Alexios I Comnenul Și Relațiile Cu Prima Curciadă

Relaţiile dintre Alexios I Comnenul şi conducătorii
primei cruciade
Raul-Constantin TĂNASE*
Abstract: Relations between Alexios I Komnenos and the

leaders of the first crusade. The first four crusades represent an
important period for establishing the context in which the two
Christian worlds, West and East, will interact in the following
centuries, as a first response of Christianity to the Muslims
conquests initiated as early as the seventh century. Within the
diplomatic exchanges between the Greeks and the Westerns
during the holly wars, the imperial ceremony constituted a full
exercise of the Byzantine ideology and a mark of the cultural
diversity existing between the crusaders and the eastern, as well
as way of legitimating and expression of claims towards the
foreign nations. The first holly expedition, preached by pope
Urban the 2nd for the re-conquest of the Holly Land, led to the
intensification of contacts and of diplomatic exchanges between
the two Christian blocks. This study intends to analyze the
relations between Alexios the 1st Komnenos and the westerns
leaders in the context of the interaction between Latins and
Byzantines generated by the First Crusade.
Keywords: Alexios I Komnenos, relations, leaders of the first
crusade, oath, byzantine diplomacy
* PhD. Candidate, Faculty of Orthodox Theology at University of Bucharest,

Bucharest, Romania. Contact: tanase.raul@yahoo.com
Relaţiile dintre Alexios I Comnenul şi
conducătorii primei cruciade
Ceremonialul diplomatic bizantin a constituit unul dintre

cadrele de referinţă pentru întâlnirea cultural-ideologică dintre
cele două blocuri creştine în perioada primelor cruciade.
Ritualurile care compuneau protocolul imperial aveau ca obiectiv
principal să sublinieze demnitatea protagoniştilor deodată cu
măreţia imperiului şi statutul privilegiat al suveranului bizantin, în
calitate de conducător al ierarhiei naţiunilor lumii1. Diplomaţia
bizantină dezvoltată de membrii familiei Comnenilor a dat
dovadă de flexibilitate şi s-a adaptat permanent contextului intern
şi internaţional în vederea conservării şi îndeplinirii obiectivelor
Imperiului Bizantin.
Dinastia Comnenilor se individualizează prin două
particularităţi. În primul rând, sistemul politic s-a centrat în jurul
familiei imperiale iar legăturile personale şi familiale au devenit
primordiale. Funcţiile importante şi nou-create sunt conferite
sistematic apropiaţilor împăratului2, mai ales prin intermediul
unei reţele de alianţe matrimoniale, în centrul căreia se găsea
familia imperială. În al doilea rând, influenţa occidentală s-a făcut
din ce în ce mai resimţită. Manuel s-a căsătorit succesiv cu două
prinţese occidentale, cea de a doua, Maria de Antiohia, venea
dintr-unul din statele latine ale Orientului, iar prima, Bertha de
Sulzbach, era cumnata regelui Conrad al III-lea3. Alexios I era
nepotul împăratului Isaac Comnenul şi fiul lui Ioan Comnenul 4,
deţinând funcţia de general sub Mihail al IV-lea şi Nichefor al III-
lea. Aceasta a venit la putere ca reprezentant al unei coaliţii de
familii aristocratice: Comneni, Dukaşi, Paleologi şi Melissene, ale
1
Paul Magdalino, The empire of Manuel I Komnenos(1143-1180), Cambridge,
Cambridge University Press, 1993, p. 247.
2
Ana Comnena, Alexiada (trad. de Marina Marinescu, prefaţă şi note de
Nicolae-Şerban Tanaşoca), vol. I, Bucureşti, Edit Minerva, 1977, III, IV, 1-3,
pp. 121-122; Michael Angold, The Byzantine empire,1025-1204. A political
history, London and New York, Longman, 1984, p. 220.
3
Jean Kinnamos, Chronique (traduit par J. Rosenblum), Paris, Les Belles-
Lettres, 1972, II, 36, p. 37.
4
J. Sydney Jones, The Crusades Biographies Thomson Gale, 2005, pp. 1-9; Paul
Magdalino, op.cit., pp. 27-35.
294
Raul-Constantin TĂNASE
căror priorităţi le va reflecta pe viitor5. Sistemul puterii familiale

era bine organizat, acesta permiţând suveranului grec să aibă
legătură cu întreaga clasă aristocratică. În timpul lui Manuel,
ierarhizarea se justifica prin criteriul eugeniei, nobleţea înlocuind
meritul în promovare6. La nivel înalt, relaţiile cu împăratul
determinau poziţia în cadrul ierarhiei curţii. Lui Alexios i-a
succedat Ioan al II-lea (1118-1143), iar celui din urmă, fiul său,
Manuel I (1143-1180)7. Manuel, orientat către politica
prooccidentală, a fost căsătorit pentru a doua oară cu o prinţesă
franceză, Maria de Antiohia, care a asigurat regenţa în timpul
tânărului Alexios al II-lea (1180-1183)8. Cel din urmă a fost
detronat de Andronic Comnenul (1183-1185) care, spre deosebire
de predecesorii săi, a promovat o politică antioccidentală, latinii
fiind masacraţi la Constantinopol9.
Opera durabilă a lui Alexios se explică prin realismul şi
măsura care au caracterizat acţiunile sale ca om de stat10. El
distribuia demnităţile şi inventa titluri noi11. Basileul l-a numit pe
fratele său Isaac sebastocrator, demnitate ce echivala cu titlul de
vice-împărat. Taronites, cumnatul său, a primit titlurile de
protosebastos, protovestiaros şi hypersebastos; Adrian, fratele
său, pe cel de protosebastos şi Nichefor, pe cel de mare drungar şi
sebastos12. Din punct de vedere religios, Alexios se considera
învestit cu o misiune divină; din perspectiva sa, credinţa ortodoxă
constituia un depozit sacru care îi fusese încredinţat şi pe care
5
Timothy E. Gregory, A History of Byzantium, Blackwell Publishing, 2005, p.
257.
6
Pr. Prof. Dr. Emanoil Băbuş, Bizanţul, istorie şi spiritualitate, Bucureşti, Edit.
Sofia, 2010, p. 373.
7
O city of Byzantium, Annals of Niketas Choniates (translated by Harry J.
Magoulias), Detroit, Wayne State University Press, 1984, 48-51, pp. 19-31.
8
Ibidem,223-274, pp. 127-152.
9
Paul Lemerle, Histoire de Byzance, dixième édition, Paris, Presses
Universitaires de France, 1943. p. 99.
10
Ana Comnena, Alexiada, vol. I...., p. VII.
11
Ferdinand Chalandon, Essai sur le règne d’Alexis I er Comnène (1081-1118),
Paris, A. Picard et Fils, 1900, p. 56.
12
Ana Comnena, Alexiada, vol. I,..... IV, 4, pp. 120-122.
295
trebuia să îl transmită intact succesorilor săi. Pentru salvarea

credinţei, acesta a recurs chiar la cruzimi împotriva ereticilor, în
special contra bogomilismului şi neoplatonismului lui Ioan
Italos13. Alexios era un diplomat de prim ordin, cunoscând foarte
bine situaţia politică a statelor vecine imperiului său; el a căutat să
profite de diviziunile lor şi a ştiut să facă alianţe oportune contra
adversarilor săi, recurgând uneori la sprijinul occidentalilor14. Din
punct de vedere militar, basileul era un general abil; în momentul
urcării sale pe tron, deţinea funcţia de mare domestic şi conducea
trupele militare personal în expediţii15.
Alexios I Comnenul i-a primit pe cruciaţi ştiind că nu are
de a face doar cu simplii mercenari şi a manifestat teamă şi
neîncredere faţă de aceştia încă de la început. Lucrul acesta este
dovedit de faptul că a cerut trupelor apusene să campeze în afara
zidurilor cetăţii, unde primeau hrană la comanda basileului16.
Împăratul a urmărit două obiective primordiale: să îi îndepărteze
cât mai repede cu putinţă pe franci din Constantinopol şi să se
folosească de aceştia pentru a-şi recupera posesiunile din Asia
Mică. Suveranul grec a tratat cu liderii cruciaţi un acord conform
căruia aceştia trebuiau să îi restituite teritoriile cucerite care
aparţinuseră odinioară Bizanţului cu condiţia ca el să le asigure
sprijinul logistic necesar. Bohemond, care era familiar cu
tradiţiile bizantine, s-a înţeles rapid cu Alexios, în ciuda
afirmaţiilor Anei Comnena care arată că normandul spera să
devină conducătorul armatelor bizantine în Orient17. Întreaga
politică a basileului urmărea un singur scop: obţinerea de la
13
Ibidem, p. IX.
14
David Nicolle, The First Crusade 1096-1099. Conquest of the Holy Land,
Osprey Publishing, 2003, p. 7.
15
Ana Comnena, Alexiada, vol. I...., I, IX, 5, p. 40; Ferdinand Chalandon,
op.cit., p. 52.
16
Foulcher de Chartres, Histoire des croisades, în: „Collection des Mémoires
relatifs à l’histoire de France” (ed. M. Guizot), no. 68, Paris, Librairie Chez
J.L.J.Brière, 1825, IV, p. 23.
17
Jean-Claude Cheynet, Histoire de Byzance, deuxième édition, Paris, Presses
Universitaires de France, 2005, p. 90.
296
principii vestici a jurământului de fidelitate cu scopul de a

conserva interesele Imperiului bizantin18.
Niciodată Alexios nu i-a considerat pe soldaţii lui Hristos
ca fiind egalii săi; pentru acesta, nu exista nici o diferenţă între
principii latini şi francii veniţi din Italia în diferite epoci pentru
înrolarea în rândurile armatei greceşti; basileul considera că
vesticii sunt foarte periculoşi fiind greu de supus datorită
numărului mare. Ana Comnena precizează că tatăl său i-a folosit
pe cruciaţi pentru caritatea creştină dar şi pentru a-i distruge pe
turci şi a recuceri vechile posesiuni bizantine19. Pe de altă parte,
era indespensabil pentru ca liderii cruciaţi să îşi consolideze
prietenia cu Alexios Comnenul, pentru a putea primi de la acesta
sfat şi ajutor20.
Convingându-i pe atleţii lui Hristos să îl recunoască drept
lider, basileul i-a folosit pe aceştia ca mercenari şi pentru a-şi
atinge propriile interese s-a pliat după obiceiurile lor şi le-a cerut
să îi depună jurământ de vasalitate. Supunerea francilor a fost
facilitată de faptul că aveau convingerea că fără ajutorul
împăratului nu putea continua expediţia şi duce la bun sfârşit
misiunea sfântă ce le fusese încredinţată21. Pentru îndeplinirea
acestor proiecte, Alexios şi-a folosit întreaga abilitate diplomatică
şi a ştiut să profite pentru a-şi atinge ţelul de toate slăbiciunile şi
defectele occidentalilor22. Suveranul grec a avut înţelepciunea de
a se adapta mentalităţii feudalilor vestici şi de a crea în tot
imperiul legături bazate pe sistemul raporturilor de vasalitate fără
18
Robert the Monk, Historia Iherosolimitana (trad. de Carol Sweetenham,
Robert the Monk’s history of the first crusade), col. Crusade Texts in
Translations 11, Edit. Ashgate, 2005, II, 18, p. 99; Jean Flori, La première
croisade. L’Occident chrétien contre l’Islam, Bruxelles, Éditions Complexe,
1997, p. 59.
19
Ferdinand Chalandon, op.cit., p. 164.
20
Foulcher de Chartres, Histoire des croisades (ed. M. Guizot)....., IV, p. 24.
21
Robert the Monk’s history of the first crusade)...., II, 19, p. 100.
22
Ferdinand Chalandon, op.cit., p. 165.
297
a sacrifica însă concepţia bizantină despre legitimitatea şi vocaţia

împărăţiei ecumenice de el reprezentate23.
Jurământul cerut de Alexios cruciaţilor a ridicat problema
perfidiei şi sincerităţii intenţiilor sale. Documentele, fie latine, fie
greceşti, nu oferă detalii asupra condiţiilor omagiului, astfel încât
în istoriografie au apărut o serie de speculaţii. Este sigur că prin
prestarea acestuia, seniorii latini deveneau vasalii basileului şi se
obligau să îi restituie vechile posesiuni imperiale care ar fi fost
cucerite; împăratul, trebuia în schimb să conducă trupele şi să
furnizeze susţinere militară sub forma de soldaţi, ghizi şi
alimente24. John Pryor consideră că este puţin probabil ca seniorii
să fi făcut omagiu lui Alexios deoarece acest lucru presupunea
cedarea unui fief sau a unui avantaj politic, cu atât mai mult că
aceste clauze nu au făcut obiectul negocierilor. Conform lui, este
vorba mai degrabă de un jurământ de fidelitate decât de un
omagiu, care implica protejarea persoanei, a posesiunilor şi a
onoarei cui se presta25. Cu toate acestea, este evident că în ciuda
ambiguităţii sale, convenţia a permis celeilalte părţi să îl acuze pe
celălalt de sperjur26. Cadourile somptuoase şi sumele enorme de
bani pe care Alexios le-a dăruit liderilor occidentali pot fi socotite
ca echivalentul primirii unui fief, ce constituia o componentă
esenţială a jurământului vasalic în Apus27. Conform surselor
vestice, acordurile încheiate de basileu şi latini vizau obligaţii
reciproce în timp ce Ana Comnena menţionează că tatăl său nu
23
Ana Comnena, Alexiada, vol. I, ....., p. IX.
24
Robert the Monk’s history of the first crusade)...., II.17, p. 99.
25
John Pryor, The Oaths of the Leaders of the First Crusade to Emperor Alexius
I Comnenus: Fealty, Homage – πίζηις, δουλεία, în: „Parergon”, nr. 2, 1984,
pp. 114-115.
26
Marc Carrier, L’Autre à l’époque des croisades, croisades: les Byzantins vus
par les chroniqueurs du monde latin (1096-1261), Éditions universitaires
européennes, 2012, p. 221.
27
Foulcher de Chartres, Histoire des croisades (ed. M. Guizot)....., IV, p. 24;
Guillaume de Tyr, Chronique du Royaume Franc de Jerusalem de 1095 à
1184 (trad. de Geneviève et Réné Métais), tome premier, Paris, 1999, II, XII,
p. 67.
298
avea nici o îndatorire în urma acestor înţelegeri şi jurământul de

fidelitate a fost prestat doar de apuseni: Hugues de Vermandois a
devenit „omul împăratului”, iar francii „servitori sub jurământ ai
basileului”28. Ritualul omagiului şi feudalitatea nu erau uniforme
în Europa occidentală a secolului al XI-lea, ceea ce demonstrează
că vesticii nu aveau aceleaşi concepţii asupra jurământului ca
suveranul grec29. Alexios a înţeles că trebuia să se lege de
occidentali dar pretenţiile de universalitate emise de imperiul său
veneau în contradicţie cu intenţiile celor care pe viitor doreau să
se stabilească în Orient, ca de exemplu Godefroy de Bouillon care
îşi vânduse terenurile fraţilor săi şi a întârziat să jure loialitate
urmaşului lui Constantin. Dimpotrivă, cei care plecaseră doar cu
scopul de a se lupta cu infidelii şi care nu aveau dorinţa să se
îmbogăţească, precum Hugues de Vermandois, au prestat
jurământ fără dificultate. Alta a fost situaţia cu cei care doreau să
se stabilească în Răsărit, ca de exemplu contele Raymond de
Saint-Gilles, care îl lăsase pe fiul să ca senior în Languedoc30.
Seniorii au evitat iniţial să presteze omagiu, probabil din reţinere
faţă de constrângerile pe care le presupunea acesta faţă de
ambiţiile lor personale. Cronicarii asociază această ezitare cu
teama că un astfel de legământ reprezenta o practică nedemnă
care le-ar compromite onoarea seniorilor apuseni31.
Imaginea lui Alexios Comnenul în sursele occidentale
cunoaşte o reprezentare ambivalentă. Miza reprezentării a fost
deteminată uneori de considerente propagandistice. Terminologia
28
Ana Comnena, Alexiada (trad. de Marina Marinescu, prefaţă şi note de
Nicolae-Şerban Tanaşoca), vol. II, Bucureşti, Edit Minerva, 1977, X, VII, 3-
5, pp. 92-93.
29
Élisabeth Malamut, Alexis Ier Comnène, Paris, Ellipses Edition Marketing
S.A., 2007, pp. 372-373.
30
Ibidem, p. 374.
31
Histoire anonyme de la première croisade (Gesta Francorum et aliorum
Hierosolimitanorum) (éditée et traduite par Louis Bréhier), Paris, Librairie
Ancienne Honoré Champion, 1924, 6, p. 31; The Deeds of the Franks and
Other Jerusalem-Bound Pilgrims, The Earliest Chronicle of the First
Crusade (ed. Nirmal Dass), Rowman&Littlefield Publishers. INC., 2011, II,
p. 35.
299
reflectă tendinţa retrospectivă care caracterizează cronicile primei

cruciade şi evidenţiază natura raporturilor dintre suveranul
bizantin şi occidentali. Alexios este calificat în Gesta Francorum
ca fiind iniquus imperator32, infelix imperator33, un om plin de
vanitate şi răutate, nesigur şi fierbând de mânie34. Raymond
d’Aguilers îl numeşte pe basileu execrati (blestemat) şi proditor
(trădător)35; suveranul grec dă dovadă de perfidie deoarece a
atacat trupele cruciaţilor deşi înainte le trimisese scrisori de pace,
fraternitate şi adopţiune filială36. Robert Călugărul îl cataloghează
pe Alexios cu următoarele calificative: subdolus imperator37
(vicleanul împărat), dolosus imperator38 (înşelătorul împărat),
nequissimus imperator39 (cel mai zgârcit împărat); cronicarul
precizează că suveranul bizantin este lipsit de curaj40, slab în sfat,
lipsit de înţelepciune41, imprudent, arzând de mânie, amplificând
comentariile negative la adresa acestuia propuse de Anonim.
Guibert de Nogent nu se arată atât de critic la adresa basileului,
32
Hierosolimitanorum)..., 3, pp. 14, 16.
33
Ibidem, 3, p. 17; 5, p. 24.
34
Ibidem, 6, p. 28; The Deeds of the Franks and Other Jerusalem-Bound
Pilgrims..., II, p. 34.
35
Raimond D’Agiles, Histoire de la première croisade (Histoire des francs qui
ont pris Jérusalem), în: „Collection des mémoires relatifs a l’histoire de
France” (ed. M. Guizot), no. 68, Paris, Libraire Chez J.L.J.Brière, 1824, pp.
237-238.
36
Ibidem, p. 230.
37
Robert the Monk’s history of the first crusade)...., II, 8, p. 94; Robert le
Moine, Historia Iherosolimitana, în: „Recueil des Historiens des Croisades:
Historiens Occidentaux”, vol. III, Paris, Académie des Inscriptions et Belles-
lettres, 1866, II, 6, p. 742.
38
Robert le Moine, Historia Iherosolimitana, în: „Recueil des Historiens des
Croisades: Historiens Occidentaux”, vol. III...., II, 8, p. 743.
39
Ibidem, I, 13, p. 736.
40
Robert the Monk’s history of the first crusade)..., II, 17, p. 99.
41
Ibidem, II, 17, p. 99.
300
calificându-l pe Alexios ca tiran42 şi perfidus imperator43, în timp

de Raoul de Caen îl denumeşte versutus imperator44 (împărat
descurcăreţ) şi perfidus rex45. Cronicarul care face excepţie de la
această critică virulentă, în virtutea independenţei sale de
Anonim, este Albert d’Aix; acesta insistă asupra generozităţii lui
Alexios, numindu-l magnificus et nominatissims imperator46
(împărat măreţ şi renumit), Christianissimus imperator47,
imperator christianus Graecorum48. Atunci când citează părerile
altora, îl cataloghează pe conducătorul grec ca fiind vir callidus et
subdolus49 (bărbat inteligent şi viclean), lăsând să planeze
ambiguitatea cu privire la părerile sale. Petru Tudebode
menţionează că suveranul grec era un împărat nevrednic şi
mizerabil50. Guillaume de Tyr arăta că basileul era un om extrem
42
Guibert de Nogent, Geste de Dieu par les Francs. Histoire de la première
croisade (trad. de Monique-Cécile Garand), Brepols, Turnhout, 1998, VII,
23, p. 271.
43
Ibidem, II, 12, p. 96; II, 11, p. 94.
44
Raoul de Caen, Gesta Tancredi, în: „Recueil des Historiens des Croisades:
Historiens Occidentaux”, vol. III, Paris, Académie des Inscriptions et Belles-
lettres, 1866, IX, p. 611.
45
Ibidem, XI, p. 612.
46
Albert D’Aix, Historia Hierosolymitana, în: „Recueil des Historiens des
Croisades: Historiens Occidentaux”, vol. IV, Paris, Académie des
Inscriptions et Belles-lettres, 1866, I, 13, p. 282.
47
Ibidem, I, 15, p. 284.
48
Croisades: Historiens Occidentaux”....., IV, 40, p. 417.
49
Albert D’Aix, Histoire des faits et gestes dans les régions d’outre mer, depuis
l’année 1095 jusqu’a l’année 1120 de Jésus Christ (ed. F. Guizot), vol. I, în:
„Collection des Mémoires relatifs a l’histoire de France”, tome 20-21, Paris,
Librairie Chez J.L.J.Brière, 1825, II, p. 67; Albert of Aachen, Historia
Ierosolimitana. History of the Journey to Jerusalem (ed. Susan B.
Edgington), Oxford, Clarendon Press, 2007, I, 18, p. 89; Albert d’Aix,
Historia Hierosolymitana, în: „Recueil des Historiens des Croisades:
Historiens Occidentaux”, vol. IV.... II, 18, p. 312.
50
Mémoires de l’historien Pierre Tudebode sur son pélerinage a Jèrusalem
(traduit du latin par Stéphen de Goy), Quimper, 1878, pp. 58, 62.
301
de fals, viclean, neloial, care a uzurpat din răutate tronul lui

Nichefor Botaniates51.
La începutul primăverii lui 1096, masele de credincioşi din
Apus au început deplasarea către Locurile Sfinte52. În ciuda unor
incidente în Ungaria, trupele populare ajung în Bizanţ la începutul
lunii august. Petru Eremitul este primit în audienţă la basileu pe 1
august 1096 şi primeşte permisiunea de a trece Bosforul şi a-şi
continua pelerinajul către Ierusalim pentru a elibera Sfântul
Mormânt. Unii cronicari au perceput planul lui Alexios de a-i
trece pe cruciaţi în Asia Mică drept o strategie machiavelică prin
care suveranul grec voia să se debareseze de aceştia. Anonimul şi
Guibert de Nogent menţionează că în momentul în care câţiva
soldaţi au scăpat din masacru, Alexios a manifestat o mare
bucurie53. Albert d’Aix ne furnizează informaţii favorabile cu
privire la marşul lui Petru Eremitul prin Constantinopol şi cu
referire la suveranul grec. Acesta ni-l arată pe basileu dornic să îl
întâlnească pe Petru; trimite înaintea lui mai mulţi mesageri, se
informează despre trupe şi le asigură aprovizionarea. Vorbeşte cu
bunăvoinţă şi autorizează camparea armatelor sale în imediata
apropiere a capitalei timp de cinci zile. În momentul în care Petru
Eremitul doreşte să treacă Bosforul, Alexios îi furnizează vasele
necesare şi îl informează constant prin mesageri cu privire la
drumul pe care trebuia sa îl urmeze pentru a nu provoca reacţia
turcilor54.
51
1184, tome premier, ..., II, V, p. 59.
52
Date despre cruciada populară condusă de Petru Eremitul ne sunt oferite de
Harold Lamb, Les Croisades (traduit de l’anglais par Sabine Berritz), sixième
édition, Paris, Librarire Gallimard, 1932, pp. 53-65.
53
Hierosolimitanorum).., 2, p. 13; Guibert de Nogent, Geste de Dieu par les
Francs...., II, 11, p. 94.
54
Albert D’Aix, Histoire des faits et gestes dans les régions d’outre mer.... (ed.
F. Guizot), I, p. 24; Albert of Aachen, Historia Ierosolimitana......, I, 15, pp.
29-31; Jean Flori, Faut-il réhabiliter Pierre l’Ermite? (Une réévaluation des
souces de la première croisade), în: „Cahiers de civilisation médiévale”, nr.
149, 1995, p. 47.
302
Hugues de Vermandois55, fratele regelui Franţei, plecat pe

15 august în 1096, i-a cerut într-o scrisoare suveranului grec să fie
tratat cu onoarea cuvenită rangului său56. Împăratul l-a primit în
mod onorabil, l-a copleşit cu tot felul de atenţii, i-a dăruit sume
foarte mari de bani, l-a convins să devină omul lui şi să îi presteze
jurământul obişnuit cerut latinilor57. Guibert de Nogent precizează
că fratele regelui francez a fost condus la Constantinopol înainte
de a sosi ceilalţi lideri cruciaţi unde a depus jurământ în mod
voluntar, fascinat de speranţa unei recompense bogate58. Deşi nu
se cunoaşte nimic în legătură cu încercarea de rezistenţă din
partea contelui59, Hugues nu pare să aibă nici cea mai mică
reticenţă în a-i presta omagiu suveranului grec60. Autorul Gesta
Francorum prezintă într-o altă manieră acest episod: pentru el,
guvernatorul cetăţii Durazzo (Ioan Comnenul, nepotul lui
Alexios) i-a primit pe Hugues şi pe normandul Guillaume şi i-a
condus în capitala imperiului, unde aceştia au jurat fidelitate
împăratului61.
Godefroy de Bouillon, plecat din nordul Franţei, este al
doilea suveran sosit în Constantinopol. Acesta se născuse în 1061,
fiind cel de al doilea fiu al contelui Eustaţiu al II-lea de Boulogne
55
Alec Mulinder, Hugh of Vermandois (1057-1101), în: The Crusades. An
Encyclopedia, vol. II: D-J, (ed. Alan V. Murray), ABC-CLIO, 2006, p. 611.
56
Ana Comnena, Alexiada, vol. II...., X, VII, 1, p. 91.
57
Ibidem, X, VII, 3-5, pp. 92-93.
58
Guibert de Nogent, Geste de Dieu par les Francs....,III, 1, p. 103.
59
Ralph-Johannes Lilie, Byzantium and the Crusader States 1096-1204, Oxford,
Clarendon Press, 1999, p. 8.
60
Jean Flori, Bohémond D’Antioche. Chevalier d’Aventure, Paris, Biographie
Payot, 2007, p. 84.
61
Hierosolimitanorum), ...., 2, p. 7; The Deeds of the Franks and Other
Jerusalem.... I, p. 26. Foucher de Chartres se mulţumeşte să afirme că
basileul nu le-a acordat libertate deplină în Constantinopol oamenilor lui
Petru Eremitul. Foucher de Chartres, Historia Iherosolimitana, în: „Recueil
des Historiens des Croisades: Historiens Occidentaux”, vol. III....I, 6, p. 327.
303
(1049-1093)62. De rang nobil, cu maniere alese, Godefroy

dovedea nobleţe de caracter iar calităţile sale erau compatibile
mai degrabă pentru un călugăr decât pentru un soldat63. El nu a
jucat un rol însemnat până în momentul cuceririi Ierusalimului,
când a fost ales conducător al oraşului64; acesta refuză să fie
încoronat acolo unde Hristos a primit coroană de spini şi acceptă
titlul de avocat al Sfântului Mormânt. Godefroy a ales aceeşi rută
ca şi Petru Eremitul şi pentru a traversa Ungaria l-a lăsat prizonier
pe fratele său şi familia acestuia regelui maghiar, promiţând că va
pedepsi cu moarte pe cei care se vor deda la jafuri65. Ducele este
campat în afara oraşului până ce nedreptul împăratul i-a dat ordin
să se aşeze într-o suburbie a capitalei66. Alexios le-a promis
soldaţilor lui Hristos alimente în schimbul menţinerii ordinii.
Promisiunile au fost respectate de ambele părţi în linii mari, până
în momentul în care basileul l-a invitat pe Godefroy să vină la
Constantinopol, probabil pentru a-l determina să îi jure fidelitate.
Latinul a declinat invitaţia, deoarece îl considera responsabil pe
suveranul grec de masacrul trupelor lui Petru Eremitul şi l-a
avertizat pe ducele de Lorena; împăratul părea capabil în ochii lor
de orice trădare67. Totuşi, Hugues de Vermandois l-a determinat
pe Godefroy şi suita sa să aibă o întâlnire cu Alexios.
Întrevederea a avut loc la palatul imperial pe 20 ianuarie 1097.
62
Raoul de Caen, The Gesta Tancredi of Ralph of Caen–A history of the
normans on the first crusade (translated by Bernard S. Bachrach and David
S. Bachrach), Ashgate, 2010, XIV, pp. 36-37.
63
Raoul de Caen, The Gesta Tancredi of Ralph of Caen...., XV, pp. 37-39.
64
Alan V. Murray, Godfrey of Bouillon (d. 1100), în: „The Crusades. An
Encyclopedia”, vol. II: D-J, (ed. Alan V. Murray), ABC-CLIO, 2006, pp.
533-535.
65
Robert the Monk, Historia Iherosolimitana..., II. 8, p. 94.
66
Hierosolimitanorum)..., 3 p. 15; Albert D’Aix, Histoire des faits et gestes
dans les régions d’outre mer.... (trad. F. Guizot), II, p. 56.
67
Albert D’Aix, Histoire des faits et gestes dans les régions d’outre mer... (trad.
F. Guizot), II, p. 57; Albert D’Aix, Historia Hierosolymitana, în: „Recueil
des Historiens des Croisades: Historiens Occidentaux”, vol. IV... II, c 10, p.
305.
304
Conducătorii franci s-au supus uzanţelor orientale: au

îngenuncheat în faţa basileului aşezat pe tron care le-a dat sărutul
de adopţie. Apoi aceştia au prestat jurământul; punând mâinile
sale în cele ale împăratului68, Godefroy s-a declarat vasalul său69.
Conform relatării Anei Comnena, ducele, fiind constrâns de
armatele bizantine, a depus legământ în faţa împăratului prin care
se obliga să restituie unui om de încredere al suveranului grec
orice cetate, ţinut sau castru care odinioară aparţinuse imperiului
romeic. După ce a făcut această făgăduinţă, seniorul a primit
foarte mulţi bani şi a fost invitat la masă alături de Alexios70.
Guillaume de Tyr precizează că ducele Godefroy şi suita sa au
fost primiţi de basileu care i-a sărutat pe fiecare şi le-a permis să
se aşeze. Liderul apusean este îmbrăcat asemenea suveranului
grec şi este adoptat ritualic drept fiu, după care primeşte daruri
bogate: aur, argint, pietre preţioase, stofe din puf, vase bogate de
diferite dimensiuni71.
Bohemond de Tarent a fost probabil cel mai eficient
conducător al primei cruciade. Bohemond – fiul mai mare al lui
Robert, ducele normand de Pouille şi Calabria72, a jucat un rol
esenţial în campania derulată de Robert Guiscard contra
teritoriilor bizantine din Albania între 1081 şi 108573. În 1081,
normandul e înfrânt la Dyrrachium şi obligat să încheie pace în
condiţii umilitoare, fiind considerat vasalul lui Alexios şi al fiului
său Ioan74. În 1096, a hotărât să ia crucea sperând să cucerească
posesiuni însemnate în Orient. Ajuns la Constantinopol în 10
68
Pentru semnificaţia gestului a se vedea Yvonne Friedman, Peacemaking.
Perceptions and practices in medieval Latin East, în: „The crusades and the
Near East. Cultural histories” (ed. Conor Kostick), London and New York,
Routledge, 2011, p. 246.
69
Foulcher de Chartres, Histoire des croisades (ed. M. Guizot)....., IV, p. 24.
70
Ana Comnena, Alexiada, vol. II...., X, IX, 11, p. 105.
71
1184, tome premier..., II, XII, p. 67.
72
Ana Comnena, Alexiada, vol. I....., I, XIV, 3, p. 59.; Susan B. Edgington,
art.cit., pp. 175-178.
73
Raoul de Caen, The Gesta Tancredi of Ralph of Caen...., II, p. 23.
74
Ana Comnena, Alexiada, vol. II...., XIII, XII, 1-28, pp. 239-252.
305
aprilie 1097, a fost uimit de bogăţiile de la curtea imperială şi a

depus jurământ de fidelitate lui Alexios care a refuzat totodată să
conducă trupele bizantine în Orient75. Normandul a fost încântat
de faptul că i se ofereau foarte multe bogăţii fără a fi nevoit să
lupte pentru ele76. Guillaume de Tyr precizează că Alexios a
trimis scrisori pacificatoare şi pline de bunătate lui Bohemond dar
care conţineau cuvinte dulci şi înşelătoare77. Fiind conştient că se
află pe teritoriul unui om mai puternic decât el şi convins de
Godefroy de Bouillon, normandul a acceptat în cele din urmă să îl
întâlnească pe conducătorul bizantin după mai multe ezitări. La
sfatul ducelui, prinţul de Tarent a depus omagiu împăratului şi i-a
jurat loialitate ca stăpânului său, după care a primit foarte multe
bogăţii din vistieria imperială78.
În 1104, presat de armatele Alepului care au invadat
Antiohia şi a celor bizantine care au recucerit Laodiceea şi
Cilicia, Bohemond a predicat în Occident o nouă cruciadă,
insistând pe tema trădării grecilor. S-a căsătorit cu Constance,
fiica regelui capeţian Filip I79, şi a constituit o flotă puternică
asediind oraşul Durazzo la finele anului 1107. Rezistenţa trupelor
greceşti l-a determinat să încheie în septembrie 1108 tratatul de la
Devol prin care se recunoştea vasalul lui Alexios, care acorda de
acum înainte învestitura pentru conducerea Antiohiei80. Ana
Comnena prezintă în mod direct angajamentele luate de normand
şi numai indirect pe cele ale tatălui său. Conform textului,
basileul a dat Antiohia şi regiunile înconjurătoare prinţului de
Tarent. Cel din urmă, în schimb, a jurat fidelitate lui Alexios şi
75
Guibert de Nogent, Geste de Dieu par les Francs....., p. 28; Michel Balard,
Croisades et Orient latin (XIe-XIVe siècles), Paris, Armand Colin, 2001, p.
51.
76
Raoul de Caen, The Gesta Tancredi of Ralph of Caen...., X, p. 31.
77
1184, tome premier..., II, XIII, p. 69.
78
Ibidem, II, XV, pp. 71-72.
79
Orderic Vitalis, The Ecclesiastical History (trans. Marjorie Chibnall), vol. VI,
Oxford, Oxford University Press, 1980, XI, 12, pp. 69-72.
80
Ibidem, XI, 24, pp. 100-104.
306
fiului său; de asemenea că va lupta împotriva duşmanilor

împăratului şi chiar a nepotului său, Tancred, la nevoie. Donaţia
lui Alexios era în formă un chrysobul, încheiat în termenii
reciprocităţii, reciprocitatea fiind dată probabil de donaţia
teritoriului în schimbul loialităţii81. Textul nu conţinea în mod
expres legământul imperial. Crysobulul care garanta prinţului de
Tarent posesiunea sa, nu exista de fapt.
Funcţia de mare domestic al Orientului care îi era conferită
de Alexios prinţului de Tarent, îl făcea pe cel din urmă şef suprem
al armatei în regiunea orientală, putând astfel folosi forţele armate
bizantine şi occidentale în scopul cuceririi teritoriilor dorite. În
fruntea unei astfel de trupe, acesta putea spera că va obţine
imperiul82. Anonimul83 şi Guibert de Nogent84 amintesc despre un
teritoriu pe care Alexios i l-a promis lui Bohemond pentru a-l
câştiga de partea sa; pentru Guibert, acest teren se găsea situat în
apropiere de Antiohia. Raoul de Caen menţionează că seniorul
latin a fost forţat să accepte jurământul de fidelitate dar în schimb
i s-a acordat un domeniu din imperiu drept dar85. Foucher de
Chartres arată că normandul a recunoscut supunerea faţă de
suveranul grec cu uşurinţă86. Ana Comnena neglijează această
promisiune; unii istorici au văzut aici un adaos pe care Anonimul
l-a făcut pentru a justifica pretenţiile viitoare ale normandului
asupra Antiohiei.
Bizantinii şi cruciaţii percepeau în mod diferit jurămintele.
Cei din urmă prestau un jurământ de fidelitate care era un lucru
diferit de omagiul vasalic; cei care au jurat nu aveau nici o
intenţie să ocupe posesiunile basileului. Nici o sursă nu
81
Angeliki Laiou, The emperor’s word: chrysobolls, oaths and synallagmatic
relations in Byzantium (11th-12th C.), în: „Mélanges Gilbert Dagron, Travaux
et Mémoires”, 14, Association des Amis du Centre d’Histoire et Civilisation
de Byzance, Paris, 2002, p. 355.
82
Jean Flori, Bohémond D’Antioche....., p. 105.
83
The Deeds of the Franks and Other Jerusalem-Bound Pilgrims ..., II, p. 35.
84
Guibert de Nogent, Geste de Dieu par les Francs....., III, 4, p. 110.
85
Raoul de Caen, The Gesta Tancredi of Ralph of Caen...., X, p. 31.
86
Foulcher de Chartres, Histoire des croisades (ed. F. Guizot)....., IV, p. 24.
307
menţionează cedarea unor domenii feudale sau a unor sume de

bani pentru obţinerea omagiului. Revendicarea esenţială a lui
Alexios – intrarea teritoriilor cucerite în administraţia greacă –
interzice total dimensiunea vasalică a legământului în viziunea lui
John H. Pryor87. Împăratul cunoştea semnificaţia ambelor tipuri
de jurăminte şi de aceea încerca să le obţină de la seniorii
occidentali88. Basileul trebuia să asigure suport material, financiar
şi militar soldaţilor lui Hristos în schimbul teritoriilor cucerite de
apuseni.
Ameninţarea unei coaliţii între Bohemond şi cei doi seniori,
Hugues de Vermandois şi Godefroy de Bouillon, îi impune lui
Alexios să realizeze un acord cu cei din urmă înainte de sosirea
primului. Atunci când prinţul de Tarent l-a întâlnit pe suveranul
grec, basileul obţinuse deja ascultarea din partea fratelui regelui
francez; Hugues îl convinsese pe Godefroy că soldaţii lui Hristos
au nevoie de ajutorul lui Alexios pentru a-şi urma traseul ceea ce
presupunea acceptarea condiţiilor impuse de urmaşii lui
Constantin. După un ultim conflict armat, Godefroy, împreună cu
suita sa şi cu fratele său Badouin de Bologne, au acceptat către 20
ianuarie să presteze jurământ conducătorului grec89.Ana Comnena
menţionează că după omagiu, Godefroy a primit mulţi bani de la
împărat şi a luat masa cu acesta90. Albert D’Aix descrie darurile şi
mărcile de onoare cu care Alexios l-a întâmpinat pe seniorul latin,
evocând tehnicile diplomatice deosebite: basileul l-a primit cu
87
A se vedea John H. Pryor, art.cit., pp. 111-141.
88
Jean Flori, Bohémond D’Antioche...., p. 109.
89
Foucher de Chartres justifică necesitatea jurământului prin faptul că liderii
cruciaţi nu erau suficient de puternici dacă nu ajungeau la un acord cu
împăratul. Foulcher de Chartres, Histoire des croisades.... (trad. F. Guizot),
IV, p. 24; Foucher de Chartres, Historia Iherosolimitana, în: „Recueil des
Historiens des Croisades: Historiens Occidentaux”, vol. III.,...I, 9, p. 332.
Raoul de Caen prezintă aceleaşi idei ca şi Anonimul. Raoul de Caen, Gesta
Tancredi, în: „Recueil des Historiens des Croisades: Historiens
Occidentaux”, vol. III..., II, pp. 612-613; The Deeds of the Franks and Other
Jerusalem-Bound Pilgrims...,II, p. 35; Jean Flori, Bohémond D’Antioche....,
p. 95.
90
Ana Comnena, Alexiada, vol. II...., X, IX, 11, p. 105.
308
mare pompă, aşezat pe un tron iar acesta a trebuit să

îngenuncheze în faţa lui; acesta şi-a flatat musafirul şi l-a adoptat
ca fiu al său, oferindu-i daruri bogate în aur, argint, purpură91.
Conform lui Albert d’Aix, Godefroy, recent vasal al
suveranului grec, l-a determinat pe Bohemond să se întâlnească
cu basileul: pe 10 aprilie 1097, prinţul de Tarent s-a întâlnit la
Constantinopol cu împăratul şi i-a prestat jurământ de fidelitate,
devenind omul acestuia92. Ana Comnena precizează că
Bohemond i-a cerut suveranului grec funcţia de mare domestic al
Orientului dar basileul i-a oferit un răspuns ambiguu93. Clanul
normand al prinţului de Tarent afirmă că pentru omagiul său,
acesta a primit promisiunea de a obţine un teritoriu în apropiere
de Antiohia, cu o lungime de cincisprezece zile de mers şi o
lăţime de opt zile de mers94. Alexios s-a folosit apoi de Godefroy
pentru a-l convinge pe Bohemond să se întâlnească cu el. Albert
d’Aix notează reticenţa normandului: conducătorul de Tarent a
refuzat la început, având teamă de basileu, pe care îl considera un
om viclean şi plin de artificii95; dar în final, convins de bunele
cuvinte şi de promisiunile ducelui a venit cu încredere la palat96.
După primirea onorabilă, normandul a fost invitat la o întâlnire
secretă cu suveranul grec. La aceasta au mai luat parte fratele
prinţului de Tarent şi contele de Saint-Gilles. În cele din urmă,
91
Albert D’Aix, Histoire des faits et gestes dans les régions d’outre mer.... (trad.
F. Guizot), II, p. 65; Albert of Aachen, Historia Ierosolimitana...I, 16, p. 87.
92
Albert of Aachen, Historia Ierosolimitana...., I, 18, p. 89; Ana Comnena,
Alexiada, vol. II,....XVI, XII, 1-28, pp. 239-253., pp. 308-309; Ferdinand
Chalandon, op.cit., p. 186.
93
Ana Comnena, Alexiada, vol. II, ...., X, XI, 7, pp. 112-113.
94
Guibert de Nogent, Geste de Dieu par les Francs....., III, 4, p. 110; Albert
D’Aix, Historia Hierosolymitana, în: „Recueil des Historiens des Croisades:
Historiens Occidentaux”, vol. IV.. II, 20, p. 313; Mémoires de l’historien
Pierre Tudebode...., p. 83.
95
Albert D’Aix, Histoire des faits et gestes dans les régions d’outre mer....(trad.
F. Guizot), II, p. 67.
96
Croisades: Historiens Occidentaux”, vol. IV..., II, 18, p. 312; The Deeds of
the Franks and Other Jerusalem..., II, p. 35; Histoire anonyme de la première
croisade (Gesta Francorum et aliorum Hierosolimitanorum)..., 6, p. 31.
309
seniorii occidentali au înţeles intenţia conducătorului şi au refuzat

să presteze pe moment jurământ de fidelitate, mai ales că basileul
nu îşi onorase promisiunile. Făcut din necesitate, omagiul nu este
valabil; de bunăvoie sau nu, acesta constituia o umilire în faţa
împăratului97. Albert d’Aix rezumă pe scurt negocierile, arătând
că acordul încheiat între Alexios şi Bohemond a fost rezultatul
mai multor întrevederi. În final, normandul a devenit omul
împăratului, i-a prestat jurământ de fidelitate şi s-a angajat să nu
ţină pentru sine teritoriile Bizanţului, cu excepţia celor care îi vor
fi date de basileu sau prin prevederile tratatului98. Cea din urmă
remarcă lasă deschisă posibilitatea ca prinţul de Tarent să fi putut
primi domenii în schimbul serviciilor sale. După încheierea
acordului, Alexios l-a recompensat pe Bohemond, aşa cum făcuse
şi cu Godefroy, cu daruri inestimabile, de aur, argint şi pietre
preţioase99.
Prinţul de Tarent a fost însoţit de nepotul său, Tancred de
Hauteville, care va deveni unul dintre cei mai de seamă eroi ai
cruciadei. Tancred a refuzat să presteze jurământ basileului,
atitudinea lui reflectând sentimentele simplilor cavaleri100; el nu îl
aprecia pe Alexios şi îl suspecta pe acesta că încearcă să îi
folosească pe cruciaţi cu scopul de a-şi extinde imperiul101.
Obiectivul acestuia nu îl constituia recucerirea Locurilor Sfinte ci
doar Antiohia102. Pentru Tancred, jurământul prestat de
Bohemond a fost o umilire şi nedreptate pentru occidentali103.
97
Hierosolimitanorum)...,, 6, p. 31; The Deeds of the Franks and Other
Jerusalem-Bound Pilgrims...., II, p. 35.
98
Croisades: Historiens Occidentaux”, vol. IV....., II, 18, p. 312.
99
Albert of Aachen, Historia Ierosolimitana…., I, 18, p. 91.
100
Corliss K. Slack, Historical Dictionary of the Crusades, Maryland and
Oxford, The Scarecrow Press, Lanham, 2003, pp. 209-210.
101
1184, tome premier..., II, XV, pp. 71-72; Albert of Aachen, Historia
Ierosolimitana...., I, 19, p. 91.
102
Jean Flori, La première croisade...., p. 66.
103
Raoul de Caen, The Gesta Tancredi of Ralph of Caen...., XI, pp. 32-33.
310
Dorind să evite perfidia basileului, acesta s-a deghizat în soldat şi

a trecut în secret Bosforul, scăpând de complicaţiile ridicate de
protocolul imperial104. În contrast cu relatările cronicilor
occidentale, Ana Comnena mărturiseşte că, deşi iniţial Tancred a
refuzat să presteze jurământ, a fost înduplecat până la urmă să
depună omagiu la insistenţele lui Bohemond105.
Alexios Comnenul a încercat să îl determine şi pe
Raymond de Saint-Gilles să devină supusul său 106. O legendă
suştine că Raymond ar fi condus o campanie contra maurilor din
Peninsula Iberică şi chiar ar fi făcut un pelerinaj la Ierusalim, în
timpul căruia îi fusese scos un ochi ca pedeapsă pentru că a
refuzat să plătească o taxă enormă impusă de musulmani
pelerinilor apuseni. Această întâmplare a alimentat ura sa
împotriva islamului. Se pare că marchizul de Provence a jurat să
nu se mai întoarcă niciodată în pământul natal107, iar unii istorici,
urmând lui Chalandon, presupun că Urban al II-lea, numindu-l pe
Adhemar de Puy la conducerea campaniei, i-a refuzat această
funcţie lui Raymond108. A plecat în toamna lui 1096 de la
Provence, prin Alpi, Italia de nord, coasta dalmată, Durazzo, via
Egnatia; a ajuns la Constantinopol în aprilie 1097. Spre deosebire
de ceilalţi lideri apuseni, seniorul de Toulouse a fost inspirat de
motive religioase109. În faţa Antiohiei, şi-a respectat angajamentul
104
Hierosolimitanorum)..., 7, pp. 33-35; The Deeds of the Franks and Other
Jerusalem-Bound Pilgrims..., II, p. 36; Raoul de Caen, The Gesta Tancredi of
Ralph of Caen...., XII, p. 33; Guibert de Nogent, Geste de Dieu par les
Francs...III, 5, p. 112; Guillaume de Tyr, Chronique du Royaume Franc de
Jerusalem de 1095 à 1184, tome premier..., II, XV, pp. 71-72.
105
Ana Comnena, Alexiada, vol. II...., XI, III, 1-4, pp. 125-127.
106
Raoul de Caen, The Gesta Tancredi of Ralph of Caen...., XV, pp. 37-39;
Raymond a fost primul conte de Tripoli (1102-1105); Jean Richard, Raymond
of Saint-Gilles (d. 1105), în: „The Crusades. An Encyclopedia”, vol. IV: Q-Z,
(ed. Alan V. Murray), ABC-CLIO, 2006, pp. 1011-1013.
107
Guibert de Nogent, Geste de Dieu par les Francs...., II, 19, p. 101.
108
Laurita et John Hill, Raymond IV de St-Giles. Comte de Toulouse 1041 (ou
1042-1105), Toulouse, Édouard Privat, 1959, p. 26.
109
David Nicolle, op.cit., p. 14.
311
dat în faţa basileului şi a intrat în conflict cu prinţul de Tarent. În

virturea acordului încheiat cu Bizanţul, contele a prestat omagiu
pentru oraşele din nord – Laodiceea, Tortosa şi Meracleea – dar
suzeranitatea basileului era totală110. Raymond condiţiona
supunerea faţă de Alexios de faptul ca el să conducă armata
cruciată. Suveranul grec a refuzat această propunere motivând că
necesitatea guvernării imperiului impune prezenţa sa în
Constantinopol, mai ales că imperiul era ameninţat de bulgari,
cumani şi pecenegi111. Guibert de Nogent precizează că marchizul
de Provence a jurat să nu producă nici o atingere la viaţa şi
onoarea lui Alexios112. Atunci când basileul i-a cerut să îi depună
omagiu, contele a răspuns că mai bine îşi riscă viaţa decât să intre
într-o asemenea dependenţă113. Guillaume de Tyr precizează că
împăratul se temea de venirea seniorului de Toulouse întrucât
acesta era un om înţelept şi curajos şi deţinea trupe însemnate
cantitativ. Ca urmare, suveranul grec trimite ambasadori înaintea
lui Raymond prin care îi cere să traverseze teritoriul fără a
provoca pagube şi îl invită la o întrevedere. Contele acceptă
propunerea şi merge la Constantinopol, unde a primit o recepţie
amabilă şi generoasă. Întrucât acesta a refuzat cererea
conducătorului bizantin de a presta jurământ, Alexios s-a mâniat
şi a poruncit trupelor sale să îi atace în ascuns pe oamenii
marchizului de Provence şi să ucidă cât mai mulţi114. Albert d’Aix
nu face nici o aluzie la conflictul dintre Raymond şi Alexios şi la
110
Raoul de Caen, The Gesta Tancredi of Ralph of Caen…., CXXXXV, pp. 160-
162.
111
1184, tome premier..., II, XXI, p. 80.
112
Robert the Monk, Historia Iherosolimitana..., II.18, p. 99; Histoire anonyme
de la première croisade(Gesta Francorum et aliorum Hierosolimitanorum)...,
6, p. 33; The Deeds of the Franks and Other Jerusalem-Bound Pilgrims..., II,
p. 36; Foulcher de Chartres, Histoire des croisades (ed F. Guizot)....., IV, p.
24; Raimond D’Agiles, Histoire de la première croisade....(ed. F. Guizot), p.
235.
113
Guibert de Nogent, Geste de Dieu par les Francs....., III, 5, p. 112.
114
1184, tome premier...., II, XVIII-XIX, pp. 75-77.
312
rolul de mediator al lui Bohemond. Cronicarul precizează că

seniorul latin a stat cinci zile la Constantinopol, unde a primit
daruri preţioase, a fost tratat cu onoare şi şi-a angajat credinţa prin
jurământ, devenind omul împăratului115. Raymond d’Aguilers şi
Anonimul insistă pe respingerea categorică a acestui omagiu.
Refuzul de a presta legământ de fidelitate urmaşului lui
Constantin poate fi explicat prin inexistenţa în Franţa de Sud a
tradiţiei propriu-zis vasalice; promisiunea că nu va atenta la viaţa
şi bunurile basileului este privită ca o înţelegere între părţi şi nu
ca o legătură între un superior şi un inferior; faptul ca Alexios să
conducă trupele cruciate constituia în ochii lui Raymond singurul
mod susceptibil de a se plasa sub autoritatea sa. În aceste condiţii,
contele nu putea accepta un act de supunere care denatura fără
nici un rost autoritatea sa. Faptul că basileul nu a dat curs
solicitării contelui de Toulouse de a conduce trupele cruciate se
mai poate explica şi prin faptul că în viziunea lui Alexios
Ierusalimul nu reprezenta un punct strategic pentru apărarea
militară a imperiului iar plecarea sa din capitală îi punea în
pericol tronul.
Contele de Toulouse a fost primit conform capelanului său,
Raymond d’Aguilers, în mod onorabil la curtea bizantină116. La
începutul întâlnirii, seniorul latin a încercat să aducă în discuţie
idealul pe care el îl urmărea; în momentul în care Alexios a
exagerat asupra omagiului şi jurământului de fidelitate aşa cum
făcuse şi în faţa altor lideri, marchizul de Provence a replicat că
nu cunoaşte un alt Domn decât pe Cel pentru care şi-a părăsit
ţara117. Aflându-se în faţa acestui impas, părerile celor doi s-au
schimbat. Raymond l-a acuzat pe basileu că a ordonat atacarea
115
Albert D’Aix, Histoire des faits et gestes dans les régions d’outre
mer.....(trad. F. Guizot), II, p. 69.
116
Raimond D’Agiles, Histoire de la première croisade.... (trad. F. Guizot), p.
235-236; Raymond D’Aguilers, Historia Francorum qui ceperunt
Iherusalem, în: „Recueil des Historiens des Croisades: Historiens
Occidentaux”, vol. III, Paris, Académie des Inscriptions et Belles-lettres,
1866, pp. 237-238.
117
Raimond D’Agiles, Histoire de la première croisade..., p. 233.
313
oamenilor săi pe când Alexios atribuia provensalilor jafurile118.

Ducele Godefroy şi contele Robert de Flandra i-au amintit
contelui că urmaşii lui Hristos nu trebuie să se certe şi că este un
nonsens să lupţi contra confraţilor cât timp eşti implicat în
războiul cu turcii119. Bohemond l-a ameninţat că dacă nu va
susţine cauza basileului nu se va împăca cu el120. Guillaume de
Tyr menţionează că Alexios i-a determinat pe prinţul de Tarent şi
pe contele de Flandra să meargă să tempereze mânia lui
Raymond. Cei doi îi explică contelui de Toulouse că nu este
momentul să răzbune ruşinea care i s-a făcut în numele Domnului
deoarece în acest fel ar periclita expediţia de mântuire a
sufletelor. Deşi nu menţionează expres dacă a jurat fidelitate
basileului în maniera în care o făcuseră ceilalţi seniori apuseni,
Guillaume precizează că pacea şi prietenia au fost restabilite iar
ducele de Toulouse a primit daruri bogate121. Era evident că
Alexios nu voia să se certe cu armata provensală care se afla încă
aproape de zidurile Constantinopolului şi era iritată de pagubele
produse122. Dacă jurământul a fost făcut conform tradiţiei din
sudul Franţei, seniorul de Saint-Gilles s-a angajat să nu ofere nici
ajutor nici sfat celor care ameninţau teritoriile basileului, şi să
restituie suveranului bizantin posesiunile pe care acesta voia el
însuşi să le cucerească.
Reacţia curajoasă a lui Raymond a stârnit critici din partea
cronicarilor, care nu au ţinut cont de mărturia Anei Comnena care
ne vorbeşte despre contele de Toulouse ca despre o stea
118
Raimond D’Agiles, Histoire de la première croisade ....p. 230; Guillaume de
Tyr, Chronique du Royaume Franc de Jerusalem de 1095 à 1184, tome
premier...., II, XX, p. 79.
119
The Deeds of the Franks and Other Jerusalem-Bound Pilgrims..., II, p. 36;
Raimond D’Agiles, Histoire de la première croisade..., p. 235; Mémoires de
l’historien Pierre Tudebode...., p. 82;
120
Mémoires de l’historien Pierre Tudebode...., p. 82.
121
1184, tome premier...., II, XX-XXI, pp. 79-80.
122
Raymond D’Aguilers, Historia Francorum qui ceperunt Iherusalem, în:
„Recueil des Historiens des Croisades: Historiens Occidentaux”, vol. III...., p.
238.
314
strălucitoare printre latini123. De asemenea, ea ne arată că tatăl său

l-a avertizat pe marchizul de Provence despre perfidia lui
Bohemond şi despre înclinaţia lui de a încălca acordurile
încheiate124. Guillaume de Tyr, sub influenţa lui Albert d’Aix,
precizează că Raymond a fost tratat cu bunăvoinţă de către
basileu125. Alexios a înţeles probabil că nu poate face din şeful
provensal un mercenar şi a concluzionat că obiectivele lor nu erau
opuse şi corespundeau într-o oarecare măsură clauzelor tratatului.
În mai sau în iunie 1100, marchizul de Provence a mers la
Constantinopol şi a încheiat un tratat, prin care basileul îi acorda
permisiunea şi ajutorul să cucerească Tripoli126. Raymond a rămas
fidel directivelor pontificale de cooperare cu Alexios. În
momentul în care Bohemond revendica pentru sine Antiohia,
contele de Saint-Gilles i-a amintit jurământul făcut în faţa
urmaşului lui Constantin, nu pentru că dorea oraşul pentru sine ci
pentru că recunoştea valoarea alianţei cu bizantinii.
Etienne, conte de Blois şi Chartres, a fost căsătorit cu fiica
lui Guillaume Cuceritorul, regele Angliei127. A plecat în prima
cruciadă alături de ducele Robert de Normandia în fruntea unei
numeroase armate. Adela de Blois, soţia lui Etienne, a fost
destinatara a două scrisori trimise de soţul ei în timpul primei
expediţii sfinte. Când seniorul de Chartres s-a întors în Franţa cu
demnitatea pătată, părăsind cruciada la Antiohia, Adela l-a sfătuit
să îşi completeze pelerinajul la Ierusalim pentru a evita
excomunicarea128. Contele de Blois a fost cazat în palatul imperial
123
Ana Comnena, Alexiada, vol. II...., X, XI, 9, p. 113.
124
Ibidem, X, XI, 9, p. 114.
125
1184, tome premier..., II, XXI, p. 80.
126
Raoul de Caen, The Gesta Tancredi of Ralph of Caen…., CXXXXV, pp. 160-
162.
127
Raoul de Caen, The Gesta Tancredi of Ralph of Caen...., XV, pp. 37-39;
Kimberly A. Loprete, Adela of Blois (d.1137), în: „The Crusades. An
Encyclopedia”, vol. I: A-C, (ed. Alan V. Murray), ABC-CLIO, 2006, pp. 14-
15.
128
Foulcher de Chartres, Histoire des croisades (trad. F. Guizot)....., XXVII, p.
132; .Kimberly A. Loprete, art. cit., pp. 14-15.
315
timp de zece zile. El a rămas impresionat de primirea călduroasă

pe care i-a făcut-o basileul şi i-a trimis soţiei sale o scrisoare prin
care îşi arăta bucuria de a fi fost găzduit de Alexios129.
Etienne, un prinţ rafinat şi cultivat, aprecia luxul şi cultura,
onoarea şi fastul curţii imperiale. El nu împărtăşeşte prejudecăţile
cavalerilor care se arătau ostili lui Alexios. Mărturia sa nu poate fi
invocată pentru a demonstra că la acea dată nu existau tensiuni
între greci şi apuseni. Sursele nu fac nici o aluzie la omagiul lui
Etienne sau Robert, dar se poate ca el să se fi dat130. Albert d’Aix
menţionează că Robert, conte de Normandia, Etienne de Blois,
Eustaţiu, fratele ducelui Godefroy au încheiat un tratat de
prietenie cu împăratul, au devenit oamenii săi sub credinţa
jurământului şi au fost onoraţi cu daruri frumoase131. Acordarea
de cadouri deţinea un rol important în cadrul procesului
diplomatic şi dobândea o valoare simbolică în cadrul
ceremonialului; schimbul de daruri stabilea legături de
reciprocitate între participanţi şi servea ca pecete pentru
acordurile încheiate în timpul audienţei132.
129
Cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns la Constantinopol, spre marea
mea bucurie. Împăratul m-a primit demn şi cu onoare ca şi cum aş fi
fost propriul său fiu. El m-a copleşit cu o mulţime de cadouri
preţioase. În toată armata lui Dumnezeu nu există nici duce, nici
conte, nici alt personaj faţă de care să manifeste atâtă încredere şi
favoare. Majestatea sa m-a sfătuit să îi încredinţăm pe unul dintre fiii
noştri. În zilele noastre nu există sub cer un om aşa de puternic: arată
principilor bunăvoinţă, oferă cavalerilor daruri, întreţine pe săraci cu
bunurile sale. Etienne de Blois, Lettre d’Etienne comte de Blois, à Adèle de
Normandie, sa femme, în: „Sources d’histoire médiévale IXe s – milieu XIV
s.”, Paris, Larousse, 1992, pp. 374-375; Étienne de Blois, Epistulae et
chartae (éd. par H. Hagenmeyer), Georg Olms, Hildesheim, 1973, pp. 138-
140.
130
131
Albert D’Aix, Histoire des faits et gestes dans les régions d’outre
mer....(trad. F. Guizot), II, p. 70; Albert of Aachen, Historia
Ierosolimitana...., I, 21, p. 93.
132
Foulcher de Chartres, Histoire des croisades (trad. F. Guizot)....., IV, p. 24;
Ana Comnena, Alexiada, vol. II, ....,X, VII, 3-5, pp. 92-93; X, IX, 11, p. 105.
316
Atitudinea lui Alexios demonstrează totuşi că acesta nu îi

percepea pe vestici ca pe nişte barbari obişnuiţi. El a încercat să
se adapteze mentalităţilor latine deoarece îi voia ca mercenari al
căror risc şi preţ erau minime în comparaţie cu beneficiile pe care
le aştepta de pe urma lor133. Odată cu refuzul lui Alexios de a
conduce trupele cruciate, fisura dintre orientali şi apuseni s-a
adâncit. Aceasta se exprimă şi în mentalitatea cavalerilor care
separau un Orient foarte bogat, fastuos de brutalitatea lor
războinică, pentru care etalarea fastului irita134. De asemenea,
exista o înţelegere diferită a cruciadei: cavalerii erau gata să
moară pentru Hristos şi eliberarea Locurilor Sfinte şi nu pentru
extinderea Imperiului bizantin, în calitate de mercenari ai
basileului.
Anumiţi împăraţi, printre care şi Alexios I Comnenul, au
fost acuzaţi că au dat dovadă de laxism în privinţa aplicării
riguroase a protocolului în context diplomatic. Nu este vorba
despre o decădere în ceea ce priveşte aspectele fundamentale ale
ceremonialului, care subliniau ideologia şi statutul onorabil al
basileului, ci de un anumit relativism în privinţa formalităţilor
protocolare prescrise solemn de către Constantin Profirogenetul.
Alexios I pare să manifeste o oarecare familiaritate cu seniorii
cruciadei, fapt ce nu corespundea cu obiceiurile predecesorilor
săi, pentru care prestigiul şi imaginea titlului imperial predominau
în orice moment. Deoarece basileul fusese soldat înainte de a
accede la tron, nu este exclus ca acesta să fi manifestat o oarecare
familiaritate şi fraternitate militară cu suveranii occidentali135.
Ana Comnena descrie un episod în care un soldat latin s-a aşezat
pe tronul imperial, ceea ce sugerează o atmosferă oarecum
destinsă sau că diferiţi actori aveau o anumită libertate de mişcare
în cadrul ceremonialului136. Tot autoarea bizantină ne arată că
prinţul de Tarent a reuşit, înainte de ratificarea tratatului de la
133
Ana Comnena, Alexiada, vol. I,....., p. IX; Paul Magdalino, op.cit., p. 33.
134
135
Marc Carrier, op.cit.,p. 124.
136
Ana Comnena, Alexiada, vol. II, ...., X, X, 6, p. 108.
317
Devol din 1108, să obţină anumite concesii importante în privinţa

protocolului de la împărat, fapt ce demonstrează o oarecare
flexibilitate a celui din urmă în privinţa normelor protocolare137.
Ceremonialul, în calitate de manifestare tangibilă a
procesului diplomatic şi a pretenţiilor imperiale bizantine, era
destinat să contribuie la exacerbarea tensiunilor dintre greci şi
apuseni pe durata cruciadelor. În timpul lui Alexios Comnenul,
diplomaţia a fost încoronată cu succes, adaptându-se noilor
condiţii generate de trecerea cruciaţilor şi contribuind eficient la
gestionarea raporturilor dificile cu aceştia. Pentru o aplicare
riguroasă, strategiile diplomatice dezvoltate de către împăraţii
bizantini au luat în considerare obiceiurile părţii adverse. În
pofida unei creşteri a tensiunii, diplomaţia comnenă a urmărit
protejarea capitalei imperiale şi evitarea unui conflict inutil cu
apusenii. În ciuda succesului temporar, relaţiile dintre cele două
lumi creştine se vor înrăutăţi şi vor fi influenţate în mod negativ
de episodul cuceririi Constantinopolului de către latini în anul
1204.
References:
1. Albert D’Aix, Historia Hierosolymitana, în: „Recueil des
Historiens des Croisades: Historiens Occidentaux”, vol. IV, Paris,
Académie des Inscriptions et Belles-lettres, 1866; Albert D’Aix,
Histoire des faits et gestes dans les régions d’outre mer, depuis
l’année 1095 jusqu’a l’année 1120 de Jésus Christ (ed. F.
Guizot), în: „Collection des Mémoires relatifs a l’histoire de
France”, tome 20-21, Paris, Librairie Chez J.L.J.Brière, 1825;
Albert of Aachen, Historia Ierosolimitana. History of the
Journey to Jerusalem (ed. Susan B. Edgington), Oxford,
Clarendon Press, 2007.
2. Ana Comnena, Alexiada (trad. de Marina Marinescu, prefaţă şi
note de Nicolae-Şerban Tanaşoca), vol. I-II, Bucureşti, Edit
137
Ibidem, XIII, IX, 4, p. 233.
318
Minerva, 1977.
3. Angold, Michael, The Byzantine empire,1025-1204. A political
history, London and New York, Longman, 1984.
4. Balard, Michel, Croisades et Orient latin (XIe-XIVe siècles), Paris,
Armand Colin, 2001.
5. Băbuş, Emanoil, Bizanţul, istorie şi spiritualitate, Bucureşti, Edit.
Sofia, 2010.
6. Carrier, Marc, L’Autre à l’époque des croisades, croisades : les
Byzantins vus par les chroniqueurs du monde latin (1096-1261),
Éditions universitaires européennes, 2012.
7. Chalandon, Ferdinand, Essai sur le règne d’Alexis I er Comnène
(1081-1118), Paris, A. Picard et Fils, 1900.
8. Cheynet, Jean-Claude, Histoire de Byzance, deuxième édition,
Paris, Presses Universitaires de France, 2005.
9. Etienne de Blois, Lettre d’Etienne comte de Blois, à Adèle de
Normandie, sa femme, în: „Sources d’histoire médiévale IXe s –
milieu XIV s.”, Paris, Larousse, 1992; Étienne de
Blois, Epistulae et chartae, (éd. par H. Hagenmeyer), Georg
Olms, Hildesheim, 1973.
10. Flori, Jean, Bohémond D’Antioche. Chevalier d’Aventure, Paris,
Biographie Payot, 2007
11. Flori, Jean, Faut-il réhabiliter Pierre l’Ermite? (Une
réévaluation des souces de la première croisade), în: „Cahiers de
civilisation médiévale”, nr. 149, 1995.
12. Flori, Jean, La première croisade. L’Occident chrétien contre
l’Islam, Bruxelles, Éditions Complexe, 1997.
13. Foulcher de Chartres, Histoire des croisades, în: „Collection des
Mémoires relatifs à l’histoire de France” (ed. M. Guizot), no. 68,
Paris, Librairie Chez J.L.J.Brière, 1825.
14. Friedman, Yvonne, Peacemaking. Perceptions and practices in
medieval Latin East, în: „The crusades and the Near East.
Cultural histories” (ed. Conor Kostick), London and New York,
Routledge, 2011.
15. Gregory, Timothy E., A History of Byzantium, Blackwell
Publishing, 2005.
16. Guibert de Nogent, Geste de Dieu par les Francs. Histoire de la
319
première croisade (trad. de Monique-Cécile Garand), Brepols,

Turnhout, 1998.
17. Guillaume de Tyr, Chronique du Royaume Franc de Jerusalem
de 1095 à 1184 (trad. de Geneviève et Réné Métais), tome
premier, Paris, 1999.
18. Hill, Laurita et John, Raymond IV de St-Giles. Comte de
Toulouse 1041 (ou 1042-1105), Toulouse, Édouard Privat, 1959.
19. Histoire anonyme de la première croisade (Gesta Francorum et
aliorum Hierosolimitanorum) (éditée et traduite par Louis
Bréhier), Paris, Librairie Ancienne Honoré Champion, 1924; The
Deeds of the Franks and Other Jerusalem-Bound Pilgrims, The
Earliest Chronicle of the First Crusade (ed. Nirmal Dass),
Rowman&Littlefield Publishers. INC., 2011.
20. Jean Kinnamos, Chronique (traduit par J. Rosenblum), Paris, Les
Belles-Lettres, 1972.
21. Jones, J. Sydney, The Crusades Biographies, Thomson Gale,
2005.
22. Laiou, Angeliki, The emperor’s word: chrysobolls, oaths and
synallagmatic relations in Byzantium (11th-12th C.), în:
„Mélanges Gilbert Dagron, Travaux et Mémoires”, 14,
Association des Amis du Centre d’Histoire et Civilisation de
Byzance, Paris, 2002.
23. Lamb, Harold, Les Croisades (traduit de l’anglais par Sabine
Berritz), sixième édition, Paris, Librarire Gallimard, 1932.
24. Lemerle, Paul, Histoire de Byzance, dixième édition, Paris,
Presses Universitaires de France, 1943.
25. Lilie, Ralph-Johannes, Byzantium and the Crusader States 1096-
1204, Oxford, Clarendon Press, 1999.
26. Magdalino, Paul, The empire of Manuel I Komnenos(1143-1180),
Cambridge, Cambridge University Press, 1993.
27. Malamut, Élisabeth, Alexis Ier Comnène, Paris, Ellipses Edition
Marketing S.A., 2007.
28. Mémoires de l’historien Pierre Tudebode sur son pélerinage a
Jèrusalem (traduit du latin par Stéphen de Goy), Quimper, 1878.
29. Nicolle, David, The First Crusade 1096-1099. Conquest of the
Holy Land, Osprey Publishing, 2003.
320
30. O city of Byzantium, Annals of Niketas Choniates (translated by

Harry J. Magoulias), Detroit, Wayne State University Press,
1984.
31. Pryor, John, The Oaths of the Leaders of the First Crusade to
Emperor Alexius I Comnenus: Fealty, Homage – πίζηις, δουλεία,
în: „Parergon”, nr. 2, 1984.
32. Raimond D’Agiles, Histoire de la première croisade (Histoire
des francs qui ont pris Jérusalem), în: „Collection des mémoires
relatifs a l’histoire de France” (ed. M. Guizot), no. 68, Paris,
Libraire Chez J.L.J.Brière, 1824; Raymond D’Aguilers, Historia
Francorum qui ceperunt Iherusalem, în: „Recueil des Historiens
des Croisades: Historiens Occidentaux”, vol. III, Paris, Académie
des Inscriptions et Belles-lettres, 1866.
33. Raoul de Caen, Gesta Tancredi, în: „Recueil des Historiens des
Croisades: Historiens Occidentaux”, vol. III, Paris, Académie des
Inscriptions et Belles-lettres, 1866; Raoul de Caen, The Gesta
Tancredi of Ralph of Caen–A history of the normans on the first
crusade (translated by Bernard S. Bachrach and David S.
Bachrach), Ashgate, 2010.
34. Robert the Monk, Historia Iherosolimitana (trad. de Carol
Sweetenham, Robert the Monk’s history of the first crusade), col.
Crusade Texts in Translations 11, Edit. Ashgate, 2005; Robert le
Moine, Historia Iherosolimitana, în: „Recueil des Historiens des
Croisades: Historiens Occidentaux”, vol. III, Paris, Académie des
Inscriptions et Belles-lettres, 1866.
35. Slack, Corliss K., Historical Dictionary of the Crusades,
Maryland and Oxford, The Scarecrow Press, Lanham, 2003.
36. The Crusades. An Encyclopedia (ed. Alan V. Murray), vol. I-IV,
ABC-CLIO, 2006.
37. Vitalis, Orderic, The Ecclesiastical History (trans. Marjorie
Chibnall), vol. VI, Oxford, Oxford University Press, 1980.
321

Alexios I Comnenul Și Relațiile Cu Prima Curciadă

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Alexios I Comnenul Și Relațiile Cu Prima Curciadă

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Relaţiile dintre Alexios I Comnenul şi conducătorii

Abstract: Relations between Alexios I Komnenos and the

* PhD. Candidate, Faculty of Orthodox Theology at University of Bucharest,

Ceremonialul diplomatic bizantin a constituit unul dintre

căror priorităţi le va reflecta pe viitor5. Sistemul puterii familiale

trebuia să îl transmită intact succesorilor săi. Pentru salvarea

principii vestici a jurământului de fidelitate cu scopul de a

a sacrifica însă concepţia bizantină despre legitimitatea şi vocaţia

avea nici o îndatorire în urma acestor înţelegeri şi jurământul de

reflectă tendinţa retrospectivă care caracterizează cronicile primei

calificându-l pe Alexios ca tiran42 şi perfidus imperator43, în timp

de fals, viclean, neloial, care a uzurpat din răutate tronul lui

Hugues de Vermandois55, fratele regelui Franţei, plecat pe

(1049-1093)62. De rang nobil, cu maniere alese, Godefroy

Conducătorii franci s-au supus uzanţelor orientale: au

aprilie 1097, a fost uimit de bogăţiile de la curtea imperială şi a

fiului său; de asemenea că va lupta împotriva duşmanilor

menţionează cedarea unor domenii feudale sau a unor sume de

mare pompă, aşezat pe un tron iar acesta a trebuit să

seniorii occidentali au înţeles intenţia conducătorului şi au refuzat

Dorind să evite perfidia basileului, acesta s-a deghizat în soldat şi

dat în faţa basileului şi a intrat în conflict cu prinţul de Tarent. În

rolul de mediator al lui Bohemond. Cronicarul precizează că

oamenilor săi pe când Alexios atribuia provensalilor jafurile118.

strălucitoare printre latini123. De asemenea, ea ne arată că tatăl său

timp de zece zile. El a rămas impresionat de primirea călduroasă

Atitudinea lui Alexios demonstrează totuşi că acesta nu îi

Devol din 1108, să obţină anumite concesii importante în privinţa

première croisade (trad. de Monique-Cécile Garand), Brepols,

30. O city of Byzantium, Annals of Niketas Choniates (translated by

S-ar putea să vă placă și