TEHNICI DE ÎNGRIJIRE CHIRURGICALĂ: INGRIJIREA PLĂGILOR SIMPLE ȘI

SUPRAINFECTATE; SUPRIMAREA FIRELOR DE SUTURĂ

ÎNGRIJIREA PLĂGILOR SIMPLE ȘI SUPRAINFECTATE

Definiție: Plăgile sunt leziuni traumatice caracterizate prin întreruperea continuității tegumentelor
sau a mucoaselor.

Clasificare:
- după tipul de acțiune a agentului vulnerant: plăgi mecanice, termice, prin agenți ionizanți, prin
agenți chimici
- după circumstanțele de producere: accidentale, intenționale, iatrogene
- după timpul scurs de la producere: recente - sub 6 ore și vechi - care depășesc 6 ore, considerându-
se infectate
- după profunzime: superficiale și profunde
- după evoluție: necomplicate, complicate.

Simptomatologie:
a) simptome locale:
- prezența unei soluții de continuite
- sângerarea
- durerea
- impotență funcțională.
b) semne generale:
- puls tahicardic și hipotensiune arterială în plăgi însoțite de hemoragii masive
- febra în plăgile infectate.

Definiție: In sens larg, pansamentul reprezintă totalitatea mijloacelor şi metodelor care realizează
protecţia unui ţesut sau organ faţă de acţiunea agresivă adiversilor agenţi, iar în sens restrâns pansamentul
chirurgical este actul  prin care se realizează şi se menţine asepsia unei plăgi, în scopul cicatrizării ei.

TIPURI DE PANSAMENTE
Pansamentul protector are ca obiectiv acoperirea unei plăgi care nu secretă, nu prezintă tub de dren
(plaga operatorie, locul unei injecţii sau puncţii, locul unde este montat un cateter venos) pentru a realiza
protecţia faţă de mediul înconjurător.
Pansamentul absorbant are ca obiectiv acoperirea plăgilor drenate sau secretante cu un strat de
comprese şi un strat de vată.
Pansamentul ocluziv are ca obiectiv acoperirea cu comprese şi vată a plăgilor însoţite de leziuni
osoase peste care se aplică aparatul gipsat pentru imobilizare.
Pansamentul compresiv are ca obiectiv acoperirea unei plăgi sângerânde în scop hemostatic, pentru
imobilizarea unei articulaţii în caz de entorsă sau pentru reducerea unei cavităţi superficiale după
puncţionare.
Pansamentul umed are ca obiectiv diminuarea edemului inflamator.

Pansamentul trebuie să:

 acopere complet plaga (conferind izolare faţă de mediul extern);
 materialul din care se realizează pansamentul să aibă o bună putere absorbantă (pentru plăgile
secretorii),
 să fie confecţionat din materiale sterile, să nu conţină particule sau componente toxice;
 să fie atraumatic (executarea pansamentului să nu provoace durere);
1
  materialul de fixare al pansamentului să fie suficient de elastic, dar suficient de bine strans, încât să
menţină pansamentul fix, fără să producă constricţie.

“ Pansamentul ideal “ trebuie să asigure:

 înlăturarea excesului de exudat şi a toxinelor – previne macerarea
 umiditate crescută la interfaţa plagă-pansament – mediul uscat întarzie vindecarea plăgii
 permisivitatea schimburilor gazoase dintre plagă şi exterior
 izolaţie termică – reduce temperatura la nivelul patului plagii
 protectie impotriva infectiilor secundare- previne patrunderea microorganismelor in plaga
 schimbarea atraumatica a pansamentului – nu afectează procesul de vindecare şi reduce durerea.

TIPURI DE VINDECARE A PLĂGII

Vindecarea primară “per primam”:este vindecarea care se obţine de la început, fără complicaţii.Este
vindecarea ideală pentru orice plagă. Se produce in 6-8 zile.
Vindecarea “per secundam” : în acest timp este întotdeauna prezentă infecţia.
Vindecarea terţiară :se produce atunci când o plagă evoluează un timp pe linia vindecării secundare
şi apoi se suturează în scopul scurtării evoluţiei.
Tehnica Medicală vine în ajutorul dumneavoastră cu o variată gamă de pansamente care îndeplinesc
condiţiile enumerate în descrierea de mai sus cât şi cu întreaga gamă de materiale necesare în tratamentul
plăgii.
Tehnica pansamentului se efectuează în funcţie de stadiul de vindecare al plăgii, respectându-se
urmatoarele reguli:
 îngrijirea plăgii să se facă în condiţii de asepsie perfecta
 să se asigure prin pansament, o bună absorbţie a secreţiilor
 plaga să fie protejată de factorii nocivi-termici, infecţioşi, mecanici, din mediul înconjurător
 să se asigure repausul sau imobilizarea regiunii lezate pentru a grăbi cicatrizarea
 să se aseptizeze plaga cu antiseptice corespunzătoare

PREGĂTIREA PENTRU PANSAREA PLĂGIILOR

Materiale necesare
 mănuşi sterile şi mănuşi de control
 trusă de instrumente sterile: foarfece, pense sterile, bisturiu, chiureta, ;
 comprese sterile ambalate individual;
 câmp steril,
 seringi sterile,
 anestezic local,
 soluţii antiseptice; alcool 70 de grade; tinctură de iod sau alcool iodat2%, acid boric 4%, betadină,
rivanol1%,
 apă oxigenată,
 unguente şi pulberi cu antibiotice, sulfamide,
 feşi de diferite mărimi,
 leucoplast sau adeziv, plasturi adezivi,
 plasă de fixare tip ciorap,
 recipiente speciale pentru colectarea deşeurilor( pericol biologic),
 muşama şi aleză(în funcţie de regiune).

Pregătirea psihică a pacientului :

 se explică necesitatea efectuării sau schimbării pansamentului
 se obţine consimţământul pacientului
 se explică modul de desfăşurare al procedurii
Pregătirea fizică și procedura de lucru:
2
  se asigură intimitatea pacientului, dacă este cazul
 se poziţionează pacientul în funcţie de segmentul care trebuie pansat, cât mai comod
 dezinfectarea mâinilor
 îmbrăcarea mănuşilor
 se examinează plaga şi tegumentele din jur. Dacă plaga a fost pansată se desface faşa şi se ridică
pansamentulvechi cu multă blândeţe, pentru a nu produce dureri prin dezlipire brutală; dacă nu se
desprinde se înmoaie cu cloramina şi apoi se ridică pansamentul cu pensa sterilă.Îndepărtarea
vechiului pansament se poate face şi cu mănuşile, care ulterior se aruncă şi se îmbracă altele pentru
toaleta şi dezinfecţia plăgii:

În cazul unei plăgi operatorii cu vindecare per primam:

 se aseptizează plaga cu soluţie betadină prin ştergere,
 se dezinfectează din nou tegumentul din jurul plăgii
 se acoperă plaga cu 2-3 comprese sterile care să depăşească marginile plăgii cu cel puţin 1-2 cm,
 se fixează cu leucoplast.

În cazul pansamentului per secundam

 se observă plaga, se curăţă tegumentul din jurul plăgii de urmele de leucoplast cu substanţe
degresante, se dezinfectează tegumentul din jurul plăgii cu tampon steril îmbibat cu alcool iodat 1%;
tinctură de iod sau alcool sanitar,circular, de la interior spre exterior în cazul pansamentului per
primam, şi invers în cazul celui per secundam.
 se îndepărtează din plagă eventualele secreţii prin tamponare cu comprese sterile uscate
 se aruncă fiecare compresă utilizată în tăviţă,
 se toarnă în plagă apa oxigenată, având rol dezinfectant, hemostatic şi de îndepărtare a impuritaţilor ş
i secreţiilor (prin efervescenţa produsă),
 se curăţă marginile plăgii periferic, de câteva ori, la fiecare ştregere se foloseşte un alt tampon steril,
 se şterg marginile plăgii cu un tampon uscat
 se dezinfectează tegumentele sănătoase din jurul plăgii cu alcool iodat 1%; tinctură de iod sau alcool
de 70 grade
 se acoperă plaga cu 2-3 comprese sterile care să depăşească marginile plăgii cu cel puţin 1-2 cm, sau
îmbibate cu soluţii antiseptice indicate,
 se fixează pansamentul cu leucoplast sau prin bandajare cu o faşă în funcţie de regiune.

Îngrijirea pacientului după tehnică:

 bolnavul se aşează în poziţie cât mai comodă
 regiunea lezată se pune în repaus pentru a se reduce durerea şi a asigura vindecarea cât mai rapidă
 se acoperă bolnavul ,se observa faciesul şi comportamentul pacientului la durere
 se analizează aspectul tegumentelor pentru ca pansamentul să nu jeneze circulaţia

Complicaţii posibile
 hemoragia – sângerare
 nevralgia traumatică – durere vie , continuă şi intermitentă în interiorul plăgii sau la distanţă. Este
datorată interceptării unor terminaţii nervoase de excitaţiile mecanice din plagă
 edemul traumatic – este determinat de acţiunea directă a agentului traumatic
 embolia şi tromboza venoasă post traumatică
 supuraţia plăgii
 cangrena

Atenționări și precauții
Toaleta plăgii şi a tegumentelor din jur se face în condiţiile unei asepsi perfecte
Sunt categoric interzise apăsarea, stoarcerea sau masajul plăgii sau a regiunilor învecinate; prin aceasta s-ar
putea provoca o diseminare a germenilor din plagă determinându-se o septicemie
3
Nu se introduc în casoletă instrumentele cu care se lucrează în plagă. Pentru păstrarea asepsiei se poate
întrebuinţa o pensă numai pentru servirea materialului necesar(alta la fiecare pansament)
În cazul pansamentelor care produc dureri se administrează înaintea efectuării pansamentului, antialgice.
În cazul nerespectării asepsiei se pot produce infecţii sau contaminări după cum urmează:
Contaminare. Plaga contaminată este caracterizată de prezenţa bacteriilor în plagă fără reacţie din
partea organismului gazdă
Colonizare. Plaga colonizată este caracterizată de prezenţa bacteriilor în plagă cu iniţierea unei
reacţii din partea organismului gazdă (răspuns inflamator)
Colonizare critică. Colonoizarea critică reprezintă multiplicarea bacteriilor în plagă cu determinarea
unei întarzieri în vindecarea plăgii, de obicei asociată cu o exacerbare a durerii, încă fără o reacţie extinsă din
partea organismului
Infecţie. Plaga infectată este rezultatul multiplicării şi supraîncărcării plăgii cu bacterii cu reacţie
puternică a organismului gazdă (reacţie semnalată prin prezenţa celor patru semne clasice ale inflamaţiei:
rubor, calor, tumor şi dolor) .

SUPRIMAREA FIRELOR DE SUTURĂ

SUTURA CHIRURGICALĂ

Definiţie – Sutura chirurgicală reprezintă totalitatea manevrelor de refacere anatomică a continuităţii

planurilor unei plăgi şi de menţinerea a lor în contact, în scopul unei cicatrizări rapide şi cît mai funcţionale a
ţesuturilor. Formaţiunile sau straturile anatomice respective au fost secţionate anterior de către un agent, fie
accidental, fie in cursul unui act operator.
Sutura chirurgicală este una dintre cele mai utilizate manopere în chirurgie. Ea s-a perfecţionat mult în
ultimii ani, atât în ceea ce priveşte tehnica chirurgicală, dar şi in ceea ce priveşte materialele folosite, ceea ce
explică succesele obţinute în chirurgia de transplant, vasculară, digestivă, etc. Practic, ea se adresează tuturor
ţesuturilor şi organelor corpului uman.

Clasificarea suturilor
Suturile chirurgicale se clasifică după mai mulţi parametri:

a) După momentul efectuării ei  – în funcţie de timpul scurs de la producerea plăgii vom avea:
Sutura primară – se efectuează imediat sau la scurt timp după traumatism sau secţiunea operatorie,
fără a depăşi „cele 6 ore de aur” ale lui Friedrich. Este de dorit ca sutura primară să fie executată cît mai
frecvent, cu condiţia siguranţei unei asepsii perfecte, ceea ce asigură „vindecarea per primam intentionem”.
În cazul unor plăgi cu marginile zdrenţuite, neregulate, cu porţiuni a căror vitalitate este dubioasă, se practică
mai întâi excizia teritoriilor compromise, până în ţesut sănătos. Vom căuta să obţinem prin aceasta şi o
regularizare a marginilor plăgii. După aceea se execută sutura primară.
Sutura primară întârziată – se utilizează la plăgile cu potenţial supurativ. Plaga se lasă deschisă ş i
se supraveghează câteva zile (de obicei 5-7 zile). Firele de sutură nu vor fi strânse decât după trecerea
perioadei de aşteptare, interval în care plaga va fi pansată zilnic ca o plagă supurată. Dacă supuraţia nu a
apărut se pot strânge firele, eventual sub protecţia unui drenaj cu tub subţire.
Sutura secundară – este indicată plăgilor cărora li s-a efectuat în primul timp o sutură primară, care
au supurat, ceea ce a impus scoaterea firelor. Acestea se tratează prin pansamente zilnice, până când
dispariţia infecţiei este confirmată bacteriologic, iar în plagă se formează ţ esut de granulaţie. Primul timp al
suturii secundare presupune avivarea ţesuturilor de la nivelul tuturor straturilor anatomice. Urmează sutura
73 propriu-zisă, ce trebuie să respecte, pe cât posibil, planurile anatomice, fapt ce va conduce la obţinerea
unor cicatrici suple şi funcţionale. Sutura secundară se poate efectua având un dren subţire de protecţie.
Dacă plaga suturată secundar supurează din nou se repetă procedura de îndepărtare a firelor, pansamente
zilnice iar sutura se va numi terţiară, cuaternară, etc.

b)După lungimea firului utilizat pentru executarea suturii se deosebesc:

Suturi discontinue, făcute cu puncte separate; firul de cusătură se înnoadă ş i se secţionează după
fiecare trecere prin ţesuturi; se poate face şi cu ajutorul agrafelor.
4
 Suturi continue, făcute pe toată lungimea plăgii, cu un singur fir lung, fără a fi secţionat decât la
terminarea suturii; poară numele de „surjet” şi se utilizează de obicei la ţesuturile profunde sau in suturile
intradermice C. După numărul straturilor pe care le suturează la acelaşi ţesut, suturile se împart în: – suturi
într-un singur plan (monoplan), la care marginile ţesutului se unesc printr-un singur strat de fire;
Suturi în mai multe planuri (de obicei duble), la care ţesuturile se refac prin două sau mai multe
straturi de fire suprapuse.

c)După natura materialului folosit suturile pot fi:

Resorbabile, cu materiale ce sunt resorbite de ţesuturi in câteva săptămâni sau luni
Neresorbabile, cu materiale care rămân ca atare şi care produc o uşoară reacţie din partea organismului

PREGĂTIREA PENTRU SUPRIMAREA FIRELOR

Materiale folosite
 mănuşi sterile
 trusă de instrumente sterile: foarfece, pense sterile, bisturiu, etc.
 comprese sterile ambalate individual;
 câmp steril,
 seringi sterile
 anestezic local
 soluţii antiseptice; alcool 70 de grade; tinctură de iod sau alcool iodat2%, acid boric 4%, betadină,
rivanol1%,
 apă oxigenată,
 feşi de diferite mărimi,
 leucoplast sau adeziv, plasturi adezivi,
 plasă de fixare tip ciorap,
 recipiente speciale pentru colectarea deşeurilor( pericol biologic),

Pregătirea psihică a pacientului :

 se explică necesitatea scoaterii firelor de sutură
 se obţine consimţământul pacientului
 se explică modul de desfăşurare al procedurii

Pregătirea fizică și procedura de lucru:

 se asigură intimitatea pacientului, dacă este cazul
 se poziţionează pacientul în funcţie de segmentul de unde trebuie suprimate firele de sutură
 dezinfectarea mâinilor
 îmbrăcarea mănuşilor
 se examinează plaga şi tegumentele din jur. Dacă plaga a fost pansată se desface faşa şi se ridică
pansamentul vechi cu multă blândeţe, pentru a nu produce dureri prin dezlipire brutală; dacă nu se
desprinde se înmoaie cu cloramina şi apoi se ridică pansamentul cu pensa sterilă.Îndepărtarea
vechiului pansament se poate face şi cu mănuşile, care ulterior se aruncă şi se îmbracă altele pentru
toaleta şi dezinfecţia plăgii:
 se aseptizează plaga cu soluţie betadină prin ştergere,
 se dezinfectează din nou tegumentul din jurul plăgii
 se aplica un câmp steril pentru a asigura sterilitatea locului de sutura
 se efectuează suprimarea firelor de sutură
 se verifică daca plaga sa vindecat corespunzător
 se curață cu soluții dezinfectante
 se acoperă plaga cu 2-3 comprese sterile care să depăşească marginile plăgii cu cel puţin 1-2 cm,
 se fixează cu leucoplast.

5
 Complicaţii posibile
 hemoragia – sângerare
 nevralgia traumatică – durere vie , continuă şi intermitentă în interiorul plăgii sau la distanţă. Este
datorată interceptării unor terminaţii nervoase de excitaţiile mecanice din plagă
 edemul traumatic – este determinat de acţiunea directă a agentului traumatic
 supuraţia plăgii
 deschiderea plăgii

Atenționări și precauții
 Se face în funcţie de factorii locali şi generali ce favorizează sau întârzie cicatrizarea.
 Vascularizaţia bogată a regiunii (de exemplu la gât), favorizează cicatrizareaşi permite scoaterea
firelor după 2-4 zile.
 Diabetul zaharat, hipoproteinemia, neoplaziile, infecţia locală, imunodepresia, întârzie procesul de
cicatrizare, deci şi scoaterea firelor.
 De obicei, firele se scot la 7 zile, iar în zonele supuse tensiunii (cot, genunchi) se vor scoate după 10-
12 zile.
 Se dezinfectează plaga, după care se prinde firul cu o pensă de unul din capete, se tracţionează uşor si
se taie unul din braţele firului sub nod, la nivelul părţii curate a aţei din derm, pentru a nu infecta
plaga prin trecerea porţiunii de fir ce a fost în exteriorul plăgii.
 Secţiunea se face cu ajutorul foarfecelui sau a bisturiului. Se trage de fir până acesta este scos, după
care plaga se pansează.
 După suprimarea firelor de sutură, se menține pansamentul înca 2 zile.

Hemoragia și hemostaza

HEMORAGIA
Hemoragia reprezintă exteriorizarea sângelui din sistemul vascular printr-o soluție de continuitate a peretelui
vascular.
Din punct de vedere al etiologiei, se clasifică în:
1.Hemoragii traumatice: mecanice, fizice, chimice, mixte.
2.Hemoragii medicale: afecțiuni inflamatorii și ulcerative, afecțiuni tumorale, afecțiuni degenerative,
fragilitate vasculară, coagulopatii.
3.Hemoragii iatrogene: puncții, injecții, intervenții chirurgicale, hemoragii postmedicamentoase.
După locul de revărsare al sângelui, hemoragiile se clasifică:
1.externă – sângele se revarsă în afara organismului, fiind ușor de sesizat.
2.internă – sângele se revarsă într-o cavitate naturală: peritoneu, pericard, articulație, pleură.
3.internă exteriorizată – sângerare într-un organ cavitar care comunică natural cu exteriorul și de unde
sângele se elimină pe cale naturală sub formă de: hematemeză, melenă, rectoragie, metroragie, hematurie,
epistaxis, hemoptizie, otoragie.
4.interstițială – acumularea sângelui în țesuturi: purpura, echimoza, hematomul.
5.mixtă – asocierea a două sau mai multe din formele de mai sus.
După natura vasului lezat:
1.hemoragie arterială:
-prezintă pierderi mari și masive de sânge, sângele este roșu deschis și oxigenat,
-sângele șâșnește sincron cu bătăile cardiace,
-poate pune în pericol viața bolnavului,
-hemostaza spontană are loc extrem de rar.
2.hemoragie venoasă:
-sângele este de culoare închisă, neoxigenat,
-scurgerea sângelui se face în jet continuu,
-scurgerea sângelui se face fără legătură cu activitatea cardiacă,
6
-este posibilă hemostaza spontană în cazul venelor mici.
3.hemoragie capilară:
-hemoragia este difuză, se poate opri spontan.
4.hemoragie mixtă:
-este cea mai frecventă formă de hemoragie.
După debitul de sângerare (după cantitatea de sânge pierdut):
1.hemoragie mică : < 500 ml. de sânge pierdut (8-10%)
2.hemoragie mijlocie : 800 - 1000 ml de sânge pierdut(<20%)
3.hemoragie mare: 1200-1500 ml de sânge pierdut(<30%)
4.hemoragie gravă: 1500-2000 ml de sânge pierdut(30-50%)
5.hemoragie cataclismică: >50% din volumul circulant.
După organul care le-a generat:
1.otoragie –prin ureche
2.epistaxis –la nivelul nasului
3.gingivoragie –la nivelul gingiilor
4.hematemeză, hematochezie, melenă, rectoragie –la nivelul tubului digestiv
5.hemoptizie –din plămâni
6.menstruație –sângerare fiziologică, regulată la cca 28 zile
7.menoragie –menstruație prelungită și abundentă, patologică
8.metroragie –sângerare patologică apărută în afara ciclului menstrual
9.hemotorax –sângerare în cavitatea pleurală
10.hemomediastin –sângerare din mediastin
11.hemopericard –sângerare din pericard
12.hemoperitoneu – sângerare în cavitatea peritoneală
13.hematurie- din căile urinare
14.hemartroză- în articulație.
În funcție de momentul apariției hemoragiei:
1.hemoragie primitivă- apare imediat după lezarea vasului
2.hemoragie secundară- hemoragia în doi timpi, apare după un interval liber (ore, zile, săptămâni)-ex:
după traumatisme ale organelor parenchimatoase( splină, ficat, rinichi) sau, în cazul rupturilor incomplete
ale vaselor sanguine cu hematom parietal vascular, anevrisme, varice.
MANIFESTĂRI DE DEPENDENȚĂ:
-amețeli și lipotimie
-senzație de sete
-agitație psihomotorie (bolnavul este vioi, refuză tratamentul apoi se prăbușește starea generală și se
instalează șocul decompensat)
-stare generală alterată.
-paloare
-puls modificat: tahicardie în hemoragiile mijlocii (80-100 b/min) și mari (120-130b./min)
-transpirații reci
-modificări ale T.A (ușor crescută inițial în hemoragiile mici și mijlocii, apoi scade cu cât cantitatea de
sânge pierdut se mărește)
-tahipnee.
HEMOSTAZA (oprirea sângerării)
Hemostaza spontană: se realizează de către organism, fără intervenții din afară. Este prezentă și posibilă la
nivelul vaselor mici și cuprinde mai multe etape ce se succed după instalarea leziunii vasculare:
-Vasocostricția capetelor lezate
-Vasodilatația vaselor colaterale
-Realizarea trombusului alb trombocitar
-Realizarea cheagului roșu.
Hemostaza provizorie: reprezintă măsurile luate în regim de urgență în scopul opririi temporare a
hemoragiei până la realizarea hemostazei definitive.
Se poate realiza prin compresiune locală sau la distanță. Local se poate realiza tamponament și pansament
compresiv iar la distanță de leziune, se poate face prin compresiune digitală sau ligatură cu garoul.
7
 Compresiunea cu garou este aplicabilă la nivelul membrelor și garoul se aplică în amonte pentru leziunile
arteriale și în aval pentru leziunile venoase.
Odată cu garoul , se aplică și un bilețel pe care se scrie data aplicării garoului și ora.
Garoul nu se lasă mai mult de două ore, timp în care, din 20 în 20 min se slăbește 1-2 min.pentru a iriga
membrul ischemiat.
Hemostaza definitivă: se realizează de regulă în sala de operații sau în sala de pansamente utilizând:
-Electrocauterizarea
-Ligatura
-Tamponamentul compresiv
-Capitonajul (apropierea pereților zonei sângerânde cu ajutorul firelor de sutură)
-Obliterarea prin corpi străini (ceară, bureți de fibrină).

Fișa tehnică Transfuzia de sânge

Definiţie .Transfuzia reprezintă o metodă terapeutică care constă în introducerea de sânge izo-grup, izo-Rh
sau de derivate de sânge în sistemul circulator al bolnavului.
Scop: terapeutic
- refacerea volumului intravascular(atunci când au avut loc pierderi mari de sânge, deşi resusitarea
volemică de urgenţă se realizează cu soluţii cristaloide/coloide),
- corectarea hemoglobinei(cu masă eritrocitară), a numărului de leucocite(cu masă leucocitară), a
numărului de trombocite sau a factorilor de coagulare 8 cu plasmă proaspătă congelată sau
concentrate trombocitar)
Materialelor necesare
 Tava medicală sau cărucior pentru tratamente
 Seringi/ace, mănuşi sterile adecvate
 Punga sau flaconul de sânge izo-grup, izo-Rh şi trusa de transfuzie (perfuzor cu filtru)
 Branulă/flexulă, soluţie dezinfectantă, tampoane, etichetă
 Garou, leucoplast sau bandă adezivă non alergică
 Muşama, stativ, recipiente de colectare a deşeurilor
Pregătirea pacientului
a) psihică: - Informaţi şi explicaţi procedura pacientului şi obţineţi consimţământul informat în scris
b) fizică: - pacientul nu va mânca cu cel puţin 2 ore înainte sau după terminarea transfuziei ; poziţia
pacientului - va fi de decubit dorsal; se va alege locul pentru puncţia i.v
Efectuarea procedurii:
 verificaţi indicaţia de transfuzie şi cantitatea de sânge , identitatea pacientului integritatea pungii de
sânge, termenul de valabilitate, aspectul macroscopic al sângelui
 spălaţi mâinile, puneţi mănuşile sterile
 recoltaţi 2-4 ml de sânge pentru proba de compatibilitate Jeanbreau
 încălziţi sângele la temperatura corpului,
 deschideţi trusa de transfuzat şi inseraţi acul transfuzorului în punga sau flaconul cu singe, eliminând
aerul din acesta; ulterior închideţi clema/prestubul
 se realizează puncţia venoasă, fie utilizând branula/fluturaş sau direct pe ac, ce se fixează apoi cu
leucoplast
 deschideţi clema/prestubul şi daţi drumul sângelui să curgă
 efectuaţi proba biologică Oelecker
 se reglează ritmul transfuziei- 40 picături/minut în mod obişnuit şi se aplică o etichetă pe flacon/pungă
de sânge cu ora la care a început transfuzia
 după terminarea transfuziei se închide prestubul, se retrage acul şi aplică un tampon c u alcool
 punga sau flaconul în care trebuie să rămână aprox. 5-6 ml de sânge se pastrează , în eventualitatea unor
verificari în caz de accidente posttransfuzionale tardive
Îngrijirea pacientului
 Aşezaţi pacientul într-o poziţie comodă şi verificaţi semnele vitale la fiecare 15', în prima jumătate de
oră după începerea transfuziei, şi la fiecare jumătate de oră sau la o oră după transfuzie.

8
  Informaţi pacientul/familia să anunţe în caz de mâncărime, dispnee, ameţeli, dureri în spate sau în
piept, deoarece acestea pot fi reacţii ale transfuziei
Reorganizarea locului
 Colectaţi deşeurile în recipiente speciale conform PU
 Îndepărtaţi mănuşile, spălaţi mâinile, notaţi în foaia de observaţie administrarea transfuziei, numărul
scris pe punga sau flaconul de sânge, ora la care a început transfuzia, ora la care s-a terminat şi
eventualele reacţii ale pacientului
Accidente /incidente :
 Embolia pulmonară - manifestată prin agitaţie, cianoză, dureri toracice, tuse chinuitoare, hemoptizie
 Hemoliza intravasculară cu blocaj renal, şoc posttransfuzional, acidoza metabolică, stop cardiac prin
hipotermie
 Şocul hemolitic
Observaţii
 Nu încălziţi sângele în apă caldă, sau deasupra surselor de căldură, evitaţi agitarea pungii/flaconului
 Respectaţi asepsia si nu umpleţi camera perfuzorului cu sânge - nu se mai poate urmări ritmul de
curgere

Fișa tehnică Instalarea unui cateter venos periferic

Puncţia venoasă periferică este o manoperă elementară pe care orice medic, indiferent de specialitate şi
orice asistent medical trebuie să şi-o însuşească.
Abordul venos periferic poate să aibă două scopuri:
§ recoltarea de sânge;
§ administrarea de medicamente sau soluţii perfuzabile.
Când este necesar un abord venos de scurtă durată (recoltarea de sânge), acesta se poate realiza cu
ajutorul unui ac după care acul este retras.
Dacă este necesar un abord venos mai îndelungat acesta se va realiza prin montarea unui cateter
venos periferic (CVP): canulă de plastic cu mandren metalic care va fi retras după pătrunderea în venă,
rămânând pe loc doar canula de plastic, canulă care poate fi menţinută chiar şi 2-3 zile în anumite condiţii
(în funcţie de calitatea canulei: PVC, teflon, poliuretan) (Fig.1).
CVP pot fi de diferite dimensiuni existând un cod de culoare în funcţie de grosimea cateterului.
Dimensiunea canulei care urmează a fi montată va fi corespunzătoare calibrului venei.
Cel mai frecvent abord este la nivelul membrelor superioare. Abordul la nivelul membrelor inferioare
este utilizat în special la copil şi mai rar la adult datorită riscului de tromboflebită.
Un abord deloc de neglijat şi extrem de util în urgenţă când nu se reuşeşte canularea venelor de la nivelul
membrelor este cel de la nivelul venei jugulare externe. Poziţia Trendelenburg crescând presiunea venoasă în
teritoriul cav superior permite o mai bună vizualizare a venelor jugulare externe (jugularele devin
turgescente).
La nou-născut abordul venos periferic se poate face uşor la nivelul venelor epicraniene. De asemenea
în urgenţă abordul intraosos la nivelul tibiei poate fi folosit pentru resuscitare volemică până la montarea
unui CVP.

Fig.1. Cateterul venos periferic (CVP)

Materiale necesare pentru puncţia venoasă periferică:

§ tampoane sterile cu alcool sanitar;
9
 § garou; mănuși de protecție
§ ac de puncţie sau CVP, sterile;
§ benzi adezive pentru fixarea canulei;
§ ser heparinat pentru spălarea cateterului (10-20 ui heparină/ml ser fiziologic).
§ tăviță renală;
b. Tehnica puncţiei venoase periferice
ü pacientul va fi poziţionat în decubit dorsal;
ü spălarea mâinilor și punerea mănuşilor de protecție;
ü membrul ce urmează a fi puncţionat va fi poziţionat decliv (gravitaţia accentuează staza venoasă);
ü se aplică garoul aproape de locul puncţiei.
ü după plasarea garoului pacientul este rugat să închidă şi să deschidă pumnul de mai multe ori ceea ce
va duce la creşterea fluxului sanguin în membrul respectiv cu o mai bună vizualizare a venelor

Fig.2. Tehnica montării CVP Fig.3. Fixarea CVP

ü se identifică vena ce urmează a fi puncţionată

ü se dezinfectează zona pe o suprafaţă largă cu alcool;
ü se fixează pielea sub nivelul locului de puncţie cu policele mâinii stângi;
ü se ia acul sau CVP în mâna dreaptă fără a atinge cu mâna sau cu obiectele din jur zona care urmează
a fi introdusă în venă.
ü se pătrunde prin piele la un unghi de 10 o-15o până în venă după care înaintăm cu acul sau CVP de-a
lungul venei (Fig.2)
ü în cazul în care montăm un CVP pentru a evita străpungerea vasului după ce vârful CVP a ajuns
intravascular, fapt marcat de apariţia unei picături de sânge la capătul transparent al mandrenului,
acesta va fi menţinut pe loc împingându-se în continuare în venă doar canula de plastic prin culisare
pe mandren. După ce canula de plastic a fost introdusă în totalitate intravenos se desface garoul,
mandrenul metalic va fi retras cu o mână, în timp ce mâna cealaltă va comprima vena pe canulă
pentru a evita extravazarea de sânge. Se spală canula cu ser heparinat după care se ataşează
căpăcelul, trusa de perfuzie sau seringa cu medicaţia care trebuie administrată.
ü fixarea CVP se va face cu benzi adezive de leucoplast pe care se va nota data şi ora la care a fost
montată canula (Fig.3)
c. Întreţinerea unui cateter venos periferic
§ zona în care este montat cateterul va fi frecvent inspectată pentru a observa eventual apariţia
inflamaţiei (flebita) care necesită extragerea imediată a cateterului;
§ după terminarea administrării medicaţiei sau soluţiilor perfuzabile pe cateter acesta va fi spălat cu
ser heparinat şi închis;
§ un cateter nefolosit se va spăla cel puţin de două ori pe zi cu ser heparinat;
§ murdărirea leucoplastului cu sânge sau udarea lui cu soluţii perfuzabile face obligatorie schimbarea
lui.
d. Montarea unei truse de perfuzie (Fig.4)
§ se face în condiţii de maximă sterilitate;
§ se desface trusa de perfuzie sterilă;
§ se închide dispozitivul de reglare a vitezei de picurare;
§ se introduce în dopul flaconului sau în punga de perfuzie trocarul camerei de picurare.
§ Dacă flaconul este din sticlă, lângă trocarul trusei de perfuzie se introduce şi un ac pentru aer.

10
 § Se umple jumătate din camera de picurare prin exercitarea unei presiuni asupra acesteia; se deschide
dispozitivul de reglare a vitezei de picurare şi se umple trusa de perfuzie cu soluţia perfuzabilă
având grijă să se elimine tot aerul de pe tub. Se închide dispozitivul de reglare a picăturilor, se
conectează la cateter după care se deschide dispozitivul de reglare a picăturilor la ritmul dorit

Fig.4. Trusa de perfuzie

 Camera de picurare are încorporat un filtru care împiedică particulele de cauciuc care se pot desprinde
din dopul flaconului la introducerea trocarului trusei să ajungă intravascular.
 Trusele prin care se administrează soluţii cristaloide sau coloide (trusele de perfuzie) sunt diferite de
trusele prin care se administrează sânge sau produşi de sânge (truse de transfuzie), diferenţa constă în
filtrele specializate pentru administrarea de sânge şi produşi de sânge.

Determinarea grupelor sanguine

Determinarea grupelor sanguine prin metoda Beth-Vincent cu ser antiA antiB
 
Hematiile conțin substanțe numite aglutinogene, iar plasma substanțe numite aglutinine, care sunt
anticorpi naturali denumiți și izoanticorpi. După repartiția aglutinogenelor și aglutininelor se deosebesc 4
grupe sanguine
Grupa aglutinigen aglutinină Donează sânge Primește sânge
de la
OI - ab toți O
A II A b A și AB A și O
B III B a B și AB B și O
AB IV AB - AB toți

Grupa O= donatori universali

Grupa AB= primitori universali
Factorul Rhesus = antigen care se găsește la aproximativ 85% dintre oameni.
Aglutininele sunt anticorpi naturali și se găsesc în serul sanguin. 
grupa Aglutinogen(antigen) Aglutinină(anticorp)
O (I) - α  si β
A (II) A β
B (III) B α 
AB (IV) AB -
    Față de aglutinogenele A și B, în sângele altor persoane există anticorpi naturali = aglutininele (alfa) α
(ANTI-A) și (beta) β (ANTI-B). 
Coexistența unui aglutinogen cu aglutinina corespunzatoare (A α , B β) la aceeași persoana nu este
compatibilă cu viața, deoarece prezența aglutinogenului și aglutininei omoloage produce aglutinarea
globulelor roșii.
Sistemul sanguin OAB este reprezentat astfel:
Metoda Beth-Vincent cu ser anti-A  anti-B (metodă directă, aglutinine cunoscute și aglutinogen
necunoscut)
11
Materiale necesare:
-Seruri: test O, A,B. Serurile test se livrează ambalate, etichetate , cu termenul de valabilitate înscris pe
etichetă(termen 4 luni).
Serul test O(I) conține aglutinine alfa și beta, A(II) conține aglutinine beta, serul test B(III) conține
aglutinine alfa
-lamă cu trei godeuri
-lame de sticlă curate și uscate,
-pipete
Tehnică:
Se foloseste sânge venos 3-4 ml.
Pe o lama cu godeuri, se picura cate o picatura de ser în fiecare godeu astfel:
-picătura de test O(I) în partea stângă a lamei,
-picătura de test A(II) la mijlocul lamei
-picătura de test B(III) în partea dreaptă a lamei
Cu ajutorul unei pipete ,lângă fiecare picătură de ser test se pune câte o picătură din sângele pe care îl
cercetăm. Picătura de sânge trebuie să fie de 10 ori mai mică decât picătura de ser test. Omogenizăm cele
două picături(sânge și ser test) prin mișcări circulare.
Interpretare: la interpretare, ne uităm în primul rând la serul test O(I). Dacă aici s-a produs aglutinarea, ea
mai trebuie neapărat să apară fie în serul grupei A(II), fie în serul grupei B(III), fie în ambele. În caz contrar
s-a produs o greșeală.

1. Daca aglutinarea nu se produce,în nici unul din serurile test inseamna ca sangele cercetat apartine grupei
0I.
2. Daca aglutinarea se produce în picăturile marginale de ser test O(I) și B(III), inseamna ca sangele cercetat
apartine grupei  AII.
3. Daca aglutinarea se produce în serul test O(I) și A(II) , inseamna ca sangele cercetat apartine grupei B
III.
4. Daca aglutinarea se produce în toate serurile-test, inseamna ca sangele cercetat aparține grupei AB IV.
∎ Important: simultan cu determinarea antigenelor A si B, prin metoda de mai sus, este obligatorie si
determinarea anticorpilor, prin metoda Simonin
3. Daca aglutinarea se produce în serul test O(I) și A(II) , inseamna ca sangele cercetat apartine grupei B
III.
4. Daca aglutinarea se produce în toate serurile-test, inseamna ca sangele cercetat aparține grupei AB IV.
∎ Important: simultan cu determinarea antigenelor A si B, prin metoda de mai sus, este obligatorie si
determinarea anticorpilor, prin metoda Simonin
Materialele necesare sunt aceleasi ca si la proba directa(seruri-test, lama cu 3 godeuri, lame de sticla
curate si uscate, pipete pentru fiecare ser hemotest in parte, pipete pt.sangele de cercetat, materiale pentru
recoltat sangele) dar, in loc de seruri-test, se folosesc eritrocite-test.
Este nevoie, de asemenea, de ser sau plasma, deci nu este suficienta recoltarea numai prin inteparea pulpei
degetului, ci trebuie sa se recolteze sange prin punctie venoasa.
   Tehnica :
-        cu o pipeta Pasteur, pune cate o picatura din serul sau plasma de cercetat in doua godeuri;
-        deasupra fiecarei picaturi de ser de cercetat, aflat pe lama, se pune o picatura din hematiile test - cu
aglutinogenul cunoscut, respectiv hematii - test AII si BIII;
Atentie! Si prin aceasta metoda, cantitatea de ser este de 10 ori mai mare decat cea de hematii.
- se efectueaza omogenizarea.
Interpretarea rezultatelor
- Daca aglutinarea s-a produs in ambele picaturi omogenizate, inseamna ca in serul de cercetat se afla ambele
aglutinine (α si β) ; Serul de cercetat face, deci, parte din grupa 0I.
- Daca aglutinarea se produce numai in picatura de ser in care am pus eritrocite - test BIII - inseamna ca
aglutinogenul B s-a intalnit cu aglutinina omoloaga β ;  Deci serul apartine grupei AII.
- Daca aglutinarea se produce numai in picatura de ser in care am pus eritrocite - test A II - inseamna ca s-a
intalnit cu aglutinina a, care a aglutinat hematiile-test. Serul apartine grupei B III.

12
- Daca aglutinarea nu s-a produs in nici una din picaturile serului de cercetat inseamna ca serul nu are
aglutinine, deci face parte din grupa AB IV.
Determinarea factorului Rhesus
Factorul Rh nu are anticorpi naturali, anticorpii anti Rh formându-se prin transfuzie sau sarcină la persoane
care nu au acest aglutinogen(sunt Rh-negative).
Determinarea este importantă în transfuzie și sarcină deoarece incompatibilitatea produce accidente.
Materiale necesare:
-tavă medicală, lame de sticlă curate și uscate, ser anti-Rh și pipetă, tampoane de vată, alcool sanitar, ser
fiziologic, termostat, cutie Petri, hârtie de filtru umezită
Execuție: se pun pe lamă 3 picături de ser test anti Rh, fiecare cu un diametru de 5-6 mm.
Picăturile din stanga și dreapta lamei se folosesc ca martori, iar cea din mijloc, pentru determinare.
Se execută puncția capilară din degetul inelar sau medius, se șterge prima picătură cu tampon uscat, se ia
cu colțul unei lame o picătură de sânge care se pune peste picătura de ser anti-Rh din mijloc.
A doua picătura din sânge se amestecă cu serul test din stânga lamei, iar ultima picătură cu serul test din
dreapta lamei.
Se omogenizează și se așază lama în camera umedă(cutia Petri) care se introduce la termostat, la 37grade,
rezultatul se citește după 30-60 min.
Interpretare: Dacă se produce aglutinarea, Rh-ul este pozitiv, dacă nu se produce aglutinarea, Rh-ul este
negativ.

INTERVENŢII DE URGENȚĂ ÎN ULCER GASTRODUODENAL

Definiţie: Este o boală caracterizată prin apariţia unei ulceraţii cu sediul pe stomac, pe porţiunea superioară a
duodenului, partea inferioară a esofagului sau ansa anastomotică a stomacului operat.

Cauze:
-secretie gastrica crescuta de HCl
-infectie locala cu Helicobacter pylori
-orar neregulat de alimentatie, exces de condimente, alcool, tutun
-teren ereditar
-stres fizic si psihic
-tratamente cronice cu aspirina, corticoizi, antiinflamatoare
Manifestări de dependenţă:
-Durere intensă epigastrică
-Pirozis (senzaţie de arsură retrosternală)
-Eructaţii acide
-Vărsături postprandiale cu conţinut alimentar sau suc gastric. Vărsăturile atenuează durerea sau chiar o fac
să dispară, motiv pentru care bolnavii de multe ori îşi provoacă singuri vărsăturile
-scadere in greutate, astenie.
-Durerile au caracter periodic de 1-3 săptămâni separate prin perioade de acalmie, perioadele dureroase apar
în cursul toamnei sau al primăverii (periodicitate sezonieră). Pot apare imediat după masă (durere precoce),

13
la două-patru ore după masă (durere tardivă) sau nocturn. În unele cazuri de ulcer duodenal, durerea poate fi
însoţită de senzaţie de foame (foame dureroasă).
PROBLEME DE DEPENDENTA.
-disconfort abdominal cauzat de durere
-alterarea starii de nutritie
-deficit de volum lichidian
-anxietate
-perturbarea somnului
-deficit de alimentatie
-risc de complicatii(HDS, perforatie, stenoza pilorica, malignizare)
Rolul autonom şi delegat al asistentului medical în îngrijirea pacientului cu ulcer gastroduodenal:
1.măsuri igieno-dietetice:
În perioada dureroasă se asigură repausul la pat, evitarea eforturilor fizice, a stresului, regim alimentar
individualizat şi adaptat stadiului în care se află boala,
- dieta trebuie să protejeze mucoasa gastrică(protecţie mecanică-alimente bine mestecate, fărâmiţate,în
pireuri, tocate; protecţie termică-alimentele să nu fie prea fierbinţi sau prea reci; protecţie chimică-să nu fie
iritante, să nu staţioneze mult în stomac).
În perioada dureroasă alimentele vor fi repartizate în 5-7 mese în 24 de ore, alimentul de bază fiind laptele
integral. Se mai pot consuma ouă fierte moi, smântână,brânză de vaci, caş dulce. Vor fi excluse din
alimentaţie mezelurile, borşul, prăjelile, conservele, usturoiul, ciupercile, brânzeturile fermentate, murăturile,
cafeaua, sucurile acidulate, ciocolata, îngheţata, se interzice fumatul.
2.Pregateste pacientul pentru explorari functionale si il supravegheaza dupa radioscopia gastrica, fibroscopie
gastroduodenala
-recolteaza pentru chimism gastric si materii fecale pentru proba Adler
-supravegheaza functiile vitale, apetitul, semnele de deshidratare, scaunul, greutatea corporala
-face bilantul ingesta-excreta
-pregateste pacientul preoperator
-educa pacientul pentru a recunoaste semnele complicatiilor, respectarea regimului alimentar, renuntarea la
alcool si tutun
2.Tratamentul medicamentos constă în administrarea de antiacide, pansamente gastrice, anticolinergice,
antagonişti ai receptorilor histaminici H, în cure stabilite de medicul terapeut.
3.Tratamentul hidromineral se face numai în perioadele de acalmie recomandându-se cure la Sângeorz,
Slănic Moldova.
4.Tratamentul chirurgical se face numai din necesitate atunci când evoluţia se complică cu hemoragie,
perforaţie , malignizare.

INTERVENŢII ÎN COLICA BILIARĂ

Definiție
Colica biliară este o durere acută violentă localizată în hipocondrul drept sau în epigastru cu iradiere în
spate , umăr sau omoplatul drept .
 Factori etiologici:
-litiaza biliară,
-colecistata acută ( inflamația peretelui colecistic) ,
-angiocolita (afecțiune inflamatorie a căilor biliare extra si intra hepatice),
-colecistita cronică și dischineziile biliare ( tulburări ale motricității veziculei biliare ),
-parazitoze intraveziculare ( giardia).
Manifestări de dependență ( semne si simptome) :
-durere-debuteaza in hipocondrul drept sau in epigastru, se accentueaza progresiv, iradiaza in regiunea
dorso-lombara, scapulara, in umarul drept,
-grețuri , varsături alimentare sau bilioase,
-icter ,
-frison ,
-diaree,
-transpirații,
14
-febră,
-vezicula biliară sensibilă la palpare,
-agitație ,
-tahicardie.
Intervenții de urgenţă :
Colica biliară de intensitate și durată mică, fără complicații:
- repaus la pat, regim alimentar ,
- tratament medicamentos cu analgezice , antispastice, antiemetice.
Colică biliară complicată ( prelungită) datorată litiazei de coledoc :
- internare de urgență și tratament chirurgical.
Intervenții în spital:
-analize de laborator : sânge(leucocite, transaminaza, bilirubinemie, ionograma, rezerva alcalina,
amilazemie, glicemie) , urină(urobilinogen, pigmenti biliari);
-ecografie, radiografie simplă de hipocondru drept , colecistografie , colangiografie
-repaus fizic ;
-regim alimentar(hidric);
-calmarea durerii(antispastice, antialgice);
-calmarea varsaturilor(emetiral supozitoare, plegomazin fiole)
-antibioterapie ;
-sedative;
-corectarea tulburărilor hidroelectrolitice;
-pungă cu gheață (aplicată pe hipocondrul drept);
-tratament chirurgical.

INTERVENȚII DE URGENȚĂ ÎN HEMORAGIA DIGESTIVĂ SUPERIOARĂ

Definiţie:
HDS -sângerare care are loc în esofag, stomac, duoden şi jejunul proximal, exteriorizându-se în special prin
vărsătură (hematemeză – de aspectul zaţului de cafea) şi/sau prin scaun (melenă – scaun negru, lucios,
moale ca păcura).
-hematemeza apare brusc, adesea precedata de durere in epigastru, greata, ameteli, slabiciune,transpiratii,
anxietate
-melena apare cand in intestinul superior patrund cel putin 50-80ml de sange
Clasificare:
HDS mica -sub 250ml sange
HDS moderata- 250-1000ml sange
HDS masiva-peste 1000ml sange
Cauze:
-boli ale esofagului(varice, tumori)
-boli ale stomacului si duodenului(ulcer, gastrite hemoragice, tumori)
-boli ale intestinului subtire
-ciroza hepatica
-boli ale vaselor(hemangioame)
-boli de sange
Manifestări de dependență
-hemoragii mici:semne clinice absente
-hemoragii moderate-tahicardie, ameteli,vedere ca prin ceata, hipotensiune, lesin
-hemoragii masive-paloare intensa, polipnee, anxietate, extremităţi reci, transpiratii reci, tahicardie,puls
filiform, sete intensa, greţuri, hipotensiune, tendinţă de pierdere a cunoştinţei,oligurie
- dureri în zona central-superioară a abdomenului, iradiate eventual în stânga, dreapta sau posterior, în
ulcer gastro-duodenal, arsuri retrosternale în refluxul gastro-esofagian, disfagie (dificultăţi la înghiţire) în
esofagite sau cancer esofagian, scădere în greutate şi inapetenţa în tumori maligne, mărirea de volum a
ficatului şi splinei, cu acumulare de lichid în abdomen (ascita),edeme,

15
- semne asociate cirozei hepatice;
- hematemeza-vărsătura sanguinolenta cu aspect roșu aprins sau maroniu-negru cu aspect caracteristic de
"zat de cafea".
Intervenţii:
-repaus strict la pat în decubit dorsal, fără pernă, chiar în Trendelemburg în hemoragiile digestive masive.
- puncționarea unei vene si instituirea unei perfuzii pentru reechilibrarea sanguină si pentru evitarea instalarii
șocului hemoragic;
-supravegherea funcţiilor vitale, se interzice orice efort fizic.
-colectarea sângelui eliminat de bolnav într-un vas şi prezentarea lui medicului.
-se asigura permeabilitatea cailor respiratorii si se recurge la oxigenoterapie;
- se monitorizeaza cardio-vascular și respirator;
-perfuzii cu ser glucozat 5%, ser fiziologic.
-daca pacientul prezintă valori tensionale scăzute pacientul va beneficia de conduita de urgență din șocul
hemoragic;
- supravegherea permanentă a pacientului, controlul FV, continuarea măsurilor deja instituite;
În spital:
-transfuzii de sange;
-endoscopia digestiva superioara poate avea si rol terapeutic in ligaturarea varicelor esofagiene, injectii in
leziunile ulcerate, cauterizare;
-sonda naso-gastrica este si ea utila in monitorizarea sangerarii;
-sondele cu balonas de tip Blakemore sunt utilizate in hemostaza
-se recoltează sânge pentru determinarea hematocritului, hemoglobinei, numărului de hematii.
-se recoltează scaunul în vederea punerii în evidenţă a sângelui (reacţia Adler).
-aplicarea de pungă cu gheaţă pe regiunea epigastrică, spălături cu apă de la gheaţă (cu scop hemostatic).
-medicaţie hemostatică ,sedative – Fenobarbital, Diazepam.
-aspiraţie gastrică pentru evacuarea sângelui, evacuarea stomacului.
Alimentaţia:
-se suprimă alimentaţia orală în prima zi.
-bolnavul primeşte numai lichide reci, cu linguriţa şi bucăţele de geaţă eventual lapte rece în cantităţi mici
(20-30 ml), din oră în oră.
-a doua zi sunt permise 12-14 mese compuse din 150-200 ml lapte, regim hidrozaharat.
-a treia zi – supe mucilaginoase, griş cu lapte, pireuri de legume, creme, budinci, ou moale, carne slabă de
vită sau pasăre, legume fierte (raţia calorică în 5-7 zile de 1500-2000 calorii).
Dupa 3 episoade de HDS- interventie chirurgicala.

INGRIJIREA PACIENTULUI CU COLOSTOMA

 
Definitie:
Cuvântul stomă derivă din limba greacă, însemnând gură sau deschidere. Este actul chirurgical prin care se
realizează derivația către exterior a conținutului colic și constă în aducerea la piele a colonului, în amonte(în
apropiere dar mai sus) de o leziune.
Indicatiile colostomiilor:
• formatiuni tumorale la nivelul colonului si al anusului, tumori carcinoide ale rectului;
• leziuni inflamatorii ale colonului si ale rectului;
• ca masura de protectie pentru protejarea unei anastomoze situate distal;
• in situatii exceptionale:
- leziuni traumatice ale colonului si ale rectului;
- colita ischemica;
- endometrioza invaziva
Tipuri de colostome:
- temporare;
- permanente
 

16
 Se delimitează distinct trei perioade în care asistenta medicală are un rol esențial în îngrijirea
pacientului cu colostomă:
- perioada preoperatorie;
- perioada postoperatorie;
- perioada postspitalizare, de consult în ambulator.
I. Perioada preoperatorie.
 
Pregatirea psihică:
Cele mai importante intervenții în acestă etapă sunt:
- explicarea intervenției chirurgicale;
- consilierea pacientului;
- facilitarea întâlnirii pacientului cu un alt pacient deja purtător de stomă și cu evoluție favorabilă;
- stabilirea situării stomei pe suprafața peretelui abdominal.
 
Pregatirea fizică cuprinde:
- pregatirea colonului(administrare de antibiotice, purgative, efectuarea de clisme)
- pregătirea pielii (raderea pilozității,curățare,aseptizare)
- identificarea locului de situare a stomei

II. Perioada postoperatorie

 
Ingrijirea colostomei
 
a)Pozitia pacientului:
- decubit dorsal
- ortostatism în fața oglinzii(când pacientul este învățat să-și schimbe singur punga colectoare)
b) Materiale necesare:
- măsuţa sau tava pentru materiale
- muşama şi aleză pentru protecţia patului/ prosoape de hârtie
- kit special de înlocuire a pungii de colostomă. Acesta conține:
- șablon pentru decuparea pungii de colostomă conform ,,gurii” chirurgicale efectuate
- foarfec
- pungi de colostomă cu golire
- sisteme de protectie a stomei pentru diverse activități cotidiene:înot,zbor cu parapanta/avion
- manusi sterile/unica folosinta
- comprese sterile impregnate cu solutii coloidale /antiseptice
- creme protectoare a tegumentului, adezive,cicatrizante- in functie de necesitatea momentului
- materiale pentru reorganizarea locului de munca: sac galben,sac negru.
c)Pregatirea psihică:
- sa inteleaga noile modificari in structura si functiile organismului;
- sa comunice sentimentele care sunt generate de prezenta stomei;
- sa participe la ingrijirea stomei
d)Pregatirea fizică:
- se asigură intimitatea pacientului ;schimbarea pungii de colostoma si ingrijirea stomei se executa
in salile de pansamente –daca pacientul poate fi mobilizat-sau cu paravan in jurul patului-daca pacientul este
imobilizat la pat.
 
e)Tehnica:
- se protejează patul cu muşamaua acoperită cu aleza/prosoape de hârtie de unica folosinta
- se îmbracă mănuşi (nesterile) şi se aşază o compresa în jurul stomei pentru a proteja zona
înconjurătoare de scurgeri sau revărsări
- se observă pacientul în tot timpul acestei activităţi, încurajându-l să-şi privească stoma
- se goleşte aparatul colector şi măsoară conţinutul dacă se cere ;
- se îndepărtează punga de colostoma din partea procliva spre cea decliva(de sus in jos)
17
 - se spală si se antiseptizeaza pielea din jurul stomei cu compresele din kit-ul de schimb
- se observă culoarea şi aspectul stomei, a tegumentului din jurul stomei(edem,iritatie,)
- prin decupare,folosind sablonul si foarfecul,se pregateste o noua punga colectoare
- se aplica o crema (in functie de necesitatea momentului)
- rugam pacientul sa inspire profund(respiratie abdominala)
- se fixeaza punga colectoare din partea decliva spre cea procliva(de jos in sus)
- se reorganizeaza spatiul folosit prin selectarea deseurilor
III.Perioada postspitalizare.
In aceasta perioada se va indruma pacientul catre asociatii de stomizati cu scopul de a imbunatati
calitatea vietii pacientului.

TEHNICI DE ÎNGRIJIRE CHIRURGICALĂ: ÎNGRIJIREA STOMELOR, A CANULEI

TRAHEALE ȘI A TUBULUI DE DREN

I. ÎNGRIJIREA STOMELOR

Definiție: Stoma reprezintă crearea printr-o intervenţie chirurgicală a unei deschizături(stome) prin
care se realizează o comunicare între un organ cavitar şi tegument.

În funcţie de locul stomei,se folosesc diferite denumiri,astfel:

 ileostomie = deshiderea şi fixarea operatorie a intestinului subţire la nivelul peretelui abdominal
(stoma este la nivelui ileonului),
 colostomie = deschiderea şi fixarea colonului la suprafaţa peretelui abdominal,
 gastrostomie = crearea unei comunicări între stomac şi peretele abdominal cu scopul de a hrăni
pacientul
 urostomie:
- nefrostomie - crearea operatorie a unei comunicări între rinichi și piele printr-o sondă, în vederea
derivării urinei în exterior
- ureterostomie - aducerea ureterului la piele printr-o stomă
cistostomie - aducerea vezicii urinare la piele ce poate fi temporară sau definitivă
- uretrostomie - aducerea uretrei la pielea perineului printr-o stomă..

Pregătirea pentru îngrijirea stomelor

Materiale necesare
 trusa pentru schimbarea stomei
 un vas cu apă caldă
 fașă sau prosoape de hârtie
 pungă colectoare
 foarfece
 cană de măsurat conţinutul
 mănuşi de unică folosință
 crema de barieră pentru protejarea pielii din jurul stomei
 substanţe antiseptice care au rol să realizeze curăţirea şi dezinfecţia plăgii şi a tegumentelor din jur
 mijloace de fixare: leucoplast, bandaj
 recipient pentru colectarea deșeurilor.

Aparate colectoare: există o mare varietate de pungi colectoare și aparate cu centură. Alegerea tipului
de material colector se face în funcție de tipul stomei, localizarea, gradul de autonomie,
personalitatea, activitățile pacientului, timpul pe care îl are pacientul la dispoziție etc.

18
 Tipuri de aparate:
a) pungi:
- pot fi închise sau deschise în partea inferioară pentru a permite golirea
- fixarea pungilor se face cu un adeziv care se află pe suprafața de fixare a pungii
b) aparat cu centură, fără adeziv - este compus dintr-un inel (disc) pe care se fixează punga, inelul
fiind prevăzut cu două urechiușe în care se fixează centura. Aparatul prezintă următoarele
dezavantaje:
- nu sunt etanșe pentru materiile fecale și mirosuri
- pot favoriza apariția sau agravarea prolapsului și a eventrației
- pot produce leziuni sub aparat.
c) sistemul de aparat cu două piese - compus dintr-o placă de protecție a pielii pe care se fixează
punga

Pregătirea psihică a  pacientului :

 se explică necesitatea îngrijirii sau schimbării stomei
 se obţine consimţământul pacientului
 se explică modul de desfăşurare al procedurii pentru a-i reduce starea de teamă

Pregătirea fizică:
 se asigură intimitatea pacientului, dacă este cazul
 se poziţionează pacientul în funcţie de segmentul care trebuie stomizat, pentru a-i fi cât mai comod
 în primele zile din perioada postoperatorie se pansează rana abdominală folosind tehnica aseptică.
 în următoarele zile după operaţie,se verifică permeabilitatea stomei, în acel moment adesea se
evacuează un scaun păstos,mirositor .
 se îmbracă mănuşile şi se aşează  o faşă în jurul stomei pentru a proteja zona de scurgeri
 se curăţă pielea din jurul stomei numai cu apă caldă şi săpun neutru
 se încurajează pacientul să-si privească stoma şi se observă  culoarea si aspectul stomei şi a pielii
dimprejur
 se aplică o cremă protectoare,care apoi se îndepărtează
 se fixează dispozitivul nou pregătit astfel încât să nu permită nici o scurgere în jurul stomei.

Complicaţii posibile
 Inflamaţii ale foliculilor de păr din zona tegumentară a stomei cauzate de îndepărtarea într-o
manieră brutală a dispozitivelor stomice
 Escoriaţii – zone de roşeaţă, umede, posibil sângerânde        cauzate de  scurgeri ale conţinutului
intestinal, alergii, infecţii, îndepărtarea brutală a dispozitivelor stomice
 Candida Albicans – pete de roşeaţă, senzaţii de mâncărime, căldură locală cauzată de fungi care
sunt prezenţi în tractul gastrointestinal
 Hiperplazie – tegumentul peristomal este îngroşat – se întâlneşte mai frecvent la urostomii şi este
provocată de scurgeri ale urinei pe tegumentul  peristomal

Atenționări și precauții
 se spală stoma şi tegumentele peristomale cu apă şi săpun neutru, prin mişcări blânde, apoi se uscă cu
un prosop din bumbac special destinat;
 se poate face baie sau duş cu punga aplicată sau fără pungă; datorită faptului că există posibilitatea ca
stoma să evacueze materii fecale, este bine să cunoaşteţi ritmul eliminărilor dvs., zilnice şi atunci veţi
putea alege momentul potrivit din zi în care să faceţi duş fără punga aplicată;
 se evită folosirea uleiurilor şi a cremelor pentru baie – acestea pot diminua aplicarea sigură a pungii
de colostomă;
 se protejează stoma cu un şerveţel de hârtie şi se rad periodic firele de păr de la nivelul pielii
peristomale (preveniţi apariţia inflamaţiei foliculilor de păr);

19
  se folosesc şerveţele de unică folosinţă destinate curăţirii pielii de adeziv cât şi cele pentru protejarea
pielii;
 NU se folosesc produse pe bază de alcool, acetonă sau alte produse pentru curăţirea stomei;
 în caz de reacţii alergice manifestate prin : eritem, edem, eroziuni, scurgeri, prurit, senzaţie de arsură
la piele se administrează medicaţie corespunzătoare
 se foloseşte crema cu corticosteroizi pentru controlul pruritului;
 pe perioada când zona este iritată se acoperă stoma cu un tampon şi nu se  folosesc  pungile de
colostomă.

Se impune control medical de urgenţă în următoarele cazuri :

 apar neregularităţi pe marginea stomei
 pielea este inflamată
 orificiul s-a dilatat, intestinul bombează în afară
 orificiul s-a strâmtorat
 stoma sângerează în permanenţă
 apar formaţiuni noi pe stomă
 apare un canal de scurgere între intestin şi piele
 evacuarea scaunului este dureroasă
 sângerări la evacuarea scaunului;
 constipaţie, colici.

II. ÎNGRIJIREA CANULEI TRAHEALE

Canulele traheale sunt dispozitive pentru uz ORL, se folosesc la pacienții cu operații de laringectomie
si traheostomie. Sunt pentru uz adulti sau pediatrice, fabricate din polimeri speciali sau siliconice, diverse
tipo-dimensiuni și variante

Tipuri de canulă traheală:

 canulă traheală simplă
  canulă cu conector
  canulă silicon
 canulă pediatrică
 canulă cu fereastră
 canulă cu fereastră+conector
 canulă cu fereastră+valvă
 canulă fer+valvă+conector
 canulă cu balonaș
 canulă cu balonaș  linie…
 canulă extralong

Îngrijirea pacientului traheostomizat este un proces complex, ce vizează:

 prevenirea infectării şi lezării tegumentului
 igiena zilnică a canulei
 aspirarea secreţiilor
 particularităţi ale ventilaţiei şi nutriţiei.

Pregătirea pentru îngrijirea canulei traheale

Materiale necesare
 sursă de oxigen portabilă
 balon Ruben cu mască detaşabilă
20
 aspirator portabil
 sonde de aspirare de diferite mărimi
 mănuşi sterile şi nesterile
 seringă pentru umflarea balonaşului
 soluţie cu ser fiziologic, flacon cu apă sterilă
 soluţii dezinfectante
 comprese sterile
 seringă de 10 ml
 recipient de colectare

Pregătirea psihică a pacientului :

 se explică necesitatea îngrijirii canulei;
 se obţine consimţământul pacientului;
 se explică procedura pacientului pentru a-i reduce anxietatea precum şi pentru  a ne asigura de
cooperarea sa.
Pregătirea fizică:
 se asigură intimitatea pacientului, dacă este cazul;
 se poziţionează pacientul în funcţie de segmentul în care trebuie acţionat, pentru a-i fi acestuia
cât mai comod
 se aspiră secreţiile şi falsele membrane cu un aspirator sau cu o seringă prin canula traheală;
 se supraveghează funcţiile vitale pe monitor;
 se previne deplasarea canulei prin poziţionare corectă;
 se efectuează toaleta locală;
 se scoate canula interioară în caz de înfundare şi se spală cu apă oxigenată şi apoi se reintroduce;
 Se face educatia sanitara a pacientilor purtatori de canula pentru a respecta regulile de igiena.
 Scoaterea canulei se efectueaza dupa cateva zile( 4 – 5 zile) de la interventia chirurgicala, cand a
trecut pericolul asfixiei. Plaga se inchide spontan si se va pansa steril pana la vindecare.
 Bolnavii purtatori de canula traheala vor fi supravegheati, deoarece canula se poate astupa si trebuie
curatata cu un mandren si repusa.
 Pentru ca aerul care patrunde sa fie umidificat, se va aplica in fata orificiului canulei o compresa de
tifon umeda si se va lega in fata anterioara a gatului o batista de bumbac;
 Se va schimba la intervale de timp regulate iar pentru prevenirea infectiilor se administreaza
antibiotice;

Complicaţii posibile
 Hemoragii precoce sau tardive prin alunecarea ligaturii hemostatice (se reface ligatura în timp ce se
aspiră sângele pentru a evita inundarea traheei)
 Dislocarea sau fractura inelelor traheale
 Perforarea posterioară și pătrunderea în esofag, crearea de cale falsă (cu imposibilitatea introducerii
canulei)
 Stenoză traheală și obliterare deasupra traheostomei
 Leziunile nervilor recurenți
 Expulzia canulei după un acces de tuse, când canula nu este bine fixată la tegumente sau este prea
scurtă
 Emfizemul cutanat (se remite după îndepărtarea câtorva fire din jurul canulei)
 Emfizemul mediastinal
 Infecții traheobronșice
 Obstruarea canulei cu secreții bronșice
 Stenoză subglotică
 Smulgerea canulei de către bolnavii comatoși

Atenționări și precauții
21
  Pentru canulele cu balonaş, se verifică presiunea în balonaş. Este utilă dezumflarea periodică a
balonaşului, pentru a preveni acumularea secreţiilor deasupra acestuia şi se va verifică la 2-4 ore
presiunea în balonaş, cu ajutorul unui manometru (normal: 15-20 mm Hg).
 Se recomandă preoxigenarea şi postoxigenarea pacientului timp de 3 minute, prin administrarea de
oxigen 100%. Nu se va aspiră mai mult de 10 sec şi se vor lăsa cca 30 sec între 2 manevre, timp în
care bolnavul se poate linişti şi poate respira normal.
 Serul fiziologic este indicat numai dacă secreţiile sunt foarte dense, vâscoase, cu tuse ineficientă (nu
mai mult de 1 ml per instilaţie).
 Un alt aspect important este umidifierea şi încălzirea gazelor respiratorii, prin nebulizator sau aparat
de aerosoli (la pacientul care respiră spontan).
 Tegumentul din jurul stomei trebuie toaletat zilnic, cu schimbarea pansamentului ori de câte ori este
nevoie (chiar şi la 1 oră dacă există secreţii locale sau la pacienţii septici).
 Canulele interioare (dacă există) se vor schimba de asemenea zilnic sau, în cazul celor reutilizabile,
se spală şi se curăţă (aceste manevre nu vor depăşi 15 minute).
 Aspirarea secreţiilor se va practică atunci când respiraţia devine zgomotoasă (indicând prezenţa
mucusului în trahee), când se observă barbotarea mucusului la capătul canulei traheale şi în prezenţa
semnelor de insuficienţă respiratorie (tahipnee, scăderea SpO2, modificări de puls şi TA, nelinişte,
agitaţie, cianoză).
 Se  recomandă aspirarea blândă, care să nu depaşească lungimea canulei, pentru a nu leza peretele
traheal . Se pot practica însă şi aspiraţii superficiale, la nivelul orificiului canulei traheale (atunci
când pacientul tuşeşte eficient), aspiraţii profunde, ce depaşesc lungimea canulei sau aspirarea cu
fibroscopul.

III. INGRIJIREA TUBULUI DE DREN

Drenajul este o metodă chirurgicală prin care se asigură evacuarea la exterior a unor lichide,
patologice sau nu, din anumite cavităţi naturale sau create postoperator, cu ajutorul unor mijloace sau
metode speciale.
În momentul în care medicul chirurg constată necesitatea unei astfel de intervenţii, tubul de dren va fi
introdus în organismul pacientului acolo unde au fost constate problemele. El va fi racordat unei pungi sau
unui borcan, în care se va colecta secreţia eliminată din organism. Astfel monitorizarea lichidului eliminat se
poate face cu uşurinţă iar cantitatea şi aspectul lui sunt notate constant în foaia de observaţie de către cei care
urmăresc evoluţia pacientului.
Drenajul este folosit pentru a favoriza scurgerea unor secreţii, a puroiului sau a sângelui din ţesuturi
spre exterior.
Denumirea aceastei tehnici este influenţată de instrumentul folosit şi anume tubul de dren.

Obiective:
Drenajul chirurgical urmăreşte evacuarea lichidelor patogice sau prevenirea acumulării acestora în
anumite cavităţi sau interstiţii.

Conţinutul patologic se poate evacua la exterior:

 direct : punând în contact cavitatea cu exteriorul prin intermediul unui tub de dren
 indirect : folosind metode chirurgicale de evacuare a cavităţii patologice în altă cavitate care
comunică cu exteriorul (derivaţie)

Clasificare – drenajele se pot clasifica :

 în raport cu scopul urmărit:
 profilactic- se instituie când condiţiile operatorii ne fac să bănuim posibilitatea acumulării unei
secreţii sau apariţia unei infecţii (hemostază imperfectă, debridări, decolări de ţesuturi, pericol de
dehiscenţe anastomotice)

22
  curativ- se instituie când este vorba de evacuarea unor colectii purulente sau de altă natură (chist
hidatic, fistule digestive)

 în funcţie de modul de aplicare a drenajului:

 simplu– lăsând lichidele sa curgă funcţie de legile fizice ale capilaritatii, ale gravitaţiei şi ale
mecanicii funcţionale a ţesutului sau cavităţii respective
 aspirativ- acţionând prin intermediul unor aparate care produc o absorbţie activa a lichidelor şi
secreţiilor din cavitate prin intermediul tuburilor de dren.

Pregătirea pentru îngrijirea tubului de dren

Materiale necesare
 mănuşi sterile şi mănuşi de control
 trusa de instrumente sterile: foarfece, pense sterile, bisturiu
 comprese sterile ambalate individual
 câmp steril
 seringi sterile
 anestezic local
 soluţii antiseptice: alcool 70 de grade; tinctură de iod sau alcool iodat2%, acid boric 4%, betadină,
rivanol1%;
 apă oxigenată
 unguente şi pulberi cu antibiotice, sulfamide
 leucoplast sau adeziv, plasturi adezivi
 plasă de fixare tip ciorap
 recipiente speciale pentru colectarea deşeurilor( pericol biologic)
 muşama şi aleză(în funcţie de regiune)

Pregătirea psihică a pacientului :

 se explică necesitatea îngrijirii sau schimbării tubului de dren
 se obţine consimţământul pacientului
 se explică modul de desfăşurare al procedurii

Pregătirea fizică:
 se asigură intimitatea pacientului, dacă este cazul
 se poziţionează pacientul în funcţie de segmentul care trebuie îngrijit, pentru a-i fi cât mai comod.
 se studiază cu atenție tubul de dren si continulul acestuia
 se goleste continutul pungii de dren sau se inlocuiește punga
 se curăţă tegumentul din jurul plăgii de urmele de leucoplast cu substanţe degresante
 se îndepărtează din  jurul plăgii eventualele secreţii prin tamponare cu comprese sterile uscate şi se
aruncă fiecare compresă utilizată în tăviţă,
 se toarnă în jurul plăgii apa oxigenată,  având rol dezinfectant, 
hemostatic şi de îndepărtare a impurităţilor şi secreţiilor(prin efervescenţa produsă),
 se curăţă marginile plăgii periferic si tubul de dren, de câteva ori, la fiecare ştregere se foloseste un
alt tampon steril,
 se şterg marginile plăgii cu un tampon uscat,
 se dezinfectează tegumentele sănătoase din jurul plăgii cu alcool iodat 1%; tinctură de iod sau alcool
de 70 grade,
 se acoperă plaga cu 2-3 comprese sterile care să depăşească marginile plăgii cu cel puţin 1-2 cm, sau
îmbibate cu soluţii antiseptice indicate.
 se fixează pansamentul cu leucoplast sau prin bandajare cu o faşă în funcţie de regiune

Complicaţii posibile
23
 risc crescut de infecţie;
 scoaterea accidentală a tubului de dren;
 hemoragia – sângerare;
 nevralgia traumatică – durere vie , continuă şi intermitentă în interiorul plăgii sau la distanţă. Este
datorată interceptării unor terminaţii nervoase de excitaţiile mecanice din plagă ;
 edemul traumatic – este determinat de acţiunea directă a agentului traumatic;
 embolia şi tromboza venoasă post traumatică;
 supuraţia plăgii;

Atenționări și precauții
 se poate apela la tehnica drenajului fie în scop curativ, fie în cel preventiv. Scopul curativ permite
evacuarea puroiului sau sângelui care s-au format deja într-o anumită zonă din organism, iar scopul
preventiv urmăreşte evacuarea unor secreţii ce pot apărea imediat după o intervenţie chirurgicală,
înlăturând astfel riscul infectării zonei respective şi favorizând astfel procesul de vindecare.
 durata drenajului este influenţată de scop, dar şi de evoluţia fiecărui pacient. Decizia de suprimare a
drenajului este determinată de factori precum lipsa secreţiilor pe tubul de dren, depăţirea perioadei de
risc sau lipsa semnelor de infecţie.
 deşi este o metodă chirurgicală des folosită, drenajul are şi dezavantaje. Astfel, în cazul în care
organismul percepe tubul ca un corp străin, se poate declanşa şi menţine pe toata durata drenajului o
reacţie infamatorie locală. Un alt dezavantaj ar fi acela că poate determina puncte slabe la nivelul
pereţilor unor cavităţi din organism care ar putea necesita îngrijire postoperatorie îndelungată.
 atunci când medicul decide necesitatea drenajului în cazul unui pacient, evoluţia lui va fi urmarită
constant.

24
INSTRUMENTE CHIRURGICALE UZUALE

I. Instrumente pentru tăiat ţesuturi:

1. Bisturie:

mâner de bisturiu

lame de bisturiu de unică folosinţă

2. Cuţite de amputaţie:

cuţit Liston

3. Fierăstraie:

fierăstrău Charrière
fierăstrău Gigli (mâner şi sârmă)

25
4. Foarfeci: (curbe, drepte, diferite lungimi, etc.):

foarfecă Metzenbaum

foarfeci chirurgicale

II. Instrumente pentru hemostază:

1. Pense cu dinţi (gheare):

pensă Kocher dreaptă, curbă pensă Mickulicz (de histerectomie)

2. Pense fără dinţi:

pensă Mosquito
pensă Péan adevărată (în cioc de raţă)
pensă Péan

pensă buldog (Dieffenbach)

pensă Overholt-Barraya

26
 pensă de pedicul renal (Guyon)
pensă Satinski (clampă vasculară)

Altele: pensă Halsted (între pensa Péan şi pensa Mosquito), pensă port tampon.

III. Pense pentru apucat şi prezentat ţesuturi:

1. Pense autostatice:

pensă Lovelace
pensă Forester (en coeur) pensă în T

pensă Allis pensă Chaput-Poirier („în dinţi de şoarece”) pensă Babcock

2. Alte pense autostatice (de apucat colul uterin, de coprostază, port-tampon):

pensă Museux (de col)

pensa de coprostază Peyer (clampa intestinală)
27
 pensa porttampon (de servit)

Altele: pensă Tierbald (pentru colul uterin, etc.).

3. Pense anatomice

pensă anatomică fără dinţi („chirurgicală”)

pensă anatomică cu dinţi („anatomică”)

4. Pense de fixat câmpuri sterile („raci”)

rac Backhaus-Roeder
rac Doyen

rac Jones rac Backhaus

IV. Instrumente de depărtat ţesuturi (retractoare):

1. Instrumente manevrate de chirurg:

valvă abdominală Kelly

depărtătoare Farabeuf

28
 specul vaginal
valve vaginale

specul anal Trélat

valvă abdominală Doyen

depărtător Langenbeck
depărtător Kocher

depărtător Volkmann

valvă supravezicală

2. Depărtătoare autostatice:

depărtător Balfour depărtător Gosset

depărtător Finochietto
depărtător Percy

29
 depărtător Kirschner

depărtător Weitlaner
depărtător Collin

Altele: depărtător Dartigues, depărtător Hrynkschak (în chirurgia urologică), etc..

V. Instrumente de sutură:
1. Portace:

portac Mathieu portac pensă Mayo-Hégar

2. Ace chirurgicale:
ac atraumatic (cu fir insertizat)

ac triunghiular (Hagedorn) ac rotund (intestinal)

ac Deschamps ac Reverdin

3. Agrafe şi aplicator de agrafe:

30
 agrafe Michel (copci)
aplicator de agrafe Michel

VI. Varia:

stilet butonat benique

sondă canelată sondă metalică uretrală feminină

dilatator de col Hégar

pensă de os (Liston)

periostotom (răzuşă) costal Doyen

chiuretă Bruns

răzuşă Farabeuf
curetă Volkmann

apăsător de limbă (à baise langue) 31

pensă de calculi Desjardins
 VII. SONDE CHIRURGICALE

Sunt sonde pentru aspiraţie nazo-gastrică (Faucher), uretro-vezicale (Folley, Tiemann, Nelaton, etc.), pentru
hemostază variceală (Sengstaken-Blakemore), pentru tubaj duode-nal (Einhorn), pentru aducerea diferitelor
stome (digestive, urinare) la piele (Pezzer, Malecot), pentru drenaj biliar extern (Kehr), pentru ajutarea
evacuării gazelor colo-rectale (tub de gaze = o sondă Nelaton mai groasă), etc..

sondă Pezzer

sondă Malecot

sondă Nélaton

sondă Tiemann
sondă Sengstaken-Blakemore

sondă Folley (cu o cale, cu 2 căi)

32
 tub T (Kehr)

sondă Faucher

33