., Col. Pen., dec. nr. 2259/1966, in R.R.D. nr. 4/1967, p. 166 si urm.
2
C. Bulai, op. cit., p. 250.

27
Atunci când persoană supusa constrângerii fizice nu are si nu întrevede
nici o posibilitate serioasa de a opune rezistenta acţiunii de constrângere, libertatea sa
de voinţă este efectiv si complet anihilată si ca atare nu se poate vorbi de vinovatie.1
Daca mai multe persoane au fost constranse si au săvârşit in participatie
o fapta prevazuta de legea penală, trebuie sa se stabileasca pt. fiecare participant ca, in
situatia concreta, nici unul nu a putut opune rezistenta energiei care i-a constrans,
fiindca numai astfel caracterul penal al faptei săvârşite este înlăturat.2
Când constrângerea fizică poereaza doar pt. unele persoane, se va
dispune neinceperea urmaririi penale, scoaterea de sub urmarire penală sau achitarea
acestora, iar pt. celelalte persoane se va dispune trimiterea in judecata si sanctionarea
potrivit infracţiunii comise.
In speta, invinuitii M.N., R.V. si O.P. au fost cercetati pt. faptul ca, intr-
o noapte, au sustras din masina fostului C.A.P. Zauan cantitatea de 1000 kg
ingrasaminte chimice.
S-a stabilit ca primii doi invinuiti s-au deplasat la magazine, unde,
intalnindu-l pe paznicul O.P., i-au aplicat mai multe lovituri peste corp cu o bucata de
fier, cerandu-I sa deschida magazia si sa-i ajute sa sustraga bunurile. Paznicul, fiind in
varsta si lipsit de posibilitati fizice de aparare, a acceptat sa o deschida, iar incercarile
sale de impotrivire la actele de executare au fost curmate de noi violente soldate cu
starea de inconstienta a acestuia. A doua zi,paznicul a anuntat organele competente cu
privire la fapta săvârşită.
In urma administrarii probelor, primii doi invinuiti au fost trimisi in
judecata in stare de arrest pt. infrvacţiunea de talharie, iar fata de paznic s-a dispus
scoaterea de sub urmarire penală, motivandu-se ca lipseste unul din elementele
constitutive ale infracţiunii---latura subiectiva, respective a cooperat fără intentie la
săvârşirea faptei.
Chiar daca, in fond, solutia este corecta---paznicul nefiind
condamnat---totusi, in speta a intervenit o cauza care face ca fapta san u constituie
infrvacţiune, adica o constrângere fizică careia paznicul nu i-a putut rezista.
In acest caz, organul de urmarire penală trebuia sa dispuna scoaterea
de sub urmarire penală a paznicului in baza art. 10, lit. e, Cod procedura penală,
deoarece “exista vreuna din cauzele care inlatura caracterul penal al faptei”.3

CAPITOLUL 3

1
V. Dongoroz si colab., vol. I, op. cit., p.376.
2
T. Vasiliu si altii, op. cit., p.351.
3
Procuratura judeteana Salaj, Zalau (rechizitoriul din 30 aprilie 1990)---dosar nr. 196/1990, solutie
nepublicata, citata de V. Mirisan, op. cit., p. 49-50.

28
CONSTRÂNGEREA MORALĂ _ CAUZA
CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL
PENAL AL FAPTEI

3.1.NOŢIUNEA DE CONSTRÂNGERE MORALĂ ŞI


CARACTERIZAREA EI

Constrângerea morală, oprimarea liberului arbitru, rezultă din emoţiile


violente ale sufletului sau ale pasiunilor. Dar dîntre toate pasiunile cărora omul le cade
prada, numai teama are ca efect înlăturarea vinovăţiei.1
Prevăzută în art. 46 din Codul penal în vigoare alături de constrângerea
fizică, constrângerea morală este o cauză care răpeşte persoanei constrânse
posibilitatea de a-şi determina şi dirija liber voinţa, însăşi prezenţa ei excluzând
existenţa vinovaţiei.
Constrângerea morală constă în paralizarea libertăţii de voinţă a omului de
către nişte forţe străine lui, ce vin din partea unei persoane fizice, obligându-l la
săvârşirea unei infracţiuni, pe care o inţelege şi nu voieşte, dar o săvârşeste datorită
unei ameninţări cu un pericol grav pt. viaţa, sănătatea, libertatea proprie sau a altuia,
pericol pe care cel ameninţat nu-l poate înlătura altfel.2
Într-o astfel de împrejurare, constrânsul este silit să aleagă între săvârşirea
unei infracţiuni şi suferirea unui rău imediat. Cu toate că fapta infracţională este
inţeleasă de autorul ei material, aceasta nu-i aparţine sub imperiul ameninţării cu un
pericol grav, ilicit, care nu poate fi înlaturat pe alta cale decât prin săvârşirea
respectivei fapte.
În cazul în care se săvârşeste sub acţiunea unei constrângeri morale o
faptă prevăzută de legea penală, caracterul penal al acestei fapte este înlaturat pt. lipsa
trăsăturii esenţiale a vinovăţiei.
Potrivit art. 46, alin. 2 Cod penal “nu constituie infracţiune fapta
prevăzută de legea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri morale exercitată prin
ameninţare cu un pericol grav pentru persoană făptuitorului ori a altuia şi care nu
putea fi înlaturat în alt mod”.
Ca şi în cazul constrângerii fizice, la constrângerea morală făptuitorul
realizează, ca acţionează sub presiunea unei acţiuni de constrângere exercitate prin
ameninţarea sa ori a altuia cu un pericol grav, dar, însăşi imposibilitatea înlăturarii
pericolului îl face sa adopte conduita impusă prin constrângere, adica săvârşirea unei
fapte penale.

1
J.J. Haus, Principes Généraux du Droit Penal---Belge, Gaud, Librairie générale de Ad. Hoste, Rue
des Champs,43, 1874, p. 500
2
I. Mircea, op. cit., p. 72.

29
Deosebirea dîntre cele doua modalităţi de realizare a constrângerii este
dată de împrejurarea ca, în timp ce în cazul constrângerii fizice făptuitorul este
determinat fizic să săvârşească o faptă penală, comportându-se ca un simplu
instrument la comanda energiei străine, în cazul constrângerii morale făptuitorul este
determinat pe cale psihică să săvârşească o asemenea fapta, libertatea sa de voinţă şi
vacţiune fiind complet anihilată de ameninţarea la care este supus, de a fi expus el sau
altul, la un pericol grav şi care nu putea fi înlăturat altfel.
În cadrul condiţiilor constrângerii fizice am discutat despre
imposibilitatea gardianului de a opri evadaţii datorită actelor de violenţă fizică ce s-au
exercitat asupra lui. Se află în stare de constrângere morală iar nu de constrângere
fizică, gardianul care, ameninţat cu pistolul de către o persoană, permite evadarea
unor deţinuţi.1 În aceleaşi condiţii ale constrângerii morale, făptuitorul, ameninţat cu
uciderea sa ori a altei persoane, săvârşeşte un fals în acte publice sau sustrage bunuri
pe care le pune la dispoziţia agresorului. Casierul ameninţat cu moartea predă cheia de
la casa de bani unui tâlhar,2 neputând înlatura în alt mod pericolul.
Sub protecţia constrângerii morale se vor află şi piloţii unui avion de
pasageri obligaţi sub ameninţarea uciderii, să devieze de la ruta normala de zbor şi să
aterizeze într-un loc periculos, atât pt. pasageri, cât şi pt. persoanele aflate la sol.
Ca reflex al apariţiei diverselor şcoli şi curente, au fost elaborate o serie
de definiţii dare constrângerii morale. Datorită similitudinii definiţiilor formulate, în
special de autorii moderni, prezentăm explicativ câteva dîntre ideile de bază ale
respectivilor autori.
Din literatura penală vest-europeană, trebuie menţionat Fr. Carrara.
Enunţul instituţiei constrângerii morale este conceput nediferenţiat de alte categorii de
drept penal şi constituie rezultatul unei analize ce a permis descoperirea emoţiei de
teamă ca element intrinsec al constrângerii morale.
Opera lui En. Ferri reprezintă concepţia pozitivistă italiană cu privire la
constrângerea morală, concepţie ce se caracterizează prin:
-justificarea acţiunii de constrângere în legatură cu natura motivaţiei ce
l-a stimulat pe făptuitor să acţioneze;
-încadrarea constrângerii morale în clasa cauzelor justificative negative
-insuficienţa elaborare a conceptului acestei categorii penale menţinut
la nivelul unor asemănări, impinse până la analogie cu starea de necesitate sau cu
iresponsabilitatea.
Doctrinarii francezi sunt prinşi între două păreri contradictorii. Garraud,
Donnedieu de Vabre şi Garçon susţineau că instituţia studiată apare în momentul
conturării consecinţelor ameninţării asupra activităţii voluntare a celui constrâns.
Vidal şi Foignet, pretindeau că posibilităţile de vacţiune ale celui constrâns să fie
anihilate total; mai târziu, au adoptat o poziţie temperată, potrivit căreia efectele

1
A. Ungureanu, op. cit., p. 222.
2
C, Bulai, op. cit., p. 248.

30
ameninţării vor fi apreciate prin aplicarea criteriului subiectiv restrâns la
caracteristicile personalităţii celui constrâns.
Autorii belgieni de drept penal, prîntre care amintim pe J.J. Haus,
tributari influenţei franceze, îşi manifestă originalitatea atunci când includ
constrângerea morală în grupa cauzelor justificative.
Doctrina românească, fără a destina acestei instituţii penale un studio
monographic, îi rezervă în cuprinsul tratatelor de specialitate o prezentare descriptivă.
Costa Foru considera constrângerea morală o cauză justificativă, iar Ion
Tanoviceanu o caracteriza ca fiind o cauză de impunitate; doctrinarii Traian Pop şi
Nicolae Buzea analizează conţinutul şi însemnatatea acestei cauze de excludere a
răspunderii penale, după încadrarea sa în art. 130 din Codul penal de la 1936.
Structural, constrângerea morală reprezintă o unitate logica şi juridică al
cărei conţinut cuprinde un raport de contradictorialitate între cel ce constrânge şi cel
constrâns. În procesul faptic de realizare a acţiunii de constrângere, persoana
constransă dobândeşte poziţia de subiect activ, iar constrângatorul devine obiect al
urmăririi penale. Tot în cadrul acestui process faptic apare şi condiţionarea reciprocă
a conduitelor manifestate de autorul constrângerii, persoană constransă ţi victimă.
Din interpretarea prevederilor legale enunţate, rezultă ca această cauză
presupune existenta unei constrângeri din partea unei persoane asupra psihicului
făptuitorului, a carui voinţă este paralizată datorită ameninţării cu un pericol grav.
Ameninţarea nu trebuie să altereze funcţionarea normală a facultăţilor psihice,
deoarece dacă se constată că prin ameninţare au fost alterate temporar facultăţile
psihice, vor fi aplicabile dispoziţiile privind iresponsabilitatea.
Făptuitorul are de ales între a suferi pericolul grav sau a săvârşi fapta
prevazută de legea penală. Instinctul de conservare îl determină să aleagă calea
săvârşirii faptei pe fondul lipsei posibilităţii de a-şi determina şi dirija liber voinţa.
Activitatea făptuitorului este aparent voită; el inţelege semnificaţia
faptei săvârşite dar voinţa lui a fost deformată de tulburarea pe care i-a produs-o
ameninţarea, astfel incât a fost determinat să acţioneze în sensul voit de cel ce exercită
ameninţarea.1
Totuşi, în condiţiile de constrângere morală fapta se săvârşeşte cu
voinţă. Voinţa de a o săvârşi aparţine persoanei care ameninţă pe autorul material.
Persoana care ameninţă devine autorul moral al săvârşirii faptei penale. El înţelege
periculozitatea socială a faptei pe care o cere spre a fi săvârşită, iar mai important este
ca voieşte săvârşirea faptei, motiv pt. care, sub aspect subiectiv, îi aparţine în
întregime.
Deci, avem constrângere morală numai atunci când infracţiunea se
comite la cererea unei persoane fizice, adresată direct sau mijlocit autorului material şi
este insoţită de o ameninţare cu un pericol grav pt. viaţa, sănătatea, integritatea

1
T. Vasiliu si altii, op. cit., p. 352.

31
corporală sau libertatea personală a sa ori a altei persoane, care pericol produce celui
ameninţat o stare de teamă, de groază şi nu poate fi înlăturat prin alte mijloace.1

3.2. CONSTRÂNGEREA MORALĂ ÎN


DREPTUL POZITIV

3.2.1. Etape principale în evoluţia istorică a constrângerii


morale

Cercetarea evoluţiei constrângerii morale studiind concomitent


ipostazele acesteia în succesiunea etapelor istorice parcurse şi teoriile ce i-au justificat
natura de cauză ce înlătura caracterul penal al faptei, extinde analiza şi, prin aceasta,
aprofundează cunoaşterea instituţiei de la condiţiile sociale care i-au determinat
apariţia şi stimulat dezvoltarea până la baza teoretică ce îi explică natura şi îi
subliniază utilitatea.
Spre deosebire de constrângerea fizică, constrângerea morală nu a fost
cunoscută ca o cauza de excludere a răspunderii penale decât în legislaţiile penale
moderne. În vechile legiuiri, era dominantă regula ca voinţă constrânsă este totuşi
voinţă şi atrage răspundere.
În lucrările privitoare la istoria dreptului penal, se găsesc date din care
rezultă că uneori constrângerea morală era socotită ca o modalitate a constrângerii
fizice şi anume când constrângerea morală era realizată cu mijloace materiale.2
Inexistenţa în faza primitivă a societăţii, constrângerea morală apare în
sclavagism, în reglementarea civilistî a dreptului roman. Jurisconsulţii şi legiuitorul
roman deosebeau doua categorii de violenţă, “vis absoluta” sau violenţă fizică şi “vis
compulsive” sau violanţă psihică. Ei considerau că violenţa se conturează atunci când
frica resimţită de cel constrâns este actuală, invincibilă, se exprimă print-un rău
iminent şi poate produce un prejudiciu moral sau material. Desi a funcţionat o bună
perioada de timp, principiul “coacta voluntas tamen voluntas”,3 cu timpul însă s-a
ajuns până la completa aparare de pedeapsă.
În dreptul barbar, nu se ţinea seama de constrângere prin ameninţare.
În perioada medievală, regăsim constrângerea morală mai ales în
operele autorilor de drept canonic. Aceştia dădeau constrângerii morale două
accepţiuni: prima, de inspiraţie şi esenţă pur canonică, iar cealaltă, apărută ca un
corolar al influenţei surselor de drept roman.

1
I. Mircea, op. cit., p. 73.
2
V. Dongoroz si colab., vol. I, op. cit., p. 381.
3
“Vointa constransa e totusi vointa”.

32
Sensul canonic propriu-zis facea o deosebire în funcţie de intensitatea
constrângerii morale, între “coactio modica” sau primul grad şi “coactio violenta”.
Rufinus, Huguccio şi alţi autori medievali considerau nul efectul primului grad de
constrângere, cel ce priveşte doar ameninţarea, în timp ce, dupa opinia lor, “coactio
violenta” producea consecinţe de totala exonerare de raspundere. Cu alte cuvinte,
constrângerea morală înlătura răspunderea morală doar daca era realizată cu mijloace
materiale.
Doctrinele romaniste apărute pt. prima data în decretele lui Papa
Alexandru al III-lea, modificând concepţia precedentă, adoptă disţincţiile calitative ale
dreptului roman şi fac deosebirea între “vis” şi “metus”.
Potrivit definiţiei lui Paulus “vis” reprezintă “atacul mai puternic
căruia nu i se poate opune rezistenţă”. “Metus”, conform opiniei jurisconsultului
Ulpian, este “o tulburare a minţii provocată de un pericol”.
Consecinţele celor două modalităţi de constrângere morală se menţin în
cadrul civilest al dreptului roman deşi, la un moment dat, apare o tendinţă timidă de
subiectivizare a instituţiei, atunci când ea pretinde o determinare concretă a curajului
sau fricii manifestate de persoana constransa.
Dacă în Evul Mediu chestiunea constrângerii morale a fost foarte
controversată, unii autori (J. Novelli, J. Clarus) admiţând apărarea de pedeapsă, iar
alţii (Farinaceus, Tiraguellus) susţinând ideea unei pedepse reduse, în epoca modernă
se admite nepedepsirea în caz de ameninţare, fixându-se însă condiţii restrictive
privind existenţa ei.1
Epoca modernă se caracterizează prin studii de examinare comparată a
constrângerii morale cu alte categorii penale, în special cu “starea de necesitate” şi
“constrângerea fizică”. Între respectivele cauze s-au găsit deosebiri majore, fapt ce a
condus la o definitivare a caracterului şi a naturii subiective a constrângerii morale.
În acelaşi timp, precizarea constrângerii morale a condus la
reconsiderarea clasificării cauzelor exoneratoare de răspundere penală, determinând
introducerea acesteia într-o altă categorie decăt cea stabilită în epoca anterioară.
Astfel, dacă la început, influenţa autorilor din perioada Evului Mediu
târziu determină încadrarea constrângerii morale în categoria “faptelor justificative”
pe masură ce caracterul subiectiv al instituţiei este recunoscut, doctrina clasifică
constrângerea morală în rândul cauzelor ce exclude culpabilitatea.
Unele coduri penale moderne prevăd, în mod expres, constrângerea
morală. Astfel de legiuiri moderne sunt: Codul penal german; Codul penal Italian de
la 1930, art. 46; Codul penal spaniol de la 1928, art. 57, alin. 2 etc.
Alte coduri, din contră, cuprind constrângerea morală în dispoziţii
privitoare la constrângere în general, cum ar fi: Codul penal francez, art. 64; Codul
penal Belgian, art. 71; Codul penal olandez, art.40; Codul penal polonez, art. 22 şi
altele.2
1
V. Dongoroz, 2000, op. cit., p. 352.
2
V. Dongoroz, 2000, op. cit., p. 352

33
3.2.2. Constrângerea morală şi excluderea
Infracţiunii
3.2.2.1. “Coacta voluntas tamen voluntas”

Adagiul “coacta voluntas tamen voluntas” stă la baza filosofiei stoice


care, cu privire la constrângerea morală, se pronunţă pt. menţinerea răspunderii penale
a făptuitorului şi pt. aplicarea pedepsei corespunzătoare.
Adepţii teoriei stoice considerau că voinţa constransă rămâne totuşi
voinţă, în caz de constrângere putându-se zice ca o insa voinţa este oprimată, nu şi
suprimată; constrânsul moral ar fi putut sa reziste şi să facă altceva decât ceea ce a
facut.
Covarruvias, în secolul al XVI-lea, se pronunţa pt. pedepsirea
constransului moral. Jousse, în a doua jumatate a secolului al XVIII-lea, aproba
părerea lui Covarruvias, spunând că “ameninţările nu trebuie niciodată să facă pe
acela care este ameninţat să omoare un nevinovat, ci trebuie mai bine să sufere, în
acest caz moartea, decât să omoare pe altul”.1
Ph. Renazzi, care scrie la sfarşitul secolului al XVIII-lea, susţine, de
asemenea, ideile stoiciene; după Renazzi, cel constrans fizic (invitus) va scăpa de
pedeapsă, nu insă şi cel constrâns moral (coactus), care poate să aleagă între
infracţiune şi răul de care este ameninţat; acesta va fi pedepsit chiar în caz de
ameninţare gravă, însă i se va da o pedeapsă mai uşoară.
Farinoceu, Tiraqueau si Menochi, penalişti din secolul XVI, au combătut
ideile stoiciene considerând că trebuie să se admite o micşorare de pedeapsă pt.
constrânsul moral. În aceeaşi perioadă şi în secolele următoare au existat autori mai
radicali care s-au pronunţat pt. nepedepsirea constrânsului moral.2

3.2.2.2. Justificarea utilitară

1
I. Tanoviceanu, vol. I, op. cit.,p. 844.
2
I. Tanoviceanu, vol. I, op. cit.,p. 845.

34
Pedepsirea persoanei constrânse nu ar avea nici o utilitate pt. societate
deoarece făptuitorul, fiind silit să săvârşească fapta prevazută de legea penală, nu
reprezintă un pericol pt. societate.
Justificarea utilitară este susţinută de P. Rossi, care afirmă că, în cazul
constrângerii morale, persoanei constrânse îi este răpită facultatea de alegere, liberul
arbitru. În aceste condiţii, actul infracţional al celui constrâns este rezultatul unei
manifestări independente de voinţa acestuia, ceea ce înlătură utilitatea oricărei
sancţiuni.
Rossi ne întreabă: “Pentru ce să-l pedepsim pe constrânsul moral? Ce
utilitate ar atrage ordinea socială dintr-o astfel de pedeapsă? … Actul este ilegitim, dar
pedeapsa va fi ea oare folositoare?’’Rossi are dreptate când afirmă că este inutil a
pedepsi constrânsul moral, deoarece fie pedeapsa va fi mai mica decât fapta săvârşită,
iar în acest caz pedeapsa nu-şi produce efectele în întregime, fie va fi mai mare, iar
atunci va fi contrar tuturor principiilor de a aplica o pedeapsă cu atât mai grea cu cât
constrângerea ar fi mai mare.
Solidari cu afirmaţiile lui Rossi s-au aratat şi alţi autori precum Pufendorf,
J. Novelli, J. Clarus si T. Canonico. Dintre ideile cu care aceştia se alătură opiniei lui
Rossi, trebuie menţionat Pufendorf, care consideră că persoana constrânsă este doar
un simplu instrument în săvârşirea infracţiunii, cât şi T. Canonico care afirmă că
constrânsul moral dispune de o libertate de voinţă foarte mică.
Ca o dovadă a existenţei, din cele mai vechi timpuri, a ideilor ridicate
împotriva pedepsirii constrânsului moral, rămane afirmaţia lui Ciceron: ‘’Propterea
quod omnes, quarum in alterius manu vita posita est, sarpius illud cogitant, quid posit
is cujus in ditione ac potestate sunt, quam quid debeat facere’’.1
Cu privire la inutilitatea pedepsei, distingem câteva aspecte principale:
---în lipsa ameninţării, persoana constransă nu ar săvârşi fapta
prevăzută de legea penală;
---făptuitorul nu este o persoană periculoasa, periculozitatea socială
apărând o data cu vacţiunea de constrângere;
---între ameninţarea care constrânge şi ameninţarea pedepsei,
totdeauna, cea dintâi va fi mai puternică, mai actuală şi mai eficientă.
Legea penală nu poate intervene cu îngrădirile şi sancţiunile sale, decăt
acolo unde activitatea omului poate şi trebuie sa fie îngrădită. Acolo unde însă omul
nu poate să facă altfel decăt ceea ce întreaga sa fire îi impune, intervenţia legii devine
nu numai iraţionala, dar şi ineficace. Or, este normal ca cel ce se vede ameninţat de un
pericol, să caute să se salveze; instinctul său de conservare îl face să reacţioneze, toata
fiinţa sa işi strigă dreptul de a nu fi lovită iar, în aceste condiţii, omul face ceea ce ar

1
“oricine vede viata lui in mana altuia, cugeta mai mult la ceea ce poate acela, sub puterea si la
discretia caruia se afla, decat la ceea ce este dator sa faca”.

35
face orice om.1 Legea nu poate cere oamenilor de a se comporta ca nişte eroi.2 O astfel
de lege care ar cere omului să nu fie om ar fi crudă, artificială şi neputincioasă.3

3.2.2.3. Identitatea mobil-scop

Cu privire la momentul volitiv al laturii psihice a infracţiunii, în


prezent se consideră că fapta persoanei constrânse nu dobăndeşte caracter penal
întrucat ameninţarea i-a răpit libertatea.
În plan psihic, constrângerea morală poate fi explicată şi prin prisma
identităţii între mobil şi scop. Procesul psihic de determinare a activităţii voluntare,
implicat în orice conduită umană, presupune relaţia teleologică între mobilul
stimulator şi scopul urmărit.
Între mobil expresie a trebuinţei, şi scop, prefigurare ideală a condiţiilor
de satisfacere a trebuinţei, se constată o identitate obiectivă şi subiectivă.
Caracterul obiectiv al echipolenţei termenilor amintiţi rezultă din
echivalenţa substanţei nevoii stimulatoare şi natura valorii destinate satisfacerii ei, în
timp ce identitatea subiectivă a acestora decurge din personalitatea unitară a agentului
interesat.
Orice activitate umană realizează această unitate de substanţă şi expresie
subiectivă între mobil şi scop. Atunci când unui om îi este sete, nevoia de apă
constituie mobilul acţiunii întreprinse de acesta în vederea satisfacerii trebuinţei
respective, în timp ce scopul conduitei sale este obţinerea împlinirii lipsei resimţite.
Atât mobilul activităţii cât şi scopul propus se formează în funcţie de aceeaşi
substanţă obiectivă—deshidratarea—iar atitudinea faţă de această nevoie ca şi
comportamentul adoptat exprimă personalitatea celui interesat.
Unitatea obiectivă şi subiectivă a mobilului cu scopul este, prin urmare,
constituită, ceea ce stabileşte un raport nemijlocit între activitatea întreprinsă şi
agentul acesteia, între efectele conduitei şi răspunderea ce revine autorului ei.
Similar şi în ipoteza săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală,
autorul faptei penale desfăşoara o activitate, în cadrul căreia echivalenţa între natura
obiectivă şi subiectivă a mobilului şi scopului este prezentă.
Spre deosebire de aceste situaţii ce reflectă condiţiile normale de
desfaşurare a conduitei umane, în cazul constrângerii morale, egalitatea termenilor
menţionaţi dispare. Activitatea desfăşurata de persoana constrânsă prezintă un mobil
distinct de cel al constrângătorului, iar finalitatea urmarită de persoana constrânsă se
deosebeşte de scopul vizat de către cel ce constrânge.
Făptuitorul, deşi săvârşeşte fapta impusă de către cel ce constrânge, este
stimulat de motivaţia generată de teama provocată prin ameninţarea proferată de

1
V. Dongoroz, 2000, op. cit., p. 351.
2
I. Tanoviceanu, vol. I, op. cit.,p. 847.
3
V. Dongoroz, 2000, op. cit., p. 351

36
constrângator, în timp ce mobilul acestuia din urmă se constituie din substanţa unei
trebuinţe ce va genera infracţiunea.
În acest fel s-a conturat deosebirea dintre mobilul celor doua activităţi,
ceea ce împiedică producerea echivalenţei psihice între motivaţie şi finalitate, explică
psihologic imposibilitatea reţinerii vinovăţiei în sarcina constrânsului moral.

3.2.3. Constrângerea morală în dreptul


penal român

3.2.3.1. Istoricul reglementarii în codurile penale


anterioare

Vechile noastre legiuiri nu prevedeau, în mod expres, constrângerea


morală.
Codul penal Stirbey din 1850 prevedea forţa majoră in art. 52, printre
cauzele care apărau de pedeapsă, arătând că “nu se socoteşte nici crima, nici vină când
pârâtul va fi fost silit de putere la care n-a putut sta împotrivă’.1 Desigur că, în aceasta
noţiune de constrângere intră şi constrângerea morală.
Codul penal de la 1864, de asemenea, nu prevedea constrângerea morală;
dar, pe baza principiilor fundamentale, doctrina şi jurisprudenţa română au admis
apărarea de pedeapsă, faţă de cel care a lucrat sub imperiul constrângerii morale.
Atât Codul penal din Ardeal, cât şi Codul penal din Bucovina cuprindeau
dispoziţii cu privire la ameninţare. Ameninţarea sau constrângerea morală era
prevăzută de Codul penal transilvanean în art. 77, care spunea că “Nu este imputabilă
infracţiunea aceluia care a săvârşit-o fiind constrâns printr-o forţă căreia nu a putut
rezista sau prin ameninţări, care constituiau un pericol direct pt. viaţa sa, pt.
integritatea sa corporala sau pt. viaţa sau integritatea corporala a unor persoane din
intimitatea sa, daca pericolul nu a putut fi înlăturat într-alt mod”.
Legiuitorul, pt. a se face cât mai bine inţeles, a prevăzut în art. 78 că:
”Persoane din intimitatea cuiva sunt: rudele şi afinii în linie ascendentă şi
descendentă, fraţii, verii primari şi rudele şi mai apropiate decât aceştia, părinţii şi
copiii prin adopţiune şi educaţiune, soţii şi logodnicii, soţii fraţilor şi fraţii soţilor”.2
De asemenea, Codul penal din Bucovina cuprindea în denumirea
generică de “constrângeri” din § 2 lit. g, ameninţarea:”Vacţiunea ori comiterea nu se
va socoti deci crimă: g)Dacă faptul s-a săvârşit sub imperiul unei constrângeri
neânlaturabile, ori din cauză de legitimă apărare”.3 Faptul că constrângerea morală stă
1
V. Mirisan, op. cit., p. 43.
2
Ion I. Predoviciu, Codul penal din Transilvania, Tipografia Adolf Sonnenfeld Soc. Anon, Oradia
Mare, 1923, p. 23-24.
3
C-tin G. Ratescu, s.a., op. cit., p. 318.

37
alături de legitima apărare în Codul penal bucovinean, înseamnă că era prevăzută
drept o cauză exoneratoare de răspundere penală.
Codul penal Carol II din 1936 reglementa constrângerea fizică şi
constrângerea morală printre cauzele care apărau de răspundere penală sau o
micşorau, originea acestor cauze se află în Codul penal transilvanean şi în Codul penal
bucovinean.
Codul penal de la 1936 prevede, în mod expres, în art. 30, constrângerea
morală:”Nu răspunde de infracţiune acela ce a săvârşit faptul, sub influenţa unei
constrângeri morale, produsă prin o ameninţare care constituia un pericol direct pt.
viaţa, integritatea corporală, sănătatea şi libertatea, fie a propriei sale persoane, fie a
unei rude sau a unei persoane de care este legat printr-o temeinică afecţiune şi dacă
pericolul nu putea fi înlăturat prin alte mijloace”.
Fapta săvârşită sub imperiul constrângerii morale constituia infracţiune,
dar făptuitorul nu răspundea penal. Deşi era înlăturată răspunderea penală, subzistă
caracterul penal al faptei. Astfel, constrângerea morală producea aceleaşi efecte ca şi
cauzele de înlaturare a răspunderii penale (amnistia, graţierea, prescripţia).
Reglementarea constrângerii morale în Codul penal din 1968 este
asemănătoare cu cea din Codul penal român în vigoare. Legiuitorul a instituit în cazul
constrângerii morale o cauză distinctă de împiedicare a constituirii infracţiunii.

3.2.3.2. Situaţia în legea penală în vigoare

Alături de constrângerea fizică, legitima apărare, starea de necesitate,


cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia, minoritatea şi eroarea de fapt, constrângerea
morală este prevazută în Titlul II al actualului Cod penal şi anume în Capitolul V
intitulat “Cauzele care inlatură caracterul penal al faptei”(art. 44-51 C. pen.).
Potrivit art. 46, alin. 2 C. pen.:”Nu constituie infracţiune fapta prevăzută
de legea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitata prin
ameninţare cu un pericol grav pt. persoana făptuitorului sau a altuia şi care nu putea fi
înlăturat în alt mod”.
În Codul penal anterior, constrângerea morală era prevăzută separat de
constrângerea fizică. Neexistând deosebiri esenţiale, actualul Cod penal prevede cele
două forme de constrângere în acelaşi articol 46.
Textul din Codul penal anterior arată că nu răspunde de infracţiune
acela care a săvârşit fapta “sub influenţa” unei constrângeri morale, ceea ce însemnă
că influenţa constrângerii nu trebuia sa fie determinate. Codul penal în vigoare, ţinând
seama de esenţa acestei cauze, a folosit o terminologie corespunzătoare, în sensul că
fapta trebuie să fie săvârşită “din cauza” constrângerii morale.1 Totodată, nu s-a mai
prevăzut condiţia ca pericolul să fie “direct”, deoarece s-a considerat că este inutilă,
ştiindu-se că pericolul ameninţă o persoană.
1
T. Vasiliu si altii, op. cit., p. 353.

38
În Codul penal anterior, sfera valorilor sociale era limitată la: viaţă,
integritatea corporală, sănătatea şi libertatea, fie a propriei persoane, fie a unei rude,
fie a unei persoane de care făptuitorul era legat printr-o temeinică afecţiune.1 Se
observă astfel, că efectele constrângerii morale se refereau doar la anumite persoane.
Actualul Cod penal extinde aceste efecte faţă de orice persoană, în spiritul ideii de
solidaritate ce trebuie să existe între oameni, în general.
Succint prezentate, argumentele de mai sus dovedesc cu prisosinţă
superioritatea actualei reglementari în raport cu prevederile Codului penal anterior.

3.3. COORDONATA SOCIALĂ ŞI COORDONATA AFECTIVĂ


ALE CONSTRÂNGERII MORALE

3.3.1. Libertatea

Noţiunea constrângerii morale se constituie în funcţie de conceptele


libertăţii, răspunderii penale şi fricii, care, datorită însemnătăţii deţinute în procesul de
cristalizare a acţiunii de constrângere, dobândesc valoarea de coordonate.
Libertatea, coordonată socială, definită prin raportul stabilit între
înţelegerea necesităţii şi vacţiunea eficientă corespunzatoare, este direct interesată în
precizarea cadrului social de manifestare a constrângerii morale.
Libertatea îi ofera subiectului de drept posibilitatea de a alege între mai
multe conduite. Starea de libertate a persoanei se exteriorizează, se realizează prin
ansamblul de manifestari corespunzătoare drepturilor recunoscute de societate prin
lege.2
Această stare de libertate poate fi deseori afectată, încălcată printr-o
multitudine de fapte şi acte ale omului, care sunt diferite ca gravitate. Astfel, s-a
impus reacţia şi intervenţia legii penale, incriminându-se fapta prin care se aduce
atingere, se limitează sau se oprimă libertatea voinţei.
O hotărare, care, aşa dupa cum arată Engels, exprimă “capacitatea de a
decide în cunoştinţă de cauză”, actualizează libertatea pt. că este rezultatul motivaţiei
psihice trăite de autorul ei şi tinde la rezolvarea scopului urmărit de acesta.
Persoana constrânsă îşi pierde libertatea, întrucât este silită să adopte o
decizie impusă. Procesul faptic, ascendant în decursul consumării şi datorită căruia
constrânsul moral îşi pierde libertatea, se desfaşoară între persoanele implicate în
vacţiunea de constrângere morală (autorul moral al constrângerii morale, autorul

1
V. Dongoroz, Gh. Daranga, S. Kahane, Dumitru Lucinescu, Aurel Nemes, Mihai Popovici, Petre
Sarbulescu, Vasile Stoican, Noul Cod Penal si Codul Penal Anterior---prezentare comparative,
Bucuresti, 1969, p. 338.
2
V. Dongoroz si altii, vol. III, 1971, p. 284.

39
material, victima---când este cazul).Procesul faptic debutează sub forma ameninţării
adresata de cel ce constrânge făptuitorului şi se sfârşeste prin molestarea sau
prejudicierea victimei.

3.3.2. Frica

Infracţiunea, ca orice activitate umană, exprimă personalitatea autorului ei


în toate cele trei componente psihice: volitivă, afectivă şi intelectivă. Studiul fiecareia
contribuie la cunoaşterea stiinţifică a categoriei penale analizate, ceea ce, în cazul
constrângerii morale, presupune, în special, examinarea emoţiei de teamă.
Enunţul fricii defineşte aceasta stare emoţională ca un reflex afectiv
generat de o dificultate de adaptare a organismului la caracteristicile unei situaţii
insolite. Ea dobandeşte, prin rolul îndeplinit în cadrul procesului de declanşare a
activităţii umane, o autentică funcţie motivaţională.
Mobil al comportamentului uman, teama constituie geneza emoţională a
constrângerii morale primind in acelaşi timp o semnificaţie morală şi o consacrare
juridică. Examinarea fricii, în ipoteza de componentă afectivă, generantă a acţiunii de
constrângere, implică studierea acestei emoţii ca element al activităţii desfăşurată de
faptuitor pus in condiţiile specifice constrângerii morale.
Structura manifestărilor voluntare realizată prin parcurgerea celor patru
stadii componente, apariţia motivaţiei, conflictul de motive, decizia şi realizarea
acţiunii, adaptată situaţiei caracteristice constrângerii morale reliefează chestiuni
deosebite, în special la nivelul motivaţiei şi conflictului de motive. Acestea, motivaţia
şi conflictul de motive, au ca sursă un stimulant complex, înfăţiţând alternative:
suportarea unei dureri sau săvârşirea unei fapte prevazute de legea penală.
Caracterului alternative al solicitarii exterioare îi corespunde apariţia
motivaţiei care este de doua feluri: biologica şi socială.
Motivaţia biologică, dând expresie “fricii de durere” tinde spre realizarea
alternativei salutare sub aspect fizic, vital, a celui constrâns. Motivaţia socială se cere
satisfacută prin inobedienţa la ameninţare.
Conflictul motivaţional, în limitele căruia are loc drama genetică a
motivului triumfător, determinant al deciziei, solicită interesul deosebit al cercetării
psihologice întreprinsă în vederea explicarii sensului şi conţinutului acţiunii de
constrângere. Rezolvarea acestui conflict motivaţional se obţine prin demarcarea
calitativă a fiecareia din motivaţiile amintite, pt. că de ponderea argumentelor
confruntate depinde inhibarea unuia, ceea ce permite manifestarea integrală a celuilalt.
Motivaţia biologica, reflectată emoţional că “ frica de durere” este expresia
unui motiv originar, spontan şi general, emergenţă directă a instinctului de conservare.
Intensitatea reacţiunii determinate de iritarea sau stimularea acestui instinct primar,
recunoscută de ştiinţă, îi explică pe deplin consecinţele motivaţionale.

40
Motivaţia socială are un caracter derivat şi detine prin aceasta o energie
actualizantă secundară. Caracterul ei reflexiv dotat cu o forţă propulsivă inferioară,
dar explicaţia deplină a eşecului suportat de argumentul social şi reusita motivaţiei
biologice.
Semnificaţia etică, acordată faptei generate de teamă, este consecinţa
evaluarii axiologice a obiectului apărat de cel constrâns ca şi a motivaţiei ce i-a
determinat activitatea.
Pe plan subiectiv, motivaţia specifică “fricii de durere” trăită de cel
oprimat, exprimă prin tendinţa de salvgardare a valorilor periclitate, ce o imprimă
conduitei acestuia, esenţa ei morală.
În acest fel, existând o identitate axiologica între motivaţia şi rezultatul
activităţii, concretizate în ocrotirea unor fundamentale valori sociale şi individuale,
activitatea specifică constrângerii morale este cuprinsă deplin în câmpul etic.
Consacrarea juridică se produce prin pătrunderea elementului etic corespunzator
situaţiei constrângerii morale în consţiinţa juridică a societăţii şi apoi, prin
reglementarea ei corespunzatoare într-o categorie a dreptului penal.
Frica, “dominanta afectivă” în motivatia celui ce suportă o constrângere
morală, apare din punct de vedere juridic ca “mobil” al activităţii întreprinse de
persoana ameninţată. Ridicată prin structura instituţiei la rangul unui factor causal,
teama subliniază, în acelaşi timp, imporţanta mobilului, atât pt. categoria penală a
constrângerii morale, cât şi pt. sistemul elementelor de conţinut ale conceptelor
penale.
Examinarea coordonatei afective a cautat să demonstreze că frica
condensează “sâmburele emoţional’ al constrângerii morale. Ea se actualizează atunci
când subiectul cercetat pretinde că frica, declanşată de ameninţarea celui ce
constrânge, i-a motivat săvârşirea faptei.

3.4. CONDIŢIILE CONSTRÂNGERII


MORALE

3.4.1. Consideraţii generale

Fiind exercitată sub forma unei ameninţări cu un pericol grav, de


neînlăturat, la adresa făptuitorului sau a altei persoane, constrângerea morală înlătură
caracterul penal al faptei săvârşite de cel constrâns; orice persoană care s-ar afla în
situaţia constrânsului, ar proceda la fel.
Vacţiunea infracţională trebuie sa fie produsul unei voinţe libere spre a
putea fi imputată infractorului.1 Or, în cazul constrângerii morale actul de voinţă este

1
G. Antoniu, St. Danes, M. Popa, 1995, op. cit., p. 74.

41
deformat, deoarece s-a produs sub imperiul constrângerii pe care a exercitat-o
ameninţarea.
Gravitatea ameninţării trebuie examinată şi evaluate în raport cu persoana
celui ameninţat şi cu împrejurarile în care s-a produs ameninţarea. În deplină
concordanţă cu necesitatea existenţei unei ameninţări se află pericolul ce inspiră
teamă făptuitorului. Acest pericol trebuie sa fie suficient de grav, astfel incât
persoanei constrânse sa-i fie imposibil să-l înlăture.
Pt. existenţa constrângerii morale trebuie îndeplinite cumulativ, trei
condiţii:
---să existe o vacţiune de constrângere exercitată asupra psihicului unei
persoane, de către o alta persoană prin ameninţare:
---persoana ameninţată sau o alta persoană sa fie expusă unui pericol
grav;
---pericolul să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea
faptei prevazută de legea penală.1
Între aceste condiţii trebuie să existe o legatură de la cauză la efect, adică
vacţiunea de constrângere să fie cauza pericolului grav, iar pt. înlăturarea acestuia să
fie necesară săvârşirea unei fapte prevazută de legea penală.

3.4.2. Condiţia exercitării unei constrângeri prin


ameninţare asupra unei persoane de către o alta
persoană

Atunci când o persoană se află sub presiunea unei puternice temeri


provocată prin ameninţarea venită din partea unei alte persoane, spunem că există
vacţiune de constrângere morală. Este de esenţa instituţiei pe care o analizăm, ca fapta
penală să fie săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată printr-o
ameninţare pt. persoana constransă sau pt. altă persoană.
Aceasta înseamnă că fapta nu este rezultatul unei manifestări de voinţă şi
vacţiune liberă din partea făptuitorului, ci acesta, desi acţionează lucid şi în deplină
cunostinţă de cauză asupra semnificaţiei faptei sale şi a consecinţelor ei, o săvârşeşte
ca efect al unei determinări psihice generate de temerea producerii răului cu care este
ameninţată.
Sub imboldul acestei determinări psihice, voinţa nu s-a putut manifesta în
condiţii normale, procesul volitiv a fost deformat prin constrângerea fireasca pe care a
exercitat-o groaza, frica, disperarea celui ameninţat, automatizate şi galvanizate de
instinctul de conservare. Putem spune că, în urma procesului de determinare psihică,
manifestat prin ameninţarea cu un pericol grav, are loc anihilarea voinţei persoanei
constrânse.

1
V. Dongoroz si colab., vol. I, op. cit., p. 377.

42
Aşadar, constrângerea morală este o stare psihica determinate de presiunea
sentimentului de teamă, provocat prin ameninţare.
Ameninţarea trebuie să fie exercitata de o persoană fizică, care, prin
intermediul persoanei constrânse, urmăreşte săvârşirea faptei prevăzute de legea
penală, bazându-se pe presiunea constrângerii. Legea nu prevede expres această
condiţie, dar ea rezultă din însăşi natura lucrurilor. În alte legislaţii (spre exemplu,
Codul penal Italian) se precizează că “ameninţarea trebuie determinată de cineva”,
deci de o persoană fizică.
Ameninţarea trebuie să conţină alternative: fie persoana ameninţată
îndeplineşte cerinţa constrângătorului, fie ea sau o alta persoană, va suferi o vătămare.
Împrejurarea creată nu elimină răspunderea penală a constrângătorului, ci, dimpotrivă,
va răspunde integral de fapta săvârşită prin constrângere, ca şi cum ar fi săvârşit-o el
însuşi.
Se subînţelege, deşi legea nu prevede, că ameninţarea poate fi directă sau
indirectă, orală sau scrisă etc. Ameninţarea se produce dacă este de natură să alarmeze
persoana constrânsă.
Actele de ameninţare pot fi pure sau insoţite de violenţe fizice, impunându-
se astfel, să se stabilească dacă fapta a fost săvârşită datorită constrângerii fizice sau
morale.1
În practică se întâlnesc situaţii când cele doua forme de constrângere
interferează, iar în măsura în care nu se poate determina care a fost decisivă, se va
considera că ambele au lipsit fapta de caracter penal.2
Ameninţarea cu un pericol grav însoţită şi de violenţe fizice, dar care,
singure, nu ar paraliza voinţă făptuitorului, trebuie considerate numai o constrângere
morală.3
Indiferent dacî este directă ori indirectă, orală sau scrisă, etc., ameninţarea
trebuie să fie serioasă, deoarece numai în acest fel individual poate să constientizeze şi
să realizeze ca nesăvârşind fapta prevazută de legea penală, răul se va răsfrânge
asupra lui sau asupra altei persoane. Situaţia respectivă îi cauzează individului
constrâns o tulburare de ordin afectiv, care-l determină să acţioneze în sensul indicat
de autorul moral, de constrângator.
Seriozitatea ameninţării se apreciază în raport de situaţia concretă din
fiecare cauză, de persoana făptuitorului şi a celui care ameninţă, de vârstă, sex,
sănătate, stare psihică etc., urmând a se concluziona dacă ameninţarea a produs sau nu
o teamă serioasă.4
În speţă, inculpatul care se află la conducerea Direcţiei cercetari penale
din fostul Departament al Securităţii Statului, a ordonat unor subofiţeri din subordinea

1
V. Mirisan, op. cit., p. 51.
2
C. Bulai, Drept Penal, partea generala,Casa de Editura si presa Sansa, Bucuresti, 1992, p. 236.
3
V. Mirisan, op. cit., p. 52.
4
V. Mirisan, op. cit., p. 52.

43
sa să înceapă ancheta penală şi să fie introduce in arest patru persoane care au
răspândit manifeste în perioada 23 noiembrie---20 decembrie 1989.
Inculpatul a primit la rândul sau, de la fostul adjunct al ministrului de
interne, ordinul de a nu pune în libertate pe cei reţinuti.
Prima instanţă l-a achitat pe inculpat, soluţie confirmată în apel, pe
considerentul că acesta, datorită condiţiilor impuse de regimul totalitar, a acţionat sub
imperiul unei puternice temeri pt. sine şi pt. familia sa, orice insubordonare
presupunând reacţii grave pt. ei din partea organelor superioare.
Recursul declarat de procuror împotriva acestei hotărâri este întemeiat.
Ordinul primit de inculpate de la adjunctul ministrului de interne era
vădit nelegal şi, ca atare, nu trebuie executat de către acesta. Aceasta, întrucat un
ordin lipsit de condiţiile legalităţii nu poate justifica exonerarea de răspundere penală
a celui care îl execută.
Inculpatul, primind ordinal ilegal şi ordonând la rândul său executarea
acestuia, s-a implicat în cunoştinţă de cauză într-o activitate potrivnică legii şi a avut
reprezentarea ca reţinerea nelegală şi anchetarea inculpaţilor sunt făcute cu încălcarea
dispoziţiilor legale.
A admite că sunt apărate de răspundere persoanele culpabile din punct
de vedere penal, pe considerentul că s-a acţionat din ordin superior, ar însemna să se
justifice comiterea pe această cale a oricaror infracţiuni şi a paraliza înfăptuirea
justiţiei.
În consecinţă, recursul se admite şi se dispune condamnarea
1
inculpatului.
Astfel de cazuri, precum acesta de mai sus, s-au mai întâlnit de-a lungul
timpului. Un exemplu eficace ar fi condamnarea criminalilor de razboi fascişti pt.
infracţiunile de genocid comise în timpul celui de-al doilea război mondial, în lagărul
de la Auschwitz. Aceşti criminali s-au apărat susţinând că au comis atrocităţi imputate
“ din ordin”.2
Practica judiciară a subliniat că nu există ameninţare atunci când un
funcţionar, exercitandu-şi în mod legal atribuţiile de serviciu, porneşte o cercetare
împotriva unei persoane care ar putea să-şi piardă libertatea, ca urmare a constatărilor
făcute. Fapta funcţionarului care îşi exercită atribuţiile în cadrul unei activităţi
procesuale prevăzute de lege nu poate constitui o ameninţare. Dacă cel împotriva
căruia se face cercetarea, caută să-l corupă pe funcţionar, fapta celui ce încearcă
mituirea nu este săvârşită datorită constrângerii morale, căci cercetarile efectuate în
baza prevederilor legii nu pot fi considerate o ameninţare.3

1
Curtea Suprema de Justitie, sectia militara, decizia nr. 29 din 14 mai 1997, Revista Dreptul, nr.
7/1998, p. 142.
2
G. Antoniu, St. Danes, M. Popa, 1996, op. cit., p. 201, 202.
3
T. Vasiliu si altii, op. cit., p. 354.

44
De asemenea, nu se poate vorbi de o ameninţare, în sensul legii. Nici în
cazul când persoana care a săvârşit o infracţiune este ameninţată că va fi denunţată,
fiindcă cel care exercită ameninţarea îşi îndeplineşte o îndatorire cetăţenească.1
Aprecierea seriozităţii ameninţării se face în raport de situaţia concretă
din fiecare cauză, pt. a se stabili corect dacă ameninţarea a produs o teamă serioasă.
În speţă, instanţa a reţinut că inculpate M. F. a operat în libretul C.E.C. al
fiului său o depunere de 1000 lei, modificând şi soldul de la depunerea reală de 800
lei la 1800 lei.
Fiind trimisă în judecată pt. săvârşirea infracţiunii de fals material în
înscrisuri oficiale (art. 288, alin. 1 C pen.), inculpata s-a apărat afirmând că a fost
constransă să săvârşească fapta deoarece soţul său, care îi daduse această sumă de
bani pt. a fi depusă pe libretul fiului lor minor, bănuind că banii nu au fost depuşi, i-a
cerut sa-i arate carnetul C.E.C., iar răspunsul ei că libretul se află la locul de muncă,
după ce a maltratat-o, au mers împreună la locul de muncă al inculpatei. Aici,
inculpate, a intrat şi, pt. a evita o altă bătaie, din partea soţului, a falsificat libretul în
sensul arătat.
Libretul a fost apoi predat cumnatului inculpatei spre păstrare, iar acesta a
observat ca la rubrica unde s-a operat depunerea lipseşte ştampila agentiei C.E.C.
astfel, libretul a fost dus la agenţie pt. a se cere lămuriri şi fapta a fost descoperită.
Cercetând cu atenţie declaraţia inculpatei, concluzionăm că fapta prevăzută
de legea penală nu a fost săvârşită în stare de constrângere morală, deoarece nu a
existat o vacţiune de constrângere asupra inculpatei pt. a falsifica libretul, ci pt. a da
explicaţii asupra sumei nedepuse, falsul fiind săvârşit din iniţiativa inculpatei.
În plus, săvârşirea faptei nu era singura modalitate de a înlatura pericolul
unor noi brutalităţi.2
Observăm, în această speţă, că ameninţarea nu este serioasa, deoarece
exista posibilitatea de a evita săvârşirea infracţiunii de către inculpată.

3.4.3. Condiţia expunerii la un pericol grav a celui


ameninţat sau a altei persoane

Aflăndu-se sub presiunea unei puternice temeri provocate prin ameninţare,


persoana constrânsă trebuie să aibă sentimentul că se găseşte expusă unui pericol.
Pericolul trebuie să fie grav, adică să privească un rău ireparabil sau greu
de remediat. Răul cu care este ameninţat făptuitorul îl poate privi fie pe acesta, fie pe
o altă persoană.3

1
N. Giurgiu, op. cit., p. 401.
2
Jud. Mures, sent. Pen. 2427 din 1980, in R.R.D. nr. 9/1982, cu note de Ionel Muresan si Vasile
Papadopol.
3
N. Giurgiu, op. cit., p. 401.

45
Sentimentul de solidaritate umană ce caracterizează societatea
îndreptăţeşte pe orice membru al ei să acţioneze împotriva unui pericol grav, chiar
dacă respectivul pericol este îndreptat împotriva altuia.
Vacţiunea de constrângere exercitată prin ameninţare trebuie să fie atât de
intensă încât să inspire făptuitorului temerea puternică că se găseşte expus, el ori altul,
unui pericol grav şi imediat. Este vorba aici,1de o teamă serioasă în faţa unui pericol
însemnat şi deosebit de grav care paralizează voinţa celui ameninţat, şi nu de o teamă
de cei pe care părinţii o inspiră fiului lor, teamă reverenţioasă. Simpla temere
reverenţială faţă de părinţi ori de persoana cărora li se datorează recunoştinţa sau faţă
de superiori, nu poate fi socotită ca o ameninţare cu un pericol grav.2
Pericolul poate să privească oricare din valorile sociale legate de persoana
omului, respectiv viaşţ, sănătatea, integritatea corporală, libertatea, demnitatea etc., fie
că este vorba de persoană constrânsă, fie că este vorba de o altă persoană, independent
de existenţa vreunei legături între aceasta şi cel ameninţat. Legea penală apară şi
încurajează, şi în acest caz, sentimentul de solidaritate şi relaţiile de ajutor reciproc
împotriva agresiunii.3
Acest pericol trebuie să privească numai valori importante legate de
existenţa, conservarea şi dezvoltarea persoanei, ci nu valori mai puţin importante, ca
drepturi patrimoniale sau bunuri, pt. că este inadmisibil ca periclitarea unui obiect de
îmbrăcăminte să trezească în conştiinţa făptuitorului o temere de natură a-l constrânge
să săvârşească fapte prevăzute de legea penală.
Deşi legea nu cere, se deduce că, între răul cu care se ameninţă şi cel care
ar rezulta din săvârşirea faptei să existe o anumita proporţie. Exemplul tipic dat în
literatura juridică este convingător, ameninţarea cu bătai uşoare nu va justifica
niciodată săvârşirea infracţiunii de omor. În practica judiciara, s-a decis că deşi textul
art. 46, alin. 2 CC. pen., nu condiţionează înlaturarea caracterului penal al faptei de
existenţa vreunei proporţii între pericolul cu care era ameninţat făptuitorul şi cel
rezultat din săvârşirea faptei, totuşi această cerinţă rezultă implicit din celelalte
condiţii ce caracterizează constrângerea morală.4
De asemenea, pericolul cu care este ameninţat făptuitorul trebuie să fie
actual sau iminent deci, pe cale de a se produce. Dacă făptuitorul are posibilitatea
evitarii răului viitor, el nu va putea beneficia de înlaturarea caracterului penal al
faptei.
Ameninţarea adresată unei persoane, careia i se solicită să comită o
infracţiune deoarece, în caz contrar, în urmatoarele zile va fi ucisă, nu constituie o
constrângere psihică, întrucât lipseşte iminenţa producerii pericolului grav, existând
posibilitatea înlăturării lui prin alte mijloace (anunţarea autoritatilor). De asemenea, o
scrisoare de ameninţare cu un pericol deosebit de grav sau o ameninţare prin telefon
1
G. Antoniu, St. Danes, M. Popa, 1996, op. cit., p. 201.
2
V. Dongoroz si colab., vol. I, op. cit., p. 378.
3
C, Bulai, op. cit., p. 251.
4
Trib. Suprem., sent. Pen., d. nr. 2052/1976, in V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alphabetic al
practicii judiciare in materie penal ape anii 1976-1989, Editura stiintifica, Bucuresti, 1982, p. 78.

46
nu sunt de natură să creeze constrângerea psihica care înlatură caracterul penal al
faptei.
O altă condiţie pe care trebuie să o îndeplinească răul cu care se ameninţă,
este de a fi injust.1 Nu există constrângere morală când persoana care a săvârşit o
infracţiune este ameninţată că va fi denunţată, deoarece cel ce exercită ameninţarea îşi
îndeplineşte o îndatorire cetăţenească.2 Astfel, fiind legală ameninţarea, nu va exista o
constrângere psihică de natură să determine ca fapta prevazută de legea penală să nu
aibă caracter penal.
Pt. ca teama să fie de asa natură încât să provoace voinţă, trebuie ca răul
de care suntem ameninţati să fie grav. Totodată, răul de care ne temem trebuie să fie
sigur. Nu este suficient ca noi să fim convinşi de realitatea pericolului, deoarece o
teama utopică nu scuză pe nimeni; trebuie să existe realmente sau, cel puţin, ca noi să
avem motive să o credem.3
În speţă, în sarcina inculpatului s-a reţinut că a săvârşit acte de
complicitate la infracţiunea de delapidare.
În faţa instantei, el a susţinut că a săvârşit fapta sub imperiul constrângerii
morale şi anume, datorită temerii pe care i-a inspirit-o ameninţarea gestionarului,
autor al delapidării, că îl va îndepărta din serviciu daca nu-i va da concurs, deoarece el
era recidivist.
Existenţa posibilităţii înlăturării pericolului cu care făptuitorul pretindea
că a fost ameninţat prin alte mijloace, cum ar fi anunţarea organelor superioare sau a
autorităţilor publice, face că în această speţă să nu existe constrângere morală.4

3.4.4. Condiţia săvârşirii faptei penale datorită


inevitabilităţii pericolului

Constrângerea morală presupune exercitarea ameninţării în asemenea


împrejurări încât făptuitorul este, practice, lipsit de posibilitatea alegerii altei
alternative sau a unui alt mijloc de a scăpa de pericol, decât acela de a săvârşi fapta
penală care îi este pretinsă de agresor.
Această inevitabilitate a pericolului este cea care trezeşte celui ameninţat
teama puternică ce impiedică luarea în mod liber a hotărârii şi dispunerea asupra
acţiunii sau inacţiunii sale.5 Astfel, cel ameninţat (constrâns) nu se mai află în faţa
unei alternative pe care ar putea să o resolve liber, ci în faţa unei constrângeri datorită
căreia este nevoit să se supună.
În cazul în care făptuitorul ar fi putut evita răul cu care a fost ameninţat,
prin incunoştinţarea autorităţilor, prin alarmarea altor persoane, prin obţinerea unei
1
V. Mirisan, op. cit., p. 53.
2
T. Vasiliu, op. cit., p. 53.
3
J.J. Haus, 1874, op. cit., p. 500.
4
C.S.J., dec. pen. 3834 din 1991, Dreptul nr. 10/1992, p. 78.
5
M. Basarab, Drept penal, 2001, p. 151.

47
tranzacţii sau prin alte mijloace,1 condiţia inevitabilităţii nu este îndeplinită şi nu
există constrângere morală, întrucât el avea posibilităţi mai puţin dăunătoare pt.
înlăturarea pericolului grav.
Aprecierea posibilităţii de înlaturare a pericolului nu se va face după
criterii apriorice sau abstracte. Dimpotrivă, posibilitatea înlăturării pericolului se va
examina în contextul faptei reale, ţinându-se seama de toate împrejurările anterioare şi
concomitente ale acesteia, de natura ameninţării, de mijloacele cu care s-a acţionat, de
starea şi, în special, de condiţia psihică şi emotivitatea persoanei constrânse moral, de
vârsta, sănătate, de gravitatea pericolului, de raportul de forţe, de existenţa altor
mijloace obiective de anihilare a agresiunii şi de posibilitatea folosirii lor eficiente de
către această persoană şi, în general, de orice împrejurări susceptibile de a pune in
lumină situaţia reală--- obiectivă şi subiectivă--- în care s-a săvârşit fapta prevăzută de
legea penală.
Iată cum s-a ţinut cont de vârsta, sănătatea, condiţia psihică şi
emotivitatea persoanei constrânse în speţa următoare.
Prin sentinţa penală nr. 209 din 20 octombrie 1998, Tribunalul Botoşani
l-a condamnat pe inculpat pt. comiterea în concurs real, a infracţiunilor de viol,
prevazută de art. 197, alin. 2, lit. b, cu aplicarea art. 41-42 C. pen., şi incest, prevăzută
de art. 203 cu aplicarea art. 41-42 C. pen., reţinând ca, în perioada martie-august 1998
a întreţinut mai multe raporturi sexuale cu fiica sa în vârstă de 16 ani.
Apelul inculpatului, prin care s-a cerut achitarea pt. infracţiunea de viol,
a fost respins, ca nefondat, prin decizia penală nr. 15 din 3 februarie 1999 a Curţii de
Apel Suceava.
Din raportul de expertiză psihiatrică a rezultat că minora are
discernământul mult diminuat, datorită unei afecţiuni psihice.
Aceasta împrejurare, conjugate şi cu calitatea de părinte pe care o avea
făptuitorul (cu autoritate asupra copiilor săi), conduc la concluzia că sunt indeplinite
condiţiile săvârşirii infracţiunii de viol prin constrângere morală, victima neputându-
se exprima liber şi conştient voinţa.2
În cazul în care mai multe persoane au fost constrânse şi au săvârşit în
participaţie o faptă prevazută de legea penală este necesar a se stabili pt. fiecare
participant ca, în respectiva împrejurare, nici unul nu a putut înlătura pericolul grav la
care au fost expusi, deoarece numai în acest caz fapta nu constituie infracţiune. Fie că
operează pt. toate persoanele, fie operează doar pt. unele dintre acestea, în cazul
constrângerii morale se va dispune neânceperea urmăririi penale, scoaterea de sub
urmarire penală sau achitarea persoanelor în favoarea cărora a operat constrângerea
morală. În caz contrar, faţă de aceste persoane se va dispune trimiterea în judecată şi
sancţionarea potrivit infracţiunii săvârşite.

1
N. Giurgiu, op. cit., p. 402.
2
Trib. Botosani, sent. Pen., nr. 209 din 20 octombrie 1998, Revista Dreptul, nr. 5/2000, p. 118.

48
O speţă soluţionată de Parchetul de pe lângă Tribunalul Galaţi, prin
neânceperea urmăririi penale, ne prilejuieste o discuţie în legatură cu condiţiile ce se
cer a fi îndeplinite pt. reţinerea constrângerii morale.
În fapt s-a reţinut că faptuitoarele, faţă de care s-a luat măsura
neânceperii urmăririi penale, având calitatea de lucratoare la S.N.P. Petrom, Sucursala
Galaţi, au întocmit documente (facturi, chitanţe fiscale) în care au atestat date nereale,
au distrus o parte din aceste documente, iar o parte le-au folosit ajutând în acest fel pe
inculpatul I.I., şef de depozit, să delapideze sume mari de bani.
Prin rechizitoriul dat în dosar nr. 647/1999, Parchetul de pe lângă
Tribunalul Galaţi a dispus printre altele neânceperea urmăririi penale faţă de
făptuitoarele O.M., H. Z. şi A. H., pt. săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual, uz de
fals, complicitate la delapidare şi distrugere de înscrisuri.
Motivarea în drept a soluţiei de neurmărire pronunţată în legatură cu
faptuitoarele sus-menţionate se întemeiază pe dispoziţiile art. 46, alin. 2 C. pen.,
considerându-se că acestea au fost constrânse moral să procedeze în acest fel. În mod
concret, inculpatul I.I.,având funcţia de şef de depozit, le-a ameninţat pe făptuitoare că
dacă nu executa dispozitiile lui (care erau nelegale) le dă afară din serviciu.
Să analizăm însă, dacă în speţa sus-menţionată erau sau nu întrunite
reţinerii constrângerii morale- cauza care înlatură caracterul penal al faptei.
Conform art. 46, alin. 2 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevazută
de legea penală, săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin
ameninţarea cu un pericol grav pt. persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi
înlăturată în alt mod.
Din acest text al legii, rezultă că, pentru a se putea reţine această cauză de
înlaturare al caracterului penal al faptei; trebuie să fie indeplinite următoarele condiţii:
--- să existe o vacţiune de constrângere săvârşite asupra psihicului
persoanei;
--- vacţiunea de constrângere (ameninţare) să creeze un pericol
grav pentru persoana ameninţată sau pentru altă persoană ;
--- pericolul cu care se ameninţă să nu poată fi înlăturat decât prin
săvârşirea faptei penale .
Observăm că în speţă nu era îndeplinită decât prima dintre aceste condiţii:
ameninţarea adresată faptuitorilor că le va da afară din serviciu.
În ceea ce priveşte cea de-a doua condiţie – crearea unui pericol grav –
este adevarat că, în general, existenţa unui loc de muncă şi păstrarea acestuia
reprezintă o valoare importantă, dar în cazul concret examinat trebuie să remarcăm
faptul că ameninţările inculpatului, care nu avea atribuţii privind desfacerea
contractului de munca a faptuitoarelor, nu puteau constitui o bază solidă care să creeze
un pericol grav. De altfel, pericolul rezultat din ameninţare trebuie să fie un rău
ireparabil sau greu de reparat. În orice caz, această valoare – ocrotirea locului de
munca – nu poate fi invocate in justificarea săvârşirii infracţiunii, mai ales a unor

49
infracţiuni cu consecinţe deosebit de grave care afectează patrimoniul unităţii în care
făptuitorul îşi are locul de muncă.
Cu privire la cea de-a treia condiţie – pericolul să nu fi putut fi înlăturat
altfel decât prin comiterea infracţiunii – aceasta nu este îndeplinită deoarece,
făptuitoarele aveau altă cale pentru a înlătura pericolul cu care erau ameninţate, ele
putând să denunţe organelor competente neregulile săvârşite de acesta.
De aceea, soluţia aleasă de faptuitoare de a-l ajuta pe inculpat, timp
îndelungat, la săvârşirea infracţiunii de delapidare, timp în care au falsificat sau
distrus documente oficiale, sub motivul că au fost ameninţate cu desfacerea
contractelor de muncă, nu poate fi acceptată drept o cauză care înlătura caracterul
penal al faptelor penale.
În acest sens s-a pronunţat şi suprema noastra instanţă care a decis ca:”Nu
există constrângere daca inculpatul, complice la delapidare, a dat ajutor autorului să
comită infracţiunea, datorită temerii pe care i-au inspirat-o ameninţările acestuia că îl
va îndepărta din serviciu deoarece este recidivist”1 ,sau că “în ipostaza prevazută de
art. 46, alin.2 C. pen., privind constrângerea morală, caracterul penal al faptei este
înlăturat… numai dacă săvârşirea acesteia era unica posibilitate de a înlatura
pericolul”.
Iată motivele pt. care soluţia de neâncepere a urmăririi penale faţă de
făptuitoare, fără a căror activitate ar fi fost practic imposibilă săvârşirea infracţiunii de
delapidare de către inculpate, singurul trimis în judecata, este greşită, în cauză nefiind
aplicabile prevederile art. 46, alin. 2, din Codul penal.2
De asemenea, în practica judiciara s-a hotarat că nu poate fi apărat de
răspundere pt. constrângere morală, funcţionarul care săvârşeşte o delapidare spre a
satisface cererile de bani ale unei persoane care îl şantajează, pt. că avea posibilitatea
să o denunţe autorităţilor, evitând răul cu care era ameninţată în alt mod decât prin
săvârşirea unei infracţiuni.
Prin urmare, în cazul constrângerii morale, caracterul penal al faptei
săvârşite este înlăturat numai dacă, pt. faptuitor, săvârşirea unei fapte prevazute de
legea penală era singura posibilitate de a înlatura pericolul.3

1
Trib. Suprem., sent. Pen., dec. nr. 3834/1971, in V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alphabetic de
practica judiciara pe anii 1969-1975, Editura stiintificasi Enciclopedica, Bucuresti, 1977, p. 100.
2
Gigel Potrivitu, avocet—Baroul Galati, Revista Dreptul, nr. 11/2000, p. 133-134.
3
T. Vasiliu si altii, op. cit., p. 355.

50
3.5. AMENINŢAREA ŞI PERICOLUL ATRIBUTE
ALE CONSTRÂNGERII MORALE

3.5.1. Ameninţarea- mijloc de realizare a


constrângerii morale

Semnificatia semantica a cuvantului “ameninţăre” subliniaza caracterul de


vacţiune ca sic el de rezultat stimulator la teama si infricosare al activitatii desfasurate
de autorul ei.
Sensul juridic al acestui termen a fost stability prin:
--- dispozitiile partii generale din Codul Penal Romin de la 1936- art.
183, pct. 6;
--- cuprinsul art. 193 din partea speciala a Codului Penal Romin actual
ca si in elaborarile doctrinaire.
Din studiul acestor enunturi se poate constata ca ameninţarea cuprinde note
distinctive specifice ce permit delimitarea acesteia de constrângerea morală si
contribuie in acelasi timp la stabilirea diferentierilor dîntre constrângerea morală si
alte cauze de inlaturare a caracterului penal al faptei.
In acest sens, observam ca infrvacţiunea de ameninţăre, prevazuta de
partea speciala a Codului penal, este deosebita de ameninţarea integrate in conţinutul
constrângerii morale, intrucat aceasta din urma nu este, spre deosebire de ameninţăre,
o vacţiune cu finalitate proprie, ci un mijloc psihic determinant la săvârşirea scopului
urmarit de cel ameninţat.
Este o greseala sa limitezi termenul de constrângere morală numai la
ameninţăre. Constrângerea morală este pt. ameninţăre, ceea ce este genul pt. specie,
ameninţarea fiind doar o modalitate a acesteia.
Constrângerea morală isi incorporeaza ameninţarea ca element essential
darn u unic, si o depaseste prin scopul propus.
Prin ameninţarea adresata se obtine timorarea si prin aceasta,
dererminarea persoanei oprimate la săvârşirea faptei impuse ce cel ce constringe.
Fiind o vacţiune cu relevanta juridical, ea confera autorului calitatea de subiect de
drept penal prevazut cu toate atributele de varsta, discernamant si responsabilitate,
cerute de legea penală.
O fapta este considerate ca fiind săvârşită din cauza ameninţării, atunci
când aceasta săvârşire a fost “necesara si indispensabila” inlaturarii pericolului la care
se gasea expus cel ameninţat sau o alta persoană, daca ameninţarea se realize. Când
cel ameninţat nu are nici o alta posibilitate de a inlatura pericolul,va fi silit sa
săvârşească efectiv infrvacţiunea.
Scopul ameninţării proferate de către cel care constringe reprezinta un
element de diferentiere a acesteia fata de infrvacţiunea de ameninţăre. Apoi el
constituie, dupa cum si textul art. 46, alin. 2 C. pen., o exprima implicit, un element al
51
constrângeriimorale, constand in dubla finalitate urmarita de ameninţarea adresata:
directa, de timorare a celui constrans, si mijlocita, de realizare a infracţiunii vizate de
autorul moral al acţiunii de constrângere.
Ameninţarea folosita in constrângerea morală, datorită caracterului
teleologic, si-a gasit o forma proprie de exprimare realizata prin indicarea ambelor
posibilitati: fie de săvârşire a actului infractional, fie de suportare a prejudiciului. Ea
se poate infaptui prin diverse moduri: orale, grafice, simbolice, gesture, atitudini, fapte
si alte activitati. Oricare dîntre aceste moduri va fi efficient daca ameninţarea pe care
o exprima este explicita si intruneste si celelalte condiţii legale.
Seriozitatea ameninţării este una din condiţiile pretense unei ameninţări
apte sa alarmeze persoană constransa. Autenticitatea sau seriozitatea exprima
aptitudinea ameninţării de a pricinui raul proferat si se apreciaza prin aplicarea unor
criterii subiective si obiective. Criteriile subiective stabilesc calitatea intentiei care a
animat pe autorul ameninţării, iar criteriile obiective au in vedere facultatea de
alarmare de care dispun mijloacele materiale utilizate de autorul constrângerii.
Valoarea primejduita prin constrângere morală este, conform textului
penal, un atribut exclusive al persoanei ce poate aparţine fie direct celui ameninţat, fie
altui individ. In timp ce in prima situatie, cel ameninţat detine dubla calitate de obiect
al ameninţării si de poseosr al valorii primejduite, in cea de-a doua situatie, cel
constrans este o alta persoană decat cea periclitata.
Spre deosebire de vechea redactare, in zilele noastre, relatia dîntre
subiectul constrans sic el primejduit se constituie la nivelul unor raporturi sociale ce
impugn recunoasterea ca valoare suprema a oricarei finite umane.
Desi constrângerea, prin redactarea textului art. 46, alin. 2 C. pen., are in
vedere numai persoană celui constrans, deci un singur subiect, este posibil cazul mai
multor persoane ameninţate concomitant, in aceleaşi condiţii cu provocarea unui
prejudiciu comun in ipoteza neindeplinirii injonctiunii date.
In acest caz, cu toate ca exista o pluralitate de persoane si o unica sursa
de constrângere, fiecare din participantii grupului, datorită specificului subiectiv, strict
intim, al procesului psihic declansat de ameninţăre, vor trai singuri, independent de
ceilalti emotiile specifice constrângerii morale.

3.5.2. Pericolul

Primejdia parcursa de cel constrans prin ameninţăre reprezinta reflectarea


in constiinta sa a survenirii unui rau real si concret sau a suportarii unui prejudiciu.
Conotatia pericolului include un dat temporal, ce despatre prezentul de
momentul, mai mult sau mai putin indepartat al producerii prejudiciului, conjugat cu o
componenta materiala, formata din vacţiunea pagubitoare exercitata de autorul moral
asupra sau in legatura cu cel ameninţat.

52
Astfel, se remarca natura de proces diacronic, caracteristica componentei
temporale, care pretinde existenta unei durate corespunzatoare pt. ca procesele psihice
generate de frica sa apara, sa se desfasoare si sa-si produca efectul afectiv maxim. Un
rau intempestiv, fără durata de reprezentare perceptibila pt. persoană constransa, ca si
o primejdie, prelungita in timp până la pierderea oricarui efect emotional, nu
constituie pericolul cerut de constrângerea morală.
Cu privire la obiectul primejduit privit in general, datorită complexitatii
vietii si personalitatii umane, un tablou complet al valorilor ce pot forma obiectul
prejudiciului ,este dificil de completat.In aceasta ordine de idei este remarcabil ca art.
46, alin. 2 C. pen., spre deosebire de dispozitiile similar cuprinse in codul abrogate, nu
mai apeleaza la o enumerare taxativa a valorilor ce pot constituiobiectul constrângerii
morale, ci folosind o exprimare generica, se refera numai la pericolul grav pt.
persoană făptuitorului.
Apreciind comparative redactarea actuala cu cea din trecut, ca si
formularea unor categorii penale limitrofe constrângerii morale, cum este legitima
aparare, ajungem la concluzia ca legiuitorul a lasat posibilitatea unei interpretari
extensive a textului discutat. Teoretic, se poate ca, in functie de personalitatea celui
constrans, cerintele existentei lui sa depaseasca numarul determinat al atributalor
esentiale, indispensabile oricarei persoane, ceea ce pt. practica judiciara se impune
identificarea valorii devenita indispensabila pt. persoană constransa. In acest sens,
valorile sociale recunoscute unanim ca obiect al constrângerii morale, ca viata,
integritatea corporala, sanatatea si libertatea pot fi deposit, iar daca nu inlocuite, cel
putin alaturate altor attribute ce detin o importanta esentiala identical acestora.
Gravitatea pericolului indica gradul de intensitate a primejdiei reprezentata de
ameninţăre.
Momentul concret de materializare a pericolului presupune aplicarea
unui criteriu obiectiv, necesar pt. precizarea extensiunii prejudiciului suportat de
valoarea periclitata in cazul realizarii ameninţării si alt criteriu, subiectiv, privind
stabilirea efectului produs de perspective materializarii raului asupra persoanei
constranse.Criteriul obiectiv tinde sa stabileasca probabilitatea producerii
prejudiciului si a intinderii lui, in timp ce criteriul subiectiv urmareste sa precizeze
consecintele pe care posibilitatea consumarii prejudiciului le produc in psihicul celui
constrans.
Daca analizarea criteriului obiectiv implica numai discutii privitoare la
caracterul concret sau abstract al condiţiilor de survenire a prejudiciului si la
cuantificarea proportiilor eventualei pagube, criteriul subiectiv ridica frontal problema
aplicarii metodelor psihologice in opera de instituire si mai ales de aplicare a dreptului
penal. Aici se pune întrebarea daca poate fi cercetata, pe cale experimentala, reactia
psihica a celui ameninţat si daca procesul penal ofera posibilitatea unei asemenea
experimentari. Cercetarile de laborator, riguroasele experiente ca si aparatura moderna
adaptata acestor cerinte, au permis investigarea experimentala a starilor affective
generate de constrângerea morală.
53
Astfel, verificarea asertiunilor celui constrans impune o “diagrama
emotionala”, obtinuta de organelle judiciare prin utilizarea întregului aparataj
procedural, care va pretinde, in primul rand, examinarea personalitatii individului
constrans. Personalitatea, dand unitate caracteristica comportamentului persoanei, se
va manifesta si in cazul starilor psihofizice traite de cel constrans. Cunoscând
psihologia personalitatii umane vom putea aprecia mai competent modul de
manifestare al fiecarui individ uman in stari specifice de teama, ceea ce poate facilita
obtinerea unui diagnostic correct. Problema cailor oferite de procesul penal pt.
introducerea tehnicilor experimentale de investigare a psihicului celui constrans, este
usor de solutionat fie prin utilizarea unui personal judiciar format sau pregatit in
aceasta directie, fie pe calea procedurala a expertizelor de specialitate.

54
CAPITOLUL 4

PREZENTAREA COMPARATIVA SI A CONCURSULUI

CONSTRÂNGERII FIZICE SI MORALE CU ALTE

CAUZE CARE FAC CA FAPTA SA NU CONSTITUIE

INFRVACŢIUNE

4.1. Consideratii generale

Prezentarea comparative a constrângerii fizice si morale fata de celelalte


cauze de inlaturare a caracterului penal al faptei, impunand determinarea notelor
caracteristice fiecareia, ajuta la dobandirea unui spor de precizie in definirea si analiza
categoriilor analizate.
Constrângerea, atat cea fizică, cat sic ea morală, poate veni in concurs cu
eroarea de fapt, legitima aparare, starea de necesitate si cazul fortuit.
Constrângerea fizică poate intra in concurs cu iresponsabilitatea si cu
minoritatea sub 14 ani atunci când persoană constransa se află si intr-una din aceste
stari, relevanta ramanand t. rezolvarea cazului, constrângerea fizică care va atrage
raspunderea penală a agentului ce a exercitat constrângerea asupra iresponsabilului
sau minorului.
La randul ei, constrângerea morală prezinta numeroase asemanari si
deosebiri cu constrângerea la darea de mita (art. 255, alin. 2 C. pen.) cauza speciala
care face ca fapta san u constituie infrvacţiune.
Totodata, in anumite imprejurari este posibil sa existe un concurs între
constrângerea fizică sic ea morală.
Concursul cauzelor care fac ca fapta san u constituie infrvacţiune nu se
realizeaza prin suprapunerea laturilor si caracteristicilor proprii (niciodata identice) ci
printr-o corelare de substituire siccesiva, făptuitorul trecând de sub imperiul unei
cauze sub a alteia, pt. ca in final, sa poata fi invocate toate aceste cauze.1

1
N. Giurgiu, op. cit., p. 398.

55
4.2. Constrângerea fizică si constrângerea morală

Constrângerea fizică isi gaseste notele distincte fata de cea


morală la nivelul surselor, consecintelor exercitate asupra procesului etiologic,
absentei pericolului si a ameninţării.
In acest sens, in timp ce constrângerea morală este generate numai de o
activitate umana, forta majora poate fi declansata si de alte energii. Consecintele
constrângerii morale intereseaza procesele psihice traite de cel constrans, pe când
forta majora se rasfrange exclusive asupra corpului agentului pasiv; consecvent sursei
diferite si consecintelor deosebite produse de fiecare din categoriile comparate,
constrângerea fizică nu mai implica ca elemente structurale “ ameninţarea” si “
pericolul”.
Constrângerea fizică intra in concurs cu constrângerea morală când
determinarea irezistibila a unei persoane la săvârşirea unei fapte prevazuta de legea
penală, se face succesiv prin acte de presiune psihica si fizică (ambele inlaturand
libertatea de voinţă si vacţiune a făptuitorului).1
Concursul dîntre constrângerea morală si forta majora se limiteaza la cel
produs între ameninţăre, ca atribut al constrângerii morale si faptele ce compun
constrângerea fizică. In acelasi timp, pot aparea situatii in care forta majora reprezinta
instrumental de realizare al pericolului declansat de cel ce realizeaza vacţiunea de
constrângere morală. Cu alte cuvunte, constrângerea fizică poate fi, uneori, insotita de
ameninţări dupa cum, la randul ei constrângerea morală poate fi realizata prin
mijloace materiale (fizice). De exemplu: ca urmare a ameninţării cu un pericol grav, o
persoană sufera un soc care o pune in imposibilitatea de a reactiona fizic la
ameninţarea la care a fost supusa.2
Atat starea de constrângere fizică, cat sic ea de constrângere morală pot,
uneori, avea ca sursa doua sau mai multe acţiuni de constrângere. De exemplu, un
military este pus in imposibilitatea de a se prezenta la unitate fiind sechestrat; vrand sa
se elibereze, este ranit grav si abandonat intr-un loc pustiu, asa ca din nou este
constrans fizic si deci, pus in imposibilitatea de a se prezenta la unitate. Fapta de
dezertare in acest caz, este datorata constrângerii fizice complexe.3

4.3. Constrângerea fizică sau morală si eroarea de fapt

Constrângerii fizice sau morale i se poate suprapune o eroare de fapt a


făptuitorului constrans.
Persoană supusa acţiunii de constrângere fizică, datorită unei erori de
fapt, evalueaza gresit natura si intensitatea energiei straine, socotind ca orice
posibilitate de a opune rezistenta ar fi exclusa. La fel si persoană constransa moral,
1
N. Giurgiu, op. cit., p. 398.
2
C, Bulai, op. cit., p. 251.
3
V. Dongoroz si colab., vol. I, op. cit., p. 378.

56
datorită unei erori de fapt, considera vacţiunea de constrângere ca fiind neinlaturabila
si astfel cedeaza presiunii morale. In aceste situatii, eroarea de fapt
completeazaconstrângerea fizică si, impreuna, inlatura caracterul penal al faptei.1 Cu
alte cuvinte, efectele erorii de fapt se suprapun peste constrângere accentuand
consecintele acesteia privind inlaturarea vinovatiei.
Atat constrângerea cat si eroarea de fapt trebuie constatate prin probe
certe, stabilindu-se preponderenta uneia dîntre ele asupra autorului faptei. In raport de
aceasta se va stabili care cauza a facut ca fapta sa nu constituie infrvacţiune: eroarea
de fapt sau constrângerea.2
Întregirea acţiunii de constrângere prin suprapunerea unei erori de fapt
trebuie sa fie cercetata in raport cu imprejurarile din momentul săvârşirii faptei, iar nu
pe baza de criterii abstracte.3 Astfel, eroarea de fapt devine o completare a
constrângerii fizice si morale, iar impreuna întregesc cauza de inlaturare a caracterului
penal al faptei. Atunci când nu se constata eroarea de fapt, nu-si va gasi aplicatie nici
constrângerea fizică sau morală.
Sub aspect civil, in cazul concursului de suprapunere a constrângerii
fizice sau morale cu eroarea de fapt, persoană constransa va putea fi obligate la plata
unor despagubiri, in masura in care se va stabili ca a actionat cu un anumit grad de
culpa.

4.4. Constrângerea fizică sau morală si legitima aparare

Omul ameninţat de alt om, ca si omul silit de necesitate sau nevoia de a se


apara este moraliceste constrans.4 La fel si cel constrans fizic, reactionand impotriva
acţiunii energiei straine umane, săvârşeşte o fapta prevazuta de legea penală.5
Astfel, daca cel constrans săvârşeşte o fapta prevazuta de legea penală
impotriva celui ce exercita constrângerea, vor fi aplicabile dispozitiile privind legitima
aparare.
Constrângerii fizice si morale I se poate suprapune legitima aparare daca
persoană supusa acţiunii de constrângere, pt. a se sustrage de la aceasta vacţiune,
săvârşeşte o infrvacţiune, inlaturand astfel urmarile pe care le-ar fi produs vacţiunea
de constrângere. In cazul acesta, constransul sechestreaza, ucide sau vatama grav
persoană constrangatoare, constrângerea fizică sau morală constituind atacul material,
direct, imediat si injust impotriva caruia s-a săvârşit fapta si care a creat starea de
legitima aparare.
Condiţiile cerute pt. existenta constrângerii fizice sau morale vor intra in
concurs cu cele cerute pt. existenta legitimei aparari, vacţiunea de constrângere
1
T. Vasiliu si altii, op. cit., p. 352.
2
V. Mirisan, op. cit., p. 59.
3
V. Dongoroz si colab., vol. I, op. cit., p. 379.
4
I. Tanoviceanu, vol. I, op. cit.,p. 841.
5
V. Mirisan, op. cit., p. 60.

57
initiala constituind atacul prevazut de art. 44 C. pen., in raport cu vacţiunea de
lagitima aparare consecutiva.
Fapta săvârşită in aceasta stare de legitima aparare isi pastreaza acest
character, chiar daca nu a reusit sa inlature constrângerea fizică sau morală. Evident,
daca persoană constransa săvârşeşte fapta impusa de cel ce constringe, vor fi
aplicabile dispozitiile art. 46 C. pen.
Cert este faptul ca, daca la amenintere (constrângerea morală) victima este
un innocent, la legitima aparare victima este agresorul care sufera consecinta propriei
sale fapte.1
Constrângere morală si legitima aparare se deosebesc prin geneza
distincta, obiect periclitat diferit si natura pericolului grav ce se gaseste in conţinutul
fiecareia din cele doua cauze.
Cu privire la geneza distincta a celor doua cauze, trebuie mentionat ca in
timp ce legitima aparare este ocazionata de atacul unei persoane, constrângerea
morală este rezultatul unei opresiuni atat de accentuate incat anihileaza riposte celui
constrans.
In cazul constrângerii morale valoarea primejduita este limitata la
“persoană”, pe când in cazul legitimei aparari, aceasta valoare se extinde si asupra
drepturilor persoanei precum si la interesele obstesti.
Natura pericolului parcurs de cel constrans implica o deosebita intensitate,
intrucat legea il pretinde “inevitabil”. Legitima aparare ia in considerare un pericol ce
virtual poate fi evitat prin riposte data celui ce ataca.
Invocarea constrângerii morale, si in genere a oricarei cauze care inlatura
caracterul penal al faptei, nu exclude posibilitatea de a invoca concomitant si o alta
cauza de acelasi fel, între acestea neexistand incompatibilitate.2

4.5. Constrângerea fizică sau morală si starea de necesitate

Daca persoană supusa acţiunii de constrângere, incercând sa opuna


rezistenta acesteia, este nevoita sa aduca atingere unei terte persoane ori unui interes
public,3 vom fi in prezenta unei stari de necesitate aflăta in concurs cu constrângerea
fizică sau morală. In cazul acesta, persoană constransa recurge la o vacţiune de salvare
prin sacrificarea unor valori ce nu-i apartin.
Constrângerii fizice sau morale I se poate suprapune peste starea de
necesitate consecutive oricarei constrangeri, si o stare de necesitate in sens invers, de
natura sa anihileze efectele acţiunii de constrângere. De exemplu: o persoană este
sechestrata intr-o incapere si pusa astfel in imposibilitatea de a face, la timp, un
denunt obligator; pt. a inlatura constrângerea, cel sechestrat distruge usa, loveste pe

1
I. Tanoviceanu, vol. I, op. cit.,p. 841.
2
T. Vasiliu si altii, op. cit., p. 355.
3
. C, Bulai, op. cit., p. 252.

58
cei care vor sa-I impiedice fuga si reuseste până la urma sa faca denuntul. El
beneficiaza, pt. aceste fapte, de dispozitiile privitoare la starea de necesitate.1
Practica de urmarire penală a cunoscut o situatie complexa asemanatoare:
un sofer a fost constrans sa transporte bunuri furate, dar pe traseu, intentionat, a
provocat un accident, deteriorand autovehiculul si vatamand corporal pe aggressor.
Fapta de distrugere este săvârşită in stare de necesitate, iar vatamarea corporala asupra
celui care exercita constrângerea, in stare de legitima aparare.2 Intra astfel, in concurs
trei cauze care fac ca fapta san u constituie infrvacţiune: constrângerea morală, starea
de necesitate si legitima aparare.
Un alt exemplu privtor la concursul dîntre starea de necesitate si
constrângerea fizică ar fi acela in care birjarul, fiind constans fizic de forta cailor sa
treaca cu trasura peste un copil, cu ultimele puteri reuseste sa se sustraga acţiunii
fortei majore trecând pe langa copil dar ranind cateva persoane de pe marginea
drumului. Fapta sa este săvârşită in condiţiile cerute pt. existenta constrângerii fizice
suprapuse condiţiilor cerute la starea de necesitate. Este necesar insa ca aceste cerinte
de incidenta ale respectivelor cauze sa existe in momentul ectiunii de salvare.
Starea de necesitate este demarcate specific de constrângerea morală prin
natura caracteristica a iminentei pericolului deosebita la fiecare dîntre ele, ca si prin
modul de structurare a situatiei alternative ce confrunta specific, in fiecare din
situatiile date, pe cei interesati.
Daca la constrângerea morală pericolul este creat intotdeauna de o
energie umana rationala, la starea de necesitate pericolul este creat de energii ale
naturii, de energia animalelor si mai rar de o energie umana. Totodata, la
starea de necesitate pericolul este de obicei efectiv si producerea lui este fortuita; in
cazul constrângerii morale pericolul este actual sau imminent adica este in curs de
desasurare sau urmeaza a se produce intr-un viitor foarte apropiat de momentul
exercitarii ameninţării.

4.6. Constrângerea fizică sau morală si cazul fortuit

Constrângerii fizice sau morale i se poate adauga si un caz fortuit.


Persoană constransa, dorind sa inlature vacţiunea de constrângere, efectueaza acte de
rezistenta care, datorită interventiei imprejurarii fortuite, produc un rezultat ce nu
putea fi prevazut.
De exemplu, persoană constransa moral sau fizic il dezarmeaza pe agresor
dar, din greseala, arma se descarca si raneste o alta persoană aparuta intamplator in
acel loc.

1
. V. Dongoroz si colab., vol. I, op. cit., p. 379-380.
2
V. Mirisan, op. cit., p. 60-61.

59
Cu privire la constrângerea fizică si cazul fortuit trebuie precizate cateva
idei ce diferentiaza aceste doua cauze. La cazul fortuit, oricat de vigilant ar fi omul, nu
poate fi prevazuta interventia energiei straine si nici consecintele acestei interventii.
In cazul constrângerii fizice datorate unei forte majore, persoană
constransa isi da seama de interventia energiei straine, de urmarile faptei sale, dar nu
poate opune rezistenta fizică energiei straine care il constringe.
Cu privire la cauzele care fac ca fapta san u constituie infrvacţiune,
studiate pe parcursul acestui capitol, pecizam ca existenta condiţiilor acestor cauze nu
este înlăturata de invocarea constrângerii fizice sau a constrângerii morale, ci chiar se
suprapune acestora din urma.

4.7. Constrângerea morală si constrângerea la darea de mita

Constrângerea la darea de mita este o cauza speciala care face ca fapta de


dare de mita sa nu constituie infrvacţiune. Ea este prevazuta in art. 255, alin. 2 din
partea speciala a Codului Penal Român.potrivit art.255,alin.2
C.pen.,promisiunea,oferirea sau darea de bani ori alte foloase unui functionar sau altui
salariat “nu constituie infrvacţiuneatunci cind mituitorul a fost constrins prin orice
mijloace de către cel care a luat mita”.
Atit constringerea morală cit si constringerea reglementata de
art.255,alin 2C pen., fac ca fapta savirsita sa nu constituie infrvacţiune , deci , implicit
, sa fie exclusa existenta vinovatiei. Astfel ,ori de de cite ori va opera una din aceste
cauze , procurorul , in cursul urmaririi penale si instanta , in faza de judecata , vor
proceda , dupa caz, la scoaterea de sub urmarire penală sau achitarea invinuitului ori
inculpatului in temeiul art. 10 lit. e.Cod procedura penală si art 11, pct.1,lit b, Cod
procedura penală, existind o cauza care inlatura caracterul penal al faptei.
Între constringerea prevazuta de art.255, alin. 2 C. pen. sic ea din art.
46,alin.2,C pen., deosebirea consta in faptul ca, pentru existenta celei dintii nu se cer
condiţiile necesare pentru constringerea morală , respective ameninţarea cu un pericol
grav si imposibilitatea de a fi înlăturata in alt mod.1
Pentru existenta acestei cauze speciale care face ca fapta de dare de
mita san u constituie infrvacţiune , trebuie sa fie indeplinite urmatoarele condiţii:
a. sa nu existe o constringere prin orice mijloace din partea celui
care a luat mita;
b. mituitul sa exercite constringerea asupra mituitorului ;initiative nu
trebuie sa apartina mituitorului, ci mituitul care exercita
constringerea prin orice mijloace de natura a provoca o asemenea
presiune psihica, rezultata din teama de a suferi in mod imminent
un grav prejudiciu. Dispozitiile art.255, alin. 2, C penal., nu nsunt
aplicabile in situatia in care initiative darii de mita a apartinut
1
S. Kahane,Explicatiile teoretice ale Codului Penal Romin , vol.IV,Bucuresti, 1972,p.142.

60
mituitorului chiar daca , ulterior, functionarul care a primit mita a
staruit pe lânga cel dintii sa-i aduca bunurile oferite.1
c. Constringerea trebuie sa aiba un character real, adica sa fie de
natura sa suprime sau sa restringa libertatea ori capacitatea de
autodeterminare a persoanei asupra careia este exercitata . incit sa
o sileasca la o conduita impusa sau pretinsa de infractor ,2ea nu
trebuie sa fie determinate de un interes al făptuitorului pentru a
obtine cu prioritate un avantaj in raport cu alte persoane. Instanta
suprema a decis ca , in situatia in care mituitorul , in dorinta de a
obtine un avantaj ( in speta , de a fi incadrat in munca cu prioritate
) a dat inculpatului o suma de bani, in loc sa sesizeze organele de
stat pentru a lua masurile necesare asigurarii unor condiţii legale
de solutionare a cereri sale , consringerea prevazuta de art.255,
alin.2, C.pen., sa nu poata fi retinuta. 3
d. Constringerea sa fie anterioara promisiunii sau ofertei efectiv
infaptuite;daca ar fi ulterioara , nu ne-am gasi in in prezenta unei
cauze speciale care face ca fapta sa nu aiba caracter penal,
deoarece infrvacţiunea de dare de mita se consuma in momentul
promisiunii, oferii sau darii de bani ori alte foloase.

Aplicarea dispozitiei absolutorii pentru mituitor este legata ,


deci, de satisfacerea a doua condiţii:4
a. mituitorul sa denunte fapta autoritatilor inainte sau dupa pornirea
procesului penal;
b. denuntul sa fie anterior pornirii procesului penal chiar impotriva sa.
In cazul prevazut de art.255, alin. 2, C. pen., constringerea se poate realiza
prin orice mijloace,deci nu njumai prin ameninţarea cu un pericol grav.
Daca la constringerea morală autorul are de ales între raul cu care este
ameninţat si savirsirea faptei prevazute de legea penală , la constringerea de dare de
mita cel consrins are , in, principiu , posibilitatea de optiune, dar starea de alarmare in
care se gaseste in determina sa opteze pentru alternative de a ceda in fata
constringerii.
Trebuie precizat insa ca oricare din aceste cauze ( generala sau speciala )
se caracterizeza prin provocarea unui sentiment de teama , legat de iminenta suportare
a unui prejudiciu generator de presiune psihica de natura sa inlature posibilitatea
liberei determinari si dirijari a vointei.

1
Trib. Supr.,dec.pen.nr.2878/1972, in culegere de decizii ale Trib.Supr.,1972,p. 358.
2
O.A. Stoica, Drept penal, partea speciala , Editura Didactica si Pedagogica , Bucuresti,m 1976,p.119.
3
Trib. Supr., sent. Pen. nr.786/1977, in R.R.D.,nr.11/1977, p.66.
4
Berthold Braunstein , Dreptul Penal al R.P.R., partea speciala – partea a II-a , Editura de stat
didactica si pedagogica , Bucuresti , 1960,p.397

61
Valoarea periclitata prin vacţiunea făptuitorului - in cazul constringeri
morale – este limitata la persoană omului ( viata , integritatea corporala , sanatatea ,
libertatea), pe care , in cazul prevazut de art. 255, alin.2, C pen., poate fi orice valoare
care sa reprezinte un interes deosebit pentru cel constrins , inclusiv valorile de ordin
patrimonial.
Un exemplu de constringere de acest gen s-a ivit intr-o cauza solutionata
de Procuratura locala Simleu.1
Astfel , fata de invinuitii L.V. si O.I. s-a dispus inceperea urmaririi
penale pentru infrvacţiunea de dare de mita . prevazuta de art.255,alin.1 , C pen. In
fapt , s-a retinut ca in primele luni ale anului 1993 invinuitii au efectuat excursii in
Ungaria , ocazie cu care a indeplinit funtia de conducator de grup.
Din probele administrate rezulta ca organelle vamale , sub diferite
pretexte , refuzau grupului iesirea din tara sau era tinut perioade mari de timp pina i se
permitea trecerea prin vama. In acest timp, membri grupului erau supusi unor situatii
grele determinate de epuizarea alimentelor si de temperature scazuta din timpul iernii.
Ca urmare a acestei situatii si pentru a nu pierde contravaloarea excursiei , membrii
grupului luau hotarirea sa adune bani sau bunuri pe care le ofereau vamesilor pentru
ale permite trecerea frontierei . De altfel, ghidul si membrii grupului au inteles ca
vamesii permit trecerea doar cu conditia acordarii unor atentii constind in sume de
bani si alte bunuri.
In raport cu acesteelemente , s-a apreciat ca a intervenit o cauza
speciala care face ca fapta savirsita san u constituie infrvacţiune, respective
constringerea prevazuta de art.255, alin.2, C. pen.,dispunindu-se scoaterea de sub
urmarire penală a conducatorilor de grup pentru infrvacţiunea de mita.
In speta , constringerea s-a materializat prin intoarceri repetate la
punctual de control alvamei, mentinerea indelungata in condiţii de frig si epuizare a
hranei , riscul nerealizarii excursiilor dorite si pierderea contravalorii excursiilor
achitate in prealabil.
A existat o opinie, potrivit careia s-a sustinut ca pentru a opera
prevederile art. 255,alin.2, C. pen., este necesar ca mita data sa fie data in urma unei
constringeri morale.2 Consideram eronata aceasta opinie, deoarece prevederea in
norma speciala de incriminare face referire lnumai la infrvacţiunea de dare de mita ,de
unde concluzia ca suntem in orezenta unei cauze speciale de constringere care face ca
fapta san u constituie infractine. Legiuitorul nu ar avea nici un motiv sa reglementeze
inca o data constringerea morală in partea speciala a Codului penal, din moment ce
partea generala a Codului penal ,o cuprinde printer cauzele care inlatura caracterul
penal alfaptei.

1
Dosarele nr.263/P si 264/1993, ale Procuraturii locale Simleul Silvaniei ( rezolutii de scoatere de sub
urmarire penala) – nepublicate, citate dupa V.Mirisa, op.cit.,p.57.
2
Trib. Supr.,dec. pen. nr. 26/1975, nepublicata . citata de V. Dobrinoiu, Traficarea functiei si a
influentei in dreptul penal ,Editura stiintifica si Enciclopedica Bucuresti, 1983,p.157.

62
Chiar si numai din acest motiv, constringerea morală reglementata in art.46,
alin.2 C.pen. se deosebeste de consringerea prevazuta in art.255, alin.2 C. pen.

CAPITOLUL 5

63
EFECTE JURIDICE SI ASPECTE PROCESUALE

5.1. EFECTELE JURIDICE ALE CONSTRINGERII


FIZICE SI MORALE

5.1.1. Inlaturarea caracterului penal al faptei si a raspunderii penale

Lipsindu-i latura subiectiva ,ca urmare a paralizarii vointei celui constrins,


fapta savirsita sub aspectul constringerii fizice sau morale nu constituie infrvacţiune.
Intrucit aceste fapte care inlatura caracterul penal al faptei se intemeiaza pe
lipsa trasaturii esentiale a vinovatiei, existenta lor produce efecte “ in personam “.
Fapta este explicabil deoarece numai persoanele care acţionează efectiv la comanda
acţiunii de constringere sunt lipsite de libertate de voinţă si vacţiune.
Constringerea , atit fizică, catsi cea morală , inlatura caracterul penal al faptei
savirsite sub presiunea constringerii de către cel constrins. Desigur , se pot ivi cazuri
in care vacţiunea de constringere a fost efectuata de doua sau mai multe persoane; in
astfel de situatii fiecare persoană va beneficia in parte de cauza de excludere a
vinovatiei. De exemplu , insotitorii unui camion au fost constinsi, sub ameninţarea cu
arma, sa lase sa fie luata incarcatura aflăta in vehicul.1
Daca, alaturi de persoană constrinsa acţionează o alta persoană , in
mod liber si deliberat sau din culpa , pentru savirsirea sau inlesnirea savirsirii faptei
prevazute de legea penală , aceasta persoană va raspunde potrivit dispozitiilor legale
inculcate si a formei sale de vinovatie , neputind invoca lipsa libertatii sale de voinţă
si vacţiune.
In cazul savirsiri unei fapte din cauza unei acţiuni de constringere
venita de la o alta prsoana care a exercitat constringere in od deliberat si in scopul
violarii unei norme penale , persoană care a generat consringerea va raspunde pentru
fapta savirsita de cel constrins.
Constringerea fizică si morală exclude vinovatia numai pentru cel
constrins, sa comita fapta, nu si pentru cel care a constrins.2 Acesta din urma va
raspunde penal pentru instigare la infrvacţiunea savirsita de cel constrins, in condiţiile
unei participatii improprii reglementate de art.31 C.pen., in modalitatea intentiei si a
lipsei de vinovatie.
Atunci cind persoană fata de cares-a exercitat constringerea a opus
rezistenta sin u a savirsit fapta , autorul moral al constringerii va fi sanctionat , dupa
caz, pentru instigare neurmata de executare (art.29 C. pen. ) sau pentru infrvacţiunea
de ameninţăre (art. 193 C. pen).
Se poate intimpla ca o persoană sa fie prin constringere silita sa
participle , ca autor sau complice , la savirsirea unei infracţiuni , ceilalti participanti
1
V. Dongoroz si colab,I, op. cit.,p380.
2
M.Basarab, vol II, op .cit., p52

64
actionind neconstrinsi ; in acest caz , persoană persoană constrinsa nu va raspunde ca
participant de contributia sa la comiterea infracţiunii, caracterul penal al acestei
contributii fiind înlăturat.
Persoană care constringe este participant la fapta comisa de autor.astfel,
silirea paznicului de bariera prin acte de violenţă savirsite cu intentie,sa-si paraseasca
postul – daca prin aceasta s-ar pune in pericol siguranta mijloacelor de transport pe
caile ferate - contituie infrvacţiunea de instigare la parasirea postului prevazute de
art.25 raportat la art.275, alin. 1, C. pen., cu apilcarea art.31 C. pen.( in condiţiile
participatiei improprii.)1
Structura constringerii morale determina apariria unor situatii
caracteristice in aplicarea tratamentului penal, vizind stabilirea pozitiei penale a celui
ce constringe si participatia penală.
Schematic , situatiile ce pot surveni se caracterizeaza fie in varianta
autoruylui unic, fie in varianta pluralitatii autorilor constringerii morale.
Varianta autorului unic se poate realize in ipoteza “ auto runic si participatie
improprie “ sau in ipoteza “ auto runic cu participatie improprie si proprie”, in cadrul
careia pot sa apara modalităţile “ aport nedeterminat” sau “ determinat” al tertelor
persoane.
In limita variantei pluralitatii autorilor mai poate sa intervina ipoteza “
participatiei proprii” pentru infrvacţiunea de ameninţăre, in concurs cu participatia
improprie pentru a doua fapta savirsita de cel constrins.
Fata de aceste situatii , cel ce constringe desfasoara:
• o activitate de autor al ameninţării adresata celui constrins;\
• o activitate de instigator ( impropriu)referitoare la fapta
prevazuta de legea penală savirsita de cel constrins;
• o activitate de instigator ( propriu), in ipoteza unei
participatii proprii realizata de cel ce constringe, prin
instigarea altore persoane la savirsirea uneia din cele doua
infracţiuni.
Actionand , persoană ce exercita vacţiunea de consatrangerese inscrie in
una sau mai multe din aceste cazuri , dobandind calitatea penală corespunzatoare cu
aplicarea tratamentului juridic indicat.
Nu poate exista vinovatie cind făptuitorului ii lipseste libertatea de
vacţiune, respective libertatea de hotarire. Fără vinovatie, fapta nu prezinta character
penal si astfel , nu constituie infrvacţiune. Nefiind infrvacţiune , fapta savirsita sub
imperiul constringerii fizice sau morale nu atrage nici raspunderea penală a
făptuitorului.2
In textele Codului penal de la 1936, constringerea fizică si constringerea
morală inlaturau raspunderea penală ,darn u si caracterul penal al faptei. Cu alte
1
Trib.Supr.,sectia militara, dec. pen. nr.24/1986, in R.R.D. nr. 7/1987, p.75.
2
C. Bulai A. Filis, C. Mitrache, Institutii de drept penal,Curs intensive pentru examenul de licenta,
Editura Trei Bucuresti,2001,p.166.

65
cuvinte, fapta savirsita din cauza unei constringeri fizice sau morale constituia
infrvacţiune , respectivele cauze producind aceleaşi efect ca si cauzele de inlaturare a
raspunderii penale ( amnistia, prescriptia etc.).
Codul penal actual considera ca fapta prevazuta de legea penală , daca
este savirsita in condiţiile constringerii fizice sau penale , nu constituie infrvacţiune.
Infrvacţiunea este singurul temei alraspunderii penale; lipsa acesteia
atrage implicit si lipsa raspunderii penale.
Constringerea fizică si constringerea morală au ca efect inlaturarea caracterului penal
al faptei savirsite sub presiulea acţiunii de constringere, numai daca persoană
constrinsa nu are nici o posibilitate de a se opune pentru a inlatura pericolul. Daca , de
pilda , cel constrins fizic poate opune rezistenta cu mijloace ce ii stau la indemina ari ,
daca cel constrins moral poate recurge la alte mijloace de inlaturare a pericolului , nu
beneficiaza de dispozitiile legale mentionate.

5.1.2. Inlaturarea raspunderii civile

Din cele prezentate anterior ,am vazut ca persoană supusa constringerii


fizice sau morale nu raspunde penal pentru consecintele faptei sale.
De regula , persoană care savirseste fapta in stare de constringere fizică
sau morală,nu raspunde nici pentru consecintele civile ale faptei sale,producewrea
acestira fiind straina de libera sa voinţă. Obligatia acoperirii unui eventual prejudiciu
va cadea in sarcina presoanei care a exercitat vacţiunea de constringere .
Solutia este intemeiata pe împrejurarea ca ca persoană constrinsa a actionat ca un
simplu instrument in mana autorului constringerii.
Daca , insa persoană constinsa nu s-a aflăt in eroare de fapt cu privire la
existenta de intensitate a acţiunii de constringere ori a capacitatii de rezistenta in fata
acesteia , in masura in care se va face dovada propriei sale culpe,va fi obligate la
despagubiri civile in baza art.346, alin. 2 C pen.
Potrivit art.346, alin.2,C. pen.”cind achitarea s-a pronuntat… pentru ca
instanta a constatat existenta unei cauze care inlatura caracterul penal al faptei sau ca
lipseste vreounul din elementele constitutive ale infracţiuni, instanta poate oblige la
repararea pagubei potrivit legi civile”.
In toate cazurile insa , fără exceptie, persoană care a efectuat vacţiunea de
constringere va raspunde civil pentru toate pagubele provocate.

5.2. ASPECTE PROCESUALE

O anumita fapta concreta săvârşită de o persoană are un caracter


penal când inmanuncheaza trasaturile esentiale prevazute de legea penală ( pericolul
social , vinovatia si prevederea faptei de către legea penală).

66
Caracterul penal al faptei , ca insusire sintetica ce exprima un anumit
specific al faptei incriminate,1poate fi retinut numai dupa ce organele judiciare
constata, pe de o parte ,existenta trasaturilor esentiale ale infracţiunii, iar pe de alta
parte ,ca nu exista vreo cauza legala care ar conduce la excluderea vreuneia din
aceste trasaturi.2
Uneori vacţiunea penală nu poate fi exercitata datorită unor
cauze(imprejurari,situatii de fapt)prevazute de lege. In prezenta acestor cauze,
vacţiunea penală nu are aptitudinea functionala de a dinamiza procesul penal.
Asemenea cauze fac san u fie sau san u mai fie posibila tragerea la raspunderea
penală. Constatarea acestor cauze se face pe cale judiciara , in cadrul procesului
penal ,fapt ce infkuenteaza atit desfasurarea acestuia , cit si modul de solutionare a
cauzei.3
Ori de cate ori organele judiciare constata existenta unei cauze care
inlatura caracterul penal al faptei, tragerea la raspundere penală nu este posibila,
deoarece aceste cauze impiedica realizarea eficienta a uneia dîntre trasaturile
esentiala ale infracţiunii fără de care fapta nu are character penal. Indiferent daca
aceasta cauza este cunoscuta sau nu, procesul penal se declanseaza si se efectueaza
cercetari sub aspectul faptei săvârşite. Pt. dovedirea acestor cauze se pot administra
oricare dîntre mijloacele de proba prevazute de lege.
Virtual, aceste cauze isi produc efectul chiar din momentul ivirii lor,
dar, fiind cauze prevazute de legea penală, retinerea si constatarea lor trebuie sa se
faca insa pe cale judiciara de către organelle competente. In concret, efectul lor
opereaza numai dup ace au fost constatate si retinute ca atare de către organelle
judiciare.
Daca pe parcursul desfasurarii procesului penal, se constata ca a existat o
astfel de cauza, vacţiunea penală nu poate fi pusa in miscare ori nu mai poate fi
exercitata. Pronuntandu-se asupra existentei sau inexistentei cauzelor respective,
organul de urmarire penală sau instanta de judecata, in temeiul art. 10, lit. e C. proc.
pen., va dispune --- dupa caz--- scoaterea de sub urmarire penală, achitarea ori
continuarea desfasurarii procesului penal.
Constatarea existentei constrângerii fizice sau morale se face in cadrul
procesului penal. Datorită faptului ca fapta săvârşită sub vacţiunea constrângerii este
prevazuta de legea penală, procesul penal trebuie sa fie pornit prin inceperea
urmaririi penale, constatarea existentei condiţiilor respectivei cauze urmand sa se
faca in cursul desfasurarii procesului.
Solutiile pe care le pot da organelle judiciare in prezenta constrângerii
fizice sau morale sunt: scoaterea de sub urnarire, daca procesul se află in faza de
urmarire penală, si achitarea daca procesul se află in faza judecatii. Solutia clasarii
nu este, in mod practic, posibila deoarece fiecare cauza care inlatura caracterul penal
1
V.Dongoroz si colab.,I,op.cit.,p.331.
2
V.Ionescu, Legitima aparare si starea de necesitate,Bucuresti,1972.
3
Ion Gh. Gorganeanu , Actiunea penala , Bucuresti, 1998, p. 100.

67
al faptei exclude vinovatia unei anumite persoane si, in consecinta, nu se poate vorbi
de inexistenta invinuitului sau inculpatului in cauza.1
In cazul concursului cu alte cauze care inlatura caracterul penal al faptei
se va tine seama de condiţiile fiecarei cauze aflăte in concurs. Spre deosebire de
cazul fortuity, unde imposibilitatea de prevedere este obiectiva, fiind lipsit de
relevanta daca făptuitorul este cunoscut sau nu, in cazul constrângerii, organelle
judiciare trebuie sa-l cunoasca sis a-l examineze, de la caz la caz, deoarece efectele
se produc “in personam”.
In cadrul procesului penal, organelle judiciare vor stabili o data cu
solutionarea cazului si faptul daca persoană constransa va fi obligate, in masura
stabilirii culpei, la repararea prejudiciilor materiale sau, acest lucru va reveni celui
care a exercitat vacţiunea de constrângere.
Existenta constrângerii fizice sau morale trebuie sa fie in raport cu
imprejurarile de fapt. Numai astfel se poate aprecia in mod just indeplinirea
condiţiilor pt. retinerea constrângerii. Daca in asemenea imprejurari condiţiile
constrângerii nu sunt indeplinite, dar se constata ca au fost exercitate anumite
presiuni asupra făptuitorului, acestea vor putea fi avute in vedere ca circumstante
atenuante judiciare2(de exemplu: din imprejurarile cauzei rezulta ca existenta
posibilitatii de a opune rezistenta energiei straine sau de a inlatura pericolul prin alte
mijloace, dar făptuitorul a cedat cu usurinta unei temeri exagerate).
Ca o circumstanta atenuanta se prezinta si constrângerea morală izvorata
din simpla temere reverentiala ( copiii fata de parinti, elevii fata de profesori,
subalternii fata de superiori etc.).
Procesul penal privind fapta săvârşită de persoană constransa trebuie
extins la persoană sau persoanele care au săvârşit vacţiunea de constrângere, de
fiecare data când se constata existenta constrângerii fizice si morale.

CONCLUZII

Studiul intitulat “ Constrângerea fizică si morală” incearca, printr-o


imbinare a metodei sintetice cu cea analitica, abordarea unei teme mai putin
explorata de literature jiridica, iar practica judiciara nu a fost constanta in
pronuntarea unor solutii legale si temeinice.
1
I. Neagu, Drept procesual penal, Bucuresti, 1988, p. 184.
2
Ion GH. Gorganeanu, op. cit., p. 111-112.

68
Tema prezinta o importanta deosebita pt. dreptul penal, avand
implicatii teoretice si practice de netagaduit cu privire la existenta infracţiunii.
Luate separate, printr-o analiza detaliata, am constatat ca, continuturile
conceptelor de constrângere fizică si constrângere morală sunt exprimate similar de
majoritatea prestigiosolor autori de drept penal actuali, care considera ca
constrângerea fizică si morală reprezinta o cauza care inlatura caracterul penal al
faptei datorită lipsei de vinovatie a făptuitorului. Cu privire la lipsa de vonovatie a
făptuitorului care si-a indeplinit rolul de instrument al infracţiunii, am tratat in
Capitolul 2 al prezentei lucrari amprenta lasata de lipsa factorului volitiv din
conţinutul intentiei in cadrul acţiunii de constrângere.
De fiecare data, am cautat sa pun in lumina aspectele esentiale ale
institutiei cercetate, expunand obiectiv opinii in raport cu care mi-am argumentat
propriul punct de vedere.
Fără pretentia ca am reusit in totalitate sa epuizez aspectele
problematicii dezvoltate, am realizat o prezentare a notiunilor generale, a istoricului
reglementarii, a definitiilor si condiţiilor cauzelor respective referindu-ma si la
conexiunile cu alte cauze care inlatura caracterul penal al faptei, precum si la
efectele si aspectele procesuale. Constatam, totodata, evolutia constrangrii morale de
la o conceptie obiectiva la alta subiectiva si delimitarea cadrului emotional si social
de către coordonatele constrângerii morale.
Am acordat atentie si constrângerii---cauza speciala---care face ca
fapta de dare de mita sa nu constituie infrvacţiune, printr-o prezentare comparative a
acesteia cu constrângerea morală, cauza care inlatura caracterul penal al faptei.
De lege ferenda, propunem ca noul Cod penal sa consacre denumirea
de “cauze care fac ca fapta sa nu constituie infrvacţiune”, realizandu-se astfel o
perfecta corelare între titlul si definitia acestor cauze.
Printr-o analiza intemeiata pe o ampla documentare, cuprinzand atat
literature juridical romina, cat si literature straina (franceza, italiana), in cele cinci
capitole ale sale, lucrarea ofera o viziune de ansamblu asupra constrângerii fizice si
morale.
Studiul întreprins subliniaza superioritatea cercetarii stiintifice materialist
dialectice, atat prin profunzimea analizei structurale obtinute, cat si prin varietatea
campului deschis investigatiei epistemologice.

ABREVIERI

alin. – alineat;
art. – articol;
C.S.J. – Curtea Suprema de Justitie;
Col. pen. – Colegiul penal;

69
C. pen. – Cod penal;
C. proc. pen. – Cod procedura penală;
dec. pen. – decizie penală;
dos. – dosar;
nr. – numar;
op. cit. – opera citata;
p. – pagina;
R.R.D. – Revista Romana de Drept;
sent. pen. – sentinta penală;
s. p. – sectia penală;
s. m. – sectia militara;
Trib. Jud. – Tribunalul Judetean;
Trib. Supr. – Tribunalul Suprem;
urm. – urmatoarele.

BIBLIOGRAFIE

I. ACTE NORMATIVE

70
1. Codul Penal si Codul de Procedura Penală, Editura Lumina Lex,
Bucuresyi, 1997.
2. Constitutia Romaniei.

II. LITERATURA DE SPECIALITATE

1. Antoniu G. – Codul penal cu explicatii


suplimentare
St. Danes, Marin Popa pe intelesul tuturor, Editura Societatii
Tempus Romania, Bucuresti, 1996.

2.Antoniu G., Sistemul cauzelor care inlatura vinovatia, in Revista de Drept


Penal, Anul I, nr. 2, serie noua, Bucuresti, 1994.

3.Badulescu George St. – Codul penal adnotat cu jurisprudenta si


George T. Ionescu doctrina romana si franceza, Editura
Tipografia “Curierul Judiciar”,
Bucuresti,
1911.
4.Basarab Matei - Drept penal. Partea generala, Editura
Didactica si Pedagogica, Bucuresti,
1983.

5.Basarab Matei - Drept penal. Partea generala. Editura


Lumina Lex, Bucuresti, 1997.

6.Basarab Matei - Drept penal. Partea generala, vol. II,


Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001.

7.Bobos G. – Teoria generala a dreptului,


Universitatea
Independenta “D. Cantemir”, Cluj
Napoca
1993.

8.Boroi Al. – Drept penal. Partea generala, Editura All


Beck, Bucuresti, 1999.

71
9.Braunstein Berthold - Dreptul penal al R.P.R., partea speciala—
Partea a II-a, Editura de stat Didactica
Si Pedagogica, Bucuresti, 1960.

10.Bulai C. – Manual de drept penal. Partea generala,


Editura All, Bucuresti, 1997.

11.Bulai C. – Drept penal. Partea generala, Casa de


Editura si presa Sansa, Bucuresti, 1992.

12.Bulai C. – Drept penal romin, I, Bucuresti, 1987.

13.Bulai C. – Drept penal. Curs selective pentru


C. Mitrache, licenta, Editura Press Mihaela,
A. Filipas Bucuresti, 1997.

14.Bulai C., A. Filipas, -Instituţii de Drept Penal – curs selectiv


C. Mitrache pentru examenul de licenta, Editura
Trei, Bucuresti, 2001.

15.Butiuc C-tin - Elemente de drept penal, Editura


Lumina Lex, Bucuresti, 1998.

16.Carrara Fr. – Programa, ed. 11, nr. 284-331.

17.Codul penal francez, Legea nr. 92-683-686/22 iulie 1992.


18.Diaconescu Horia - Violenţă si efectele sale in dreptul romin,
Editura Aius, Craiova, 1995.
19.Dobrinoiu V. – Traficarea functiei si a influentei in dreptul
Penal, Editura Stiintifica si Enciclopedica
Bucuresti, 1983.
20. Dobrinoiu V. – Coruptia in dreptul penal romin, Editura
Atlas Lex, Bucuresti, 1995.

21. Dobrinoiu V. – Drept penal. Partea generala, Editura


Gh. Nistoreanu, I. Pascu, Europa Nova, Bucuresti, 1997.
Al. Boroi, I. Molnar,
V. Lazar
22.Dongoroz V. – Drept penal, Bucuresti, 1939.
23. Dongoroz V. – Drept penal (reeditarea editiei din 1939),
Asociatia Romana de Stiinte Penale,

72
Bucuresti, 2000.
24.Dongoroz V., - Noul Cod penal si Codul penal anterior.
Gh. Daranga, S. Kahane, Prezentare comparative, Editura Politica,
D. Lucinescu, A. Nemes, Bucuresti, 1968.
M. Popovici,
P. Sarbulescu, V. Stoican
25.Dongoroz V., S. Kahane, - Explicatii teoretice ale Codului Penal Romin,
I. Oancea, I. Fodor, vol. I, Editura Academiei Romane, Bucuresti,
N.Iliescu, C. Bulai, 1969.
26. Dongoroz V., S. Kahane, - Explicatii teoretice ale Codului Penal
Romin,
I. Oancea, I. Fodor, partea speciala, vol. III, Editura Academiei,
N.Iliescu, C. Bulai, Bucuresti, 1971.
R. Stanoiu, V. Rosca
27.Eliescu M. – Raspunderea civila delictuala, Bucuresti,
1972

28.Garçon - Code penale annoté, art. 64, nr. 56-150.

29.Garraud R. – Traité théoretique et practique du droit penal


Vol. III.

30.Georgescu I. B., Revista penală, anul IV, nr. 2, februarie,


1937.
C. I. Dianu, G. I. Bontea

31.Giurgiu Narcis - Legea penală si infrvacţiunea, Editura


Gamma.

32.Gorganescu Ion Gh. – Vacţiunea penală, Bucuresti, 1998.

33.Haus J. J. – Principes Généraux du Droit Penal – Belge,


Gand, Librairie genérale de Ad. Hoste, rue
Des Champs, 43, 1874.
34.Ionescu V. -Legitima aparare si starea de necesitate,
Editura Stiintifica, Bucuresti, 1972.

35.Kahane S. – Explicatii teoretice ale Codului penal


romin,
Vol. IV, Bucuresti, 1972.

36.Manoliu Marius A. C. – Cazul fortuit si forta majora in dreptul


73
Penal, editia a II-a, Bucuresti, 1942.
37.Mic dictionar enciclopedic, - Editura Stiintifica si Enciclopedica,
Bucuresti, 1978.

38.Mircea Ion - Vinovatia in dreptul penal romin.

39.Mirisan Valentin - Consideratii privind unele cauze care


Inlatura caracterul penal al faptei,
Editura Gil, Zalau, 1996.
40.Mitrache C-tin - Drept penal. Partea generala, Casa de
Editura si presa Sansa, Bucuresti, 1998.
41.Neagu Ion - Drept Procesual Penal, Editura Academiei
R.S.R., Bucuresti, 1988.
42.Niculeanu Costel - Elemente de drept penal. Partea generala,
Editura Novus, Craiova, 1994.
43.Niculeanu Costel - Curs de drept penal- partea generala,
Editura
Sitech, Craiova, 2000.
44.Oancea I. – Drept penal. Partea generala, Editura
Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1971.
45.Oancea I. – Tratat de drept penal. Partea generala,
Editura All, Bucuresti, 1994.
46.Papadopol V., - Repertoriu alfabetic al practicii judiciare
M. Popovici in materie penal ape anii 1976-1989,
Editura Stiintifica, Bucuresti, 1982.
47. Papadopol V., - Repertoriu alfabetic al practicii judiciare
M. Popovici in materie penal ape anii 1969-1975,
Editura Stiintifica, Bucuresti, 1977.
48.Ponea Adina - Introducere in studiul culpei, Craiova, 1997.
49.Pop T. – Drept penal comparat. Partea generala,
Institutul de Arte bGrafice “Ardealul”,
Cluj, 1923.
50.Predoviciu Ion I. – Codul penal din Transilvania, Tipografia
Adolf
Sonnenfeld Soc. Anon., Oradia-Mare,
1923.

51.Ratescu C-tin G., - Codul penal “ Regele Carol II”, vol. I,


I. Ionescu- Dolj, Partea generala, art. 1-183, Editura
I. Gr. Periteanu, Librariei SOCEC et. Co S.A.,
Bucuresti,1973
V. Dongoroz,
74
N. Asnavorian,
Traian Pop, N. Pavelescu,
Mihail I. Papadopolu.
52.Sima C-tin - Codul penal adnotat, Editura Atlas Lex,
Bucuresti, 1996.
53.Somacescu Simona - Drept penal. Partea generala, Editura Ager,
Tg-Jiu, 2001.
54.Stefani G., G. Levasseur - Droit penale general, troisieme
edition,Dalloz,
Paris, 1987, p. 366.

55. Stefani G., G. Levasseur - Droit Penale general et procedure penale,


Tome
I, Troisieme edition, Dalloz, 1968.

56.Stoica O. A. – Drept penal. Partea speciala, Editura


Didactica
Si Pedagogica, Bucuresti, 1976.

57.Tanoviceanu I. – Tratat de drept si procedura penală, vol. I,


Tipografia “Curierul judiciar”,
Bucuresti,1924
58.Ungureanu Augustin - Drept penal român. Partea generala, Editura
Lumina Lex, Bucuresti, 1995.
59.Vasiliu T., G. Antoniu, - Codul penal al R.S.R. comentat si adnotat.
St. Danes, Gh. Daranga, Partea generala, Editura Stiintifica,
D. Lucinescu, D. Popescu, Bucuresti, 1972.
V. Papadopol, D. Pavel,
V. Ramureanu
60.Zorgo Beniamin - Ce este voinţă? Bucuresti, 1969.

III. REVISTE DE SPECIALITATE

1.Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem, 1972.


2.Revista Romana de Drept, nr. 4/1967.
3.Revista Romana de Drept, nr. 11/1977.
4.Revista Romana de Drept, nr. 9/1982.
5.Revista “Dreptul”, nr. 10/1992.
6. Revista “Dreptul”, nr. 7/1998.
7. Revista “Dreptul”, nr. 5/2000.
8. . Revista “Dreptul”, nr. 11/2000.

75
76