Aspecte teologice și metafizice a memoriei culturale

Ar fi imporbabil să considerăm că numai arta și religia pot rezolva probleme socio-

culturale și transmit cu acuratețe evenimentele istorice, însă, nu putem să omitem aportul lor din
evoluție. Încă din timpuri antice, culturile primitive ale lumii oferă un model de artă și religie ca
fiind inseparabile elemente ale culturii, unde cele două sunt conectate cu întregul proces de
conservare și transmitere a memoriei. Acestea oferă un aport, pe care nici o altă arie nu îl
acoperă: angajamentul ferm de transmitere al valorile umanizante și capacitatea de transpunere al
simbolului artei, de a influența schimbarea într-o direcție pozitivă, în direcția producerii unui
mediu social care să fie proportional cu potențialul uman în concordanță cu cel individual și
colectiv. Dacă e adevărat că noţiunea de creaţie a pătruns în cultura europeană prin intermediul
dogmei religioase, e la fel de neîndoielnic că în secolul nostru - mai ales, ea reprezintă temeiurile
unei noi religii care-l aşază pe om în centrul creaţiei, într-un chip mai hotărît decît o făcuseră
veacurile clasicismului şi ale Renaşterii.1Tatarkiewicz, atrage însă atenția: “creaţia încetează să
fie - aşa cum era la filosofii de acum aproape două sute de ani -„o nouă combinaţie", și devine
semn al valorii. „Creaţia nu este determinată numai de noutate, ci şi de altceva, de nivelul
superior al elaborării, de efortul superior, de eficienţa superioară". Ori, nu putem vorbi de nivelul
superior actual al creției timpurilor noastre, fără a fi conștienți pe deplin, de rolul memoriei în
transmiterii bagajului cultural de secole. Putem, deci, să ne raportăm la artă drept ca un cod al
tuturor conceptelor, crezurilor și memoriilor ale unui popor, deservind drept instrument cultural
pentru trasmiterea si conservarea valorilor spirituale și culturale.

Sțiința ar trebui să fie mereu deschisă spre faptul că mai există ceva şi dincolo de limitele
sale, dincolo de ceea ce poate cuprinde în mod experimental şi poate fi generalizat: - misterul și
particularul (singularităţile). În curentele artistice, fenomnul metafizicii a fost explorat de către
artști precum Carlo Carrà ori Giorgio de Chirico. Temele clasice, tratate de către acești, au fost
plasate în spații bizare, discontinue, în care se urmărea realizarea unui sentiment supranatural,
misterios și magic. Obietele par deformate, plasate în orașele renașterii, ameiniță prin
desctructuralism și supradimensionare,

DRD. CEZARA MORARU

1
Wladyslaw Tatarkiewicz, Istoria celor sașe noțiuni, Meridiane, 1981, București
Fig.1 – Giorgio Di Chirico, Cântec de Fig.2- Giorgio Di Chirico, Muza
Iubire, ulei pe pânză, 1914 deghizată, ulei pe pănză, 1947