Fluctuațiile macroeconomice

Activitatea economică nu are o evoluție uniformă, lineară, ci fluctuantă, ondulatorie:

pe lângă fluctuații sezoniere, întâmplătoare, accidentale, cunoaște și fluctuații care se repetă
cu o anumită regularitate. Astfel, activitatea economică cunoaște perioade de expansiune și
de contracție care se succed cu o anumită regularitate, denumite științific fluctuații
economice ciclice.
În economie, ciclicitatea caracterizează acea formă de mișcare a activității
economice dintr-o țară în care se succed alternativ perioadele de expansiune cu cele de
contracție într-un anumit interval de timp.
Ciclicitatea este determinată de modul specific de evoluție a eficienței
(randamentului) utilizării factorilor de producție: factorii de producție de o anumită calitate
și structură cunosc, într-o combinare dată, o perioadă în care eficiența utilizării lor are o
evoluție ascendentă, după care urmează o perioadă în care randamentul factorilor respectivi
stagnează ori scade, iar activitatea economică cunoaște o contracție, se confruntă cu
dificultăți, impunându-se înlocuirea sau ameliorarea calitativă a factorilor, schimbarea unor
structuri ale economiei care sunt depășite.
Ciclicitatea reprezintă forma de evoluție firească, normală a activității economice, a
dezvoltării unei economii naționale sau a economiei mondiale în ansamblu.
Ciclul economic reprezintă perioada de la începutul unei contracții a activității
economice până la începutul crizei următoare.
Fazele ciclului economic sunt:
1. Expansiunea: pe fondul unui proces investițional intens cresc producția, PIB,
gradul de ocupare a forței de muncă, salariile, profiturile, vânzările etc;
perioadă de afaceri prospere, credit ieftin, creștere a cursului titlurilor de
valoare etc.
2. Criza: este precedată de acțiunea unor factori de fânare (încetinirea creșterii
sau chiar scăderea productivității, reducerea ratei profitului, apariția unor
dezechilibre etc.) ca expresie a epuizării sau limitării potențialului eficienței
factorilor de producție. Caracteristicile crizei: incertitudinea plasamentelor în
titluri de valoare, fluctuații ale cursului acestora, scumpirea și restrângerea
creditului și a investițiilor etc.
3. Depresiunea: faza de maxim a crizei.
Ipostazele, stările sesizabile pe parcursul unui ciclu:
1. Recesiunea (contracția): criza+depresiunea;
2. Boom-ul: reluarea creșterii economice + expansiunea: evoluție favorabilă,
fenomene pozitive preponderente.
Un model general, unic al ciclului economic nu există; nu sunt două cicluri economice
identice prin durata sau configurația fazelor, nici în aceeași țară, nici în țări diferite.
Pe termen lung, activitatea economică are însă un trend ascendent.
 Politici anticiclice
Sunt programe de măsuri anticiclice.

Politica monetară și de credit

Are ca instrumente rata dobânzii, creditul și masa monetară. Se aplică diferențiat în funcție
de fazele ciclului economic:
a) În boom-ul prelungit se recomandă majorarea ratei dobânzii, restricții suplimentare
în acordarea creditului și control riguros asupra masei monetare. Aceste măsuri au ca
efect frânarea cererii de bunuri de consum, a investițiilor și a ofertei de bunuri
economice;
b) În faza de recesiune se urmărește reducerea ratei dobânzii, sporirea volumului de
credite și a masei monetare, stimulând cererea de bunuri, investițiile, favorizând
majorarea producției și a gradului de ocupare.

Politica cheltuielilor publice

Se axează pe admiterea unui deficit bugetar, bazat pe majorarea cheltuielilor
efectuate de la bugetul de stat, în faza de recesiune, pentru a mări cererea globală și a
impulsiona producția. Cheltuielile publice suplimentare sunt orientate către achiziții de stat,
investiții cu caracter socio-cultural, investiții în întreprinderi publice etc. , pentru ca masa
monetară să aibă acoperire în bunuri economice reale.

Politica fiscală
Este utilizată pârghia fiscală în scopuri anticiclice:
a) În faza de recesiune, se recomandă reducerea fiscalității, lăsând mai multe
venituri agenților economici pentru a încuraja consumul și investițiile.
b) În faza de boom, se majorează fiscalitatea pentru a frâna cererea de consum
și investiții private și pentru a asigura încasări suplimentare la buget (menite
să acopere deficitele acumulate în faza de recesiune.

Abordate în legătura lor reciprocă, politica cheltuielilor publice și politica fiscală

formează politica bugetară a statului.
Până la începutul anilor ’70, au fost aplicate politici de tipul „stop and go” (politici
economice conjuncturale, bazate pe cerere): politicile monetare și de credit și cea fiscală au
fost promovate corelat cu scopul de a influența cererea agregată în funcție de fazele ciclului
– fie în sensul creșterii, pentru a determina relansarea sau expansiunea, fie în sensul
stabilizării sau temporizării, pentru a frâna expansiunea economiei.
De la mijlocul anilor ’70, s-au folosit politici „mix policy”: se bazează pe promovarea
diferențiată de măsuri monetare și bugetare. Primele vizează menținerea sub control a
prețurilor, a inflației, iar celelalte, relansarea activității economice și acoperirea deficitului
bugetar, prin măsuri care să mențină inflația într-o formă moderată care să poată fi
stăpânită și controlată.