Cursul 1

Capitol I. NOTIUNI INTRODUCTIVE IN MICROBIOLOGIE

CARACTERELE GENERALE ALE MICROORGANISMELOR

Microorganismele sunt împărțite în: (1) bacterii, inclusiv actinomicete

și cianobacterii; (2) ciuperci microscopice (drojdii și mucegaiuri); (3) alge
microscopice (alge verzi, brune, roșii, diatomee) si (4) protozoare.
Se pot evidenția patru epoci în dezvoltarea microbiologiei ca știință de
sine stătătoare. Epoca descoperirii microorganismelor, cu debut încă din
antichitate când se intuia prezenta microorganismelor patogene ce generau
boli transmisibile, provocând epidemii (ciuma, holera etc). Epoca cercetărilor
morfologice, posibilă numai după descoperirea instrumentului de studiu –
microscopul. Epoca cercetărilor fiziologice concretizată prin intensificarea
cercetării activității microorganismelor, o însemnătate remarcabilă dovedind ,
în acest sens, cercetările lui Louis Pasteur – părintele microbiologiei ca
știință. Epoca contemporană- care debutează după primul război mondial,
epocă caracterizată prin numeroase descoperiri si argumentări de ordin
științific care au deschis microbiologiei propulsarea printre cele mai
importante si actuale domenii de cercetare in folosul omului.
Virusurile nu sunt microorganisme, dar fac obiectul de studiu al
microbiologiei constituind o ramură separată, virusologia. Virusurile sunt o
categorie aparte de agenți infecțioși respectiv, sunt entități infecțioase care
conțin un singur tip de acid nucleic (ADN sau ARN). Particula virală este
formata din genomul viral, capsida. Peplosul este prezent numai la virusurile
zoopatogene.

I.1. Microbiologia ca știință

Termenul de microbiologie a fost folosit de L. Pasteur și are următoarea
etimologie: “mikros” din limba greacă reprezentând mic, “bios” – viață și
“logos” – vorbă sau discurs.
Microbiologia este deci știința care se ocupă cu studiul microorganismelor și a
virusurilor.
Microorganismele şi virusurile mai sunt denumite şi cu termenul de „microb”,
sau „agent infecțios” ultimul fiind utilizat îndeosebi în medicină.
Caracterele generale ale microorganismelor
Microorganismele alcătuiesc un grup heterogen care cuprinde doua tipuri de
organisme , în funcție de modul de organizare a materialului genetic, si anume
1
procariote, (din grecescul pro = pentru şi carion = nucleu) si organisme
eucariote ( eu= adevărat şi carion=nucleu). Procariotele nu au nucleu adevărat
care să fie delimitat de prezența membranei nucleare, iar materialul genetic se
afla organizat sub forma unui singur cromozom de forma circulară.
Microorganismele eucariote au nucleu delimitat de membrana nucleară si
conțin mai mulți cromozomi sub forma de pereche.
Microorganismele se disting de celelalte viețuitoare prin următoarele trăsături
definitorii:
a. ocupă o poziție inferioară pe scara filogenetică;
b. au dimensiuni microscopice, neputând fi observate cu ochiul liber. În
general o bacterie are o mărime de 1-2 μm (micrometrii, denumirea de micron
nu mai este utilizată. 1μm fiind a milioana parte dintr-un metru, respectiv a mia
parte dintr-un milimetru.
c. sunt monocelulare în marea majoritate (uni sau plurinucleate) unele
fiind pluricelulare (mucegaiuri, unele alge).
Microorganismele sunt împărţite în următoarele grupe:
- bacterii, inclusiv actinomicete şi cianobacteriile
- ciuperci microscopice (drojdiile=levurile şi mucegaiurile)
- alge microscopice (alge verzi)
- protozoare
Virusurile nu sunt microorganisme, dar fac obiectul de studiu al
microbiologiei constituindu-se o ramură separată virusologia. Virusurile sunt
definite ca fiind entităţi (obiecte) biologice datorită faptului că nu au structură
celulară, nu au metabolism, enzimele metabolice lipsind cu desăvârşire.
Datorită dimensiunilor foarte reduse, de ordinul nanometrilor, (1 nm = 1x10 -9
m), se pot observa numai la microscopul electronic.

1.2 Ramurile ştiinţei microbiologice

În funcţie de natura microorganismelor studiate şi aspectele practice

observate, în special din prima jumătate a secolului al XX, microbiologia s-a
diversificat în mai multe ramuri microbiologice independente, care se pot
grupa în microbiologie generală şi microbiologie specială (numită şi aplicată).
Microbiologia generală este o ştiinţă de sinteză care studiază însuşirile
morfologice, fizico-chimice, biochimice şi fiziologice ale microorganismelor
şi virusurilor precum şi acţiunea factorilor de mediu asupra lor.
Studiul relațiilor dintre microorganisme şi dintre acestea şi
macroorganisme (plante superioare, animale, om) precum şi genetica
microorganismelor şi virusurilor reprezintă capitole, anexe la microbiologia
generală.
2
 În funcție de natura microorganismelor luate în studiu s-au
delimitat următoarele ramuri aparținând microbiologiei generale:
- bacteriologia, care studiază bacteriile inclusiv actinomicetele;
- micologia, care studiază ciupercile microscopice;
- algologia, are ca obiect de studiu algele;
- protozoologia, studiază protozoarele;
- virusologia (virologia sau inframicrobiologia), se ocupă cu studiul
virusurilor.
Microbiologia specială cuprinde:
1. microbiologia agricolă, studiază microorganismele importante pentru
agricultură şi rolul acestora în asigurarea circulaţiei elementelor în natură a
nutriţiei minerale a plantelor, menţinerea fertilităţii solului, precum şi
formarea structurii acestuia.
2. microbiologia industrială, (tehnică sau fermentativă, biotehnologie)
studiază microorganisme cultivate în regim diferențiat care produc diferite
substanţe biologic active utilizate în industria alimentară, farmaceutică,
textilă, fermentativă etc;
3. microbiologia medicală: umană şi veterinară se ocupă cu studierea
microorganismelor şi virusurilor patogene pentru om şi animale;
4. microbiologia plantelor, numită şi fitopatologie, se ocupă cu studiul
microorganismelor şi a virusurilor care provocă boli la plante.
5. microbiologia mediului înconjurător (apei, aerului, a alimentelor) se
ocupă cu studiul microorganismelor din aer, apă, alimente.
6. geomicrobiologia, studiază microorganismele implicate în formarea,
detectarea şi exploatarea depozitelor geologice de petrol, fier, sulf, țiței,
metan etc.
7. microbiologia cosmică are ca obiect de cercetare eventuale microorganisme
aflate în spațiul extraterestru.
8. imunologia, având în studiu modul de reacție şi apărare (mecanisme) a
organismelor superioare față de microorganismele patogene si virusuri.

1.3. Istoricul dezvoltării microbiologiei ca știință

Se pot evidenţia patru epoci în dezvoltarea microbiologiei.

- Epoca descoperirii microorganismelor; începe înca din antichitate
cuprinzând si epoca medievală. In acele perioade nu se cunostea nimic despre
vasta lume a microorganismelor, dar se intuia prezenţa acestora bănuindu-se
caracterul transmisibil al unor boli precum lepra sau ciuma. In aceasta epoca s-
a instituit perioada de carantina, aceasta reprezentând perioada de timp in care
3
se evita contactul persoanelor sanatoase cu cele bolnave presupunand izolarea
celor bolnave sau cu suspiciune de a fi afectate de o boala contagioasă, folosită
si în prezent ca metoda profilactica in oprirea epdemiilor
- Epoca cercetărilor morfologice. Aceasta debutează odată cu
descoperirea microorganismelor de către Antony van Leeuwenhoek (1632-
1723), olandez care şi-a constituit un microscop cu ajutorul căruia a examinat
apa de ploaie, saliva, puroiul descoperind in acestea vietuitoare minuscule ,
foarte mobile pe care le-a denumit „animalicula”
- Epoca cercetărilor fiziologice, are ca punct de plecare înfrângerea
totală a teoriei generaţiei spontanee, ca rezultat al cercetărilor lui Louis Pasteur.
Acesta prin experimente demonstrative folosind flacoane „cu gat de lebăda” a
reuşit sa arate faptul ca microorganismele nu se formează de nuovo ci ajung pe
diferite substraturi din aerul înconjurător (vezi fig.1.).
Prin multiplele descoperiri Pasteur a revoluţionat toate domeniile de
cercetare de care s-a preocupat: cristalografia (el a descoperit legile cristalelor,
anticipând astfel legea lui Vant Hoff), chimia fermentativă (revoluționând
tehnologiile în vinificaţie, braserie, fabricarea oțetului) punând bazele
microbiologiei medicale şi fermentative. El a observat că microorganismele
descompun substanţele organice permiţând o utilizare ciclică a elementelor,
principiu fundamental al ecologiei, chiar dacă după aproape un deceniu de la
observaţiile sale a fost fondată ecologia ca ştiinţă de către Ernst Haeckel.
Ca urmare a multiplelor descoperiri si a numeroaselor observaţii argumentate
ştiinţific, se poate afirma că Louis Pasteur este părintele microbiologiei ca
ştiinţă

Fig 1. Louis Pasteur (1822-1895)

4
 Părintele” microbiologiei solului este considerat Winogradski. Acesta
a descoperit, pentru prima dată capacitatea bacteriilor de a fixa azotul
molecular la o specie a genului Clostridium pe care a denumit-o în cinstea lui
Pasteur - Clostridium pasteurianum. Tot Winogradski (fig. 2) a descoperit, la
sfârşitul secolului trecut, o nouă grupă de bacterii care-şi obţin energia necesară
vieţii oxidând amoniacul la nitrit (Nitrosomonas) sau nitritul la nitrat
(Nitrobacter). S-a demonstrat astfel cum se formează în sol principalul aliment
azotat al plantelor. Se descopereau astfel primele bacterii vii care, asemeni
plantelor verzi, nu au nevoie de substanţa organică gata preparată pentru a-şi
procura energia necesară fiind autotrofe.
M. Beijerinck reuşeşte în 1888 să izoleze şi să cultive pe mediu
artificial bacteriile Rhizobium, iar mai târziu izolează bacterii libere fixatoare
de azot ce trăiesc în sol – Azotobacter . În prezent există un gen de fixatori
liberi care îi poartă numele, genul Beijerinckia care cuprinde 4 specii
caracteristice solurilor din regiunile tropicale.
Epoca contemporană.- urmează primului război mondial şi este caracterizată
de următoarele descoperiri:
▪ au fost descoperiţi bacteriofagii şi fenomenul de bacteriofagie( Twort şi
D'Herelle,1914-1915)
▪ S-a descoperit posibilitatea cultivării virusurilor pe culturi de celule
(Maitland M.C. 1928)
▪ Griffits, 1928 descoperă transformarea bacteriană;
▪ Domargk descoperă şi utilizează sulfamidele 1932-1935;
▪ Ruska H. inventatorul microscopului electronic, face publică prima
imagine electronooptică a virusului vaccinal.
▪ Scoţianul Alexander Fleming descoperă primul antibiotic, penicilina
(1929), folosită fiind în practica medicală numai după ce s-a reuşit
purificarea ei prin perfecţionarea metodelor cromatografice (1941).
▪ Waksman S. descoperă streptomicina (1943) produsă de actinomicete,
dovedindu-se ulterior a fi foarte eficientă în tratamentul tuberculozei
▪ demonstrarea rolului ereditar ale acizilor nucleici, în transmiterea
caracterelor la urmaşi (Avery,1944). Se profilează o nouă ştiinţă, care
va schimba radical viața oamenilor din vremea noastră , genetica
microbiană.
▪ Descoperirea recombinării genetice la bacterii şi a fenomenului de
parasexualitate (Lederberg şi Tatum,1946)
▪ Descoperirea recombinării la virusul gripei (Burnet şi Lind, 1951)

5
 ▪ Elucidarea structurii moleculare a acizilor nucleici (Crick, Wilkins şi
Watson, 1953)
▪ Descoperirea interferonului, o proteină produsă în corpul animalelor în
cazul infecţiei virale (Isacs şi Linderman, 1957)
▪ Fundamentarea sistematicii bacteriene de către Bergey şi Krasilnikov;
▪ Au fost descoperiţi agenţi infecţioşi de natură exclusiv proteică,
responsabili ai bolilor degenerative a sistemului nervos: boala Kuru,
scrapia, boala vacilor nebune.
▪ În 1995 Craig Venter, Hamilton Smith şi Claire Fraser au descifrat
complet primul genom al unui microorganism – Haemophilus
influenza.
▪ Alte cercetări în domeniu au ca scop identificarea sistemelor
microbiologice cu potențial util (sisteme fotosintetizatoare, organisme
care pot metaboliza deșeuri, enzime care pot mari randamentul unor
procese industriale, biocombustibili,etc.). Aplicaţiile actuale sunt dintre
cele mai diverse: agenţi coagulanţi in industria brânzeturilor, înălbirea
hârtiei, îndepărtarea rujului de pe pahare, schimbarea aspectului
ţesăturilor, antiaglutinogeni in industria alimentara.
▪ Human Genome Project (HGP) a fost iniţiat in 1990 in SUA de către
Department of Energy (DOE) si National Institutes of Health (NIH),
beneficiind de o finanţare considerabila (3 miliarde $), programul a fost
estimat să se desfăşoare pe 15 ani.

Intrebari
1. Care sunt principalele categorii de microorganisme?
2. Ce reprezintă carantina si in ce epocă de dezvoltare a microbiologiei a
fost ea folosită?
3. Cine a descoperit microorganismele?
4. Cine este considerat parintele microbiologiei ca stiință?
5. Ce ramuri fac parte din microbiologia generală?
6. Ce discipline cuprinde microbiologia specială?

6
 Cursul 2.
I.2. VIRUSOLOGIE

Virusurile nu sunt microorganisme, dar fac obiectul de studiu al

microbiologiei constituind o ramură separată, virusologia. Virusurile sunt
definite ca fiind entităţi (obiecte) biologice datorită faptului că nu au structură
celulară, nu au metabolism, enzimele metabolice lipsind cu desăvârşire.
Datorită dimensiunilor foarte reduse, de ordinul nanometrilor, (1 nm = 1x10-9
m), se pot observa numai la microscopul electronic.

I. 2.1. Importanţa virusurilor

Virusurile reprezintă o dilemă pentru oamenii de ştiinţă, încadrarea lor

în sistemul lumii vii a întâmpinat dificultăţi deoarece prin caracteristicile lor se
situează la pragul dintre materia vie şi nevie. În final s-a optat pentru atribuirea
denumirii de „particulă” sau „entitate” cu proprietăţi infecţioase.
Cercetătorii au reuşit şi caută în continuare să utilizeze virusurile în
acţiuni domestice. Astfel:
▪ sunt folosite în agricultură şi silvicultură pentru eradicarea dăunătorilor
(ex. insecte, larve), ca forma de control biologic. S-au elaborat
preparate virale ( în special virusuri aparţinând familiei Baculoviridae)
în combaterea biologică a viermelui mărului (Cydia pommonela), buha
verzei (Mamestra brasicae), defoliatori ai pădurilor (Lymantria dispar
–omida păroasă a stejarului, Hyphantria cunea – omida păroasă a
dudului, Leucona salicis –omida salciei) (www.insectfarm.com/new/).
▪ ca vectori sau unelte în cercetarea biologică. Datorită simplităţii
structurii lor si înmulţirii rapide, sunt larg utilizate în cercetare, în
domeniul biologiei moleculare, medicinii şi ingineriei genetice. Fiind
supuse transformărilor genetice, virusurile recombinate pot conţine
gene curative care ulterior pot înlocui genele deficitare din celulele
bolnave, în acest caz virusurile fiind folosite ca mijloace de transport.
▪ sunt folosite în prepararea serurilor şi a vaccinurilor, în acest caz
importanţă prezentând fagii.
Deocamdată nu se cunosc antibiotice sau alte medicamente capabile să distrugă
virusurile (oseltamivir este un medicament antiviral foarte eficient în
tratamentul gripei, existent acum pe piaţă dar care combate simptomele
asociate nu virusul). Acest fapt face ca utilizarea virusurilor ca armă biologică
să fie foarte eficienta DAR să nu uităm că un virus nu îşi alege victimele, ceea
ce impune responsabilitate si precauții în utilizare lor din acest punct de vedere.

7
 I.2.2. Formele virusurilor si clasificarea acestora

Virusurile constituie o categorie aparte de agenţi infecţioşi respectiv,

sunt entităţi infecţioase care conţin un singur tip de acid nucleic (ADN sau
ARN) în care se află informaţia genetică necesară pentru propria reproducere,
sunt strict parazite intracelular şi potenţial patogene.
Virusurile pot exista sub trei forme:
a. virion – reprezentată de virusul infecţios matur format din genomul viral şi
un înveliș proteic cu rol de protecție;
b. virus vegetativ- reprezentat de genomul viral existent în celula gazdă;
c. provirus – reprezentat de genomul viral integrat în genomul celulei gazdă.
Există o mare deosebire între virusuri şi bacteriile strict parazite
intracelular ( ricketsii). Bacteriile parazite se folosesc de metabolismul propriu
având nevoie de o celulă gazdă deoarece au sensibilitate mare faţă de factorii
mediului, iar aceasta le oferă protecţie.
Pentru replicarea AN viral şi pentru sinteza proteinelor virale, genomul
viral foloseşte materialul de construcţie, ribozomii şi energia din celula gazdă.
Din acest motiv, parazitismul virusurilor se numeşte parazitism absolut.
Virusurile deviază metabolismul celulei gazdă. Aceasta în loc să sintetizeze
substanţele celulare proprii, sintetizează virioni. Multiplicarea virusurilor
înseamnă deci reproducerea lor de către celula gazdă.
Virusurile pot fi clasificate după mai multe criterii
1. după tipul de acid nucleic ce îl conţin:
- adenovirusuri a căror genom este constituit din ADN; ex virusul herpetic,
vaccinal
- ribovirusuri a căror genom este constituit dintr-o moleculă de ARN; ex
virusul HIV, VMT
2. după natura celulei pe care o infectează:
- virusuri fitopatogene, care infectează celulele plantelor ( se mai numesc şi
viroizi)
- virusuri zoopatogene, care infectează celulele animale
- fagii, care infectează celulele microbiene.
În funcţie de categoria de microorganisme infectată există:
▪ bacteriofagi, infectează bacteriile
▪ micofagi, parazitează ciupercile microscopice
▪ actinofagi, parazitează actinomicetele
▪ cianofagi care infectează cianobacteriile

8
 I.2.3. Morfologia şi organizarea particulei virale
Virionii pot avea forme diferite: cilindrică (VMT, virusurile insectelor), sferică
(virusul gripal, adenovirusurile), paralelipipedică (v. variolic), forma
asemănătoare unui glonţ (v. rabic) sau formă de mormoloc, spermatozoid sau
cireaşă - majoritatea bacteriofagilor ( fig 1.2.)
nucleocapsida

coada

Fibrele cozii Placa bazală

Fig 1.2. Reprezentarea schematică a unui bacteriofag

Alcătuirea particulei virale:

▪ genomul viral este reprezentată de o moleculă de acid nucleic ADN sau
ARN care poartă informaţia genetică necesară pentru propria sa
replicare şi pentru devierea metabolismului celulei – gazdă în sensul
sintezei celorlalți constituenţi virali.
Virusurile conţin 3-160 gene şi o greutate moleculară de 1,2-200 x106 Da
(daltoni).
▪ capsida protejează materialul genetic este formată dintr-un strat unic de
molecule proteice identice. În unele cazuri pot exista două straturi,
fiecare strat fiind alcătuit dintr-un tip diferit de proteine. Rolul capsidei
este de mării rezistenţa virusului la acţiunea nefavorabilă a mediului
extern şi infecţiozitatea lui. Unitatea morfologică a capsidei este
capsomera
La rândul lor capsomerele sunt alcătuite din una până la 5-6 molecule
proteice, fiind particule identice ce se repetă de un număr de ori în structura
capsidei. Numărul capsomerelor într-un virion este constant, iar aşezarea este

9
simetrică: după o simetrie helicală (spiralată) cubică (de obicei icosaedrică,
numită şi pseudosferică) sau binală (care combină simetria helicală şi cubică.
Simetria icosaedrică oferă avantaje majore deoarece asamblarea capsomerelor
se realizează cu o mai mare economie de proteine, eficienţa sistemului
dovedindu-se în timpul replicării virusului. Acidul nucleic şi capsida
alcătuiesc nucleocapsida.
▪ peplosul numit şi anvelopă, este un înveliş care păstrează stabilitatea
nucleocapsidei şi asigură fixarea virionului pe celulele gazdă,
determinând astfel infecţia celulei gazdă. Peplosul este specific numai
pentru virusurile zoopatogene. Unităţile morfologice ale peplosului sunt
peplomerele. Dacă peplomerele sunt constituite numai din proteine
virale peplosul se numeşte homopeplos iar dacă peplomerele sunt
constituite din proteine virale, lipide şi lipoproteine provenind de la
celula infectată se numeşte heteropeplos
În general, virusurile fără peplos sunt rezistente la eter, iar cele cu
peplos sunt sensibile. Rezistenţa la eter indică în general absenţa peplosului iar
sensibilitatea denotă prezenţa acestuia.
O categorie aparte de virusuri ARN (ribovirusuri), sunt aşa numitele
virusuri catenare divizate (segmentate), pe care Fulton (1980) le-a numit
“virusuri multicomponente”, deoarece materialul genetic este distribuit în două
sau mai multe particule nucleoproteice, pentru infecţii fiind toate necesare.
Aceste tipuri de virusuri sunt capabile de variaţii frecvente prin reasortarea
unor segmente genomice provenind de la virusuri diferite, mecanism numit
pararecombinare. Prin acest fenomen virusurile înving mecanismele de
rezistenţă ale celulei gazdă provocând uneori mari epidemii, aşa cum se
întâlnesc frecvent în cazul gripei, prin schimbarea unor segmente genomice cu
virusul asemănător aviar sau porcin etc.

I.2.4. Multiplicarea virusurilor.

Comportându-se ca un parazit absolut virusurile nu se pot înmulţi decât

în interiorul unei celule gazdă, folosindu-se de metabolismul si constituenţii
acesteia. Procesul de înmulţire se numeşte multiplicare şi el cuprinde mai
multe faze care, în esenţă, sunt aceleaşi pentru toate virusurile.


Simetria helicala este definita de asezarea capsomerelor în jurul unui ax, supus concomitent
unei mişcări de rotaţie si unei mişcări de translaţie paralela cu un ax.

Simetria icosaedrica (cubica). Icosaedrul este un poliedru regulat cu 20 fete, toate în forma
de triunghi echilateral, 30 de muchii (creste) si 12 vârfuri.
10
 În prima fază, virionul se adsoabe (se fixează) pe celula gazdă.
Urmează faza a doua, în care virionul sau AN viral pătrunde în celula gazdă
(infecţie). În faza a treia are loc multiplicarea propriu-zisă a virionului.
Virusul aflat în curs de multiplicare se numeşte virus vegetativ.
Multiplicarea propriu-zisă este rezultatul a patru procese:
 replicarea AN viral;
 sinteza proteinelor virale;
 asamblarea virionilor progeni (formarea din constituenţii virali a
virionilor compleţi, maturi;
 eliberarea virionilor progeni din celula gazdă.

Durata ciclului de multiplicare variază în funcţie de tipul de virus.

Astfel, ribovirusurile se multiplică mai repede deoarece ARN-ul viral
îndeplineşte şi rolul de ARN mesager, în plus este şi monocatenar spre
deosebire de adenovirusuri, care se multiplică mai greu (ADN- ul viral fiind
bicatenar). Spre exemplu virusul gripal (ribovirus) se multiplică în 4-6 ore, iar
virusul vaccinal se multiplică în 6-20 ore. La bacteriofagi timpul de
multiplicare decurge foarte rapid (20-60 min) iar cantitatea totală de virus
formată este surprinzător de mare (până la 40% din masa celulei).
Infecţiile cu virusuri la nivel celular pot fi:
▪ Productive, se realizează în cazul în care virusul determină formarea de
virioni şi liza celulei gazdă;
▪ Abortive, când celula gazdă nu permite multiplicarea virusului
eliminându-l;
▪ Persistente, se datorează virusurilor care se multiplică, dar care nu
produc modificării esenţiale în metabolismul celular. Acestea la rândul
lor pot fi:
o Infecţii cronice, care produc virusi timp de mai mulţi ani (
virusul hepatitei B)
o Infecţii latente, când infecţia nu se manifestă numai în anumite
cazuri. (cazul virusului herpetic).
b. Infecţiile cu virusuri la nivelul organismului pot fi:
- Acute - sunt infecţii productive în care se înregistrează moartea unor celule,
dar în cele din urmă virusul va fi eliminat din organism;
- Inaparente - fără manifestări caracteristice;
- Persistente - de lungă durată care se pot manifesta ca infecţii lente, cronice
sau latente.
La plante virusurile produc: mozaic, cloroză, necroză, deformări, atrofii,
proliferări anormale (tumori).

11
 I.2.5. Particule subvirale. Viroizi şi prioni
Virusurile nu sunt cele mai mici entităţi infecţioase, există agenţi
infecţioşi mai mici. S-a calculat că pentru a codifica o proteină acidul nucleic
trebuie să aibă o greutate moleculară de peste un milion de daltoni.
În 1967 Diener a descris şi a prezentat fotografii ale unor agenţi
infecţioşi cu greutate moleculară de 80-90 000 daltoni pe care i-a numit viroizi.
Aceştia provoacă boli degenerative la plante (boala tuberculilor fusiformi la
cartof, nanismul hameiului şi a crizantemelor, excortismul lămâilor şi a
portocalilor). Modul de replicare al viroizilor nu este complet cunoscut,
informaţia lor genetică poate oferi numai o proteină foarte mică formată din
70-80 aminoacizi iar replicarea viroidului se pare că este condiţionată de un
virus ajutător “helper”, care furnizează o parte a informaţiei genetice.
Prioni sunt proteine infecţioase a căror descoperire a reusit să răstoarne
dogma centrală a biologiei moleculare care susţinea existenţa exclusivă a
agenţilor infecţioşi având în constituţia lor acid nucleic.
În 1967 radiologul Alper şi colaboratorii au atras atenţia asupra unui
agent infecţios responsabil de transmiterea boli numite scrapie la oi , agentul
dovedidu-se foarte rezistent la tratamentele care distrug acizii nucleici, razele
UV, radiaţiile ionizante, sugerând faptul ca acest agent ar putea fi o proteină cu
proprietăţi diferite.
În 1980 Stanley Prusiner de origine americană foloseşte pentru prima
dată termenul de prion pentru o categorie de agent infecţios cu greutate
moleculară între 27000-30000Da de natură strict proteică, care nu conţine acid
nucleic ( notată PrPsc).
Proteina infecţioasă s-a dovedit a fi foarte asemănătoare cu o proteină
normală din creier (notată PrPc). Diferenţa între cele două tipuri de proteine se
datorează dispoziţiei spaţiale diferite a catenelor, fapt care face ca proteina
anormală să nu se supună acţiunii fagocitare. Drept urmare această proteină se
acumulează în membrana neuronilor, creierul dobândind un aspect spongios,
determinându - se apariţia unui efect neurotoxic.
Proprietăţile prionilor:
▪ Rezistenţă la radiaţiile UV şi cele ionizante;
▪ Rezistenţă la temperaturi ridicate
▪ Rezistentă la proteinaza K (enzimă responsabilă de distrugerea proteinei
PrPc)
Caracteristicile principale ale bolilor prionice sunt:
1. afectează sistemul nervos central producînd encefalopatii
spongifoeme la om şi animale;
2. au o perioadă foarte lungă de incubaţie de la câteva luni la 30-40
ani;
12
 3. au evoluţie lentă dar letală.
S-a reuşit identificarea a 12 boli prionice, din acestea şase afectează
omul şi şase diferite animale ( Israil Michaela, 2005). Transmiterea bolilor
prionice are loc pe cale orală, excepţie fac suinele la care s-a reuşit
experimental transmiterea prionului numai pe cale parentală, prin consumarea
de ţesut nervos (măduvă, creier), prionul fiind rezistent la acţiunea sucului
gastric.
Acelaşi prion este capabil de a infecta specii diferite producând boli
diferite. Prionul scrapiei la oi determină apariţia encafalopatiei spongiforme la
bovine, cunoscută sub denumirea de boala vaci nebune (ESB), boala Jakob
Creutzfeldt (CJ) la om. Se pare că răspândirea ESB la bovine provine din
utilizarea în hrana vitelor a făinii de carne şi oase provenind de la oi bolnave de
scapie. Infectarea a fost posibilă începând cu 1981-1982 când s-a simplificat
tehnologia de prelucrare şi obţinere a extractului de carne şi oase destinate
consumului furajer animalier.
În prezent, inactivarea agentului scrapiei se realizează printr-o tehnică
ce combină căldura cu presiunea: la temperatură de 1330C şi presiune de 3 bari
timp de 20 minute. Este singura metodă admisă de prelucrare a reziduurilor
animaliere în ţările Uniunii Europene.

Intrebări autoevaluare:
1. Care sunt formele în care se poate afla particula virală?
2. Ce tip de acid nucleic conțin virusurile
3. Care sunt părţile componente ale unui virion?
4. Din ce este constituită capsida si care este rolul acesteia?
5. Ce este nucleocapsida?
6. Cum se numesc virusurile în functie de tipul celulei pe care o
infectează?
7. Care este unitatea structurală a peplosului.
8. Ce sunt virioni?Ce celule infectează?
9. Ce este un prion si ce particularităţi prezintă?

13