Sunteți pe pagina 1din 3

Caracterizarea personajului principal, Ion

Primul roman publicat de Liviu Rebreanu, Ion este considerat de E. Lovinescu „cea mai puternică
creaţie obiectivă a literaturii române”. El deschide seria marilor romane din literatura română interbelică.
Romanul – de inspiraţie rurală – prezintă lupta unui ţăran sărac pentru a obţine pământul şi consecinţele
actelor sale, în condiţiile satului românesc din Ardeal, la începutul secolului al XX-lea.
Criticul N. Manolescu afirmă că „în centrul romanului se află patima lui Ion, ca formă a
instinctului de posesiune. Ion este victima măreaţă a fatalităţii biologice”, ceea ce fixează personajul în
roman.
Acţiunea romanului se desfăşoară pe mai multe planuri narative, având personaje numeroase.
Specia literară privilegiază personajul, a cărui evoluţie în plan psihologic constituie obiectul romanului.
De aceea el este construit dintr-un ansamblu de trăsături redate în mod direct – portret, biografie, stare
civilă, statut social – şi indirect – fapte, gesturi, atitudini, limbaj, raporturi cu alte personaje. Naratorul
obiectiv şi omniscient îşi lasă personajele să-şi dezvăluie trăsăturile în momente de încordare,
consemnându-le atitudinile. El se detaşează şi lasă viaţa să curgă ca un şuvoi.
Trăsăturile personajelor se dezvăluie în evoluţia conflictului. În funcţie de rolul lor în acţiune, ele
sunt puternic individualizate, construite cu minuţiozitate sau portretizate succint.
Drama ţăranului lipsit de pământ, condiţiile satului românesc din Ardeal, la începutul secolului al
XX-lea, îi sunt cunoscute autorului încă din copilărie. Vorbele pătimaşe ale unui ţăran din Prislop, sat al
copilăriei autorului, sărutul pământului, ruşinea fetei bogate sunt elemente de geneză a romanului şi
aparţin unor persoane, din planul realităţii. Însă transfigurarea lor artistică este realizată în conformitate
cu viziunea autorului , iar personajul ilustrează un tip uman, având un destin şi un profil psihologic
plăsmuit de scriitor după logica internă a universului ficţional.
Ion este personajul titular şi central din roman, dominând întreaga lume care se desfăşoară în
legătură cu el. Celelalte personaje principale – Ana Baciu, Florica, George – gravitează în jurul său,
punându-i în lumină trăsăturile, năzuinţele. Personajele secundare sunt numeroase, au roluri diferite în
acţiune. Portretizate succint, sunt personaje tipice, tipuri umane reprezentative pentru o categorie socială,
de vârstă.
Întregul roman este organizat în două părţi, coordonate ale evoluţiei interioare a personajului
principal: Glasul pământului şi Glasul iubirii. Cele două femei, conturate antitetic şi complementar, Ana
şi Florica reprezintă cele două obsesii ale personajului principal: averea şi iubirea. Conflictul interior,
dintre cele două chemări lăuntrice, nu îl aruncă într-o situaţie-limită, pentru că forţa lor se manifestă
succesiv, nu simultan, dar se reflectă, pe plan exterior, în confruntările cu Vasile Baciu şi cu George
Bulbuc.
Ion este personajul principal, un personaj complex, cu însuşiri contradictorii: viclenie şi
naivitate, gingăşie şi brutalitate, insistentă şi cinism. Iniţial dotat cu o serie de calităţi, în goana sa
pătimaşă după avere se dezumanizează treptat, iar moartea lui este expresia intenţiei moralizatoare a
scriitorului ardelean.
Este personajul realist, tipic pentru o categorie socială: ţăranul sărac care doreşte pământ.
Personajul realist este detreminat social şi are o psihologie complexă, urmărită în evoluţie. Prin destinul
său tragic, Ion depăşeşte caracterul reprezentativ şi se individualizează.
Exponent al ţărănimii prin dragostea pentru pământ, el este o individualitate prin modul în care îl
obţine. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria sărăntocului cu o fată cu zestre, pentru că Vasile Baciu
şi Alexandru Glanetaşu dobândiseră averea în acelaşi fel, ci comportamentul său: o face pe Ana de
ruşinea satului inainte de nuntă, iar apoi umblă după nevasta lui George.
Fiind un personaj în evoluţie, calităţile iniţiale alimentează paradoxal dezumanizarea lui Ion. Dacă
„romanul realist este istoria unui eşec”, destinul său reflectă eşecul în planul valorilor umane, iar moartea
sa este dictată de un destin implacabil.
La începutul romanului, i se constituie un portret favorabil.
Deşi sărac, este „iute şi harnic, ca mă-sa”, iubeşte munca: „Munca îi era dragă, oricăt ar fifost
de aspră, ca o rânvă ispititoare” şi pământul: „pământul îi era drag ca ochii din cap”. Este înfrăţit cu
pământul prin muncă: „sudoarea (...) căzînd se frământa în humă, înfrăţind, parcă mai puternic,omul cu
lutul.” De aceea lipsa pământului apare ca o nedreptate, iar dorinţa pătimaşă de a-l avea este motivată:
„Toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult...”.
Isteţ, silitor şi cuminte, trezise simpatia învăţătorului, care îl considera capabil de a-si schimba
condiţia: „Când a umblat la şcoala din sat a fost cel mai iubit elev al învăţătorului Herdelea, care mereu
i-a bătut capul Glanetaşului să dea pe Ion la şcoala cea marea din Armadia, să-l facă domn”. Băiatul
renunţă însă la şcoală, pentru că pământul îi este mai drag decât cartea.
Pentru că îl ştiu impulsiv şi violent, este respectat de flăcăii din sat şi temut de ţigani, care cântă la
comanda lui şi îl însoţesc la cârciumă după horă, deşi George este cel care le plăteşte. Insultat de Vasile
Baciu beat, în faţa satului, la horă se simte ruşinat şi mânios, dorind să se răzbune. Vasile îi reproşeză
că umblă după fata lui, fiindcă este sărac şi îl numeşte: sărăntoc, tâlhar, hoţ. Orgolios, lipsa pământului
îi apare ca o condiţie a păstrării demnităţii umane. La început, tot satul este de partea lui şi îl condamnă pe
Baciu , mai ales pentru că este beat. Dar după bătaia cu George, preotul îl dojeneşte în biserică. Efectul nu
este cel aşteptat şi Ion, revoltat, se hotăreşte „să fie cu adevărat netrebnic”. După o scurtă ezitare, alege
zestrea Anei şi renunţă la iubirea Floricăi. Faptele sale sunt tot atâtea trepte ale dezumanizării.
Lăcomia de pământ şi dorinţa de răzbunare se manifestă când intră cu plugul pe locul lui
Simion Lungu, pentru că acesta fusese înainte al Glanetaşilor: „Inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit
averea”. Faptul că ţăranul îl cheamă la judecată şi că numai jalba scrisă de dascălul Herdelea îl scapă de
închisoare nu-l sperie.
De la Simion Lungu luase câteva brazde de pământ, dar el îşi doreşte mai mult. De aceea vede în
căsătoria cu Ana soluţia. Întrebarea întâmplătoare a lui Titu „Poţi să-l sileşti?” este luată de Ion ca un sfat
pentru mijlocul prin care să-l determine pe Baciu să accepte căsătoria şi să-i dea pământul: dragostea
Anei.
Este viclean cu Ana: o seduce, apoi se înstrăinează, iar căsătoria o stabileşte cu Baciu când fata
ajunsese deja de râsul satului. Este naiv, crezând că nunta îi aduce şi pământul, fără a face o foaie de
zestre. Este rândul lui Vasile Baciu să se arate viclean. După nuntă începe coşmarul Anei, bătută şi
alungată de cei doi bărbaţi. Prin intervenţia preotului Belciug, Vasiel îi dă toate pământurile lui Ion, la
notar.
Toată încordarea lui de până acum, ambiţia şi hotărârea de a obţine pământul se domolesc.
Brutalitatea faţă de Ana este înlocuită de indiferenţă. Sinuciderea ei nu-i trezeşte vreun licăr de
conştiinţă şi nici moartea copilului. Viaţa lor nu reprezenta decât o garanţie a proprietăţii asupra
pământurilor lui Vasile Baciu, dovedind astfel cinism.
Instinctul de posesie asupra pământului fiind satisfăcut, lăcomia lui răspunde altei nevoi
lăuntrice: patima pentru Florica. Aşa cum râvnise la averea altuia, acum râvneşte la nevasta lui George.
Are revelaţia adevăratei fericiri: iubirea, pe care o vrea cu orice preţ. Viclenia îi dictează modul de
apropiere de Florica: falsa prietenie cu George, în a cărui casă poate veni mereu ca prieten. Avertismentul
Savistei, personaj-simbol al tradiţiei încălcate prin abaterea de la norma morală, aduce deznodământul
implacabil. George îl ucide cu lovituri de sapă pe Ion, venit noaptea în curtea lui, după Florica. Dominat
de instincte, în afara oricărei morale, încălcând succesiv toate normele satului, aflat sub semnul fatalităţii,
Ion este o victimă a lăcomiei şi a orgoliului său.
Este caracterizat direct – de către narator, alte personaje, autocaracterizare – şi indirect – prin
fapte, limbaj, atitudini, comportament, relaţii cu alte personaje, gesturi, atitudine, vestimentaţie.
Naratorul prezintă iniţial, în mod direct, biografia personajului, iar pe parcursul romanului,
elemente de portret moral. Caracterizarea directă relizată de alte personaje se subordonează tehnicii
pluralităţii perspectivelor: „Ion e băiat cumsecade. E muncitor, harnic, e săritor, e isteţ” (doamna
Herdelea), „eşti un stricat şi un bătăuş, ş-un om de nimic (...) te ţiimai deştept decât toţi, dar umbli numai
după blestemăţii” (preotul Belciug).
Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin monologul interior: „Mă moleşesc ca o
baă năroadă. Parcă n-aş fi în stare să mă scutur de calicie... Las’ că-i bună Anuţa! Aş fi o nătăfleaţă să
dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe...”.
Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidenţiază trăsăturile sale. Limbajul
aparţine registrului popular, este diferit în funcţie de situaţie şi de interlocutor. Foloseşte cu naturaleţe
expresii populare (a sta cu mâinile în sân, a da cu piciorul norocului) sa invectiva. Este respectuos cu
învăţătorul şi cu preotul, dar ironic cu Vasile Baciu. Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile: „Ion
urmări din ochi pe Ana căteva clipe. Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug
neprefăcut.”. Vestimentaţia îi reflectă condiţia socială de şăran, iar numele devine emblematic.
Comportamentul său refelctă intenţiile faţă de celelalte personaje. La horă, este tandru: o
„strânge la piept pe Ana cu mai multă gingăşie, dar şi mai prelung” decât ceilalţi, apoi este batjocoritor,
indiferent sau o loveşte „cu sânge rece”. Faţă de ea simte mai întâi milă, apoi dezgust şi indiferenţă.
În relaţie cu Vasile Baciu sau George Bulbuc adoptă diferite atitudini, dar scopul său este
răzbunarea sau smulgerea unei proprietăţi: pământul sau femeia.
Este aspru, chair brutal, cu cei care-i consideră vinovaţi pentru propria condiţie, aceea de ţăran
sărac. Pe tatăl său îl acuză că i-a băut averea, iar pe mamă că l-a ”făcut” sărac.
Dar relaţia fundamentală se stabileşte între protagonist şi un personaj simbolic mai puternic decât el:
pământul. Iubeşte pământul mai presus de orice. Renunţă la Florica, pe care o iubea, pentru că „toată fiinţa lui
arde de dorul de a avea pământ mult, cât mai mult...”. instinctul de posesiune a pământului şi lăcomia care pune
stăpânire pe el sunt motivate şi de ipostaze pământului-ibovnică. Adoră şi venerează pământul cape o zeitate. Prin
muncă omul este înfrţit cu lutul. În faţa „uriaşului” se simte „mic şi slab, cât un vierme”, dar muncindu-l, simte „o
mândrie de stăpân” şi are iluzia că este „atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul”. Toate acţiunile
lui se vor orienta spre a-l obţine, indiferent de mijloace. Când glasul pământului tace, revine glasul iubirii.
Pământul-stihie striveşte în final omul, care nu întâmplător este ucis cu o sapă.
Ion este un personaj romanesc memoriabil şi monumental, ipostază a omului teluric, dar supus
destinului tragic de a fi strivit de forţe mai presus de voinţa lui neînfrânată: pământul-stihie şi legile
nescrise ale satului tradiţional.

S-ar putea să vă placă și