LUCEAFARUL

MIHAI EMINESCU
ROMANTISM
Romantismul este o mișcare artistica literară, aparuta la sfârșitul secolului al XVIII-lea,
caracterizata prin sensibilitate, individualitate creatoare, afirmarea originalitatii. Romanticii resping
rigorile impuse de clasici, cum ar fi regula celor trei unități: de loc, de timp și de acțiune, resping
tipologia umana, alegerea personajelor din înaltă societate. Ei sunt pasionati de mister, de exotic, au
gust pentru macabru, creeaza personaje și situații excepționale, dezvolta tema individualitatii, a
libertății de exprimare și a atingerii idealului.
Creatia poetica eminesciana (LUCEAFARUL) aparține romantismului prin tema, amestecul
genurilor(epic, liric, dramatic), suprapunerea terestrului cu cosmicul și prin dezvoltarea
problematicii geniului în raport cu lumea, iubirea și cunoasterea. Latura epica a poemului este
reprezentata de elementul narativ preluat din basm, care devine pretext pentru reflectia filosofica.
Caracterul dramatic este conferit de predominanta dialogului. Partea lirica provine din faptul ca
poemul proiecteaza problematica geniului în raport cu societatea, dar și din afectivitatea accentuata
și din multitudinea de procedee artistice. Iubirea este prezentata în diverse ipostaze: terestra (cuplul
Catalin și Catalina) și cosmica (fata de împărat și luceafarul). Compozitia romantica se realizeaza
prin opozitia planurilor cosmic și terestru și a celor doua ipostaze ale cunoasterii: geniul și omul
comun.

Viziunea romantica despre lume este data de tema, de relația geniu-societate, de structura, de
alternarea planului terestru cu planul cosmic, de antiteze, de motivele literare (luceafarul, noaptea,
visul etc.), de imaginarul poetic, de amestecul speciilor. Compozitional, poemul ”Luceafarul” este
structurat în patru tablouri. În primul și în ultimul tablou, cele doua planuri, teretru și cosmic,
interfereaza, pe când în tablourile doi și trei, ele se separa, al doilea tablou prezentand planul
terestru și iubirea dintre Catalin și Catalia, iar tabloul al treilea prezinta planul cosmic, unde
Demiurgul ii dezvăluie lui Hyperion motivele pentru care nu ii poate îndeplini rugamintile de a-l
face muritor. În rândul celor patru tablouri se fac cunoscute și cele mai semnificative idei poetice
întâlnite în text.
Primul tablou debuteaza cu portretul fetei de împărat, individualizata prin descendenta nobila,
puritatea și frumusețe iesita din comun, ”o prea frumoasa fata”. Debutul plaseaza povestea de
dragoste într-un timp mitic: ”A fost odată ca-n povești/ A fost ca niciodata”, amintind de punctul de
plecare al textului, basmul popular. Fata de împărat este surprinsă într-o ipostaza contemplativa, la
fereastra castelului, indragostindu-se de Luceafar, care, la rândul sau o indrageste pe fata. Fiecare
dintre cei doi aspira la un element compensatoriu petru propria existența: fiinta pamanteana – spre
absolut, iar spiritul superior – spre materialitate. Cadrul este nocturn, romantic, favorabil visului,
susținut de motivul serii, al castelului, al zburatorului și al oglinzii.: ”Si cât de viu s-aprinde el/ În
orisicare seara”. Cei doi îndrăgostiți se întâlnesc în vis, ca urmare a celor doua chemari ale fetei:
”De ce nu vii tu? Vina!”. Luceafarul este surprins în doua ipostaze: prima, angelica, de o frumusețe
construita după modelul romantic (”par de aur moale, umbra fetei stravezii”), iar a doua, demonica
(”Ochii mari și minunati”). Paloarea fetei și lucirea ochilor, semne ale dorintei de absolut, sunt
înțelese de fata ca atribute ale morții, și de aceea refuza sa îl urmeze în lumea lui. Doritor sa
cunoască experiența iubirii, Luceafarul este dispus la sacrificiu, fapt ce sugerează, la nivel alegoric,
conditia geniului, capabil sa coboare la conditia de muritor: ”Da, ma voi naște din păcat/ Primind o
alta lege”.
Al doilea tablou prezinta idila dintre fata de împărat, numita aici Catalina, și a tanarului Catalin,
ceea ce simbolizeaza legătura sentimentala intre doua ființe compatibile, ipostaze ale omului
comun. În antiteza cu Luceafarul, Catalin este intruchiparea mediocritatii pamantene: ”Viclean copil
de casa/ Băiat din flori și de pripas/ Dar indraznet cu ochii”. Deși se lasa cucerita în final, Catalina
are încă nostalgia Luceafarului, fapt ce ilustreaza dualitatea fiintei pamanteze, prinsă intre fizic și
metafizic.
Al treilea tablou ilustreaza planul cosmic. Plecat în căutarea Demiurgului, Luceafarul strabate nu
doar imensitatile cosmice, ci și timpul, ajungand pana în momentul cosmogenezei: ”Vedea, ca-n
ziua cea de-ntai/ Cum izvorau lumine”. În dialogul cu Demiurgul, Luceafarul este numit
Hyperion(cel care merge pe deasupra), fapt ce sugerează ca numai acesta ii cunoaște esenta. În cele
din urma, Luceafarul renunța la pasiunea lui vinovata, intelegand ca trebuie sa își asume în totalitate
conditia. Este realizata aici o antiteza ampla intre lumea oamenilor și cea a fiintelor fără moart,
primii fiind victimele hazardului, supusi voinței oarbe de a trai. Omul de geniu, în schimb, este
capabil de a implini idealuri inalte, aflandu-se dincolo de ordinea fireasca a lumii.
Al patrulea tablou este construita simetric în raport cu prima, prin interferenta planului cosmic cu
cel terestru. Cuplul Catalin-Catalina este surprins în planul naturii, într-un cadru romantic, sub
crengile de tei inflorite, în singuratate, în pacea codrului, sub lumina blânda a lunii. În final,
Luceafarul redevine el însuși, ceea ce implica renuntarea la iluzia fericirii pamantesti (”Ci eu în
lumea mea ma simt/ Nemurior și rece”), iar cei dpo muritori descopera ca dragostea trupeasca nu
reprezintă un remediu pentru chemarea departelui. Catalin își pierde inocenta de copil al naturii,
dobandind natura duala a omului obișnuit, în care natura și spiritul coexista într-un raport antagonic
și paradoxal. Declarația lui de dragoste este exprimata prin metaforele ”Noaptea mea de patimi”,
”Iubirea mea de-ntai” și îl proiecteaza într-o alta lumina decât aceea din partea a doua a poemului.
Catalina are încă nostalgia astrului iubirii, pe care îl invoca drept stea a norocului: ”Cobori în jos,
Luceafar blând/ Alunecand pe-o raza/ Patrunde-n codru și în gând/ Norocu-mi lumineaza!”.

Din punct de vedere tematic, centrala este problematica omului de geniu în relație cu iubirea,
societatea, cunoasterea, timpul etc. Sub acest aspect, textul poate fi considerat și o arta poetica, în
care poetul își exprima conceptia sa despre conditia poetului și a creatiei sale, despre misiunea artei,
despre felul cum poetul concepe și scrie. Conditia omului de geniu este ilustrata prin motivul
Luceafarului, cea mai strălucitoare stea, așa cum și geniul este omul superior, care aspira la absolut,
capabil de orice sacrificiu pentru implinirea idealului în iubire.

Titlul este un element anticipator și face referire, în plan denotativ, la steaua cea mai strălucitoare
de pe cer, planeta Venus. În plan alegoric, Luceafarul devine pentru poet simbol al omului de geniu
dotat cu o inteligenta superioara, însetat de absolut, capabil sa își depaseasca propria conditie și să
se sacrifice pentru iubire.

Motive poetice – motivele romantice de la începutul poemului: luceafarul, marea, castelul,

fereastra, oglinda susțin atmosfera de contemplatie și de visare în care se naște iubirea dintre
Luceafar și fata de împărat. Motivele ingerului și a demonului sunt, de asemenea, aparente în text și
se fac cunoscute în cadrul modurilor în care se arata Luceafarul. Zborul cosmmic, motiv literar ce
releva setea de iubire ca act al cunoasterii absolute, se intersectează cu motive ale timpului. Zburând
spre Demiurg, Hyperion ajunge într-un spațiu atemporal, care coincide cu momentul dinaintea
nasterii lumilor ”Caci unde-ajunge nu-i hotar/ Nici ochi spre a cunoaște,/ și vremea-ncearca în
zadar/ Din goluri a se naște.”.

Relații de simetrie/opozitie
Simetria compozitionala se realizeaza în cele patru tablouri ale poemului astfel: cele doua
planuri(terestru și cosmic) interfereaza în primul și în ultimul tablou, pe când partea a doua reflecta
doar planul terestru(iubirea dintre Catalin și Catalina), iar al treilea tablou este dedicat planului
cosmic(calatoria lui Hyperion la Demiurg, ruga și răspunsul).
Opozitia tipic romantica dintre geniu și omul comun își găsește în poezia lui Eminescu o
reprezentare în opozitia planurilor cosmic și terestru. În finalul poemului, Luceafarul exprima
dramatismul propriei condiții, care se naște din constatarea ca relația om-geniu este incompatibila.
Atitudinea geniului este una de interiorizare a sinelui, de asumare a eternitatii. Omul comun este
incapabil sa își depaseasca propria conditie, iar geniul manifesta un profund dispret fata de aceasta
incapacitate: ”Ce-ti pasa ție, chip de lut/ Dac-oi fi eu sau altul?”. Geniul constata cu durere ca viața
cotidiana a omului urmeazza o mișcare circulara, orientata spre accidental și întâmplător: ”Traind în
cercul voctru stramt/ Norocul va petrece,/ caci eu în lumea mea ma simt/ Nemuritor și rece”.

Prin urmare, tema romantica a conditiei omului de geniu și viziunea despre lume ilustrate în acest
poem releva limitarea omului de rând la viața de muritor și conditia celui superior, izolat chiar prin
calitățile sale excepționale, rămas ”nemuritor” prin forța gandirii, dar ”rece” în plan afectiv. Se
contureaza o viziune a lumii prin prisma iubirii și a omului de geniu. Iubirea dorita este, în final, o
iubire imposibila, iar superiorul este condamnat la o viața nesfarsita, fără iubire.