ROMANUL REALIST OBIECTIV / ROMAN INTERBELIC, MODERN

ION de Liviu Rebreanu

1. Încadrarea autorului:
Rebreanu: prozator ardelean, din perioada interbelică, creator al romanului modern în
literatura română prin “Ion” (1920 – primul roman realist obiectiv), “Padurea spânzuraţilor”
(1922 – primul roman de analiza psihologica) si “Răscoala” (1932 – roman ce aduce în prim-
plan ţărănimea ca personaj colectiv). Prin Ion, roman modern realist, a cărui temă o
constituie condiţia ţăranului însetat de pamânt, pe fundalul vieţii unui sat ardelenesc la
începutul secolului al XX-lea, Rebreanu a contribuit la modernizarea prozei româneşti,
eliberând-o de excesele idilice ale prozei semănătoriste sau de nota moralizatoare din
romanele lui Slavici.

2. Justificarea speciei:
Fiind un roman, acţiunea este amplă şi se desfăşoară pe mai multe planuri narative:
viaţa ţăranilor din satul Pripas este prezentată alternativ, prin contrapunct, cu viaţa
intelectualilor. Dacă primul plan narativ are în centru conflictul dintre Ion şi Vasile Baciu,
viaţa intelectualilor este marcată de conflictul dintre preot şi învăţător, dar şi de modul în care
românii sunt persecuaţi de autorităţi; de asemenea, căutarea unui drum în viaţă de către Titu
Herdelea (escapadele sale la Roza Lang, activitatea de angajat la biroul la care nu pune
sechestru decât pe averile ungurilor, elanurile naţionaliste din perioada alegerilor la care
candideaza Grofşoru, plecarea sa în Regat cu ajutorul fratelui lui Pintea) reprezintă un
important fir narativ al romanului intelectualilor.

3. Geneza
La baza operei stau fapte reale, expuse de prozator în volumul „Mărturisiri”. Rebreanu
este martorul următoarelor scene petrecute în satul natal: vede un ţăran în straie de sărbătoare
sărutând pământul, discută cu un ţăran pe nume Ion Pop Glanetaşul, harnic şi iubitor de
pământ, dar sărac, apoi aude păţania Rodovicăi, bătută de tatăl ei pt că păcătuise cu cel mai
neisprăvit ţăran din sat. Totuşi, faptele relatate sunt FICTIVE, dar prezentate credibil, ca şi
cum ar fi reale, conform principiului realist al verosimilităţii.

4. Analiza componentelor textului:

A. Relaţii spaţio-temporale: acţiunea romanului se desfăşoară în satul Pripas, în Ardeal,
la începutul secolului al XX-lea. Spaţiul este fictiv, iar incipitul romanului prezintă
drumul către universul rural prin tehnica detaliului şi a restrângerii perspectivei, prin
selectarea unor toponime reale şi fictive (Râpele-Dracului şi Cişmeaua-Morţilor), prin
surprinderea unor detalii cu funcţie simbolică (crucea deplorabilă ce anticipă
înstrăinarea sătenilor de sacralitate). De asemenea, pe parcursul romanului
personajele evoluează şi în împrejurimile Pripasului: Jidoviţa, Armadia, iar plecarea
lui Titu în Regat este precedată de trecerea graniţei la Sibiu.
B. Structura - Ion este structurat în două mari părţi, având titluri metaforice: „Glasul
pământului” şi „Glasul iubirii”, iar dintre cele 13 capitole amintim: Zvârcolirea,
Nunta, Botezul, Ştreangul. Romanul are o structură specifică operelor realiste prin
simetria incipit-final, prin relatarea cronologică a faptelor şi prin evoluţia gradată,
coerentă, fără lovituri de teatru, a acţiunii. Incipitul constă în fixarea indicilor

1
 spaţiali prin descrierea drumului spre satul Pripas, loc fictiv, şi prin enumerarea
toponimelor reale (Armadia, Cârlibaba, Someş, Pasul Bârgăului) şi a celor fictive
(Râpele-Dracului, Cişmeaua-Mortului. Tehnica detaliului conferă verosimilitate
descrierii, înregistrându-se şi detalii cu funcţie simbolică: crucea în stare
deplorabilă=îndepărtarea de sacralitate a oamneilor din sat. Pretextul narativ prin care
sunt adunate toate personajele în aceeasi scenă (aşa cum se întâmplă şi în Enigma
Otiliei prin jocul de table din casa lui Giurgiuveanu sau în Moromeţii prin scena
cinei) îl constituie hora, care are triplu rol: prezentarea personajelor, pe categorii
sociale, în aceeaşi scenă (dansatori, fete neinvitate, mame, copii, bărbaţi discutând
treburi obşteşti, intelectuali), prefigurarea conflictelor dintre Ion si Vasile Baciu,
dintre Ion si George, realizarea unei pagini etnografice prin descrierea unei realităţi
esenţiale din viaţa satului.
Finalul prezintă adunarea personajelor la sfinţirea noii biserici clădite de Belciug,
care simbolizează purificarea spaţiului, apoi drumul parcurs de Herdeleni spre ieşirea din
Pripas. Finalul are un caracter dublu: este închis pt că deznodământul este cert, conflictul
soluţionându-se prin moartea ptotagonistului, pe de altă parte, finalul este deschis:
imaginea roţilor căruţei prin pietriş paralel cu imaginea timpului ce se scurge indiferent la
evenimentele din sat.
Astfel, caracterul circular al romanului permite o analogie cu alte romane rebreniene:
Padurea spanzuratilor – incepe si se termina cu o scena de spnzuratoare, Rascoala – cu o
discutie in tren.
C. Conflicte: de esenţă socială, au la bază dorinţa protagonistului de a parveni social
(element realist). Miza=pământul văzut ca o entitate ce conferă statut personajelor în
ochii celorlalţi.
• exterioare: Ion-VB (decalanşat în scena horei – relatare pe scurt, se menţine pe
parcursul romanului prin refuzul lui VB de a-i da cu acte pământurile lui Ion, prin
discuţiile iscate după sinuciderea Anei şi după moartea lui Petrişor), Ion-George
(scena horei, scena uciderii lui Ion), Ion-Herdelea (a recunoscut că plângerea lui
este redacată în maghiară de învăţător), Ion-preot (este mustrat duminică la
biserică deoarece l-a bătu pe George), Ion-Simion Lungu (ară din brazdele
acestuia), preot-învăţător (preotul nu trece pe numele lui H pamântul pe care e
casa învăţătorului), români-autorităţi.
• Interioare: Ion – între glasul iubirii şi glasul pământului, care domină succesiv
sufletul personajului, Ana – conflic tragic între datoria faţă de tată şi dragostea pt
Ion, Hedrelea – spiritul patriotic şi obligaţia de preda în maghiară, sentimentul
patern – neputinţa de a le oferi fetelor zestre.
D. La nivel naratologic, Ion este un roman realist obiectiv prin naratiunea la persoana a
III-a, naratorul omniprezent/omniscient, caruia ii corespunde o viziune „din spate”
(Tz. Todorov) si o perspectiva auctoriala.

5. Personaje: create conform esteticii realiste, respectiv în strânsă relaţie cu mediul

social, exponenţiale pentru a anumită clasă socială, fiind tipice în situaţii tipice şi având
o evoluţie credibilă.
În centrul operei se află destinul personajului eponim, întruchipare a setei de
pământ a ţăranului român; structura sa psihologică este pusă sub semnul unor trăsături

2
dominante: tipul ţăranului, caracterizat printr-o inteligenţă dură, egoism şi cruzime, dar
mai ales printr-o voinţă imensă. Conform delimitării teoreticianului E. M. Forster, el este
un personaj rotund, având capacitatea de a surprinde cititorul în mod convingător prin
reacţiile şi gesturile lui memorabile şi prin evoluţia sa de la un ţăran dornic de a munci
pământuri la individul care sacrifică valori umane şi morale în numele satisfacerii unor
glasuri interioare care îl domină succesiv.
Ion este un personaj eponim (numele său dă numele romanului), realizat prin
tehnica basoreliefului. El domină întreaga lume care gravitează în jurul său (Ana, Vasile
Baciu, Florica, George) şi care contribuie la evidenţierea trăsăturilor lui, a caracterului
complex, cu însuşiri contradictorii: viclenie şi ingenuitate, brutalitate şi delicateţe.
• Modalităţile directe de caracterizare: (narator – „iute şi harnic ca mă-sa”,
autocaracterizare (monologul interior în care înţelege că „dragostea nu e totul în
viaţă, dragostea e numai adaosul, altecva trebuie să fie temelia” alegând căsătoria
cu Ana), celelalte personaje: opiniile celor din sat sunt contradictorii - vezi scena
horei, în care Ion este numit „fleandură, nimenea, sărăntoc” de Vasile Baciu, în
contrast cu opinia Herdelenilor despre Ion – harnic, inteligent.
• Modalităţi indirecte de caracterizare: (fapte, dialog, atitudini, gânduri) -
vezi principalele trăsături ale personajului: hărnicia (dragostea cu care munceşte
pământul, ajutorul dat Herdelenilor), inteligenţa (felul în care îl obligă pe VB să i-
o de ape Ana de soţie negociind pământurile) dublată de naivitatea de a nu semna
acte de împroprietărire, viclenia (planul calculat de seducere a Anei), ambiţia,
orgoliul (nu acceptă injuriile lui VB în scena horei), lăcomia (ară bucata de
pământ din lotul lui Simion Lungu), imoralitatea (relaţia cu Florica, devenită soţia
lui George), impulsivitatea (bătaia cu George, cu Simion Lungu, cu tatăl său).
• trăsătura definitorie rămâne însă dragostea pentru pământ, multiple scene
evidenţiind-o: prima dintre ele este cea în care, după terminarea muncii propriului
lot, Ion atinge fostul său pământ, aflat acum în posesia lui Simion Lungu; la
venirea acestuia, Ion strigă că nu a făcut nicio nedreptate, că nu îi pasă nici de
judecăţi, nici de Dumnezeu din cer, sfidând astfel atât legile satului, cât şi morala
creştină. Este primul moment în care dragostea pentru pământ depăşeşte limitele
firescului. Scena despre care se vorbeşte cel mai adesea în evidenţierea acestei
trăsături a personajului rămâne cea a sărutării pământului, care trebuie pusă în
relaţie cu atitudinea lui Ion faţă de aceleaşi pământuri înainte ca acestea să-i
aparţină prin căsătoria cu Ana: dacă îniţial Ion se simte un vierme, o frunză în
raport cu dimensiunile de uriaş ale pământului, în scena sărutării raportul de forţe
se inversează: “pământul se închina în faţa lui”. Dragostea pentru pământ atinge
aici cotele unei pasiuni erotice, iar detaliile thanatice (lutul negru, ca niste mănuşi
de doliu) anticipă moartea personajului.
• Fiind un personaj complex, Ion a generat interpretări contradictorii în critica
literară:
a. G. Călinescu: “Ion este o brută. Lăcomia lui de zestre e centrul lumii şi el cere cu
inocenţă sfaturi dovedind o ingratitudine calmă. Nu din inteligenţă a ieşit ideea
seducerii, ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse.”
b. E.Lovinescu: “Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba
căruia pune o inteligenţă ascuţită, o cazuistică restrânsă, o viclenie procedurală şi,

3
 cu deosebire, o voinţă imensă: nimic nu-i rezistă. Ion este o figură simbolică, mai
mare decât natura.”

6.CONCLUZII: Astfel, romanul Ion reflectă estetica realistă prin tematica socială, prin
geneza reprezentată de fapte reale, prin conflictele care au la bază dorinţa de parvenire a
protagonistului, prin personajele exponenţiale pentru anumite categorii sociale şi create în
relaţie cu mediul, prin verosimilitatea întâmplărilor relatate la persoana a III-a de către un
arator omnipresent, omniscient, cu perspectivă auctorială şi viziune naratologică „din spate”.

Evoluţia cuplului ANA-ION:

Diferenţa de statut social: personaj eponim, Ion este prototipul ţăranului sărac, năpăstuit de
soartă, născut în sânul unei familii al cărei tată a risipit pământurile Zenobiei pe băutură. La
polul opus, Ana este singura fiică ce i-a mai rămas lui Vasile Baciu, ţăran înstărit din sat,
posesor al pământurilor soţiei sale; tatăl doreşte să o dea pe Ana lui George, la fel de bogat,
pentru a rotunji averea şi a nu o risipi prin alianţa cu cineva inferior material. Prima scenă în
care apar cele două personaje este chiar descrierea horei, pretext narativ prin care prozatorul
realist adună toate personajele pe aceeaşi scenă. Ion şi Ana bat Someşana, apoi Ilie, prieten cu
George, îi vede retraşi, ceea ce dă naştere furiei şi reacţiilor dispreţuitoare ale lui Vasile Baciu.
Numindu-l pe Ion „tâlhar, hoţ, fleandură, nimeni, sărăntoc”, Vasile Baciu decalnşează
conflictul exterior principal al romanului, de esnţă socială.
Viziunea diferită asupra iubirii: Deşi la horă dansează cu Ana, Ion o iubeşte pe Florica,
ţăranca săracă, dar frumoasă a satului. El va avea de ales între a se căsători cu Ana, ceea ce îi
garantează schimbarea statutului social, sau mariajul din dragoste cu Florica şi condamnarea la
sărăcie. Instinctul posesiunii şi dorinţa de a parveni fiind mai puternice, el va pune în practică
ideea seducerii Anei, pe care altfel Baciu nu i-o dă de soţie.
Ana îl iubeşte însă cu sinceritate şi devine victima tragică a lipsei de scrupule şi a nepăsării
lui Ion. Căsnicia lor are, aşadar, la bază nu o motivaţie de ordin afectiv sau valori precum
respectul reciproc sau conştiinţa datoriei, ci în primul rând considerete materiale (pentru Ion)
sau de eliminare a ruşinii provocate în urma abaterii de la morala satului (pentru Vasile Baciu).
Cu alte cuvinte, pentru Ion căsătoria şi iubirea sunt condiţionate material, iar sentimentele
sincere şi intense de dragoste ale Anei nu reprezintă nici pentru Vasile Baciu, nici pentru Ion
un temei demn de luat în seama, căci în societatea rurală din acest roman femeia reprezintă o
modalitate de parvenire, o sursă de perpetuare a speciei şi două braţe de muncă, după cum
observa G. Călinescu.
Nunta/pregătirile pentru nuntă: Ana înţelege abia la nuntă că deşi este soţul ei, Ion nu o
va iubi niciodată; văzându-l dansând cu Florica, ea îşi explică schimbarea de atitudine a
flăcăului de după noaptea petrecută împreună. Dacă în scena horei Ion i se adresează cu
diminutivul Anuţă, impulsivitatea, nepăsarea şi răceala iau locul falsei afecţiuni de la început;
viclenia planului băiatului este dublată de inteligenţa cu care îi condiţionează pământurile lui
Vasile Baciu în schimbul căsătoriei cu Ana. Perioada premergătoare nunţii se caracterizează
prin îndepărtarea celor doi membri ai cuplului, spre deosebire de pregătirile, în registru idilic,
ale nunţii Laurei cu Pintea, în planul vieţii intelectualilor. Niciun moment de intimitate, nicio
încercare de mărturisire a afectului, niciun gest de tandreţe nu defineşte comportamentul lui
Ion.

4
 Căsnicia – dacă în alte romane realiste căsnicia reprezintă o etapă a maturizării afective, a
trecerii la o altă etapă în evoluţia cuplului, marcată de conştiinţa sumării unor reponsabilităţi, în
Ion schimbarea statutului civil nu are consecinţe în ameliorarea relaţiei dintre cei doi.
Dispreţuită de Ion, jignită de Zenobia, Ana petrece tot mai mult timp în tovărăşia lui Dumitru
Moarcăş, de la care învaţă că remediul suferinţei, regăsirea liniştii sufleteşti sunt în moarte.
Nici naşterea copilului nu reprezintă un motiv de refacere a familiei: deşi în momentul naşterii
pe câmp Ion este impresionat de măreţia momentului, dându-şi cu sfială pălăria jos, ulterior el
nu se dovedeşte a fi un tată iubitor sau un soţ grijuliu. Ana îşi pune capăt zilelor, împlinindu-şi
destinul de personaj condamnat la o existenţă tragică, iar pe Ion nici grija copilului ce îi
garantează pământurile nu îl preocupă. Dacă până acum în sufletul lui a dominat glasul
pământului, odată cu împlinirea materială eroul simte că nu poate face un compromis cu glasul
iubirii şi râvneşte la Florica, acum nevasta lui George. Încălcând moralitatea satului prin
adulter, Ion moare ucis de George cu sapa în cap, într-o scenă naturalistă ce reprezintă forma
neutră a moralizării.

Concluzie: Cuplul Ion-Ana evoluează previzibil. Naivitatea Anei, lipsa ei de experienţă,

sinceritatea şi intensitatea sentimentelor fac din ea un personaj tragic, iar Ion evoluează în
limitele unor trăsături sufleteşti precum lăcomia, orgoliul nemăsurat, sfidarea moralei lumii
satului, impulsivitatea. Format pe considerente materiale, nu afective, cuplul cunoaşte o
involuţie curmată de moartea celor doi.