Sunteți pe pagina 1din 129

PROF. DR.

MARIA ROTH
LECTOR DR. CRISTINA BACIU

PROTECŢIA COPILULUI

SUPORT DE CURS1
pentru anul II
ASISTENŢĂ SOCIALĂ

2008-2009

1 Suportul de curs a fost întocmit pe baza volumului “Protecţia copilului –


dileme, concepţii şi metode”, 1999, Editura Presa Universitară Clujeană,
ediţia a II-a, autor Maria Roth-Szamoskozi

-1-
Prof. Dr. Maria Roth, Lector dr. Cristina Baciu

Date de contact ale titularului de curs Date de identificare curs şi contact tutori
Nume: Maria Roth Protecţia copilului

Birou: Bdul 21 Decembrie 1918, nr.


128-130
Telefon: 40.264-42.46.74 Anul II, sem. II
Fax: 40.264-42.46.74 obligatoriu
E-mail: rothmari@astral.cluj.ro Baciu Cristina , cribac70@yahoo.com,
Drd. Iovu Mihai-Bogdan
iovu_mbogdan@yahoo.com
Consultaţii: luni, 14-15, marţi, 12-14

Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite:


Nu sunt impuse condiţionări pentru participarea la acest curs. Formarea generală în
domeniul ştiinţelor socio-umane de la nivelul primului an de studiu oferă cunoştinţe ce sunt
utile în parcurgerea cu succes a stagiului de pregătire, respectiv pentru promovarea
examenului de evaluare finală.

Descrierea cursului:
Acest curs îşi propune clarificarea diferitelor aspecte teoretice şi practice privind abuzul
şi neglijarea copiilor; înţelegerea mecanismelor care stau la baza relelor tratamente aplicate
copilului precum şi evaluarea cazurilor de rele tratamente din perspectiva tipului şi cauzelor
manifestărilor de acest gen. Studenţii se vor familiariza cu legislaţia naţională privind
protecţia copiilor şi reglementările internaţionale. Îşi vor forma deprinderi de a înţelege
statisticele privind situaţia copiilor în lume şi în România, ca şi cercetările privind factorii
care influenţează relele tratamente; deprinderi de identificare a cazurilor de rele tratamente,
respectiv să identifice aspecte legate de tipul/tipurile de maltratare (deprinderi de
investigare), modalităţi de raportare corectă la acestea, să înţeleagă rolul asistentului social
în protejarea copiilor de abuz şi neglijare. De asemenea, se urmăreşte însusirea valorilor si
principiilor protectiei copilului, şi formarea deprinderilor practice de intervenţie în cazurile
de rele tratamente.

Organizarea temelor în cadrul cursului:


Cursul este împărţit în 9 module tratând fiecare subiecte specifice precum: aspecte
legislative ale protecţiei copilului, abuzul şi neglijarea, definiţie şi tipologie, nivele la care se
manifestă relele tratamente (familial, instituţional, societal), statistici relevante în legătură cu
amploarea fenomenului violenţei în societate şi şcoală la care sunt supuşi copiii,
consecinţele traumelor, aspecte legate de violenţa în şcoală, teorii explicative ale relelor
tratamente, investigarea relelor tratamente precum şi intervenţia în caz de maltratare.

Modulul 1. Bunăstarea copilului. Principii în protecţia copilului. Dileme ale


protecţiei copilului.
Prezentarea cursului şi a surselor bibliografice, clarificarea principalelor cerinţe legate
de volumul de muncă din timpul semestrului şi a criteriilor evaluării. Cadrul conceptual şi
sistemul de protecţie a copilului; Protecţia copilului în sens larg şi restrâns.

1. M. Roth-Sz., 2005, Copii si femei, victime ale violenţei, Presa Universitară


Clujeană, cap. 5., p. 34-43
2. M. Roth-Sz., (2003). Protecţia copilului între sentimentalism şi
profesionalism, Revista de Asistenţă socială, 2003/2, p. 3-15
3. M. Colton, R. Sanders, M. Williams, 2001, Working with children. A guide for
Social Workers, Palgrave, 1-19, 147-164

2
Modulul 2. Evoluţii legislative şi organizatorice în sistemul românesc de protecţie
a copilului. Stadiile schimbării.
Drepturile copilului (Convenţia Naţiunilor Unite privind Drepturile Copilului) şi legislaţia
protecţiei copilului in România (legea 272);
1. Convenţia Naţiunilor Unite privind Drepturile Copilului
2. legea 272
3. alte resurse privind legislaţia românească de pe pagina web a Autorităţii
Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copiilor www.copii.ro)
4. Drepturile copilului şi tânărului - Editura Institutul roman pentru drepturile
omului - 1998
5. Educaţie civică, manual pentru clasa a VII, Sofica Matei, Mihaela Marinescu.
6. Children’s rights: turning principles into practice. Save the Children Sweden,
UNICEF, 2000.
7. Children’s rights programming. How to apply Rights based approaches in
Programming. Save The Children Foundation. 2002.

Modulul 3. Abuzul fizic, psihologic şi sexual


Abuzul asupra copiilor: forme de manifestare (abuzul fizic, emoţional si sexual,
exploatarea copiilor), cauzele abuzului, nivelele de manifestare, răspândire.
1. Rotaru, T. (coord.), 1996, Expunerea minorilor la abuz si neglijare în judeţul Cluj,
Comprex, Cluj.
4. M. Roth-Sz. Copii si femei, victime ale violentei, p. 49-68, 68-87
5. K. Killén (1997). Copilul maltratat. Timişoara: Ed: Eurobit.
6. M. Colton, R. Sanders, M. Williams, 2001, Working with children. A guide
for Social Workers, Palgrave, 125-141
7. Browne, Cartana, Momeu, Paunescu, Petre şi Tokay (2002). Copilul abuzat şi
neglijat în familie: studiu naţional 2000, ANPCA, OMS, Banca Mondială, Bucureşti.
www.copii.ro
8. ANPCA, UNICEF. (2001). Abuzul şi exploatarea copiilor, www.copii.ro

Modulul 4. Neglijarea copiilor.


Forme de manifestare, nivelele de manifestare, răspândire. Separarea de copil şi abandonul
lui. Neglijarea emoţională a copilului instituţionalizat. Neglijarea educaţională şi contracararea
ei prin programe de intervenţie. Nivele la care se manifestă relele tratamente.
1. M. Roth-Sz, 2005. Copii si femei, victime ale violenţei, PUC, Cluj, 5-7, 43-
49, 163-170

2. C. Ciofu, 1999, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicala Amaltea, 138-


148
3. Şerban, D., Roman, G. (2001). Copiii străzii. Bucureşti: Organizaţia Salvaţi
Copiii, UNICEF, ANPCA)

4. UNICEF, Situatia abandonului copiilor in Romania,


http://www.unicef.org/romania/resources.html
5. E. Stănciulescu, 1997, Sociologia educaţiei familiale, Ed. Polirom, p. 137-161
6. http://www.unicef.org/romania/ro/SITAN_romana.pdf
7. http://www.unicef.org/romania/ro/UNICEF_2006_romana.pdf

Modulul 5. Consecinţele abuzului şi ale neglijării. Vulnerabilitate şi rezilienţă.


1. M. Roth-Sz. Copii si femei, victime ale violentei, p. 87-113, 104-133
2. M. Colton, R. Sanders, M. Williams, 2001, Working with children. A guide
for Social Workers, Palgrave, 141-147
3. Schreiber, F.R. (1997). Sybil. Ed. Atos

3
Modulul 6. Teorii privind abuzul si neglijarea copiilor. Cercetări şi aplicaţii privind
teoria medicală, ataşamentului şi a transmiterii inter-generaţionale a abuzului.
1. M. Roth-Sz. Copii si femei, victime ale violentei, p. 133-170
2. E. Stănciulescu, 1997, Sociologia educaţiei familiale, Ed. Polirom, 208-212
3. Kempe, C.H. (1985). The battered child syndrome. In: Child abuse and
neglect, 9, p. 143-154.

Modulul 7. Evaluarea situaţiilor de rele tratamente.


Dileme ale evaluării, evaluarea iniţială şi detaliată.
1. K. Killén (1997). Copilul maltratat. Timisoara: Ed: Eurobit.
2. D. M. Cooper, D. Ball (1993). Abuzul asupra copilului. Bucuresti: Ed.
Alternative.
3. M. Roth-Sz. Copii si femei, victime ale violentei, 177-232
4. Peter de Jong, 2002, Interviewing for solutions, Brooks/Cole, p. 13-19
5. UNICEF: Să comunicăm cu plăcere. Ghid pentru părinţi, educatori si alte
persoane ...

Modulul 8. Intervenţia în cazurile de maltratare a copilului

1. K. Killén, (1997). Copilul maltratat. Timişoara: Ed: Eurobit.


2. D. M. Cooper, D. Ball (1993). Abuzul asupra copilului. Bucureşti: Ed.
Alternative.
3. M. Roth-Sz. Copii si femei, victime ale violentei, 145-148, 242-267
4. A. Munteanu, 2003, Copilul aflat în situaţie dificilă
5. Peter de Jong, 2002, Interviewing for solutions, Brooks/Cole, p. 76-102
6. Muntean, A. (2001) Intervenţia, in S. Ionescu (ed.) Copilul maltratat.
Evaluare, prevenire, intervenţie, Bucureşti: FICF.

Modulul 9. Protecţia copiilor abandonaţi înainte şi după 1990. Instituţionalizarea


copiilor.

1. M. Roth-Sz. Protectia copilului. Concepte metode si dileme, 2003, Presa


Universitară Clujeana, capitol privind criteriile evaluării unei instituţii de protecţie a
copilului
2. M. Colton, R. Sanders, M. Williams, 2001, Working with children. A guide
for Social Workers, Palgrave, 167-235.
3. Stativa, E (coord.). (2000). Cercetarea abuzului asupra copilului în instituţiile
de copii, Bucureşti: UNICEF, ANPCA, IOMC.www.copii.ro
4. Dumitrana, Magadalena, Copilul institutionalizat, E.D.P., Bucuresti, 1998
5. Ionel Bratianu, Cristinel Rosca Copilul institutionalizat intre protectie si abuz,
Ed. Lumen, 2005

Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs:


Aşa cum s-a menţionat deja, prezentul suport de curs este organizat modular, pe
parcursul a 8 module de studiu care să ofere, treptat, familiarizarea studentului cu aspectele
referitoare la relele tratamente îndreptate împotriva copilului. Parcurgerea acestor module
presupune atât întâlniri faţă în faţă, precum şi muncă de pregătire individuală. Consultaţiile
(întâlnirile faţă în faţă), deşi sunt facultative, au rostul de a ajuta studentul în clarificarea
tuturor aspectelor pe care acesta le consideră problematice în înţelegerea şi parcurgerea
modulelor propuse. Munca individuală o va gestiona fiecare student în parte cum va
considera de cuviinţă, ţinând, însă, seama de logica parcurgerii modulelor (vezi calendarul
cursului) precum şi de termenele de predare ale temelor obligatorii (vezi politica de evaluare
şi notare).

4
Materiale bibliografice obligatorii:
1. M. Roth-Sz., 2005, Copii şi femei victime ale violenţei, Presa Universitară
Clujeană, Cluj
2. Ionel Brătianu, Cristinel Roşca,2005, Copilul instituţionalizat între protecţie şi
abuz, Ed. Lumen
3. Stefan Cojocaru, Daniela Cojocaru, 2008, Managementul de caz în protecţia
copilului, Polirom
4. M. Colton, R. Sanders, M. Williams, 2001, Working with children. A guide
for Social Workers, Palgrave, 1-19, 147-164
5. Legea 272/2004
6. Kari Killen, 2004, Copilaria dureaza generatii la rind. Editua First: Timisoara
7. E. Stănciulescu, 1997, Sociologia educaţiei familiale, Ed. Polirom, p. 137-
161
8. C. Ciofu, 1999, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală Amaltea, p. 1-15,
123-136.
9. Situaţia copiilor vulnerabili şi excluşi în România, 2006,
http://www.unicef.org/romania/ro/SITAN_ romana.pdf
10. UNICEF, 204, Situaţia abandonului copiilor în România,
http://www.unicef.org/ romania/resources.html

Optional:
1. Lopez, G. (2001). Violentele sexuale asupra copiilor; Ed. Dacia, Cluj
2. Robert-Ouvray, S. (2001). Copil abuzat, copil meduzat, Ed. Eurostampa
3. Darvas Agnes, Tausz Katalin, editori (2000) Raid-ancheta cu privire la
saracia copiilor din Ungaria si Romania, Ed. Alianta Professilor Sociale, Budapesta
4. Munteanu, A. (2001). Familii si copii in dificultate, Ed. Mirton,
Timisoara
5. Munteana A., M. Popescu, Popa, S. (2000). Victimele violentei
domestice: copiii si femeile. Ed. Eurostampa, Timisoara
6. May-Chahal, C., Herczog, M. Eds. (2003) Child sexual abuse in
Europe, Council of Europe

Pagini internet recomandate:

• UNICEF, 2004, Situatia abandonului copiilor în Romania,


http://www.unicef.org/ romania/resources.html
• http://www.unicef.org/romania/
• http://www.unicef.org, www.unicef-icdi.it
• http://www.unhcr.ch Including access to the Action for the Rights of Children
(ARC).
• http://www.ilo.org or www.hri.ca/ Human Rights Internet.
• http://www.crin.org Includes links to a wide range of international
organisations working on children's rights
• Children’s rights programming. How to apply Rights based approaches in
Programming. Save The Children Foundation. 2002.
http://www.unicef.org/publications/index_5598.html
• http://www.crin.org/docs/resources/publications/
• R. Hodgkin, and Peter Newell, Implementation Handbook for the Convention
on the Rights of the Child, UNICEF, Geneva.1997.
http://www.unicef.org/publications/index_5598.html
• http://www.copii.ro Drepturile omului in protectia copilului

Materiale şi instrumente necesare cursului:

5
Pentru parcurgerea în bune condiţii a pregătirii necesare promovării cursului studentul
ar avea nevoie de următoarele resurse:
• calculator conectat la internet (pentru a accesa baze de date resurse electronice
suplimentare dar şi pentru a participa la secvenţele de formare interactivă on-line)
• acces la resursele bibliografice (prin legitimaţie la biblioteca Centrală a
Universităţii Babeş-Bolyai)
• acces la imprimantă, pentru realizarea temelor, acces la echipamente de
fotocopiere

Calendarul cursului:
Pe parcursul semestrului II, în care este programată disciplina de faţă, sunt programate
2 întâlniri faţă în faţă. În cadrul primei întâlniri se vor discuta aspecte ce ţin de legislatia din
domeniul protecţiei copilului, abuzul şi neglijarea şi consecinţele acestora iar în a doua
întâlnire programată se va aborda problematica modelelor explicative, evaluarea şi
intervenţia în caz de rele tratament. În cadrul celor două întâlniri pot fi clarificate şi anumite
aspecte ce ţin de o bună rezolvare a temelor de casă ale căror termene limită sunt menţionate
în calendarul sintetic al disciplinei.

Politica de evaluare şi notare:


Modalitatea de evaluare: pentru a promova, studentul trebuie să
obţină în total minim 50 de puncte iar la testul grilă minim 25 de Ponderea în notare, exprimată în
puncte %
Examen: test grilă, din toata materia discutata la cursuri. 50 puncte
- Elaborarea unui referat cu caracter descriptiv despre una 25 puncte
din formele abuzului sau neglijării (incluzînd abuzul de orice fel, - folosirea corectă a
neglijarea de orice fel, exploatarea şi consecinţele acestor forme de conceptelor, construirea logică a
maltrare), ori una dintre formele violenţei şcolare. Se vor folosi cel putin argumentarii
5 10 p
surse bibliografie (româneşti şi din materiale în limbi de largă circulaţie - bogatia si corectitudinea
internatională, din reviste ştiinţifice, dar si din surse valide de pe internet;
referintelor 10 p
5 pagini, format electronic, caractere de 12, spaţiu 1,5. Fiecare student - 30 aprilie 2009
depune individual propria sa lucrare. Nu se admit lucrări în care referintele
bibliografice nu sunt menţionate conform rigorilor ştiinţifice. Depăşirea
dimensiunilor sau dimensiunile insuficiente vor atrage depunctarea
lucrării.

- Studiu de caz despre un copil care a suferit abuz sau 25 puncte


neglijare in familie (inclusiv familie substitut) sau in cadru instituţional. -încadrarea corectă a tipului de
Studiul de caz sa cuprindă: date despre situaţia familală, educaţională, de violenţă şcolară 10 p
sănătate şi socială a copilului şi a familiei sale, descrierea elementelor şi a - propunerea unor modalităţi
istoriei situaţiei de abuz şi neglijare, evaluarea de către student a factorilor
realiste de abordare a problemei 10 p
de risc şi de sprijin şi diagnosticul, activităţile desfăşurate în comun cu - 30 mai 2009
copilul, formele de ajutor pe care le-a acordat studentul

*Pentru standardele de redactare a bibliografiilor puteţi consulta: Standardele APA


pentru redactarea bibliografiilor (salvat în data de 29 august 2005, de pe adresa
http://psihologie.esential.ro/APA%20bibl.html.)

Pentru nota 10: studentul trebuie sa acumuleze intregul punctaj mentionat


Pentru nota 5: studentul trebuie sa depuna toate temele cerute, adunind cel putin 2,5
puncte si sa poata completa 50% (2,5 puncte) din punctajul testului de cunostinte.

Elemente de deontologie academică:


Plagiatul sau frauda se pedepseşte în conformitate cu reglementările în vigoare (poate
implica exmatricularea studentului). Plagiatul este prezentarea unor ideilor, argumente,
forme de exprimare, date, figuri, tabele etc. scrise sau elaborate de către o alta persoană ca
aparţinând propriei persoane, fără o corectă menţionare a sursei (prin citare, referire sau notă

6
bibliografică). Prin urmare, este vorba de plagiat în situaţia în care cuvintele unei alte
persoane sunt reproduse fără menţionarea sursei, cât şi atunci când ideile sau argumentele
altei persoane sunt parafrazate astfel încât cititorul ar putea crede că ele aparţin autorului
textului.

Studenţi cu dizabilităţi:
Titularul cursului îşi exprimă disponibilitatea, în limita constrângerilor tehnice şi de
timp, de a adapta conţinutul şi metodele de transmitere a informaţiilor, precum şi a
modalităţilor de evaluare (ex.: examen oral pentru studenţii cu probleme de vedere) în
funcţie de tipul dizabilităţii cursantului.

7
CUPRINS

1. BUNĂSTAREA COPILULUI (M. Roth) ………………………… p. 10


1.1. Evoluţia concepţiilor privind copilul şi protecţia lui
1.2. Domeniul protecţiei copilului
1.3. Dilemele protecţiei copilului
1.4. Principiile protecţiei copilului

2. EVOLUŢII LEGISLATIVE ŞI ORGANIZATORICE IN SISTEMUL


ROMÂNESC DE PROTECŢIE A COPILULUI. STADIILE SCHIMBĂRII (M.
Roth, C., Baciu)……………………………….. p. 15
2.1. Perioada 1990 – 1991 (M. Roth)
2.2. Perioada 1992 – 1996 (M. Roth)
2.3. Perioada 1997- (M. Roth, C., Baciu)

3. ABUZUL FIZIC, PSIHOLOGIC ŞI SEXUAL (M. Roth, C.,


Baciu)...21
3.1. Abuzul fizic (M. Roth)
3.2. Abuzul psihologic (M. Roth)
3.3. Abuzul sexual (M. Roth)
3.4. Frecvenţa cazurilor de maltratare a copiilor (M. Roth)
3.5. Abuzul societal, instituţional şi familial (M. Roth)
3.6. Violenţa în şcoli (Baciu., C)

4. NEGLIJAREA COPIILOR (M.


Roth)...................................................42
4.1.Definiţie şi tipologie
4.2. Cauzele neglijării copilului
4.3. Consecinţele neglijării
4.4. Sărăcia şi neglijarea copilului; programe de intervenţie
pentru reducerea efectelor handicapului social

5. CONSECINŢELE ABUZULUI ŞI NEGLIJĂRII


COPILULUI (M.
Roth)...........................................................................52
5.1.Traumele şi consecinţele lor
5.2. Vulnerabilitate şi rezistenţă la stres
5.3. Modalităţi de a face faţă maltratării

6. TEORIILE PRIVIND ABUZUL


ŞI NEGLIJAREA COPIILOR (M.
Roth)..............................................61
Concepţia medicală
Incestul şi familia disfuncţională
Teoria transmiterii multigeneraţionale
Perspectiva feministă privind abuzul
Teoria ataşamentului

8
Concepţia socio-biologică
Concepţii de factură sociologică
Concepţia ecologică-interacţionistă privind abuzul

7. EVALUAREA SITUAŢIILOR
DE RELE TRATAMENTE (M.
Roth)....................................................82
Dilemele evaluării stiuaţiei copiilor
Evaluarea iniţială şi cea detaliată
Modalităţi de evaluare a familiei
Utilizarea unor materiale auxiliare

8. INTERVENŢIA ÎN CAZURILE DE MALTRATARE


A COPILULUI (M.
Roth).........................................................................93
8.1. Intervenţia în familiile copiilor expuşi relelor tratamente
8.2. Modele de analiză şi decizie în situaţii de abuz
8.3 Evaluarea succesului intervenţiilor în protecţia copilului

9. PROTECŢIA COPIILOR ABANDONAŢI –


ÎNAINTE ŞI DUPĂ 1990 (M.
Roth)...................................................99
9.1.Unele caracteristici ale sistemului de ocrotire de stat în
"epoca de aur"
9.2. Dinamica şi cauzele plasării copiilor în instituţii de ocrotire
9.3. Formele alternative la instituţionalizare
9.4. Aspecte ale evaluării calităţii vieţii din casele de copii

9
Modulul 1. BUNĂSTAREA COPILULUI

1.1. Evoluţia concepţiilor privind copilul şi protecţia lui


1.2. Domeniul protecţiei copilului
1.3. Dilemele protecţiei copilului
1.4. Principiile protecţiei copilului

Recomandări

Această primă unitate de curs îşi propune să definească protecţia


copilului ca sistem de servicii de protecţie socială şi să clarifice
principiile de bază care guvernează acest domeniu. Din acest capitol
reies, de asemenea, categoriile de copii cărora li se adresează
protecţia copilului. Pentru a putea înţelege mai bine problematica
protecţiei copiilor, noţiunile din acest manual trebuie raportate la
exemplele pe care le cunoaşteţi Dvs., la propriile dvs. experienţe de
viaţă, dar şi la contextul cultural care favorizează apariţia unor
obişnuinţe şi practici în educaţia copiilor.

Prin sistemele de servicii sociale destinate bunăstării copilului, o


societate exprimă valoarea şi drepturile pe care le acordă copiilor şi
copilăriei.

1.1. Evoluţia concepţiilor privind copilul şi protecţia


lui

În anii care au urmat celui de-al doilea război mondial, în ţările


occidentale, odată cu restabilirea situaţiei socio-economice, s-a
manifestat o importantă orientare a cercetătorilor din domeniul
ştiinţelor socio-umane şi medicale spre protecţia copiilor. Renumiţi
psihanalişti, psihiatrii şi psihologi ca RA. Spitz (1946), J. Bowlby
(1951, 1954, 1960), A. Freud (1942, 1946, 1952), Winnicott (1964),
Ainsworth şi Boston (1952), E. Pikler (1969) şi alţii şi-au propus să
aducă în atenţia opiniei publice efectele traumelor care afectează
copiii datorită separării de părinţi, neglijării sau a condiţiilor
inadecvate de creştere şi de educaţie şi să orienteze atât pe părinţi
cât şi pe autorităţile responsabile de situaţia copiilor spre acele nevoi
ale copiilor a căror îndeplinire va conduce la menţinerea sănătăţii lor
psihice. În acest domeniu, perioada anilor '60 a adus schimbări
importante în privinţa înţelegerii consecinţelor negative ale ocrotirii
copiilor în instituţii, în descoperirea riscurilor posibile de abuz
împotriva copiilor în propriile lor familii, în privinţa introducerii unor
programe comunitare de tip preventiv şi în stabilirea unor convenţii
internaţionale referitoare la drepturile copiilor. Declaţia Drepturilor
Copilului, elaborată de ONU în 1959, atrage atenţia membrilor
Organizaţiei Naţiunilor Unite că toţi copiii, indiferent de rasă, culoare,
sex şi naţionalitate, fără nici un fel de discriminare, au dreptul la
protecţie socială şi la asigurarea posibilităţilor pentru o dezvoltare

10
sănătoasă, îndeplinindu-se nevoile lor de dragoste, înţelegere, de
stimulare şi de securitate.
În anii 70' s-au dezvoltat cercetările privind nevoile copilului,
nevoi pe care în primul rând familia este menită să le asigure
(Goldstein, Freud, Solnit, 1979): nevoia de hrană, de adăpost, de
îndrumare şi educaţie, nevoia de identificare şi de apartenenţă,
nevoia de a fi acceptat şi apreciat. Acesta a fost fundalul pe care s-au
elaborat legislaţiile naţionale în apărarea copiilor de abuzuri şi
neglijare în propriile lor familii, în familii de plasament sau în instituţii
destinate protecţiei lor.
Anii '80 şi '90 sunt caracterizaţi pe plan internaţional printr-o
continuă creştere a atenţiei orientate spre acest domeniu, cauzată,
pe de-o parte, de perpetuarea chiar şi în ţările dezvoltate din punct
de vedere economic a fenomenului abuzului şi neglijării copilului, iar
pe de altă parte de situaţia din ţările slab dezvoltate şi în curs de
dezvoltare, în care copiii constituie cea mai vulnerabilă categorie
socială, expusă sărăciei şi violenţei. Efectele negative ale acestor
fenomene sociale asupra dezvoltării intelectuale ale copiilor, sau
asupra capacităţii lor de integrare socială au fost adesea puse în
discuţie (în Roth, 1998, cap. 2,3, 6, prezint concepţii relevante
pentru această temă), dar ponderea lor nu poate fi deocamdată pe
deplin evaluată. Ceea ce astăzi se cunoaşte cu siguranţă este că
sărăcia şi marginalizarea este corelată în mod semnificativ cu
ponderi mai ridicate de întârzieri în dezvoltarea intelectuală, cu
nivele mai scăzutre de şcolarizare, cu o pondere mai mare de
comportamente deviante.
Într-adevăr, copiii lumii au nenumărate nevoi nesatisfăcute.
Datele despre numărul copiilor supuşi unor abuzuri grave de către
membrii familiilor lor sau a comunităţilor în care trăiesc sunt
întotdeauna îngrijorătoare. Dar aceste cifre reprezintă doar vârful
vizibil al unui iceberg mult mai extins în zonele nevăzute ale
societăţii. Examinarea caracteristicilor comune ale părinţilor care au
dificultăţi poate oferi soluţii constructive nu numai pentru acele
cazuri care sunt vizibile, ci şi pentru multele cazuri invizibile (Frude,
1980). Autorul arată că înaintea anilor '80, străduinţa societăţii de a
oferi ajutor copiilor aflaţi în dificultate în propriile familii a condus la
creşterea substanţială a suportului social oferit în tot mai multe ţări
pentru copii şi părinţi aflaţi în situaţii dificile.
1.2..Domeniul protecţiei copilului

Preocuparea faţă de bunăstarea copilului este multidisciplinară,


acoperind aspecte multiple ale personalităţii copiilor, dominată fiind
însă de unghiul de vedere al profesiei de asistenţă socială. De fapt,
primele activităţi specifice de asistenţă socială s-au dezvoltat şi s-au
specializat în domeniul ocrotirii copilului şi a familiei sale.
Categoriile de copii la care se referă în mod special sistemele de
protecţie a copilului sunt:
• copiii supuşi unor rele tratamente (abuzaţi sau neglijaţi)
• copiii abandonaţi temporar sau permanent în instituţii de
ocrotire sau aflaţi în plasament familial sau adopţie

11
• copiii cu boli cronice (S.I.D.A., născuţi dependenţi de droguri,
etc) sau cu tulburări de dezvoltare, deficienţe fizice, senzoriale sau cu
dificultăţi de învăţare şi care necesită ocrotire specială
• copiii aflaţi în familii care trăiesc în sărăcie
• copiii din comunităţi minoritare marginalizate
• copiii orfani de unul sau de ambii părinţi
• copiii victime ale calamităţilor naturale, războaielor sau altor
catastrofe

Thoburn (1998, p. 290) defineşte sistemul ocrotirii copilului în


vedera asigurării bunăstării sale ca fiind ansamblul de servicii
oferite de un stat, prin care li se asigură copiilor suport material,
asistenţă medicală, educaţie şi locuinţă. Structura serviciilor oferite de
sistemul de bunăstare a copiilor poate fi de diferite grade de
generalitate, care depind de tipul de protecţie socială, mai mult sau
mai puţin universală, pentru care optează la un moment dat un regim
politic. Thoburn distinge acest înţeles larg al sistemul ocrotirii copilului
de accepţia restrânsă a domeniului şi anume aceea de acordare de
servicii acelor copii care nu pot atinge, sau este puţin probabil să
atingă, în lipsa unor servicii specializate, standarde acceptabile de
sănătate şi de dezvoltare. Această a doua accepţie a termenului este
mai apropiată aceleia în care se foloseşte azi, în România, termenul de
sistem de protecţie a copilului. Herczog (1997) face şi ea distincţia
dintre sensul larg şi cel restrâns al ocrotirii copilului. În primul sens,
asigurarea bunăstării se referă la întreg evantaiul de servicii menite să
asigure dezvoltarea, sănătatea, educaţia şi ocrotirea tuturor copiilor,
iar în cel de-al doilea protecţia copiilor este o structură separată,
menită să ofere sprijin categoriilor de copii aflaţi în situaţii speciale de
dificultate, fiind expuşi unor condiţii de creştere care le pun în pericol
sănătatea psihică sau fizică.

Dacă prin definiţie, sistemului de protecţie a copilului i se


recunoaşte rolul de a asigura prevenirea riscurilor care pot afecta
copilăria, atunci termenul se apropie de cel de sistem de bunăstare -
prima accepţie prezentată. Numai într-o structură de servicii sociale
adecvate în cel mai larg sens nevoilor atât de variate ale copiilor care
fac parte din vreuna din categoriile defavorizate înşirate mai sus, poate
fi asigurat un nivel corespunzător al calităţii vieţii, dezvoltarea
armonioasă şi prevenirea abuzului, a neglijării şi a abandonului copiilor.

Costin et al. (1991) clasifică serviciile de protecţie orientate direct


către copil în:
1. servicii care oferă suport familiilor;
2. servicii care suplimentează îngrijirea oferită copiilor de
către părinţi;
3. servicii care suplinesc îngrijirea parentală.

În prima categorie se înscrie munca asistenţilor sociali care


oferă suport copiilor şi părinţilor, în conformitate cu criteriile de
evaluare şi intervenţie ale muncii sociale cu indivizii şi familiile. Uneori

12
această muncă de suport este oferită fără ca ea să fie cerută de către
părinţi, care nu recunosc neapărat nevoia de ajutor sau caracterul
inadecvat al propriului lor comportament faţă de copil. A doua
categorie cuprinde serviciile de zi destinate ocrotirii copiilor. În a treia
categorie se încadrează alternativele pe care sistemul de protecţie a
copilului le are pentru cazul în care copilul este scos din propriul cămin,
sau şi-l pierde Considerăm, alături de Costin et al. (1991), că pentru ca
aceste forme de servicii să-şi poată îndeplini menirea de a proteja
copilul, ele trebuie să dobândească pe de o parte un caracter
terapeutic, iar pe de-altă parte un caracter preventiv. Evaluarea
riscului este însă o activitate complexă, care necesită, din partea
profesionistului, o evaluare detaliată a situaţiei.
Schema cuprinzătoare a serviciilor sociale care trebuie să răspundă
cazurilor de copii aflaţi în dificultate în propria lor familie, datorită unor
tratamente inadecvate, include servicii specializate de investigaţie (pe
baza unor reclamaţii sau a unor evaluări anterioare din maternităţi,
spitale de pediatrie, şcoli etc. privitoare la familiile cu risc crescut),
comisia cu atribuţii de decizie privind plasarea copiilor sau menţinerea
lor în familie, tribunale specializate pentru investigarea şi decizia
cazurilor în care sunt implicaţi copii, servicii specializate de plasament
familial şi o reţea de familii de plasament, un serviciu specializat de
adopţie, o reţea a instituţiilor rezidenţiale de copii, o reţea terapeutică
pentru copii şi familii. Pentru ca o astfel de reţea de servicii sociale să
funcţioneze, ea trebuie să se afle în legătură cu serviciile poliţiei şi cu
cele medicale, pentru că acestea furnizează date indispensabile
deciziilor care trebuie luate în favoarea copiilor.

1.3. Dilemele specifice protecţiei copilului

Acum, la sfârşitul mileniului al doilea multe zeci de milioane de


copii trăiesc şi cresc, în diferite colţuri ale lumii, în condiţii
economice, sociale, psihologice care le pun în pericol şi le întârzie
dezvoltarea. Părinţii sunt adesea depăşiţi de stresul social cărora
trebuie să le facă faţă, sau le lipsesc abilităţile de a se confrunta cu
greutăţile, ceea ce contribuie la creşterea riscurilor pe care trebuie să
le înfrunte copiii. Unii părinţi abdică de la rolul lor adecvat de părinte,
sau recurg ei înşişi la comportamente care pot pune în pericol
sănătatea fizică sau psihică a copiilor lor. Una din scopurile acestei
cărţi este tocmai analiza problematicii, a tipologiei şi a intervenţiei în
astfel de cazuri.

Dilemele acestui domeniu pornesc de la contradicţiile dintre


drepturile părinţilor şi drepturile copiilor, dintre dreptul familiei la
intimitate şi obligaţia (nu numai dreptul) profesionistului de a interveni
în interesul copiilor, dintre dreptul copiilor la şanse egale şi condiţiile
de inegalitate socială a familiilor lor de provenienţă. Aceste dileme
sunt proprii tuturor sistemelor de protecţie a copilului din lume, ceea
ce diferă de la ţară la ţară este însă gradul de conştientizare a acestor
dileme şi reglementările menite să le soluţioneze. Deşi pe plan
internaţional sistemele de bunăstare a copilului devin din ce în ce mai
bine structurate prin legi şi regulamente, se pare, totodată că ele devin

13
mai controversate din perspectiva dilemelor profesiunii. Unii
reproşează autorităţilor de protecţie a copilului că iau prea repede
măsura scoaterii copiilor din familiile în care există riscul maltratării şi
că asistenţii sociali tind să-şi exercite mai degrabă funcţia de control,
decât cea de suport. Alţii, dimpotrivă, reproşează încetineala sau lipsa
de hotărâre de care dau dovadă autorităţile în intervenţiile lor,
aducând ca argumente tragicele cazuri în care copii aflaţi în atenţia
autorităţilor locale au decedat de pe urma violenţelor la care au fost
expuşi de către cei care îi îngrijeau, persoane cărora asistenţii sociali le
acordaseră încredere, autorizând menţinerea copiilor în familie.

1.4.Principiile protecţiei copilului

În ultimul deceniu se susţine din ce în ce mai clar şi mai


argumentat ideea că serviciile de protecţie a copilului trebuie să
lucreze într-o relaţie de parteneriat cu părinţii, nu împotriva acestora
(Aldgate, 1997, p. 141): asistentul social şi părintele să aibă o
"agendă" comună, cu scopuri convenite împreună şi clar formulate, în
vederea rezolvării problemelor familiei. Rezultatele muncii comune se
vor exprima în acţiuni, ale căror consecinţe vor viza copilul: interesul
superior al copilului va deveni esenţa intervenţiei. Baza valorică pe
care s-a întemeiat protecţia copilului în ultimul deceniu, în lumea
întreagă, a fost Convenţia Internaţională privind Drepturile
Copilului (semnată de toate ţările membre ale ONU în 1989 şi
ratificată de Parlamentul României în 1990). Ca urmare,
principiile protecţiei copilului au devenit următoarele:
- primordialitatea interesului copilului faţă de cel al tuturor
celorlalţi actori sociali. În Convenţia internaţională privind drepturile
copilului (1989) se specifică: "în toate acţiunile care îi privesc pe copii,
fie că sunt luate de instituţii publice sau private de ocrotiri sociale, fie
de către tribunale, autorităţi administrative sau de organe legislative,
interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în considerare cu
prioritate (articolul 3)". Modul în care o societate pune în aplicare acest
principiu demonstrează preţuirea reală acordată viitoarei gene-raţii.
- principiul înţelegerii copilului ca o personalitate unitară,
cu un ansamblu de nevoi inter-relaţionate. Satisfacerea acestor nevoi
depinde de persoanele semnificative din mediul copilului şi de serviciile
medicale, educative şi sociale create de societate.
- perspectiva "ecologică" se referă la înţelegerea dezvoltării
umane în cadrul contextual propriu, punându-se în evidenţă legătura
dintre individ, familia sa şi mediul social. Practica asistenţei sociale e
înţeleasă de Belsky şi Vondra (1989) ca fiind destinată îmbunătăţirii
interacţiunilor dintre individ şi mediul său, cu scopul dublu de a se
îmbunătăţii capacităţile adaptative ale individului şi de a se sensibiliza
mediul social în favoarea indivizilor care trăiesc în acel mediu. Din
această perspectivă, situaţia copilului, nevoile sale, sunt analizate în
contextul cultural şi social al familiei din care el face parte. Problemele
legate de creşterea copilului în familie, abuzul şi neglijarea copilului
sunt privite în ansamblul problemelor familiei, iar intervenţia la nivelul
uneia din componentele sistemului este analizată prin prisma acţiunii
acesteia asupra celorlalte componente ale sistemului.

14
- perspectiva competenţei clienţilor se referă la punerea
accentului pe capacităţile copilului şi cele ale familiei. Pentru munca în
familia unui copil aflat în pericol trebuie descoperite resursele
părinţilor, ale celorlalţi membrii ai familiei, ale grupurilor de auto-ajutor
etc. Această perspectivă mai înseamnă implicarea clientului - respectiv
a copilului - în toate deciziile care îl privesc, respectându-se opţiunile şi
argumentele sale.
- principiul planificării în perspectivă (sau al permanenţei)
se referă la necesitatea cunoaşterii scopului final al investigaţiei şi
intervenţiei şi organizarea unui set de activităţi pe termen lung,
consistente, cu o anumită filosofie, cu un program, cu o metodă
consecventă de lucru. Thoburn (1998) subliniază importanţa asigurării
permanenţei pentru sentimentul de stabilitate, atât de important în
viaţa copilului.
- perspectiva dezvoltării se referă la înţelegerea schimbărilor
care survin în diferitele perioade de viaţă. Teoriile care explică
dezvltarea stadială (de exemplu teoria lui E. Erikson) permit
înţelegerea sarcinilor şi crizelor specifice fiecărui stadiu de viaţă,
factorii promotori ai schimbării şi relativitatea atitudinilor parentale în
diferitele perioade ale dezvoltării.
perspectiva familiei în protecţia copilului porneşte de la ideea
după care familia este contextul natural de viaţă al copilului, deci
familia rămâne unitatea centrală asupra căreia se concentrează
intervenţia care vizează copilul. De asemenea, din punct de vedre legal
- până la decăderea părinţilor din drepturile lor parentale - părinţilor le
revin drepturi şi responsabilităţi fundamentale privind educarea
propriilor copii. Ataşamentul din relaţia părinte-copil este un
fundament emoţional puternic şi este temeiul dezvoltării sentimentului
de identitate al copiilor - chiar în condiţiile unor relaţii tensionate - iar
ruperea acestor relaţii emoţionale nu este în interesul acestora. De
aceea acţiunile de protecţie a copilului se vor orienta spre prevenirea
dezintegrării familiei.

Bibliografie
Aldgate, J. (1997). Family breakdown. În: M. Davies (Ed.) The
Blackwell companion to social work, GB: Blackwell.
Thoburn, J. (1997). The community child care team. În: M. Davies
(Ed.) The Backwell companion to social work. GB: Blackwell Pub.

Recapitulare
Principiile protecţiei copilului sunt:
1. primordialitatea interesului copilului
2. principiul înţelegerii copilului ca o personalitate
unitară
3. perspectiva "ecologică"
4. perspectiva competenţei clienţilor
5. principiul planificării în perspectivă (sau al
permanenţei)
6. perspectiva dezvoltării
7. perspectiva familiei în protecţia copilului
Temă:

15
1. Stabiliţi legătura dintre perspectiva
 ecologică şi perspectiva familiei
 planificarea permnenţei şi respectareaperspectiva
dezvoltării
Faţă de cine considerăm că trebuie să fie prioritar interesul copilului?

16
Modulul 2
EVOLUŢII LEGISLATIVE ŞI ORGANIZATORICE IN SISTEMUL
ROMÂNESC DE PROTECŢIE A COPILULUI. STADIILE SCHIMBĂRII

2.1. Perioada 1990 – 1991


2.2. Perioada 1992 – 1996
2.3. Perioada 1997-

Recomandări

Studenţii vor trebui să analizeze etapele prin care a trecut


protecţia copilului până a ajunge în stadiul din prezent. In acest
capitol sunt prezentate câteva repere ale procesului de constituire a
unui sistem profesionist de protecţie a copilului

Reforma sistemului de protecţie a copilului până la o formă care


să corespundă concomitent standardelor profesionale internaţionale,
necesităţilor copiilor, părinţilor, familiilor şi să se încadreze totodată
în politica comunităţilor locale, ridică probleme uriaşe. Problemele
sunt greu rezolvabile, pentru că trebuie prevenite prezentele şi
viitoarele disfuncţionalităţi ale grijii pentru tânăra generaţie.
Asistenţa socială, renăscută din propria-i cenuşă, trebuie să-şi
dovedească eficienţa.
După 1990, o foarte importantă asistenţă internaţională a fost
îndreptată spre iniţiativele voluntare de muncă socială privind copilul
şi familia. "Totuşi, în ciuda speranţelor şi a optimismului clar
demonstrate prin amplele dimensiuni ale eforturilor internaţionale, a
ieşit în evidenţă, atât formal cât şi informal, faptul că în ţară au
survenit până acum prea puţine schimbări" (Sellick, 1998, p.49).
Persistenţa majorităţii problemelor caracteristice pentru perioada
comunistă (până la sfârşitul anilor '80) este însoţită de introducerea
noilor legi de protecţie a copilului aflat în situaţie dificilă; acest fapt
dezvăluie contradicţiile intrinsece ale sistemului de protecţie a
copilului. Heifner (1994) consideră că România trece, după Revoluţia
din 1989 printr-o "situaţie de criză" prelungită, care se caracterizează
prin dezorganizare, disconfort, vulnerabilitate, lipsă de claritate în
privinţa legilor şi în privinţa modului de desfăşurare a lucrurilor în
diversele servicii, atât pentru lucrători cât şi pentru clienţi, dar
totodată "printr-un timp de oportunitate optimă".

2.1. PERIOADA 1990 - 1991

Imediat după schimbarea sistemului politic, protecţia copilului în România a


dezvăluit unele din problemele sale şi a introdus reglementări "reparative" (E. Zamfir,
1995): renunţarea la legea interzicerii avorturilor, creşterea numărului de angajaţi în
instituţii, egalizarea alocaţiilor pentru copii din mediul rural şi cei din urban, acceptarea
de ajutoare internaţionale şi organizarea asistenţei profesionale de protecţie a copilului
cu introducerea unor metode noi, pe cheltuiala organizaţiilor străine. Urmarea a fost
reducerea numărului de copii din instituţii, paralel cu un mare val de adopţii
internaţionale legale şi (mai ales) ilegale. În mule instituţii de protecţie a copilului, în
care au intrat organizaţii din străinătate, s-au introdus cursuri de pregătire pentru

17
personal. Impactul importantului interes al străinătăţii pentru copiii părăsiţi şi orfani,
victime ale legii de interzicere a avorturilor din perioada Ceauşescu, a dus la
ameliorarea calităţii vieţii în aceste instituţii, precum şi a sistemului local de protecţie a
copilului. Datorită marelui interes internaţional, copiii rămaşi în grija statului n-au mai
fost daţi uitării.

2.2. PERIOADA 1992 - 1996

Scurta perioadă de schimbări pozitive rapide a durat aproximativ


doi ani. După aceasta, la vechile probleme s-au adăugat altele noi,
specifice perioadei de tranziţie spre economia de piaţă. Inflaţia
continuă, creşterea şomajului, pierderea posibilităţilor de locuire
datorită incapacităţii de a acoperi cheltuielile, polarizarea veniturilor,
au dus la creşterea numărului familiilor incapabile să-şi rezolve
singure problemele. Accentuarea sărăciei în mai multe familii a dus,
la rîndul ei, la persistenţa unui mare număr de copii abandonaţi, în
ciuda liberalizării avorturilor. De asemenea, abuzul şi neglijarea
copilului au devenit şi mai vizibile. Schimbarea rapidă a sistemului de
valori atât a adulţilor cât şi a tinerilor, efect al propagării deschise a
sexului şi a violenţei în mass-media, problema bolii S.I.D.A., apariţia
comerţului cu droguri au contribuit la complicarea problemelor cu
care se confruntă protecţia copilului.
Problemele s-au dovedit irezolvabile în absenţa serviciilor
specifice şi a lucrătorilor profesionişti. Acest fapt a fost parţial luat la
cunoştinţă de către puterea de stat, care a fost obligată să raporteze
la Comitetul ONU pentru Drepturile Copilului despre schimbările
iniţiate în domeniile problematice al protecţiei copilului. Pentru
coordonarea schimbărilor şi a demersurilor în interesul copilului a
fost creat în 1993 Comitetul Naţional pentru Protecţia Copilului,
salutat la vremea aceea de specialiştii români şi cei străini. Acestui
organism i-a revenit sarcina de a analiza diferitele propuneri şi oferte
venite din partea partenerilor internaţionali: UNICEF, PHARE şi alte
Organizaţii neguvernamentale mai mult sau mai puţin cunoscute şi
de a coordona întreaga activitate din domeniu.
În acelaşi timp, numeroase organizaţii nonguvernamentale au
continuat să lucreze sau au debutat în orfelinate, în domeniul
prevenirii abandonului, în instruirea celor interesaţi de drepturile
copilului şi pe tărâmul educării handicapaţilor. Unele dintre acestea
erau conduse până în anii '94 (şi unele din ele continuă să fie
conduse) de către organizaţiile din străinătate care au adus
ajutoarele (Médecins du Monde, Médecins Sans Frontieres, Romanian
Orphanage Trust, World Vision, Save The Children, Christian
Children's Fund, Holt International, Handicap International, Caritas,
UNICEF şi altele),. Unele dintre organizaţii s-au transformat de-a
lungul anilor în organizaţii româneşti. Majoritatea însă sunt
organizaţii neguvernamentale noi, care încă îşi procură marea parte
a fondurilor din ţările din Vest. Provocarea lansată de organizaţiile din
Vest de protecţie a copiilor, accentuată şi de reglementările
internaţionale semnate de guvern, situează modul de a concepe
protecţia copilului din România în faţa unei intersecţii hotărâtoare.
Aceasta are o influenţă puternică asupra concepţiei asistenţilor

18
sociali, a celorlalţi profesionişti şi a studenţilor cu privire la neglijarea
copilului, la abuzul asupra copilului şi la respectarea drepturilor
copilului.
Alte schimbări importante au fost cele din cadrul universităţilor,
din facultăţile de ştiinţe socio-umane şi cele teologice. În prezent, în
contextul social menţionat, există cel puţin 10 universităţi de stat
care formează specialişti cu diplomă în asistenţă socială. Absolvenţii
acestor facultăţi au intrat de-acum în activitate.
Au fost adoptate de către parlament câteva legi privitoare la
domeniul social. Două dintre acestea, vizând direct sprijinirea
familiilor cu nevoi speciale şi pe cele foarte sărace, au indirect
implicaţii privind evitarea instituţionalizării copiilor şi menţinerea lor
în cadrul familiei. Aceste legi au prevăzut acordarea de salarii
membrilor de familie care îngrijesc persoanele handicapate şi
acordarea de alocaţii acelora care nu au venituri sau dispun de
venituri minimale (legea ajutorului social).
Între timp, până în Iunie 1997, a fost în vigoare doar legea 3/1970
pentru protecţia copilului (o analiză detaliată a reglementărilor
acestei legi şi a posibilităţilor pe care le-a oferit pentru ocrotirea
copiilor în instituţii rezidenţiale se găseşte în Macavei, 1989). Aceasta
prevedea câteva reglementări pentru apărarea copilului dar nu
prezenta posibilităţi de intervenţie împotriva abuzului faţă de copil,
nu deschidea nici o cale pentru copilul abuzat da a se putea adresa
autorităţilor şi nici ca altcineva să dezvăluie asemenea cazuri. Nu
existau reglementări pentru îngrijirea copilului, pentru adopţii, nici
instituţii care să se ocupe de aceasta. În toate situaţiile problematice
referitoare la copil, decizia finală era în mâinile primarului. Deoarece
primarul era de obicei un om foarte ocupat, desemnaţii primăriei
(deseori nespecialişti) erau de fapt cei care analizau situaţia copilului.
Comisia pentru Minori, compusă din reprezentanţi ai departamentelor
de Educaţie, Sănătate, ai Poliţiei şi ai altor autorităţi, se întrunea o
dată lunar pentru a lua hotărâri privind instituţionalizarea copilului
sau orientarea acestuia spre unităţi speciale. Asistenţii sociali nu erau
menţionaţi printre cei care trebuiau să participe la vreuna din fazele
deciziei. Aceste decizii erau luate în funcţie de declaraţiile părinţilor
şi "rapoartele rezultate după o (singură) vizită la domiciliu" (Tobis,
Vitillo, 1994).
În această a doua perioadă - constatare valabilă şi pentru cea de-
a III-a (cea actuală) care urmează să fie analizată - statul acordă
copiilor ajutor material, constând în alocaţii universale pentru copii.
Alocaţia poate fi administrată de către părinte până la împlinirea
vârstei de 14 ani a copilului, vârstă după care, acesta posedând
buletin de identitate, îşi poate ridica singur alocaţia. Părinţii care nu
posedă buletin de identitate şi nu au certificate de naştere a copilului
nu au dreptul să ridice alocaţia. Alocaţia pentru copii era un
instrument important şi al politicii pronataliste a dictatorului
comunist Ceauşescu. Înainte de 1990, ea constituia un sprijin
material însemnat, reprezentând 10,5% din valoarea salarului mediu
(chiar mai mult înainte de 1989).
Pasti (1997) subliniază importanţa creşterii alocaţiei pentru copiii
handicapaţi: alocaţia este de două ori mai mare decât cea pentru

19
copii normali. Alte forme ocazionale de asistenţă ţintesc diverse
categorii mai restrânse ale populaţiei (UNICEF, 1996, p. 23-27). În
1995 a fost introdus ajutorul social pentru familiile şi persoanele fără
venituri şi pentru cei cu venituri extrem de mici. Aceasta reprezintă
un sprijin real pentru familiile cu număr mare de copii - şi este o
primă măsură de ajutor care ţine cont de mărimea familiei. O altă
măsură de sprijin este cea care se acordă mamelor începând de la al
doilea copil, pentru fiecare copil născut ulterior. Soţiile tinerilor care
îşi satisfac serviciul militar şi care au un venit mai redus decât
salariul minim sunt îndreptăţite la o alocaţie lunară în caz de
graviditate, sau dacă prezintă un handicap (de gradul I sau II), de
asemenea şi dacă au copii sub 7 ani. Aceste ultime două beneficii s-
au devalorizat aproape complet după 1990, dar o decizie din 1995 a
dus la o oarecare creştere a valorii lor. Familiile şi persoanele victime
ale calamităţilor, incendiilor şi altor diverse nenorociri pot primi ajutor
de urgenţă. Aplicarea acestei măsuri cade însă, de obicei, în sarcina
bugetului local, ceea ce are ca rezultat că dacă bugetul a fost epuizat
cu alte cheltuieli, familiile nu mai pot primi ajutor. Ajutorul depinde şi
de bunăvoinţa primarului şi a echipei sale.
Persoanele cu situaţie materială deosebit de dificilă pot primi
gratis sau la un preţ minimal două mese zilnice la o cantină socială.
Numărul porţiilor este determinat pe baza unei liste nominale,
aprobată de consiliile locale, deci cantinele sociale nu servesc masa
pentru persoane neincluse în prealabil pe listă. Această reglementare
este desigur extrem de importantă în vede-rea planificării fondurilor,
dar inexistenţa (sau, pe alocuri, insuficienţa) adăposturilor temporare
şi a cantinelor sociale de urgenţă creşte numărul celor care apelează
la mila publică. Cunoscând lipsa acestor servicii sociale pentru
categoriile cele mai sărace o parte a populaţiei oferă un oarecare
sprijin nevoiaşilor, sprijin care, la rândul lui, contribuie la menţinerea
(dacă nu chiar la creşterea) numărului de cerşetori şi de copii ai
străzii.
Rapoartele guvernamentale (spre exemplu, Raportul Dezvoltării
Umane, 1996, dar şi altele) accentuează faptul că începând din 1989,
sistemul privitor la îngrijirea copilului a preluat treptat reglementările
internaţionale de bază:
- Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului
(aprobată de parlament în 1991, prin Legea nr. 26)
- Convenţia de la Haga despre răpirea de copiii (Legea nr.
100/1992)
- Convenţia Europeană cu privire la situaţia legală a copiilor
născuţi în afara căsătoriei (101/1992)
- Convenţia Europeană cu privire la adopţiuni (15/1993)
- Convenţia de la Haga cu privire la protecţia copilului şi
colaborare în domeniul adopţiei (84/1994)

2.3. DIN 1996 PÂNĂ ÎN PREZENT

Până în Iunie 1997 nu au existat reglementări juridice pentru


posibilitatea aplicării unei părţi însemnate a convenţiei internaţionale
menţionate. Aceasta înseamnă că, deşi Convenţia privind Drepturile

20
Copilului şi o serie de acorduri internaţionale menţionate au fost
acceptate şi legiferate de parlamentul român, nu au fost
reglementate sau precizate procedurile pentru pedepsirea celor care
încalcă drepturile copilului. Declaraţiile şi principiile Convenţiei
pentru Drepturile Copilului afirmă că statul este responsabil de
asistenţa copiilor cu probleme. Aceasta înseamnă că cei care sunt
plătiţi pentru a presta activităţi de protecţie a copilului şi voluntarii
care activează în acest domeniu ar trebui controlaţi în privinţa
tuturor activităţilor depuse. Experienţa arată însă că, cel puţin până
în prezent, activitatea de control din partea statului a fost
insuficientă. Din această cauză, reforma judiciară a protecţiei
copilului, abolirea legii 3/1970, a fost atât de mult aşteptată. Ea a
survenit abia în Iunie 1997, după lunga perioadă de şapte ani şi
jumătate din momentul când cetăţenii ţării şi lumea din Vest au luat
la cunoştinţă cutremurătoarele imagini din instituţiile româneşti
menite să ocrotească copiii părăsiţi.
Principalele două legi pentru protecţia copilului care au fost
adoptate de parlamentul au fost următoarele (în ordinea
semnificaţiei lor pentru copilul expus relelor tratmente): legea
108/1998 care se referă în mod direct la "copiii aflaţi în dificultate"
(care funcţionase din anul 1997 ca ordonanţa nr. 26 a Guvernului) şi
legea nr. 87/1998 privind adopţia (care funcţionase anterior sub
forma ordonanţei nr. 25 a Guvernului) . Definiţia termenului de "copii
aflaţi în dificultate" este frecvent utilizată în terminologia de
specialitate pe plan internaţional. Ea cuprinde factorii care
periclitează integritatea sau/şi dezvoltarea fizică şi morală a copilului;
aceasta înseamnă implicit şi o recunoaştere a fenomenului de abuz
şi neglijare, cu toate că aceşti termeni nu au fost niciodată
menţionaţi ca atare în textul ordonanţei guvernamentale din 1997.
Acest lucru a fost remarcat de către profesionişti şi considerat ca un
semn de rezistenţă din partea celor care lucrează la nivelele
decizionale superioare şi care acceptă greu existenţa abuzului faţă
de copil. Ulterior, acest lucru a fost parţial corectat în forma finală a
legii promulgate în Iunie 108/1998, stabilindu-se obligaţia statului de
a proteja copilul abuzat, părăsit, neglijat şi exploatat.
A început o perioadă de reformă care vizează crearea şi
reorganizarea a numeroase servicii în interesul copiilor şi al familiilor
lor. Rezultatele acestei scurte perioade de reforme vor fi analizate în
cercetarea calitativă prezentată mai jos.
Iată principiile pe care le luăm în considerare în analiza stadiului
actual de aplicare în România a Convenţiei privind Drepturile
Copilului:
• respectarea primordialităţii interesului copilului;
• afirmarea dreptului acestuia de a creşte într-o familie;
• afirmarea principiului nediscriminării copilului;
• luarea în considerare a opiniei copilului în toate problemele
care îl privesc;
• primordialitatea siguranţei copilului şi posibilitatea luării unor
măsuri de urgenţă pentru asigurarea acestui deziderat;

21
• necesitatea existenţei unei perspective şi a unei planificări pe
termen lung în privinţa dezvoltării copilului;
• asigurarea participării profesioniştilor în activităţile de
protecţie a copilului;
• asigurarea continuităţii relaţiilor copilului cu familia sa
naturală;
• preferinţa acordării unui cât mai mare sprijin pentru familiile
cu dificultăţi, înaintea sau în locul îndepărtării copilului din familie.
Primul rezultat al evaluării arată că, în perspectiva globală, legea
din România concordă cu principiile Convenţiei Internaţionale privind
Drepturile Copilului. De exemplu, ambele legi ratificate în Parlament
în 1998 (87 şi 108) cuprind precizarea că măsurile de protecţie
trebuie luate în primul rând în interesul copilului. Un alt principiu
extrem de important, bine afirmat în lege, este dreptul copilului de a
avea o familie.
În anul 2004 a fost finalizată Legea copilului, respectiv Legea
272/2004 ce a intrat în vigoare cu 23 iunie 2004 odată cu
plublicarea ei în Monitorul oficial nr. 557. Această lege se doreşte a fi
un cadru unificator al problematicii copilului aflat în dificultate. La
baza acesteia stau cele mai relevante principii în protecţia copilului
(vezi modulul 1 Principiile protecţiei copilului), enunţate în mod
explicit încă de la începutul textului de lege. Legea face, de
asemenea, o definire clară şi succintă a termenilor de bază vehiculaţi
în conţinutul acesteia, respectiv cel de copil, familie naturală, familie
substitutivă, reprezentant legal al copilului. Sunt prevăzute aici
măsuri de protecţie pentru copilul lipsit temporar de ocrotirea
părinţilor fie că aceasta s-a produs sau nu din cauze imputabile
părinţilor, şi ne referim aici la măsurile de plasament, precum şi
măsuri pentru copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală, dar care nu răspunde penal. Legea 272/2004 reprezintă
prima lege a copilului care, în România, poate avea pretenţia de a fi
încercat să ofere un cadru coerent, consistent şi unificator pentru
clarificarea problematicii protecţiei copilului. În anul 2004 a fost, de
asemenea, aprobată Legea 273 cu privire la adopţia naţională şi
internaţională, publicată la aceeaşi dată în Monitorul Oficial.

În concluzie, reorganizarea sistemului de protecţie a copilului în


aşa fel încât să se ridice la nivelul standardelor internaţionale, să
corespundă necesităţilor copiilor, părinţilor şi familiilor şi să se
încadreze în politica comunităţilor şi localităţilor, este o sarcină foarte
dificilă. Această reorganizare reprezintă de asemenea şi o şansă
unică pentru ca munca socială să-şi dovedească valoarea, după
renaşterea sa din propria-i cenuşă.

Bibliografie
Guvernul României, Comitetul Naţional pentru Protecţia Copilului
(1994). Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului - stadiul
aplicării în România. Bucureşti
Filipescu, I., 1997, Adopţia şi protecţia copilului, Ed. All Educaţional
S.A., Bucuresti.

22
Pasti, S., 1997, Principii de bază ale protecţiei copilului şi ale
serviciilor de asistenţă socială pentru copiii şi familiile aflate în situaţii
deosebit de dificile, În: R. Vitillo and D. Tobis (Ed.), Programul de
consolidare a serviciilor pentru copii şi familii aflate in situaţii deosebit
de dificile: un răspuns al României în colaborare cu UNICEF,
Departamentul pentru Protecţia Copilului şi UNICEF, Bucureşti.
***Legea 272/2004
***Legea 273/2004
*** (1995) Raportul dezvoltării umane. Departamentul
Informaţiilor Publice, Buletin nr.4 (18).
*** Legea 87/1998.
*** Legea 108/1998.
*** Legea 47/1993 cu privire la declararea judecătorească a
abandonului.
*** (1996). Raportul Dezvoltării Umane.
*** Ordonanţa de urgentă nr. 25/1997.
*** Ordonanţa de urgentă nr. 26/1997.
*** Convenţia cu privire la drepturile copilului.
Adoptată de
*** NGO projects for children. Directory for
Central and Eastern Europe, Commonwealth of Independent States
and the Baltic Sates. Compiled by NGLS for the NGO/UNICEF
Coordinating Commitee on activities for Children in Central and
Eastern Europe, Commonwealth of Independent States and the Baltic
States.

Temă
Consultati site-ul WWW.COPII. RO

 Studiaţi Convenţia ONU privind drepturle copilului.


 Căutaţi pe internet, la adresa www.copii.ro legislaţia
valabilă pentru protecţia copilului.
 Comparaţi legislaţia actuală cu prevederile Convenţiei ONU
privind drepturle copilului

23
Modulul 3. ABUZUL FIZIC, PSIHOLOGIC ŞI SEXUAL
3.1. Abuzul fizic
3.2. Abuzul psihologic
3.3. Abuzul sexual
3.4. Frecvenţa cazurilor de maltratare a copiilor
3.5. Abuzul societal, institutional si familial

Recomandări

Pentru studenţi este important să poată defini diferitele forme de


abuz cu propriile lor cuvinte. Desigur, vor trebui să înţeleagă definiţiile
date de diferiţi autori cuprinşi în acest capitol, dar şi definiţiile şi
caracterizările conspectate din bibliografia recomandată. Se
recomandă studenţilor să urmărească modul in care este menţionată
bibliografia folosită pentru redactarea acestui capitol.

Definirea relelor tratamente asupra copiilor poate porni de la o


mare varietate de concepţii teoretice care, toate, iau drept punct
comun de plecare înţelegerea abuzului ca fiind cauzarea intenţionată
a unei vătămări ce afectează sănătatea fizică sau psihică a copilului
(N. Frude, 1989). Definiţia dată de dr. Popescu şi dr. Răduţ (1998,
p.2-3) aduce ca şi completare ideea că abuzivă poate deveni şi
omiterea unor acţiuni, nu numai comiterea unor acte împotriva
copilului: "maltratarea este orice formă voluntară de acţiune sau de
omitere a unei acţiuni care este în detrimentul copilului şi are loc
profitând de incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerne între
ceea ce este bine sau rău, de a căuta ajutor şi de a se autoservi".
Evantaiul formelor de rele tratamente este larg, cuprinzând toate
aspectele personalităţii: cel fizic, cel psihic (emoţional), cel moral şi
cel sexual. De obicei relele tratamente cuprind şi laturile fizice ale
personalităţii, iar abuzurile sexuale sunt însoţite cel mai adesea de
vătămări fizice şi întotdeauna de vătămări emoţionale. De asemenea,
abuzurile fizice au adesea repercusiuni psihice şi uneori au motivaţii
sexuale sau sunt însoţite în mod expres de un comportament sexual.
Dacă formele de rele tratamente se întrepătrund, cu atât mai mult
coexistă consecinţele lor, care se manifestă simultan sau consecutiv
asupra tuturor laturilor personalităţii copilului, putând induce
tulburări în dezvoltarea personalităţii pe plan cognitiv, emoţional,
moral şi sexual. Astfel, abuzul fizic, cel psihic sau sexual poate
conduce la retard în dezvoltarea intelectuală, la tulburări de echilibru
emoţional şi la consecinţe fizice pe plan psiho-somatic.

Abuzul de orice formă înseamă profitarea de pe urma diferenţei


de putere dintre un adult şi un copil, desconsiderarea personalităţii
celui de-al doilea. El poate fi regăsit oriunde şi oricând în istoria şi în
prezentul societăţii omeneşti, în artă şi literatură, în legendele
omenirii şi în poveştile pentru copii. Abuzul înseamnă violenţa
adultului împotriva copilului, fenomen care este prezent în realitatea
noastră astăzi, mai aproape sau mai departe de căminul nostru, în

24
funcţie nu numai de valorile noastre, dar şi de tradiţiile pe care le
urmăm în creşterea copiilor şi de capacitatea noastră de a ne
controla impulsurile.

3.1. ABUZUL FIZIC

Pentru profesioniştii implicaţi în acordarea unor diverse forme de


asistenţă copiilor (medici, surori medicale, educatori, asistenţi sociali,
psihologi) nivelul de sănătate fizică al unui copil constituie principalul
criteriu de apreciere a îngrijirii acordate copilului de către persoanele
care au această îndatorire. Sănătatea fizică este un standard central
al calităţii vieţii copilului. Criteriul grijii faţă de sănătatea copilului şi
al căutării surselor de vătămare fizică este central în protecţia
copilului.
Copilul este o fiinţă vulnerabilă; vătămat, el prezintă adesea
semne fizice cu diverse grade de gravitate: hematoame, echimoze,
fracturi, arsuri, leziuni interne, plăgi, dilacerări. Nu toate leziunile
fizice sunt însă accidentale. Agresarea copilului în mod deliberat de
către adultul în grija căruia se află el, provocarea de leziuni sau
otrăvirea lui, este definită ca abuz fizic. Acest fel de abuz este însoţit
de traume psihice imediate sau ulterioare (Popescu, Răduţ, 1998),
care trebuie luate şi ele în considerare în cazul aprecierii gravităţii
actului violent. Pecora et al. (1992) dau o definiţie care merge în
acelaşi sens şi anume: abuzul fizic este vătămarea produsă
neaccidental de persoana în grija căreia se află un copil la un
moment dat. În privinţa acestui tip de definiţie se pune întrebarea
dacă nu ar trebui incluse aici şi acele forme de violenţă care nu au
provocat vătămări la comitere, dar care includ, prin repetare,
probabilitatea crescută a vătămărilor (de ex., cazul în care părintele
aruncă spre copil cu diverse obiecte - de pildă cu scaunul - şi ar
putea foarte uşor să-l rănească). Ideea extinderii definiţiei este
argumentată de faptul că trauma psihică nu se produce doar ca
rezultantă a durerii fizice, ci şi ca urmare a ameninţării cu violenţa şi
a trăirii iminenţei acesteia. Dar judecarea comportamentelor în
funcţie de majoritatea legilor existente se face în mai mică măsură
pe seama intenţiilor oamenilor şi în mai mare măsură pe seama
actelor comise efectiv şi a consecinţelor acestora. În consecinţă,
profesioniştii au nevoie de criterii de diferenţiere între diversele tipuri
de abuzuri, criterii pe care le construiesc pornind de la nivelul de
suferinţă produsă copilului (Hardiker, 1996).
Gradul abuzului diferă în funcţie de vătămarea produsă copilului.
Forme grave, periculoase pentru sănătatea copiilor apar uneori
printre modalităţile "educative" aplicate copiilor de către un părinte,
care-şi exercită dreptul de a pedepsi copilul. E greu de decis unde
începe abuzul grav. Aceasta mai ales când este vorba de o pedeapsă
administrată copilului. Oricât de toleranţi am fi cu privire la dreptul
părinţilor de a-şi educa copiii şi de a-şi alege metodele educative,

25
abuzul începe atunci când sănătatea psihică sau fizică a copilului
este pusă în pericol. Pornind de la aceasta, considerăm că studiul
fenomenului de abuz şi neglijare poate porni de la relevarea
prevalenţei unor fenomene potenţial cauzatoare de abuzuri, incluse
în comportamentele punitive ale părinţilor.
Pedepsele fizice sunt metode educative folosite pentru a cauza
minorului durere: bătăi cu mâna sau cu orice obiect, aplicate pe
oricare parte a corpului, aşezarea copilului în genunchi, legarea,
scuturarea, lovirea lui de perete sau de vreun obiect, tragerea de
urechi sau de păr, eventual chiar acţiuni periculoase ca arderea sau
otrăvirea lui.
Pedepsele minore aplicate în mod obişnuit nu dăunează
sănătăţii şi integrităţii corporale a copilului. Nici ele nu sunt însă total
lipsite de pericol pentru sănătatea sa mentală. Folosite în mod
repetat, impropriu sau în neconcordanţă cu faptele comise, ele pot să
conducă la traume psihice, deorece transmit copilului mesajul
violenţei fizice. Ele pot fi considerate abuzive şi în cazurile când, fără
să fie ieşite din comun, sunt aplicate foarte des copiilor, dar şi atunci
când pedepsele nu corespund greşelilor comise de copil sau când ele
sunt menite să aducă satisfacţii adultului nu să corecteze
comportamentul copilului.
Abuzive sunt considerate în primul rând pedepsele din categoria
celor grave, pe care le definim ca cele care comportă un risc
substanţial pentru sănătatea şi integritatea corporală a minorului,
chiar la o singură aplicare (arsuri cauzate copilului, înfometarea
acestuia, folosirea unor instrumente periculoase - a unui furtun sau
cablu, a unui cuţit etc - folosirea curentului electric şi altele
provocatoare de urme adânci şi răni.
Categoriile de copii care se pot diferenţia după gravitatea efectelor
abuzului sunt:
- copiii supuşi abuzului fizic minor (suprafeţe de piele înroşite,
leziuni uşoare)
- copiii supuşi abuzului fizic major (cap spart, mâini, coaste
rupte, arsuri etc.)
- categoria copiilor cu risc, care - date fiind cele spuse mai
înainte referitor la riscul neconfirmat al vătămărilor - se mai adaugă la
aceste două categorii de abuz. Aceasta se referă la o populaţie de
copii necunoscută precis ca număr sau ca pondere, în privinţa cărora
avem cunoştinţă despre comportamente şi situaţii care indică
posibilitatea unor rele tratamente care ar fi suportate de către minor
(diferite tipuri de neglijare sau de abuz), dar nu avem certitudinea
comiterii lor în prezent. Studiile care se ocupă de prevalenţa
fenomenului de abuz în populaţie pot da indicii estimative privind
ponderea acestor copii (vezi Rotaru et. al., 1996 ).
- categoria minorilor exploataţi prin muncă face parte din
această înşirare deoarece se referă la includerea copilului în
activităţi care depăşesc capacităţile rezistenţei sale fizice. Totodată
ele pot afecta echilibrul psihic al copilului, dacă sunt contrare
preocupărilor specifice vârstei sale, sunt înjositoare (cerşitul, de
exemplu) şi împiedică realizarea sa şcolară sau profesională.

26
Un raport al Institutului Naţional de Cercetare Ştiinţifică în domeniul
muncii şi Protecţiei Sociale (după Popa, 28.03.1998), prezintă date după
care 5,66% dintr-un lot de familii intervievate au declarat că îşi trimit unul
sau mai mulţi copii sub 15 ani la muncă, iar 2,83% au evitat să răspundă
(fără să nege însă). Dintre muncile prestate de copii se indică un procent
de 23,2% de copii care cerşesc, 21,6% încarcă, descarcă sau cară marfă,
10,8% spală maşini, 8,6% sunt vânzători ambulanţi, mai ales de ziare, iar
alţii strâng gunoaie, fac curăţenie, muncesc în agricultură sau zootehnie.
Dintre copiii care muncesc, 53,1% au declarat că muncesc în timpul anului
şcolar, 26,6% chiar în timpul programului de studii, 10,7% afirmă că munca
nu i-a silit să abandoneze şcoala, dar sunt mult mai obosiţi, iar 14,4%
recunosc că munca i-a împiedicat să urmeze şcoala.

3.2. ABUZUL PSIHOLOGIC

Toate formele de abuz şi neglijare a copilului au componente şi


consecinţe psihologice. Anumite forme de maltratere au însă, ca
instrument, tocmai mijloace de natură psihologică, de aceea
cercetători ca Garbarino, Guttmann şi Seeley (1986), precum şi
Brassard, Germain şi Hart (1987) au propus definirea abuzului
psihologic ca fiind o formă distinctă de rele tratamente. Garbarino şi
colegii săi considerau în 1986 că maltratarea psihologică nu trebuie
considerată ca fiind doar o consecinţă a celorlalte forme de rele
tratamente, subordonată faţă de ele, ci - dimpotrivă - ar trebui să fie
luată ca pilon central al eforturilor de înţelegere a disfuncţionării
familiei, precum şi a nevoilor de protecţie a copilului (p. 7). Garbarino şi
colaboratorii definesc abuzul psihologic comis împotriva unui copil ca
fiind "atacul concertat al unui adult asupra dezvoltării conştiinţei de
sine şi a competenţei sociale a copilului" (1986, p.8).

Formele de abuz psihologic mai des întâlnite sunt cele la care


recurg părinţii sub formă de diverse pedepse: izolarea copilului
(legarea, încuierea lui în diferite spaţii închise, în pivniţă etc;
neacordarea răspunsurilor emoţionale; terorizarea copilului; refuzul de
a-l ajuta la solicitarea acestuia; degradarea lui; exploatarea lui,
folosirea lui ca servitor; coruperea minorului prin învăţarea cu, sau
recompensarea unor comportamente neadecvate, antisociale,
agresive, rasiste, imorale sau criminale.
Brassard, Germain şi Hart au analizat studiile privind abuzul
psihologic şi au apreciat că el constă din acte de omisiune şi din acţiuni
comise care provoacă traume şi leziuni psihologice. Aprecierea
gravităţii vătămării psihologice se face pe baza unor criterii ale
comunităţii şi ale profesiunii. Vătămarea psihologică se poate produce
de către membrii familiei sau de către persoane străine de familie,
singuri sau în grup, de către indivizi care, prin vârsta şi rolul pe care îl
au în raport cu copiii au putere asupra acestora. Aceste acte pot dăuna
copilului pe plan cognitiv, comportamental, afectiv sau fizic, dar cel
mai adesea concomitent pe mai multe planuri. Maltratarea psihologică
include respingerea, terorizarea, izolarea, exploatarea, degradarea
copilului, refuzul de a-i răspunde emoţional şi greşita socializare a lui
(Brassard, Germain şi Hart, 1987, p.6). Garbarino et al (1986) şi Pecora
et al. (1992) şi Whitman (1998) au identificat respingerea, izolarea,

27
terorizarea, ignorarea şi coruperea ca fiind forme ale abuzului
psihologic.
Atitudinea de respingere intenţionată, repetată a copilului,
manifestată prin nerecunoaşterea consecventă a nevoilor şi meritelor
sale constituie o formă specifică de abuz psihologic. Ea exprimă
negarea legitimităţii dorinţelor copilului şi transmite acestuia ideea că
el e lipsit de drepturi, e dependent de adult, inferior şi lipsit de
speranţa de a fi acceptat. Whitman (1998) enumeră următoarele acte
având caracteristicile abuzului psihologic asupra copilului: ridiculizarea
cronică, minimalizarea şi umilirea copilului; pedepsirea copilului pentru
activităţi de joc specifice vârstei sau pentru gesturi şi comportamente
normale (de exemplu curiozitatea, manipularea unor obiecte,
zâmbetul, plânsul etc.); transformarea copilului în ţap ispăşitor al
familiei; refuzul cronic al gesturilor de afecţiune; tratarea unui copil mai
mare ca unul de vârstă mai mică (infantilizarea unui adolescent, spre
exemplu); afişarea unei preferinţe evidente pentru unul din copiii din
familie, în defavoarea altora; etichetarea negativă a comportamentului
unui copil în mod cronic; refuzul permanent al părintelui de a
recunoaşte sau de a remarca realizările copilului.
Izolarea copilului de experienţele sociale fireşti ale vârstei sale, îl
rupe pe copil de mediul social care îi poate asigura acestuia relaţiile
sociale necesare dezvoltării competenţelor sociale şi formării identităţii
sale. Interzicerea sistematică a jocului cu alţi copii, a distracţiilor cu cei
de aceeaşi vârstă, împiedică copilul sau adolescentul să lege prietenii
şi să-şi formeze puncte de reper în mediul social exterior familiei.
Aceasta îl va face să se simtă singur pe lume şi lipsit de speranţa de a
primi ajutor de la cineva. Izolarea copilului, în formele sale grave, se
asociază cu forme de abuz fizic sau/şi se-xual, făcând copilul să se
simtă singur pe lume şi lipsit de speranţa de a primi de la cineva
ajutor. Izolarea mai are ca efect inocularea ideii că ceea ce se întâmplă
în familie este normal, este ceea ce trebuie să se întâmple în toate
familiile, în cazul tuturor copiilor. Încercarea copilului de a depăşi
izolarea este considerată de părintele abuziv ca trădare şi este
pedepsită. Izolarea poate lua forma interdicţiei aderării copilului sau
adolescentului la activităţi de club, antrenamente sportive sau serbări,
iar în anumite cazuri, a retragerii copilului de la grădinită sau şcoală.
Terorizarea copilului pe cale verbală, pentru inocularea fricii de
consecinţe grave, crează acestuia imaginea unei lumi terifiante, ostile.
Ameninţările adultului se pot referi la pedepse neprecizate, dar
înfricoşătoare, care pot pune în pericol pe copilul însuşi sau pe o
persoană iubită de el, un animal sau un obiect îndrăgit. Această
atitudine este frecventă în cazul abuzului sexual, în care adultul abuziv
foloseşte o gamă largă de ameninţări, destinate să împiedice copilul de
a dezvălui secretul relaţiei sexuale. El poate ameninţa copilul într-o
infinitate de variante, a căror probabilitate nu poate fi controlată de
copil: dacă dezvăluie secretul, atunci mama se va supăra aşa de tare,
că va da copilul afară din casă, sau, eventual, va muri de supărare;
dacă victima nu participă la joc, atunci adultul o va agresa pe sora mai
mică; sau, dacă îndrăzneşte să dezvăluie secretul relaţiei sexuale,
atunci îi va otrăvi căţeluşul, sau mai rău, va muri şi ea, aşa cum a fost
omorât căţeluşul (înecat sau otrăvit). Efectul psihic traumatizant al

28
terorizării se datorează, în parte, caracterului său imprevizibil:
descărcările frecvente de mînie ale adultului pot alterna cu perioade în
care acesta produce dovezi de ataşament faţă de copil. Prin specificul
ei, terorizarea afectează bazele încrederii copilului în adulţi, în lumea
înconjurătoare în general.
În urma terorizării copilului, acesta poate prelua comportamente
excesiv de mature, preluând responsabilităţi de adult, ca, de exemplu,
protejarea surioarei sau a mamei de violenţa agresorului. În această
categorie de rele tratamente, Killén (1997) include şi pe copiii terorizaţi
de violenţele dintre părinţi. "Aceşti copii trăiesc în anxietate şi îşi
folosesc adesea energia pentru a avea grijă de ei înşişi şi în mod ironic
chiar şi de părinţii lor.
Ignorarea nevoilor copilului constituie un abuz în măsura în
care adultul privează copilul de stimulii esenţiali dezvoltării sale psihice
şi cognitive (Pecora et al, 1992). Gravitatea acestui tip de
comportament abuziv provine din faptul că, pentru dezvoltarea psihică
sănătoasă a oricărui copil, este indispensabilă receptivitatea adulţilor
la nevoile acestuia. Refuzul consecvent al comunicării cu copilul,
neobservarea intenţionată a dorinţelor exprimate de acesta, lipsa de
interes a familiei sau a colectivităţii în dezvoltarea abilităţilor copilului
sau a performanţelor acestuia, refuzul de a răspunde la durerea
copilului, la cererea lui de ajutor, neprotejarea lui de agresiunea unor
fraţi sau alţi copii sunt câteva din formele pe care le poate lua
ignorarea.
Coruperea copilului înseamnă atragerea lui în activităţi şi
comportamente antisociale (în domeniul delincvenţei, al violenţei, al
sexualităţii, al consumului de alcool sau droguri). Manipularea în
această direcţie a unui minor poate conduce la angajarea acestuia în
pornografie, prostituţie, trafic şi consum de droguri, cerşetorie, furt,
contrabandă, muncă în condiţii ilegale. Caraceristic pentru acest tip de
abuz este antrenarea copilului în activităţi ale căror consecinţe îi
depăşesc capacitatea de înţelegere şi îi pervertesc judecăţile morale.
Copilul este astfel forţat să preia atitudinile imorale ale adultului
abuziv, în avantajul şi spre profitul acestuia (Whitman, 1998). Este
cazul numeroşilor copii cerşetori utilizaţi de familiile lor pentru a le
asigura traiul, copii degradaţi emoţional şi moral începând de la vârste
fragede, care îşi pierd stima de sine şi demnitatea.
Deprivarea copilului de demnitate (degradarea în accepţia lui
Brassard, Germain, Hart, 1987) poate fi analizată separat, înţelegând
prin aceasta recurgerea de către adult la exprimări sau la atitudini
depreciatoare la adresa copilului, care afectează demnitatea acestuia.
În acest cadru se include folosirea cu regularitate a unor expresii
jignitoare la adresa capacităţilor intelectuale sau practice ale copilului,
exprimarea neîncrederii în viitorul lui, învinovăţirea lui pentru eşecurile
sale din toate domeniile, folosirea lui în activităţi degradante (ca slugă
a adultului).

3.3. ABUZUL SEXUAL

Abuzul sexual este - deşi conţine certe elemente de abuz fizic şi


psihologic - o categorie aparte de rele tratamente aplicate minorului.

29
Abuzul sexual cuprinde: atragerea, convingerea, folosirea, coruperea,
forţarea şi obligarea minorului să participe la activităţi de natură
sexuală sau asistarea unei alte persoane în timpul unor activităţi care
servesc obţinerea de către adult a plăcerii. Mai pe scurt, prin
definiţia sa, abuzul sexual împotriva copilului este obligarea sau
îndemnarea acestuia, de către o persoană adultă, să participe la
activităţi sexuale care servesc plăcerii adultului. Includem în această
categorie toate formele de relaţii şi comportamente hetero- sau
homosexuale în care este implicat un adult şi un minor, între
persoane înrudite sau nu, de la atingerile cu caracter sexual, la
penetrarea realizată pe cale genitală, orală sau anală. Chiar şi atunci
când relaţiile sexuale nu au o componentă de recurgere la forţă, când
relaţiile par să fie liber consimţite, se foloseşte totuşi noţiunea de
abuz sexual, pentru a caracteriza relaţii sexuale între persoane între
care există o diferenţă sensibilă de maturitate psihică. Atunci când
agresorul este el însuşi minor, diferenţa de vârstă - care înseamnă
totodată un nivel superior de maturitate - de la care se vorbeşte
despre relaţii de tip abuziv este de cinci ani. Aceasta scoate din
categoria abuzurilor jocurile sexuale iniţiate de copii, când ele implică
minori cam de aceeaşi vârstă sau experimentele sexuale reciproce
ale unor adolescenţi. Atunci însă când, în relaţiile lor sexuale, copiii
sau adolescenţii recurg la forţă împotriva unuia chiar de aceeaşi
vârstă, relaţiile dobândesc caracter abuziv.
Formele de abuz sexual se pot clasifica în acte sexuale cu sau
fără contact (acesta din urmă poate fi contact sexual genital, oral sau
anal).

Dintre formele de abuz sexual menţionăm:


• hărţuirea sexuală (cu formele sale: propuneri verbale, gesturi
sau atingeri de tip sexual)
• comportamentul exhibiţionist în faţa unui copil
• maniplarea organelor sexuale ale copilului sau obligarea
acestuia de a manipula organele sexuale ale agresorului
• intruziunea unor obiecte în organele sexuale ale copilului
• penetrarea sexuală - pe cale orală, genitală sau anală
• exploatarea sexuală - obligarea minorului la pornografie sau
prostituţie în folosul (cel puţin parţial) al adultului
Exploatarea sexuală a minorului se referă la supunerea copilului
la activităţi sexuale prin forţă sau contra unor sume de bani, sau alte
avantaje.

Aprecierea gravităţii faptelor comise în cazurile de abuz asupra


copiilor se face în funcţie de:
• vârsta copilului, cu cât acesta este mai tînăr, cu atât faptele
sunt considerate mai grave;
• gradul forţei aplicate, fapta fiind cu atât mai gravă, cu cât forţa
utilizată este mai mare;
• relaţia dintre abuzator şi victimă, fapta fiind cu atît mai gravă,
cu cât relaţia abuzatorului cu victima este mai strânsă;

30
• tipul actului sexual la care a recurs agresorul, gravitatea
faptelor fiind mai mare dacă a avut loc penetrarea copilului.
Pentru diferenţierea abuzului sexual de alte acte sexuale, fără
caracter abuziv, se folosesc criterii privind diferenţa de vârstă, de
putere, de nivel de cunoştinţe şi de nivel de satisfacţie sexuală între
abuzator şi victimă.
Între înţelegerea clinică şi cea legală a relelor tratamente se fac
deosebiri în mai toate statele lumii. De exemplu, noţiunea de incest se
referă, în termeni clinici, în mod clar, la orice tip de relaţii sexuale care
au loc între rude aflate în relaţie directă, incluzînd aici nu numai orice
tip de contact sexual (vaginal, oral, anal), ci orice alt tip de
comportament sexual prin care adultul tinde să-şi satisfacă nevoile
sexuale utilizând ca partener un copil înrudit (de sex masculin sau
feminin). Totuşi, mai există state ale lumii, inclusiv SUA (mai puţin cele
din Europa occidentală), în care categoria penală de incest cuprinde
doar cazurile de contact sexual vaginal cu victima. De fapt, acest mod
de apreciere tinde să apere adultul abuziv şi nu copilul-victimă, fiind
din ce în ce mai mult contestat în practica protecţiei copilului. Conform
acceptului clinic utilizat mai sus, în legislaţia ţărilor Comunităţii
Europene termenul de incest şi de abuz sexual se referă la orice tip de
raporturi sexuale în care un adult are ca partener un minor, indiferent
de tipul oral, anal sau vaginal al raportului.

Factorii de risc în privinţa abuzului sexual

Pentru a studia factorii asociaţi în cea mai mare măsură cu situaţia


de victimă a abuzurilor sexuale, Finkelhor a examinat 795 de studenţi
cu ajutorul unor chestionare şi a extras următorul grup de factori de
risc (după Friedrich, 1990, p. 7):
1. prezenţa unui tată vitreg
2. existenţa unei perioade din copilărie în care mama a fost
absentă
3. lipsa de apropiere mamă-copil
4. lipsa studiilor liceale ale mamei
5. comportamentul represiv al mamei în privinţa sexualităţii
6. lipsa afecţiunii din partea tatălui
7. venit redus (sub 10.000 USD pentru Statele Unite ale Americii)
8. existenţa unui număr foarte restrâns de prieteni (cel mult doi)
Aceşti factori de risc s-au dovedit a fi cumulativi, adăugarea
fiecărui factor sau a altora care nu au fost amintiţi ridicând gradul de
vulnerabilitate la abuz sexual cu 10-20%. După datele altor cercetări,
Friedrich (1990) adaugă factori de risc, ca: insatisfacţiile, respectiv
conflictele maritale şi violenţa domestică, lipsa mamei sau a tatălui
natural din familie, plasarea copiilor într-o familie, respectiv experienţa
agresorului de a fi fost plasat în afara propriei familii, numărul mare de
copii în familie, lipsa tatălui de lângă copil în primii ani de viaţă ai
acestuia şi experienţa agresorului de a fi fost el însuşi victima unor
abuzuri. Prin contrast, factori ca apropierea dintre mamă şi copil,
existenţa unei largi reţele externe de suport (număr mare de prieteni,

31
relaţii bune cu rudele), implicarea tatălui în îngrijirea copilului de la
vârsta fragedă a acestuia, pot îndepărta riscul abuzului sexual.

Consimţământul copiilor la relaţiile sexuale:

Diagnosticarea unui caz de abuz sexual se pune adesea în paralel


cu problema consimţământului. Concepţia libertină asupra sexualităţii,
după care activitatea sexuală este un drept care se cuvine acordat nu
numai adultului ci şi minorilor, consideră că o relaţie liber consimţită nu
poate fi etichetată ca fiind abuzivă, chiar dacă ea implică relaţia dintre
un copil şi un adult. Acesta este un punct de vedere care poate fi uşor
combătut dacă supunem noţiunea de consimţământ unei analize
atente. Pentru ca o persoană să fi consimţit la o acţiune, nu este
suficientă exprimarea unui acord. "Partenerul trebuie să înţeleagă
acţiunea propusă, să cunoască normele sociale legate de acţiunea în
cauză, să fie conştient de consecinţele actelor sale şi de alternativele
pe care le are, să fie sigur că decizia de a nu se angaja în acţiune va fi
la fel de bine acceptată ca şi varianta angajării în acţiune, să accepte
participarea în mod voluntar şi să fie integru psihic". Printre cazurile de
incest, respectiv printre relaţiile sexuale dintre adulţi şi copii, pot
exista, într-adevăr, situaţii în care copilul, aflat la pubertate sau chiar
înainte de această vârstă, este sexualizat precoce de către un adult şi
participă voluntar la acte având caracter sexual. Cu cât un copil este
mai mic, cu atât este mai clar că el nu realizează anomalia acestui tip
de comportament, care va avea în toate cazurile urmări grave asupra
vieţii sale.

Tipuri de taţi incestuoşi2

1. Taţii cu preocupări sexuale excesive (26%)


Aceşti taţi au un interes clar, adesea conştient şi chiar obsesiv, orientat spre
fiicele lor. Unii dintre ei şi-au asimilat fiica, încă din copilăria timpurie, cu un obiect
sexual. În astfel de cazuri, abuzul sexual începe de la vârste foarte fragede.
2. Taţii imaturi sau de tipul adolescentului regresiv (33%)
Aceşti taţi se simt din nou la vârsta adolescenţei în prezenţa fiicelor lor, mai ales
a celor ajunse la pubertate, a căror maturizare o urmăresc cu un comportament de
adolescent. Spre exemplu, unul din taţii incestuoşi, când a recunoscut abuzul comis,
s-a exprimat: "tatăl-adult din mine a dispărut şi am fost din nou copilandru".
3. Taţii la care incestul corespunde satisfacţiei instrumentale (20%)
Aceşti taţi îşi descriu copilul în termeni non-erotici. În clipele de abuz, ei au
fantezii legate de soţia lor, sau de alte persoane. Corpul copilului e perceput doar ca
un recipient pentru a-şi trăi propriile fantezii sexuale, nu ca obiect al atracţiei erotice.
Aceşti taţi au adesea au sentimente de vinovăţie pentru actele pe care le-au comis.
4. Taţii dependenţi emoţional (10%)
Bărbaţii din această categorie se simt deprimaţi, singuri, lipsiţi de dragoste,
rataţi. Ei caută confort într-o relaţie caldă, specială, exclusivă cu fiica lor. În această
relaţie intimă, ei includ şi pe cea sexuală. Relaţia incestuoasă de acest tip poate
începe la vârste foarte timpurii sau mai târziu, la pubertate.
5. Taţii agresivi, furioşi (10%)

2D. Finkelhor, L. Meyer Williams, Family Research Laboratory, University of New Hampshire,
studiu asupra 118 taţi incestuoşi. (Material preluat prin bunăvoinţa "The children's Mental Health
Allience", New York, 1997)

32
Acest tip de bărbaţi are adesea o istorie de manifestări violente, inclusiv comitere
de violuri. Abuzul sexual e comis în momente de furie, negându-se uneori atracţia
sexuală faţă de copil. Ei consideră că mama copilului este vinovată, fiindcă s-au simţit
neglijaţi de ea. ("Ceea ce am făcut a fost o posibilitate de a mă răzbuna pe copil,
fiindcă a devenit centrul vieţii nevestei mele").
Consecinţele abuzului sexual asupra copilului depind de o serie de
factori, dintre care Friedrich (1990) şi Finkelhor (1986) indică
următoarele:
• Vârsta copilului în momentul abuzului - cu cât un copil este mai
mic, cu atât efectele fizice şi psihice ale abuzului pot fi mai dramatice;
un alt aspect legat de vârsta victimei, un copil mai mic este socotit mai
puţin capabil de a se apăra şi lipsit de capacitatea de a consimţi la
relaţii sexuale; pe de altă parte (după Back and Lips, 1998), victimei
mai în vârstă i se atribuie o mai mare responsabilitate în provocarea
abuzului sexual.
• Gradul apropierii în relaţia agresorului şi a victimei - incestul
are în acest sens cele mai dramatice consecinţe pe termen lung,
consecinţe la a care contribuie oprobiul social care întâmpină aceste
relaţii; de asemenea, apropierea între victimă şi agresor poate
îngreuna şi întârzia mult dezvăluirea abuzului sexual ("mi-a fost frică să
spun, fiindcă X trăia cu noi, mama ţinea la el, trebuia să-l consider tatăl
meu" sau "tot timpul mi-a fost teamă că o să-l trimită pe tata în
închisoare dacă se află").
• Durata abuzului - un singur eveniment de tipul abuzului sexual
are pentru victimă un efect mai uşor de prelucrat decât situaţiile
abuzive care se întind pe durată lungă de timp; relaţiile de abuz sexual
din cadrul familiei, care se prelungesc uneori ani de zile fără a fi
dezvăluite, sunt extrem de traumatizante şi se pot prelucra extrem de
dificil.
• Numărul persoanelor care au abuzat copilul, tipul abuzului şi
măsura în care agresorul a recurs la forţă sunt alţi factori de care
depinde gravitatea suferinţei copilului. Numărul mare de persoane
implicate în abuz, însoţirea relaţiilor sexuale de acte de tip sadic,
supunerea copilului prin forţă măresc senzaţia de neajutorare a
acestuia.
Mai multe detalii privind efectele traumatice ale abuzurilor
(incluzând şi abuzurile sexuale) vor fi prezentate în capitolul 5.
Aducerea agresorilor în faţa instanţei este extrem de dificilă, în
ciuda consecinţelor grave pentru victimele abuzurilor sexuale. Motivele
principale sunt, pe de o parte greutatea de a confirma comiterea
abuzului cu martori, iar pe de altă parte dificultatea copilului de a
depune mărturie împotriva agresorului său, mai ales dacă acesta este
un membru al familiei sale.

Abuzul sexual împotriva copilului îi pune pe profesionişti în faţa


necesităţii de a aborda atitudinea adecvată pentru investigarea
cazului, plasarea cât mai rapidă a copilului în siguranţă şi de a găsi cel
mai bun tratament pentru atenuarea efectelor traumatice ale abuzului.
Datorită lipsei de înţelegere din societatea tradiţională pentru victimele
abuzurilor sexuale, aceasta va trebui să fie ajutată să facă faţă
atitudinilor reprobative din famila restrânsă şi extinsă sau a celor din

33
comunitatea mai largă de viaţă. De obicei victimele sunt acuzate din
diverse motive: că au suportat abuzul sexual fără să ceară ajutor sau
că nu au avut tăria să suporte mai mult fără să dezvăluie secretul, că
au provocat abuzul prin comportamentul sau îmbrăcămintea lor, că
inventează sau exagerează gravitatea unor incidente izolate etc. După
Back şi Lips (1998) fetele-victime sunt în mai mare măsură considerate
ca fiind cele care provoacă abuzul sexual decât băieţii-victime.

3.4. FRECVENŢA CAZURILOR DE MALTRATARE A COPIILOR

Odată acceptată ideea imoralităţii, a inacceptabilităţii fenomenului


abuzului îndreptat împotriva copilului, sistemul bunăstării copilului
trebuie să elaboreze forme de servicii şi un sistem legal care să poată
proteja copii. Pentru proiectarea acestor servicii şi formarea de
profesionişti este nevoie de cunoaşterea frecvenţei cazurilor de rele
tratamente şi a mediilor în care sunt răspândite diferitele lor forme.
Abuzul împotriva copiilor este privit în general ca un fenomen legat de
mediul familial, de persoanele din familia nucleară sau mai largă
menite să îngrijească minorii, sau de înlocuitorii acestora. Mai adecvat
ar fi însă, aşa cum consideră Pecora et al. (1992, p. 91-93)
conceptualizarea abuzului comis împotriva copilului la trei nivele:
societal, instituţional şi familial.

• Abuzul societal se referă la "suma acţiunilor, atitudinilor şi


valorilor societăţii care împiedică buna dezvoltare a copilului"
(Giovannoni, 1985, p.194). După autorul citat, înţelegerea caracterului
societal al abuzului se referă la:
1. existenţa inegalităţii educaţionale sau de formare profesională
între diferitele categorii de familii şi copiii acestora;
2. marginalizarea unor familii şi împingerea lor treptată spre o
zonă de risc din ce în ce mai mare;
3. gradul crescut de violenţă din societate, care favorizează
apariţia climatului de abuz chiar şi asupra copiilor;
4. neinterzicerea prin lege a diferitelor forme de pedeapsă
corporală oferă un context societal în care violenţa împotriva copiilor
este posibilă.
În acest cadru al abuzului societal se înscriu inegalităţile de şanse
dintre copiii din mediul urban şi rural (Fundaţia "Copiii României",
1998, p. 93). Prezentând proiectul de relansare a învăţământului din
mediul rural, presa3 a dat publicităţii date îngrijorătoare, furnizate de
Ministerul Învăţământului, preocupat de relansarea învăţământului
rural evident defavorizat până acum: 8,2 % din din copiii de vârstă
între 7-14 ani din mediul rural nu frecventează cursurile vreunei şcoli;
cele mai multe din cele 1157 de şcoli construite din chirpici şi alte
1.084 din lemn sunt la ţară; din 1295 de licee, doar 185 funcţionează în
mediul rural; repetenţia este cu 50% mai mare în mediul rural decât în
cel urban; cei mai mulţi suplinitori necalificaţi îşi desfăşoară activitatea
în şcolile săteşti etc.

3 Adevărul,16.11.98

34
• Abuzul instituţional, este cel prin care unele şcoli, autoriţăţi,
unităţi medicale operează în modalităţi discriminatorii sau de
nerespectare a drepturilor copiilor şi ale omului, în general. Cei care
abandonează şcoala sunt, în toată lumea, în majoritate copii din
familiile sărace şi cei aparţinând minorităţilor naţionale defavorizate;
aceasta denotă o formă de neglijare a lor din partea instituţiilor şcolare
şi a cadrelor didactice. Aceeaşi categorie de copii ajunge cel mai des în
instituţiile de ocrotire, ceea ce denotă în ceea ce îi priveşte ineficienţa
sistemului de protecţie. Se pare că nici în aceste instituţii ei nu sunt
scutiţi de abuzuri din partea unor persoane care sporesc suferinţele
copilului, de astă dată prin abuzul comis chiar în numele instituţiei.
Climatul unei instituţii - spre exemplu al unei şcoli dintr-un sat mai
izolat - este însă de greu de schimbat, datorită unor mentalităţi
colective puternice, constituite în tradiţii. Pe lângă responsabilitatea
comiterii abuzului direct faţă de copil, instituţiei îi revine şi
răspunderea pentru mesajul transmis indivizilor, sub următoarea
formă: dacă profesioniştii, formaţi în spiritul unor metode ştiinţifice de
reglare a comportamentului copiilor nu îi pot educa decât recurgând la
bătaie, atunci pedeapsa fizică trebuie şi este justificat să fie aplicată şi
în familie.

M. Marin (30.06.1998, Adevărul, p. 12)


Copiii romi - o problemă socială: boli, analfabetism, infracţionalitate

... la o conferinţă care a avut loc la Bucureşti, organizată de "Salvaţi copiii" s-a
dezbătut un subiect fierbinte: copiii romi din România şi problemele lor...
În ciuda unor declaraţii oficiale, programele de după '89 de integrare socială a
romilor n-au reuşit. Eşecul începe chiar din şcoala primară, prin separarea claselor,
refuzul unor învăţători de a-i primi pe copiii romi în structura claselor, ori aşezarea
acestora "grupaţi", de obicei în ultimele bănci ale sălilor de clasă. În mediul rural,
unde aceste cazuri cunosc cea mai mare frecvenţă, locuinţele romilor se află departe
de şcoli, ceea ce duce inevitabil la absenteism şcolar, la randamentul redus în
procesul educaţional. Sigur, în mod normal, condiţionarea primirii alocaţiei de
prezenţa şcolară, acordarea burselor sociale sau a ajutoarelor legale (îmbrăcăminte,
încălţăminte, rechizite, etc.) ar trebui să stimuleze frecvenţa şcolară. Dar lucrurile nu
stau tocmai aşa, pentru că aceste măsuri cunosc o aplicare sincopată, în funcţie de
administraţia locală..Tuturor acestor greutăţi materiale li se adaugă şi una de tip
social, de identitate stigmatizată, cu care aceşti copii pornesc în viaţă. Apelativul de
"ţigan" îi urmăreşte de mici şi se accentuează odată cu trecerea timpului, în relaţiile
cu autorităţile locale sau cu alte instituţii de stat (şcoală, inspectorate şcolare etc.).
Acest lucru nu face altceva decât să tensioneze relaţiile interumane atât în propriile
comunităţi, cât şi în contactul cu populaţia majoritară.

• În contrast cu abuzul societal şi instituţional, abuzul familial


este comis de membrii familiei copilului - în special de către cei în care
copilul are încredere, cei însărcinaţi cu îngrijirea copilului. Desemnarea
unui anumit comportament din cadrul familial ca fiind abuz sau
neglijare depinde de o serie de factori sociali şi culturali. Un
comportament este considerat într-o societate dată ca fiind abuziv,
dacă el depăşeşte standardul cultural obişnuit al comunităţii. Bătaia
peste fund sau o palmă dată unui copil sunt considerate în România
forme acceptabile de pedepse date de către părinţi. Chiar dacă un
părinte aplică aceaste forme de pedeapsă în mod frecvent (chiar

35
zilnic), nici un asistent social, oricât de vehement s-ar împotrivi bătăii,
nu ar putea considera justificată pedepsirea părintelui, sau decăderea
lui din drepturile de părinte numai pe această bază, nici dacă acest stil
parental ar prezenta urmări pe planul comportamentului şi al
echilibrului emoţional al copilului. Recunoaşterea normelor culturale
mai restrânse sau mai largi nu înseamnă însă că profesionistul
interesat de copil să nu încerce să intervină în folosul unui copil afectat
de un asemenea stil parental. Intervenţia sa nu va avea însă un
fundament la fel de ferm ca în cazul în care legile interzic cu
desăvârşire bătaia. În Suedia sau în Olanda, astfel de pedepse sunt
ilegale şi dacă se dovedeşte că un părinte le aplică frecvent, el poate fi
judecat şi condamnat pentru abuz fizic împotriva propriului copil.
Copiii ajung din ce în ce mai frecvent în atenţia opiniei publice şi a
serviciilor sociale nu numai în calitate de victime ale unor abuzuri din
partea unor adulţi, dar şi în calitate de agresori. În Scoţia, numărul
cazurilor de agresiuni comise de minori şi referite serviciilor sociale a
crescut de la 95 în anul 1972 la 7228 în anul 1993. Tisdall (1996, p. 27)
arată că nu se ştie dacă această creştere masivă a raportărilor în
cazurile de maltratări ale copiilor de către minori se datoreşte unei
creşteri dramatice a fenomenului abuzului ca atare sau prevalenţa
fenomenului a rămas aceeaşi, doar că el se raportează într-o măsură
mult mai accentuată astăzi, decât în deceniile precedente. Una din
cauzele acestei creşteri se regăseşte – dacă observăm societatea în
care trăim în perspectiva comunitară – în accentuarea violenţei de
toate tipurile, la scară macrosocială; la rândul ei, receptarea violenţei
de indivizi adulţi şi tineri este amplificată ca urmare a reflectării ei
abundente în mass-media.

Incidenţa şi prevalenţa formelor de rele tratamente

Pentru a sublinia ponderea pe care astăzi lumea occidentală o


atribuie fenomenului de abuz asupra copilului, prezentăm unele date
din literatura de specialitate din SUA, unde s-au desfăşurat cele mai
extinse studii privind frecvenţa abuzului. Ea a fost exprimată prin
indicatorii statistici ai incidenţei, respectiv prevalenţei fenomenului.
Incidenţa se referă la numărul de cazuri de abuz - care acoperă
cerinţele unei anumite definiţii a fenomenului studiat - raportate la un
interval dat de timp. De exemplu, în 1986, în SUA (după Sedlak,
1991a) au fost raportate 311.500 de cazuri de agresiuni fizice prin care
s-a considerat că au fost vătămaţi fizic copiii.
Prevalenţa în datale statistice se referă la toate persoanele care
au trecut, într-o perioadă dată din viaţa lor, prin experienţa abuzului.
Astfel, Straus şi Gelles (1986) au estimat la un milion numărul copiilor
3-17 ani, din familii cu ambii părinţi, care au fost supuşi unui abuz grav
în propria familie. De fapt, relele tratamente sunt mult mai frecvente
decât cele raportate.
Folosind definiţia "abuzul asupra minorului este provocarea în mod
deliberat a unei leziuni de către persoana care îngrijeşte copilul", Gil
constată existenţa a unei rate de cazuri raportate de 8,4 la 100.000 în
1967 şi de 9,3 la 100.000 în 1968 (incidenţă). Încercând să estimeze
frecvenţa în populaţie a fenomenului abuzului, el a evaluat între 2,5 şi

36
4 milioane numărul acelor familii care recurg la violenţă fizică
împotriva propriilor copii, cu intenţia de a le provoca durere, vătămare
sau chiar leziuni grave (prevalenţă).
Analizând abuzul instituţionl, Pecora et al. (1992) prezintă datele
Centrului Naţional American de Abuz şi Neglijare (NCCAN), după care
16% din personalul de îngrijire al centrelor de zi, 24% din personalul
şcolilor, 56% din personalul care lucrează în domeniul sănătăţii
mentale, 61% din poliţişti comit agresiuni, abuzând de puterea cu care
au fost investiţi şi nesocotind drepturile celor pentru care lucrează.
Anual, în Statele Unite ale Americii se înregistrează în jur de 1
milion de copii abuzaţi grav şi, în urma unor astfel de acte, mor între
2000 şi 5000 de copii (Pecora et al. 1992).
Tabelul 3.1. prezintă date privind incidenţa abuzului în populaţia
americană prin referire la toate cazurile care au fost raportate cel puţin
de două ori în perioada dată la o agenţie de protecţie a copilului
(datele provin de la Asociaţia Americană de Protecţie a Copiilor (după
Pecora et al, 1992). Datele arată o creştere a abuzurilor sexuale,
celelalte tipuri de rele tratamente menţinându-se în aceleaşi limite. În
privinţa vătămărilor fizice se constată chiar o uşoară tendinţă de
scădere în această perioadă.

37
Tabel 3.1. Procentul comparativ a diferitelor tipuri de abuzuri în
doi ani consecutivi
Tipul de maltratare 1986 1985
%
n=323.016 n=431.550
Injurii fizice majore 2,6 2,8
Injurii fizice minore 13,9 17,8
Injurii fizice nespecifice 11,1 3,3
Maltratare sexuală 15,7 13,8
Neglijare fizică 54,9 53,6
Maltratare emoţională 8,3 11,5
Altfel de maltratare 7,9 7,7
(după Pecora et al., 1992, p. 103)

După calculele statistice mai recente ale lui Sedlak (1991b), din
1000 de copii, în total 22,6 trec prin experienţa relelor tratamente care
le aduc prejudicii (unii dintre copii trecând, simultan, prin mai multe
tipuri de rele tratamente).
Folosind alte definiţii, mai puţin severe, privind raportarea
cazurilor, valoarea frecvenţei diferitelor tipuri de abuzuri scade.

Tabelul 3.2. Incidenţa relelor tratamente în SUA (datele se referă


la cazurile investigate şi evaluate ca abuzuri)
Tip Număr total de Rata la 1000 de
cazuri cazuri
Abuz fizic 311.500 4,9
Abuz emotional 188.100 3,0
Abuz sexual 133,600 2,1
Neglijare fizică 507.700 8,1
Neglijare educaţională 285.900 4,5
Neglijare emoţională 203.000 3,2
(după Pecora et al, 1992, p. 101)

Cercetătorii care analizează fenomenul abuzului asupra copiilor în


SUA recunosc limitele activităţilor de protecţie a copilului. Din 267 de
cazuri de copii care au murit în statul Texas într-un an (citat de Zigler şi
Hall, 1989, p. 49) numai 25% erau în evidenţa agenţiilor de protecţie a
copilului. Estimativ, aceasta presupune existenţa a de patru ori mai
mulţi copii supuşi unor abuzuri grave decât numărul cazurilor
cunoscute. Această estimare confirmă că, de fapt, relele tratamente
sunt mult mai frecvente decât cele raportate.
Cele mai cutremurătoare exemple ale dificultăţii şi chiar a
incapacităţii societăţii de a proteja în suficientă măsură copiii sunt
cazurile de deces care au loc ca urmare a relelor tratamente. Pecora
et al. 1992 prezintă date din SUA, după care în fiecare zi mor trei copii
ca urmare a relelor tratamente comise împotriva lor. Daro (1988)
indică o creştere a ratei mortalităţii ca urmare a abuzurilor, dar şi a
neglijării copiilor. Deşi dificil de identificat un anume tip de copil care
este predispus la efecte letale ale relelor tratamente, Pecora et al.
(1992) sintetizează unele date statistice:
• Vârsta medie a copiilor decedaţi a fost de 2,8 ani, mult sub
media copiilor abuzaţi, în medie de 7,2 ani.
• Există tendinţa ca cei decedaţi să fie cei mai tineri copii din
familie sau copii singuri.

38
• În legătură cu reprezentarea celor două sexe, ea este
apropiată, cu o uşoară tendinţă de suprareprezentare a băieţilor.
• Mai puţin de 2% din copiii decedaţi au fost abuzaţi sexual.
• S-a constatat suprareprezentarea copiilor cu anumite
handicapuri sau a celor despre care părinţii credeau că au anumite
deficienţe.
În ceea ce priveşte Marea Britanie, Tisdal (1996) arată creşterea
numărului familiilor aflate în situaţie de criză: în Scoţia în 1992-1993
erau peste 33.000 de copii în familii fără adăpost şi în jur de 5.000 de
copii ai străzii, rata copiilor născuţi în familii monoparentale fiind de
asemenea mare. Barbor şi Piller (1987) au constatat creşterea
exponenţială a ratei abuzurilor sexuale în anii '80 în Marea Britanie:
procentul copiilor abuzaţi sexual din totalul copiilor supuşi abuzurilor a
fost în 1981 de numai 3%, în 1982 de 5%, în 1983 de 6%, în 1984 de
11%, în 1985 de 18%, iar în 1986 de 31, 5%. Dintr-un studiu efectuat
în Scoţia de către Roberts et al. (1989) a rezultat o incidenţă a
raporturilor sexuale de 3,5 la 1.000 de copii. Dintre agresorii copiilor,
doar 3% au fost femei, restul au fost bărbaţi. Dintre aceştia 27% au
fost rude apropiate sau taţi, 16% erau sub vârsta de 16 ani şi 19% erau
între 16 şi 19 ani.
În România, în ultimii cinci ani, numărul cazurilor de abuz sexual
comise împotriva minorilor, cunoscute de poliţie şi de direcţiile de
protecţie a copilului este în creştere. Conform datelor poliţiei (după
datele Inspectoratulului General de Poliţie, prezentate de I. Toporan, în
"Adevărul", 17 Dec. 1998, p. 10), din totalul infracţiunilor privitoare la
viaţa sexuală, 30.5% aveau ca victime minorii, iar în anul 1998,
procentul a crescut la 40,28.
În privinţa factorilor etiologici ai comiterii abuzului cercetări din
California (după Legislative Analist's Office, 1998) scot pe primele trei
locuri atitudinile parentale improprii (35%), dezintegrarea structurii
familiale - de ex., prin divorţ - (33%) şi sărăcia (30%); alţi factori
importanţi sunt conflictele maritale (27%), utilizarea drogurilor (26%),
şomajul (25%) şi alcoolismul (19%).
Aceeaşi sursă ne serveşte pentru a descrie caracteristicile
demografice ale copiilor-victime şi ale agresorilor lor (Tabelul 3.4).

Tabelul 3.3. Date demografice ale copiilor-victime şi agresorilor


lor (California)
Copii-Victime Agresori
VârstVârsta medie - 7 ani vârsta medie - 31 de ani
41% din copii sunt sub 5 ani
Gen 58% fete 63% femei
42% băieţi 37% bărbaţi
Etnie Albi - 44%, faţă de 46 * albi - 40%, faţă de 60 *
Hispanici - 35%, faţă de hispanici - 33%, faţă de
37%* 24%*
Negrii - 18%, faţă de 7%* negrii - 19%, faţă de 6%*
Altele - 3%, faţă de 10%* altele - 3%, faţă de 10%*
AlteleDizabilităţi mentale, fizicerelaţie faţă de copil
sau comportamentale 80% părinte biologic
26% 7% alte rude
5% părinte vitreg

39
8% persoană neînrudită
(după Legislative Analist's Office, 1998)
* faţă de procentul din populaţia totală de copii, respectiv de adulţi
din zonă

După Pecora et al. (1992), cunoaşterea fenomenului abuzului


comis împotriva copiilor are caracteristicile unui Iceberg (p. 99): ceea
ce iese la suprafaţă este doar o mică parte din ceea ce rămâne ascuns.
Dinspre adâncuri spre suprafaţă, straturile "muntelui de gheaţă" sunt:
1. abuzurile necunoscute de către toate persoanele din afara familiei
(sau a cadrului restrâns instituţional în care este crescut copilul); 2.
abuzurile cunoscute vecinilor şi unui număr restrâns de cunoştinţe; 3.
abuzul cunoscut unor profesionişti (de exemplu medici, cadre
didactice); 4. abuzul cunoscut unor organizaţii, instituţii (şcoală,
circumscripţie medicală); 5. abuzul cunoscut de forurile legale de
investigare (instituţii de protecţie a copilului); 6. abuzul investigat de
procuratură şi tribunal.

Vom ilustra în cele ce urmează câteva cazuri de abuz cărora


sistemul legal din ţara noastră trebuie să le răspundă prin măsuri
prompte, cu respectarea principiilor Convenţiei pentru Drepturile
Copilului.

a.) Maria, o fetiţă de 5 ani şi 5 luni a fost adusă în Noiembrie 1996 de


bunică, deoarece aceasta a observat că ea a fost molestată sexual de către
tată. Psihologul care a examinat fetiţa a semnalat imediat autorităţii
tutelare locale şi poliţiei abuzul şi molestarea sexuală a copilului. Mama a
refuzat să înţeleagă necesitatea investigaţiei şi autorităţile nu au întreprins
nimic în lipsa plângerii depuse de mamă. În martie 1997, mama s-a plâns
că fetiţa a fost abuzată anal de către tată. Examenul medico-legal a
constatat violul anal. A început un proces, dar tatăl a rămas la domiciliu,
împreună cu familia (cu soţia şi cu două fetiţe, Maria de 6 ani şi Lili de 3 ani
atunci). Un lucrător social al Serviciului pentru Drepturile Copilului a preluat
cazul, dar fetiţele au fost lăsate acasă. În iunie 1997 Maria a fost din nou
violată anal. Fetiţele au fost atunci internate la Casa Copilului, unde ambele
au regresat comportamental. I s-a permis tatălui să viziteze copiii, şi cu
aceste ocazii el a spus în repetate rânduri Mariei că ea este vinovată pentru
situaţia surorii sale şi pentru investigarea lui de către poliţie. În octombrie
1997, divorţul a fost oficial declarat în favoarea mamei, copiii au putut
reveni la domiciliul ei, tatăl fiind expulzat legal din casă. De atunci, Maria a
fost preluată de bunică. În ianuarie 1998, tatăl a revenit din nou acasă (în
aceeaşi singură cameră), locuind împreună cu mama şi cu fetiţa cea mică.
În februarie 1998, el a fost declarat vinovat pentru molestarea sexuală a
fetiţei sale, condamnat la doi ani închisoare, dar cu suspendarea pedepsei.
Astfel, el a rămas liber şi ferm convins că nu trebuie pedepsit pentru ceea
ce a făcut. De atunci până în vara anului 1999 atrăit în continuare în
căminul familial, împreună cu mama fetiţelor şi cu Lili, care a prezentat în
septembrie 1998 simptome grave de stres post-traumatic. Pe baza
examinării copilului pare posibil că Lili a fost abuzată oral de către tatăl ei,
care a rămas noaptea singur cu ea, în timp ce mama era la lucru.
Drepturile tatălui nu au fost îngrădite, iar mama este o persoană imatură
care trăieşte într-o situaţie de stres continuu, din cauza violenţei fostului
soţ. Mama, fiind incapabilă să ia atitudine hotărâtă împotriva fostului soţ,

40
nu a reuşit punerea în aplicare a expulzării acestuia de la domiciliu. Din
aprilie 1998, procesul a fost reluat de către procuratură, având ca rezultat
condamnarea şi, în sfârşit, întemniţarea vinovatului pentru doi ani.
Acesta este un exemplu pentru stadiul actual de procedură în cazurile
de abuz sexual: abuzul anal nu a fost considerat ca incest, ci a fost încadrat
prima dată în noţiunea de corupere şi numai ulterior în cea de perversiune;
poliţia nu a intervenit pentru protejarea victimelor violenţei familiale;
înaintea, pe durata procesului şi după acesta, fetiţa-victimă nu a fost
apărată faţă de tată, care a continuat să exercite presiuni asupra ei
(învinovăţind-o, concomitent cu declaraţii de afecţiune şi ameninţări);
Comisia pentru Protecţia copilului nu s-a mai ocupat de caz o lungă
perioadă după ce copiii au părăsit instituţia şi au revenit la mamă,
respectiv la bunică.

b.) Ionel4, un băieţel de 5 ani, a fost abuzat fizic şi psihic şi treptat,


posibil şi sexual de către tată. Abuzul a fost descoperit de un lucrător social
din Leagăn care a auzit că băiatul care anterior a fost internat în instituţie
şi cu un an în urmă "reintegrat în familie" este acum bătut şi neglijat fizic.
Cu ocazia vizitei asistentului social la domiciliu, copilul prezenta semne de
maltratare, fiind internat mai întâi în spital, apoi la Casa de Copii. Faptul cel
mai revoltător este că băiatul a fost încredinţat familiei în urma unei
evaluări foarte superficiale: nu s-a luat în considerare că tatăl fusese închis
anterior pentru uciderea celui mai mare băiat din familie. El a fost eliberat
de curând, dar a continuat să prezinte un comportament extrem de violent
şi alcoolism.
În prezent Ionel se află tot în Casa de Copii, comportamentul lui
prezintă ameliorare după o primă perioadă în care el a fost neîncrezător
faţă de toată lumea, se masturba şi prezenta alte tulburări
comportamentale sexuale.

c.) Carmen5 este o fetiţă de 2 ani intens abuzată, neglijată fizic şi


emoţional. Este un alt caz de "reintegrare în familia proprie" după o
perioadă de un an şi jumătate de abandonare de către mamă în Casa
Copilului. În această perioadă, un frate mai mare a rămas acasă, dar un alt
frăţior sugar a fost şi el părăsit. Carmen a fost luată acasă în schimbul
sugarului lăsat în instituţie. Carmen a fost găsită întâmplător de lucrătoarea
socială, cu ocazia unei vizite la familie în vederea anchetei pentru sugar.
Lucrătoarea socială afirmă cu nu i s-a semnalat de către Casa Copilului
reintegrarea lui Carmen. Fetiţa a fost găsită cu capul spart, extrem de
murdară, aproape goală pe cimentul rece, în timp ce fratele ei mai mare
era bine îmbrăcat şi într-o stare de nutriţie bună. A fost internată în spital şi
a avut norocul să fie adoptată. Acum ea se dezvoltă bine şi este mult
îndrăgită de către părinţii adoptivi.

d.) Eva6, de 3 ani şi 5 luni, a fost abuzată sexual de către bunicul vitreg
şi de către bunica din partea mamei. Eva a fost de obicei în grija bunicii şi a
bunicului din partea tatălui; părinţii fiind recent divorţaţi, mamei îi revenea
creşterea celor doi copii (Eva şi frăţiorul în vârstă de 1 an). Ea prefera să-şi
lase fetiţa cu socrii şi să stea cu cel mic la mama ei. La sfîrşit de săptămână
lua copilul acasă la ea. Odată, când fetiţa s-a reîntors, bunica paternă a
observat o stare neobişnuită de stress la nepoţica ei. După câteva întrebări,
ea a aflat că Eva a fost abuzată oral de către bunicul vitreg, acesta fiind
4 Caz descoperit şi investigat de A. Munteanu,asistent social.
5 Caz descoperit şi investigat de C.I. Fulop, asistent social
6 Caz descoperit de psiholog E. Zorgo şi investigat de C.I.Fulop, asistent social

41
încurajat de către soţia lui. Psihologul care a examinat fetiţa a fost sigur că
dificultăţile de adaptare sunt cauzate de tulburări de stres posttrsumatic,
datorate abuzului sexual oral. Direcţia pentru Protecţia copilului a fost
anunţată şi copiii au fost plasaţi la bunicii paterni. Mama a fost îndemnată
să-i viziteze, dar numai în casa bunicilor pentru a se evita contactul cu
rudele care au abuzat de copil.
A fost interesant în acest caz faptul că abuzatorii nu au fost urmăriţi de
autorităţi, deoarece Poliţia şi Procuratura au considerat că nu există
suficiente dovezi pentru un proces. Dar imediat după decizia cu privire la
plasamentul copiilor, abuzatorii au dat în judecată Comisia pentru Apărarea
Drepturilor Copilului, pe motiv de calomnie.

e.) Aura7 avea 6 ani cînd televiziunea, atenţionată de către vecini, a


descoperit că este grav abuzată şi maltratată fizic de către mama adoptivă.
Avea urme de maltratare fizică pe tot corpul, arsuri produse de ţigări, limba
tăiată; era subnutrită, închisă în dulap atunci când mama ei avea partide
de sex. S-a descoperit că mama avea antecedente de schizofrenie
descoperită la vârsta de 20 ani, deci înainte de aprobarea adopţiei. Mai
târziu, când fetiţa avea aproximativ 3 ani, părinţii adoptivi au divorţat şi
fetiţa a fost dată în îngrijirea mamei, cu toate că tatăl a declarat de
repetate ori că mama abuzează de copil, că ea are un comportament
anormal, atât în familie cât şi în mediul înconjurător. Mama nu avea servici,
tatăl era angajat şi era proprietarul apartamentului. La divorţ, mama a
obţinut apartamentul şi dreptul de a creşte copilul. Ulterior, după
descoperirea abuzului, adopţia a fost anulată şi fosta mamă adoptivă a
fost judecată, fiind considerată vinovată de maltratare, dar nu a fost
închisă. Copilul se află în continuare la Casa de Copii, dezvoltarea sa este
întârziată şi comportamnetul său este încă marcat de trauma la care a fost
supusă mai mulţi ani.

3.5. VIOLENŢA ŞCOLARĂ

O formă aparte a agresiunii, care îl poate avea pe copil atât drept victimă cât şi agresor, este
tot mai frecventa violenţă manifestată în cadrul şcolii.
În literatura de specialitate se vehiculează mai multe definiţii ale violenţei printre care:
•În Raportul Mondial asupra Violenţei şi Sănătăţii, OMS, Geneva, 2002, se arată că
violenţa înseamnă „ameninţarea sau folosirea intenţionată a forţei fizice sau a puterii contra
propriei persoane, contra altuia sau contra unui grup sau unei comunităţi care antrenează sau
riscă puternic să antreneze un traumatism, un deces sau daune psihologice, o dezvoltare
improprie sau privaţiuni”(după Jigău, Liiceanu şi Preoteasa, 2005, pag. 17).
• Cristina Neamţu, (2003, pag. 217), consideră violenţa şcolară, „cea mai
frecventă conduită de devianţă şcolară” noţiunea generală de violenţă desemnând „orice
comportament al cărui scop este prejudicierea sau distrugerea victimei”. Aceasta afirmă, de
asemenea, că, în orice atac agresiv „vom regăsi apelul la forţă pentru transformarea unui
individ în instrument în folosul personal şi apelul la violenţă pentru înlăturarea/devalorizarea
semenului perceput ca adversar”. Neamţu (2003) nuanţează conceptul general de violenţă
şcolară, trecând în revistă termenii specifici cu care operează actualmente literatura de
specialitate, astfel :
1. în literatura anglo-saxonă de specialitate se folosesc termenii:
- agression, prin care se înţelege comiterea unui atac fără o provocare, atac ce
este consumat în plan fizic sau verbal ; agressivity, care desemnează componenta normală a
personalităţii, agresivitatea latentă, potenţialul de a comite atacuri; agressiveness, prin care
se înţelege o stare relativ propice comiterii unei agresiuni, susţinută de anumite trăsături ale

7 Caz investigat de C.Baciu, asistent social, asistent universitar

42
persoanei, ce se pot exprima ca forme adaptate social ale agresivităţii: competitivitatea,
combativitatea, iniţiativa, curajul, ambiţia, etc.;
- mobbing, care se referă la atacurile în grup ale unor copii asupra unui alt
copil - în momentul de faţă, sensul acestui termen este acoperit de noţiunea de „bullying”,
care se referă atât la atacurile/terorizarea/intimidarea în grup, cât şi la cele/cea
individuale(ă); bullying, termen care tinde să fie adoptat în limbajul de specialitate universal
şi care desemnează un gen de violenţă pe termen lung, atât fizică, cât şi psihologică, iniţiată
de un individ sau de un grup şi direcţionată împotriva unui individ care nu se poate apăra în
contextul respectiv. Termenul nu trebuie folosit atunci când ne referim la conflicte ce au loc
între doi subiecţi cu forţe (fizice şi psihologice) aproximativ egale, folosirea corectă a
termenului presupunând existenţa unui dezechilibru, a unei relaţii de putere asimetrice –
persoana expusă acţiunilor negative are dificultăţi în a se apăra, fiind neajutorată în faţa
agresorului;
2. în literatura francofonă de specialitate sunt utilizaţi termenii:
- violence, care defineşte situaţia de interacţiune în care unul sau mai mulţi actori
acţionează, direct sau indirect, prejudiciindu-i pe alţii la niveluri variabile: fie în integritatea
lor fizică, fie în integritatea lor morală, fie în posesiunile lor, fie în participarea lor simbolică
şi culturală; violence ressentie sau violenţa resimţită, subiectivă, care nu poate fi reperată din
exterior, deoarece este simţită ca atare numai de către victimă ;
- les brimades, care desemnează violenţa psihologică (insulta, farsa, minciuna);
- bullying, termen preluat din limba engleză, cu aceeaşi semnificaţie (Neamţu, 2003,
pag.220).

Violenţa în mediul şcolar este un fenomen deosebit de complex, care se


manifestă printr-o diversitate de forme, dintre care, cele mai importante sunt (Jigău,
Liiceanu şi Preoteasa, 2005):
a) violenţa între elevi;
Conform aceluiaşi studiu, cele mai frecvente forme de violenţă întâlnite între elevi sunt
cele prezentate în figura 3.1.

Figura 3.1. Forme de violenţă între elevi

43
Cele mai frecvente forme de vi

Jignire - apartenenta religioasa

Jignire - apartenenta etnica

Jignire - situatia socio-economica


b) violenţa elevilor faţă de profesori;
În privinţa formelor pe care le îmbracă violenţa elevilor faţă de profesori Jigău,
Bataie
Liiceanu şi Preoteasa (2005) au scos în evidenţă, în primul rând indisciplina, absenteismul,
fuga de la ore, ignoratrea mesajelor transmise, sarcasmul (vezi fig. 3.2).
Jignire
Figura 3.2. Forme - trasaturi
de violenţă fizice
ale elevilor faţăsau psihice
de profesori

Certuri, conflicte

Cele mai frecvente


Injurii
forme de violenţ

profesori 0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70%

Lovire, agresiune fizica

Injurii, jigniri

Agresiune nonverbala
c) violenţa profesorilor faţă de elevi;
Atitudinineadecvat
Formele de comportament ironice/sarcastice
al profesorilor faţă de elevi sunt următoarele :
– agresivitate verbală faţă de elevi: de la forme mai simple precum atitudini ironice,
folosirea tonului ridicat la forme mai grave precum injurii, jicniri, insulte;
Refuzul îndeplinirii sarcinilor
– evaluarea neobiectivă;
– agresiunea non-verbală, care ia uneori forme mai uşoare : ignorarea mesajelor
elevilor şi neacordarea de atenţie, iar alteori agresiunea non-verbală ia forme mai grave
Ignorarea mesajelor transmise
precum: gesturi, priviri ameninţătoare, însoţite de atitudini discriminative şi marginalizarea
unora dintre elevi;
Indisciplina
44
Absenteism, fuga de la ore
– excluderea de la ore pentru indisciplină şi refuzul unor elevi de a rezolva sarcinile
şcolare;
– violenţa fizică: lovire în palmă, palme date peste cap, tras de păr, urecheat, etc.

d) violenţa părinţilor în spaţiul şcolii;


Formele de comportament neadecvat al părinţilor în şcoală sunt următoarele:
– comportamente neadecvate faţă de profesori : ironii, discuţii aprinse, ţipete, până la
agresivitate fizică, generate de nemulţumirile părintelui faţă de comportamentele unui
profesor, considerate violente de părinte, manifestate în raport cu copilul lui, de
necunoaşterea şi neînţelegerea de către părinte a specificului curriculumului, a programului
şi a regulamentului şcolar, de lipsa de încredere a părintelui în şcoală ca mediu de educaţie şi
în cadrele didactice ca modele pentru copii .
– comportamente agresive faţă de alţi elevi: certuri, bătaie, încercând „să rezolve”
singuri
conflictele apărute între propriul copil şi alt elev;
– comportamente violente faţă de propriul copil în spaţiul şcolar: de la ironizarea sau
admonestarea acestuia în faţa colegilor de clasă, până la agresivitate fizică în faţa colegilor
de şcoală.

e) violenţa în spaţiul din jurul şcolii.


Comportamentele violente care se manifestă în spaţiul din vecinătatea şcolii sunt
următoarele:
a)– violenţa fizică provocată de persoane necunoscute (agresiune, bruscare, lovire
intenţionată);
b) - agresiuni verbale provocate de persoane necunoscute (batjocura, umilirea,
injuriile);
c) - agresiunile sexuale (hărţuirea, tentativa de viol, violul);
d) – furturile, cărora le cad victime numeroşi elevi în imediata vecinătate a şcolii.

Acest studiul naţional al Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei şi al UNICEF, „Violenţa în


şcoală”, care şi-a propus să ofere o imagine de ansamblu asupra dimensiunii fenomenului de
violenţă în şcoala românească de astăzi la nivel gimnazial, liceal şi al şcolilor profesionale, atât
din mediul urban cât şi din mediul rural, a conturat următoarele concluzii (Jigău, Liiceanu şi
Preoteasa, 2005):
a) din perspectiva dimensiunii fenomenului de violenţă în şcoală :
• 75% dintre unităţile de învăţământ înregistrează fenomene de violenţă;
• 2,5% dintre elevi au manifestări grave de violenţă;
• aproape 3% dintre copii şi tineri sunt victime ale violenţei;
b) referitor la formele de violenţă în şcoală :
• violenţa elev – elev se manifestă prin violenţa verbală şi violenţa fizică;
• violenţa elevilor faţă de profesori se manifestă prin lipsa de implicare şi de
participare a elevilor la
activităţile şcolare, violenţa verbală şi non-verbală ca ofensă adusă statutului şi
autorităţii cadrelor didactice, comportamente agresive grave ale elevilor faţă de profesori
(verbale sau fizice);
• violenţa profesorilor faţă de elevi (nerecunoscută în spaţiul şcolii), manifestată prin
agresiunea verbală faţă de elevi, agresiunea non-verbală, excluderea de la activităţile
didactice şi pedeapsa fizică;
• violenţa părinţilor în spaţiul şcolii se manifestă, faţă de profesori, prin violenţă
verbală, iar în unele cazuri agresivitate fizică, faţă de alţi elevi şi agresiune fizică faţă de
propriul copil (ironizarea, admonestarea sau chiar agresarea fizică în faţa colegilor şi
profesorilor);
• violenţa în spaţiul din jurul şcolii, manifestată prin violenţa fizică provocată de
persoane necunoscute, agresiune verbală provocată de persoane necunoscute;
c) cauze ale violenţei şcolare:

45
• cauze psiho-individuale ale elevilor violenţi: toleranţă scăzută la frustrare,
dificultăţi de adaptare la disciplina şcolară, imagine de sine negativă, instabilitate
emoţională, lipsa sau insuficienta dezvoltare a mecanismelor de autocontrol, tendinţa către
comportament adictiv, slaba capacitate empatică, strategii greşite de reacţie a elevilor la
frustrări şi impuneri ale mediului şcolar, deficienţe majore de percepţie a cadrelor didactice
privind gravitatea unor comportamente violente ale elevilor;
• cauze familiale: asocieri semnificative între comportamentul violent al elevilor şi
o serie de factori familiali (relaţii tensionate între părinţi, atitudini violente ale părinţilor faţă
de copil, mediu lipsit de afectivitate, familii dezorganizate, venituri insuficiente, număr mare
de copii în familie, sărăcie, nivel scăzut de educaţie al părinţilor);
• cauze şcolare:
- dificultăţi de comunicare elevi – profesori, impunerea autorităţii cadrelor didactice,
stiluri didactice de tip autoritar ale profesorilor, distorsiuni în evaluarea elevilor;
- profesorii identifică sursele violenţei elevilor în programele încărcate, programul
şcolar dificil, număr mare de elevi într-o clasă, lipsa infrastructurii şcolare;
- elevii acuză disponibilitatea redusă a profesorilor pentru comunicare deschisă în
afara lecţiilor, distanţa în comunicare, metodele neatractive de predare, descurajarea
iniţiativelor elevilor;
- părinţii fac referire la lipsa unor sisteme mai stricte de protecţie, control şi
intervenţie specializată împotriva violenţei în şcoală;
• cauze induse de contextul social:
- cadrele didactice şi părinţii consideră mass-media (programele TV, unele filme,
jocurile video) factori de risc în potenţarea comportamentului violent al elevilor;
- influenţa grupului de prieteni şi a anturajului din afara şcolii.

Unul din cinci elevi a fost victima unei agresiuni petrecute in scoala

Unul din cinci elevi bucuresteni a fost victima unei agresiuni petrecute in scoala,
iar peste jumatate dintre ei marturisesc ca violenta in unitatile de invatamant
reprezinta o problema permanenta, se arata intr-un sondaj de opinie, comandat de
Politia Capitalei.

Studiul facut in luna iunie a anului 2008, pe un esantion de 627 de elevi, din 24 de
licee din Bucuresti, arata ca 54% dintre tinerii chestionati considera ca violenta in
scoli reprezinta o problema permanenta, iar 20% au recunoscut ca au fost victimele
unor agresiuni savarsite in scoala.
Potrivit sondajului, doar 17% dintre elevii intervievati au incercat sa intervina in cazul
unei violente, iar perceptia generala este ca agresiunile se produc mai ales in zone
periferice si de "mijloc".
In ceea ce priveste masurile care ar trebui luate impotriva celor care comit violente in
scoli, 55% dintre elevi sunt de acord cu scaderea notei la purtare pentru cei ce
ameninta cu forta, iar 40% vor aceeasi pedeapsa pentru absenteism scolar.
In schimb, cand vine vorba de profesorii care sunt agresati, doar 47% dintre elevi
considera ca exmatricularea celor care comit astfel de violente reprezinta solutia
ideala si doar 15% sunt de acord cu aceeasi masura pentru cei care lovesc alti elevi.
In acest context, Politia Capitalei organizeaza o campanie care are ca scop
constientizarea limitelor propriilor actiuni si libertatii de catre adolescenti. Campania
denumita sugestiv "Libertate sau delincventa" se va desfasura in perioada 15
septembrie 2008 - 15 iunie 2009.
Printre etapele proiectului se numara deschiderea unei "scoli a parintilor", pe 23
septembrie, la liceul Dinu Lipatti; o cercetare sociologica privind schimbarea
atitudinala a adolescentilor, in octombrie 2008; atragerea unor vedete din sport sau
muzica care vor avea rolul de discuta cu elevii si parintii; activitati educativ preventive
realizate in unitatile de invatamant de 10 ofiteri de prevenire, 240 politisti de

46
proximitate si 100 de profesori de religie.
(Evenimentul de Botoşani, 18.02.2009)

Întrebări:
1. Care sunt cele mai frecvente tipuri de abuzuri împotriva copiilor?
2. Având în vedere incidenţa redusă a cazurilor de abuz în
populaţie (care se exprimă în unităţi la 1.000 de copii), de ce este
totuşi important să fim preocupaţi de protecţia copiilor împotriva
abuzurilor?
3. Analizaţi cazurile cuprinse în acest capitol şi stabiliţi încă odată
tipurile de abuzuri care reies din descrierea cazurilor. Căutaţi să
înţelegeţi consecinţele abuzurilor asupra relaţiilor copilului cu cei din
contextul său social.
4. Care sunt caracteristicile indicatoare ale unui abuz sexual în
cazul adolescentei de 15 ani care la divorţul părinţilor a optat să
rămână cu tatăl ei?
5. Ce însemnătate are cunoaşterea unor factori de risc pentru
prevenirea cazurilor de abuz împotriva copiilor?
5. Care sunt elementele definitorii ale abuzurilor împotriva
copiilor?
6. Care sunt cele mai frecvente manifestări de violenţă şcolară
între copii? Dar dinspre profesori spre copii?
7. Gândiţi-vă la un proiect de cercetare care ar putea conduce la
clarificarea unor fenomene discutate in protecţia copilului.

Bibliografie:
American Association of Child Protection. (1987). Highlights of official
child abuse and neglect reporting - 1986, Denver, Colorado.
Garbarino, J., Guttmann, E., Seeley, J.W. (1986). The psychologically
battered child: Strategies for identification, assessment and intervention. San
Francisco: Jossey-Bass.
Daro, D. (1988). Confronting child abuse: Research for effective program
design. NY: London: The Free Press.
Finkelhor, D., Brown, A. (1986). Initial and long term effects: a conceptual
framework. În: A sourcebook on child sexual abuse, Beverly Hills: Sage.
Friedrich, W. (1990). Psychotherapy for sexually abused children and
their families. New York, London: W.W. Norton&Company.
Fundaţia "Copiii României" (1998). Cartea albă a copilului. Departamentul
Informaţiilor Publice a României, Bucureşti.
Gil, D. (1970). Violence against children: Physical child abuse in the
United States. Cambridge MA: Univ. Press.
Giovannoni, J.M. (1985). Child abuse and neglect: an overview. În J. Laid &
A. Hartman (Eds), A handbook of child welfare: context, knowledge New York:
Free Press, p 193-212.
Gelles, R.J. (1987). Family Violence. Sec Ed. Sage Publications
Helfer, R.E. (1982). A review of the literature on the prevention of child
abuse and neglect. În: Child Abuse and Neglect, 6, 251-261.
Jigău, M., Liiceanu, A., Preoteasa, L., (2005), Violenţa în şcoală, Institutul de Ştiinţe ale
Educaţiei UNICEF, Bucureşti
Neamţu, Cristina, (2003), Devianţa şcolară . Ghid de intervenţie în cazul
problemelor de comportament ale elevilor, Editura Polirom, Iaşi

47
National Center of Child Abuse and Neglect (1988). Study findings: Study
of services, NCCAN.
Pecora, P.J., Whittaker, J.K., Maluccio, A.N. (1992). The Child Welfare
Challenge, Policy, Practice, and Research, Aldine de Gruyter, New York.
Popa, D. (1998). Un nou flagel în România: exploatarea minorilor. În:
"Adevărul", 26.03.1998, p. 9.
Popescu, V., Răduţ, M. (1998). Copilul maltratat. În: Viaţa Medicală, 420,
n.2 anul X.
Roberts, J., Dempster, H., Taylor, C., Mc.Millan, B. (1991). Report on child
sexual abuse in Tayside (cercetare nepublicată).
Rotariu, T.(coord.), Roth, M., Mezei, E., Filipoi, S., Munteanu, A., Sabău, V.
(1996). Expunerea minorilor la abuz şi neglijare în judetul Cluj. Ed. Contrax .
Russel A.B., Trainor, C.M. (1984). Trends in child abuse and neglect: a
national perspective. The American Human Association, Children's Division,
Denver, Colorado.
Sedlak, A.J. (1991a). National incidence and prevalence of child abuse
and neglect: 1988, Rockville, MD: Westat.
Sedlak, A.J. (1991b). Supplimentary analyses of the data on the national
incidence and prevalence of child abuse and neglect: 1988, Rockville, MD:
Westat.
Tisdal, K. (1996). From the Social Work (Scotland) Act 1968 to the
Children (Scotland) Act 1995. Pressures for change. În: Hill, M., Aldgate, J.,
Child Welfare Services. Developments in law, policy and services. Jessica
Kingsley Publishers, p. 24-39.
Toporan, I. (17 Dec. 1998). Abuzurile sexuale asupra minorilor - un
fenomen care riscă să scape de sub control. În: "Adevărul", n. 2658.
Whitman, M. (1998). Evaluarea şi pregătirea în cazul copiilor neglijaţi şi
abuzaţi. Seminar organizat de World Vision şi World Learning, Cluj.
Zigler, E., Hall, N.H. (1989). Child abuse in America. În: D. Chicchetti, V.
Carlson (Eds.), Child Maltreatment: Theory and research on the causes and
consequences of child abuse and neglect, NY: Cambridge Univ. Press.

48
49
Modulul 4. NEGLIJAREA COPILULUI

4.1.Definiţie şi tipologie
4.2. Cauzele neglijării copilului
4.5. Consecinţele neglijării
4.6. Sărăcia şi neglijarea copilului; programe de intervenţie
pentru reducerea efectelor handicapului social

Recomandări

In capitolul privind neglijarea copilului, vă recomandăm să fiţi


atenţi la legătura dintre sărăcie şi neglijarea copiilor. Incercaţi să
înţelegeţi relaţiile dintre aceste fenomene sociale. Elaboraţi un proiect
prin care s-ar putea reduce neglijarea copiilor.

4.1. DEFINIŢIE ŞI TIPOLOGIE

Formele de rele tratamente prin care se omite asigurarea nevoilor


biologice, emoţionale şi educaţionale ale copiilor, punând astfel în
pericol dezvoltarea lor fizică, emoţională, cognitivă şi socială, intră în
categoria neglijării.
Neglijarea copilului este o categorie care ridică adesea problema
oportunităţii unei intervenţii în sprijinul copilului. M. Hill şi J. Aldgate
(1996, p. 12) consideră neglijarea ca punând probleme deosebite
profesioniştilor, deoarece cazurile ajung rar la nivelul discuţiilor din
comisia de protecţia copilului (care în Marea Britanie se numesc "case
conferences"), iar intervenţiile în favoarea minorilor sunt adesea
întrerupte curând după raportarea cazului. Deşi familiile care îşi
neglijează copiii se pot confrunta cu serioase probleme materiale şi de
altă natură, serviciile sociale au şi ele tendinţa să neglijeze acordarea
ajutorului.
O categorie largă de rele tratamente, neglijarea copilului include
diferite forme de dezinteres, manifestate din partea persoanelor
menite să-l îngrijească:
• neglijarea fizică şi a siguranţei fizice a copilului, în sfera căreia intră:
 insuficienţa îngrijirii, care conduce la nedezvoltarea copiilor,
nedezvoltare nemotivată din cauze organice ("failure to thrive"), la o stare de
malnutriţie şi nedezvoltare psihică:
 neglijarea alimentaţiei copilului;
 neglijarea îmbrăcăminţii adecvate;
 lipsa asigurării unei locuinţe adecvate, neglijarea unor
amenajări pentru siguranţa condiţiilor de locuit;
 neglijarea asigurării măsurilor de supraveghere şi protecţie;
 neglijarea medicală (refuzul îngrijirii sănătăţii copilului,
întârziere în cererea de îngrijire a sănătăţii, omiterea tratării copilului bolnav
acut sau cronic, neglijarea imunizărilor, neglijarea igienei);
• neglijarea educaţiei copilului şi deprivarea lui culturală:
 neîncadrarea copilului într-o formă adecvată de învăţământ;
 neglijarea nevoilor speciale de educaţie a copilului:
 orientarea copilului spre alte activităţi (ca de exemplu spre
îngrijirea fratelui, spre munca de îngrijire a animalelor etc.);

50
 neocrotirea copilului de influenţele negative;
• neglijarea emoţională a copilului:
 în propria familie;
 a copilului aflat într-o formă de ocrotire în afara familiei
biologice (într-o instituţie de stat sau privată, în plasament, încredinţare sau
adopţie);
• abandonul temporar sau definitiv al copilului:
 expulzarea din cămin pe timpul zilei sau al nopţii sau dezinteresul
faţă de lipsa de acasă a copilului (situaţii care conduc la fenomenul cunoscut
sub numele de copiii străzii);
 lăsarea copilului timp îndelungat nesupravegheat;
 abandonarea copilului la o persoană, înt-un spital sau într-o intituţie
de ocrotire şi lipsa de interes faţă de copilul astfel părăsit.

Vom prezenta în continuare, mai detaliat, câteva din formele


neglijării copilului: Deşi consecinţele neglijării sunt adesea grave
datorită caracterului lor cronic, adevărata răspândire a fenomenului în
populaţie, în afara cazurilor raportate, este puţin cunoscută. Neglijarea
de tipul dezinteresului grav al părintelui faţă de copil, mergând până la
renunţarea preocupării faţă de el, este o formă extremă, care se
înscrie în mod evident în spectrul maltratării copilului. În literatura de
specialitate, formele severe de neglijare sunt de fapt considerate
abuzuri, fiind forme de omisiuni ale unor acţiuni care pot avea
consecinţe foarte grave asupra dezvoltării personalităţii copilului
(Popescu, Răduţ, 1998a.).
De obicei, însă, neglijarea este mai puţin evidentă: copilului i se
acordă hrană, dar insuficientă, inadecvată calitativ, sau numai după ce
a obosit de plâns din cauza foamei; copilul este îmbrăcat, dar cu haine
nepotrivite, în care nu se simte bine, sau este luat în derâdere în
colectivitate; primeşte, totuşi, o anumită îngrijire din partea părinţilor,
aceasta fiind însă insufucientă (Killén, 1997).
Forma de neglijare cea mai des întâlnită este neglijarea fizică.
Aceasta, după cum am arătat mai sus, este o categorie largă,
cuprinzând diferite aspecte. În 1986, în SUA (după Costin et al, 1991, p.
329) incidenţa acestor cazuri este de 9 la 1.000 de copii, cifră care
cuprinde atât numărul de copii care au suferit o vătămare severă sau
moderată, cât şi numărul celor a căror sănătate sau bunăstare s-a
considerat a fi periclitată în mod serios. Media de vârstă a copiilor
neglijaţi a fost de 6 ani, iar împărţirea pe sexe aproximativ egală. După
aceiaşi autori, familiile care îşi neglijează copiii au următoarele
caracteristici: numărul mai mare de copii faţă de media pe ţară,
procentul ridicat al famililor cu un singur părinte şi de părinţi şomeri
(43o/oo). După Sedlak (1991a, p. 3-4), frecvenţa formelor de neglijare
severă este de 14,6 la 1000 de copii; neglijarea fizică are frecvenţa de
8,1o/oo, neglijarea educaţională de 4,5o/oo, iar neglijarea emoţională de
3,2o/oo.
Din cercetarea efectuată la Cluj (T. Rotariu ş.a., 19968) a rezultat că
prevalenţa neglijării copilului într-un lot de 485 de familii este de 9.4%.
Procent ridicat, el se poate explica prin numărul mare (22,2 %) de
8 Cercetare finanţată de World Vision International/Romania, la care a participat şi autoarea
lucrării de faţă

51
familii cu o situaţie materială precară şi cei 32,2% din părinţi care
afirmă că rămân foarte frecvent fără bani pentru cheltuielile zilnice.
Este firesc deci să recunoaştem că acest tip de neglijare se
regăseşte adesea în familiile sărace, în care părinţii nu reuşesc să
obţină cele necesare unui trai decent al familiei, incluzând aici
elementele esenţiale ale alimentaţiei, ale condiţiilor de locuit, ale
vestimentaţiei care să acopere nevoile biologice de bază ale copiilor
lor.
• între 1990 şi 1995, greutatea medie la naştere a scăzut cu
circa 54 g, aflându-se cu circa 200 g. sub greutatea medie a copiilor
din vest;
• prevalenţa greutăţii mici la naştere a crescut de la 7.6% în
1990, la 9.5% în 1995;
• durata medie a alăptării a scăzut de la 5.6 luni la 3.6 luni în
aceeaşi perioadă de referinţă;
• a crescut în mod îngrijorător prevalenţa copiilor de talie mică,
raportat la vârstă, în special în al doilea an de vârstă: de la 10.9% în
1991, la 23.08% în 1994;
• 49% din copiii testaţi, sub vârsta de un an, prezintă anemie.

O variantă a explicaţiei privind legătura dintre sărăcie şi


neglijare consideră că părinţii din familiile sărace prezintă anumite
caracteristici, care îi fac să devină concomitent săraci şi neglijenţi (sau
chiar abuzivi) faţă de copiii proprii (Pecora et al., 1992). De exemplu,
alcoolismul sau lipsa de autocontrol pot conduce atât la pierderea
locului de muncă şi - deci - la un nivel de sărăcie mai accentuat, cât şi
la tendinţa de a neglija sau chiar de a vătăma fizic copilul. În aceste
cazuri, în care atât maltratarea, cât şi sărăcia sunt în relaţie cu un al
treilea factor, ca cel indicat mai sus, o intervenţie care vizează doar
sărăcia nu va elimina actele de neglijare sau de abuz împotriva
copiilor.
Dintre diferitele forme ale neglijării, personalul medical se
confruntă adesea cu nedezvoltarea fizică a copilului ("failure-to-
thrive"). Acest sindrom se referă la întârzieri evidente ale dezvoltării în
greutate şi în înălţime a copilului sugar sau antepreşcolar, care rămâne
astfel sub standardele vârstei. Criteriul diagnosticului de neglijare,
acceptat astăzi de tribunalele de protecţie a copilului din Marea
Britanie, îl reprezintă absenţa cauzelor organice ale vreunei boli care
să conducă la nedezvoltare şi urmărirea ritmului de creştere în condiţii
de spitalizare şi îngrijire adecvată (Jones, Pickett, 1987).
Autorii mai sus citaţi descriu tabloul clinic al copilului neglijat ca
fiind cel al unuia "slab, murdar, neîngrijit, cu facies inexpresiv, care
evită contactul vizual cu alte persoane, dezinteresat, cu retard
psihomotor prin lipsa de stimulare".
Tot neglijat este considerat de C. Ciofu (1998) şi copilul căruia i
se îngăduie practici contrare interesului său, ca de exemplu
privitul îndelungat la televizor (6-8 ore/zi), acceptarea frecventă a
scuzelor copilului pentru nefrecventarea şcolii sau permiterea unei
alimentaţii nesănătoase, bazate preponderent pe dulciuri.

52
O formă de neglijare care afectează în mod serios şansele copilului
de a se integra în viaţa socială este neglijarea sa educaţională şi
deprivarea sa culturală. Părinţii au rolul de a media către urmaşii lor
moştenirea culturală a comunităţii, valorile socio-culturale, dragostea
de cunoaştere, de a învăţa şi de a se forma din punct de vedere
intelectual; ei au menirea de a deveni organizatorii experienţelor de
învăţare ale copilului (Feuerstein şi Feuerstein, 1991). Ca urmare a
acestui rol de mediator îndeplinit de adultul care îngrijeşte copilul,
acesta din urmă dobândeşte capacitatea de a se modifica datorită
experienţelor sale provenind din mediul extern, înţelegând prin
aceasta că în urma medierii se pot desprinde semnificaţii ce nu pot fi
remarcate de copilul însuşi aflat sub influenţa directă a stimulilor (Roth,
1998).
Neglijarea educaţională este adesea însoţită de lipsa de
supraveghere a copilului, care se referă la modalităţi ineficiente, în
cadrul familial sau în afara acestuia. Uneori, părinţii refuză, din
principiu, să aplice metode educative coercitive faţă de copil şi -
necunoscând metode pedagogice adecvate - ei renunţă la orice forme
de reglare a comportamentului copilului. În lipsa acestora, copilul
devine adesea incapabil să-şi definească singur propriile limite şi reguli
de comportament, el apărând în colectivitate ca fiind nestăpânit,
impulsiv, incapabil de a se adapta la reguli. Acest tip de comportament
îl face să fie predispus la accidente, deoarece nu va dispune de
mecanisme inhibitorii adecvate sesizării pericolelor. Supravegherea
adecvată ar însemna folosirea unor metode active de monitorizare şi
influenţare a comportamentului copilului, prin care să se poată evita
angajarea acestuia în activităţi periculoase pentru el sau pentru alţii
(după Pecora et al., 1992, p. 193). În cadrul lipsei supravegherii, forme
grave de neglijare se referă la lăsarea copilului fără supraveghere, în
locuinţă sau în afara acesteia, pentru perioade lungi de timp, sau chiar
refuzul de a-i acorda acestuia acces în locuinţă. Consecinţele
nesupravegherii copilului, indiferent de motivaţiile părinţilor (care pot fi
ocupaţi cu diferite munci utile familiei, sau cu distracţii) pot fi: moartea
copilului sau fracturi prin căderea din geam, sufocare, strangulare,
ardere, abuz sexual din partea unor persoane din afară (eventual
persoane care înlocuiesc părinţii), intoxicare cu medicamente etc.
(după Costin, 1991, p. 334).
În cercetarea privind expunerea copiilor din judeţul Cluj la abuz şi
neglijare (T. Rotariu ş.a., 1996), neglijarea educaţională a avut o
frecvenţă de 13,64% în populaţia de 791 de elevi chestionată (clasele
V-X). Dintre aceştia, 13,1 susţin că nu li se cumpără cele necesare
activităţilor şcolare. Cadrele didactice investigate în cadrul cercetării
menţionate consideră şi ele că 10,7% din părinţi sunt dezinteresaţi faţă
de şcoală şi de absenţele copiilor lor (T. Rotariu ş.a., 1996, p. 34). În
legătură cu neglijarea educaţională, diriginţii cred că 0,7% din părinţi îi
împiedică pe copii să frecventeze şcoala şi că 3,2% din copii sunt
nevoiţi să-şi îngrijească fraţii mai mici. Dintre părinţii investigaţi în
cercetarea menţionată, un procent similar, de 2,7% dintre părinţi
recunosc că, obligându-l să-şi îngrijească fraţii, nu au permis copilului
lor să frecventeze şcoala, iar 1,8% solicită copilului să muncească în
loc de şcoală.

53
Fenomenul de neglijare educaţională este deosebit de frecvent în
România în rândul minorităţii romilor. În cercetarea din judeţul Cluj (T.
Rotariu ş.a., 1996, p. 81) procentul copiilor romi neglijaţi educaţional în
familiile lor a fost de 50%, semnificativ mai mare decât al celorlalte
etnii implicate în cercetare. De fapt, neglijarea educaţională în rândul
etniei romilor poate fi considerată un fenomen repetitiv peste
generaţii, în cadrul unui ciclu al neglijării.
Deşi în timpul regimului socialist, când controlul situaţiei educaţiei
şcolare era mai strict, nivelul de şcolarizare a romilor s-a îmbunătăţit
faţă de situaţia antebelică, totuşi nivelul şcolar al indivizilor acestei
populaţii a rămas extrem de scăzut (Zamfir, Zamfir, 1993): 22% nu au
frecventat nici o clasă, 5.3% au început, dar nu au terminat şcoala
primară, 22, 5% au terminat şcoala primară, 8,5 au început dar nu au
terminat gimnaziul, 33,7% au absolvit gimanziul, 3,9% au absolvit
liceul şi 0,7% o formă de învăţământ postliceal. Proporţia analfabeţilor
a fost apreciată la 27,3%, iar cea a analfabe-tismului funcţional (lipsa
deprinderii de a citi) la 35,5%. Situaţia ciclică menţionată a condus la o
accentuare a scăderii participării şcolare a generaţiei actuale de minori
din etnia romilor. Dacă proporţia persoanelor mature romi care nu au
frecventat niciodată şcoala a fost de 22%, printre copiii de 7-9 ani
această proporţie este de 30%. Încercările de analiză a situaţiei
excluderii şcolare a romilor venite din partea Departamentului de
protecţie a copilului şi UNICEF (Situaţia protecţiei copilului în România,
1997, p. 145) consideră că "excluderea şcolară a romilor nu are loc
printr-un act discriminatoriu explicit şi intenţionat, ci mai degrabă este
rezultatul unui proces progresiv de marginalizare/automarginalizare".
O categorie aparte de copii neglijaţi sunt cei fugiţi de acasă, care
trăiesc în afara unui cămin (copiii străzii). Atunci când sunt depistaţi
de profesionişti, ei prezintă numeroase semne de retard şi de tulburări
în dezvoltare şi comportament. De asemenea, se pot constata multiple
semne de suferinţă, ca urmare a diferitelor tipuri de neglijare şi
maltratare, la care copiii fugiţi au fost expuşi chiar înainte de a-şi
părăsi domiciliul (Costin et al., 1991). În ciuda dezvoltării serviciilor
sociale de protecţie a copilului, numărul acestor copii pare să fie în
creştere în întreaga lume, dovedind, de fapt, incapacitatea formelor
existente astăzi de protecţie a minorilor să depisteze şi să stopeze
cazuri grave de rele tratamente. Mulţi copii ai străzii provin din familii
conflictuale, cu un micro-climat tensionat, de violenţă, cu părinţi
alcoolici (Salvaţi copiii, după Fundaţia "Copiii României, 1998). Dată
fiind fluctuaţia mare a acestor copii şi lipsa documentelor, o estimare a
dimensiunilor fenomenului în România este greu de realizat. Prin
extrapolarea unor cercetări efectuate de lucrători sociali stradali, s-a
estimat că existau, în 1996, aproximativ 4300 de copii ai străzii, din
care 2000 permanent în stradă (Carta albă a copilului, 1998, p. 137).
După G. Alexandrescu (1998), în Bucureşti există aproximativ 2500 de
copii, dintre care 1000-1200 sunt permanent în stradă. Printre aceştia
se găsesc mai multe categorii (după Alexandrescu, 1998, p. 105): 1.
copiii abandonaţi de către toţi cei care ar fi trebuit să se ocupe de
îngrijirea şi educarea lor; 2. copiii care se află circumstanţial în stradă,
păstrând o oarecare legătură cu familia, dar fiind gata oricând să rupă
această legătură; 3. copiii care sunt trimişi de părinţii lor să

54
muncească, pentru ca să contribuie la întreţinerea familiei (aceştia
sunt cei care spală parbrizele, cerşesc, sortează gunoiul etc.); 4. copiii
care se află în stradă alături de părinţii lor, familia pierzându-şi
domiciliul ca urmare a taxelor mari de întreţinere, a şomajului, uneori a
naivităţii în faţa unor excrocherii, etc. Categoriile menţionate sunt,
toate, într-un anumit grad, victime ale insuficienţei materiale. Din
datele anchetei iniţiate de Organizaţia Salvaţi Copiii, la aceasta trebuie
adăugaţi factori ca provenienţa din familii cu un consum mare de
alcool, din familii monoparentale sau dezorganizate, maltratare din
partea părinţilor; 20% dintre copiii străzii sunt fugiţi din casele de copii,
invocând ca motive maltratrea din partea celor mai mari sau din
partea unor persoane de îngrijire din aceste instituţii.
Toţi aceşti copii sunt deosebit de expuşi la violenţă, mizerie, frig,
boli acute şi contagioase (digestive, de piele, TBC, respiratorii, cu
transmisie sexuală etc.), consum de substanţe care creează
dependenţă (ţigări, alcool, substanţe volatile, alte droguri), prostituţie
şi abuzuri sexuale.
Comparativ cu celelalte forme de rele tratamente îndreptate
împotriva copiilor, neglijarea emoţională s-ar putea crede că ar
vătăma copiii mai puţin. Adevărul este însă că lipsa căldurii parentale
este la originea tuturor formelor de maltratare şi cauzează grave
suferinţe psihice copilului. Dezinteresul, neatenţia faţă de necesităţile
de ordin emoţional ale copilului acţionează asupra acestuia, de obicei,
din fragedă copilărie şi se manifestă în forme ca, de exemplu:
reducerea, în diferite grade, a contactelor fizice (copilul nu este luat în
braţe, nu este mângâiat, îmbrăţişat, sărutat sau legănat); comunicarea
între adult şi copilul mic îşi pierde tonalitatea specifică, îngânată; nu
sunt remarcate progresele în dezvoltare ale copilului, succesele sale în
formarea unor deprinderi sau în realizarea unor performanţe, lipsa de
receptivitate a părintelui la iniţiativele de comunicare ale copilului,
ignorarea plăcerilor copilului. Ca urmare, copilul va creşte într-o
atmosferă familială rece, distantă, care poate nu numai să inhibe
formarea ataşamentului şi a încrederii sale faţă de părintele
dezinteresat, dar şi să conducă la tulburări de personalitate (vezi
subcapitolul 5.3 privind consecinţele abuzului şi neglijării).
Din punctul de vedere al protecţiei copilului, abandonul este
definit (Pecora, 1992, p. 195) ca fiind părăsirea copilului, fără ca
părintele să se asigure de formule adecvate pentru îngrijirea copilului.
Autorul amintit foloseşte ca termen de reper pentru ca un caz să fie
considerat abandon, dacă un copil nu este căutat de părinte pentru o
perioadă care depăşeşte două zile. Conceptul de abandon definit de
Pecora se potriveşte cazurilor de copii abandonaţi de mame în
maternităţi sau copiilor abandonaţi în spitale. Toţi aceşti copii sunt
lipsiţi, de obicei, de acte de identitate şi petrec perioade îndelungate
de timp în instituţiile în care au fost părăsiţi. În spitale, personalul
medical nu poate asigura copiilor îngrijire adecvată, iar în lipsa actelor
de identitate, transferul copiilor spre forme mai adecvate de ocrotire
este mult încetinit (Cartea albă a copilului, 1998). După Anghel (1998),
în instituţiile sanitare de pediatrie, în mai 1997, 14% din total,
respectiv 3262 de copii, erau abandonaţi. Acest număr îngrijorător
de copii abandonaţi în maternităţi şi spitale, valabil pentru perioada

55
actuală, indică lipsurile sistemului de prevenire a abandonului şi ale
măsurilor de sprijin acordat femeilor însărcinate.
Conform definiţiei, cazurile în care părinţii solicită ca Direcţiile
pentru protecţia copilului să ia măsuri adecvate de ocrotire, pentru a
nu periclita viaţa şi îngrijirea copiilor datorită situaţiei lor materiale
precare, nu ar constitui abandon. Pentru a preveni ca internarea
copiilor în instituţii sau ocrotirea lor în alte forme alternative să
conducă la dezinteresarea părinţilor de copil pentru perioade
nedeterminate, legislaţia românească cu privire la "Declararea
judecătorească a abandonului de copil" (Legea nr. 47/1993)9, a stabilit
la 6 luni perioada maximă de timp după care un copil este declarat prin
lege a fi abandonat. Prin dezinteres se înţelege încetarea imputabilă a
oricăror legături între părinţi şi copil (Filipescu, 1997).
Din punctul de vedere al copilului, orice despărţire a lui de
persoanele de care s-a ataşat este trăită ca o perioadă de doliu după
pierderea cuiva (noţiunea de pierdere - "loss" - a fost introdusă în
literatura de specialitate de Bowlby, 1975). Dacă un copil este plasat
de părinţii săi temporar în ingrijirea unei persoane sau instituţii, din
cauza unei perioade de criză gravă în viaţa familiei (boala unui părinte,
lipsa locuinţei, sărăcie sub limita de subzistenţă, unul sau ambii părinţi
în detenţie etc.) şi dacă în această perioadă părintele continuă să fie
interesat de copil (îl caută regulat, îi scrie, dă telefon, îi arată afecţiune
în momentele când sunt împreună) atunci nu putem susţine că ar
putea fi vorba de neglijarea copilului. Situaţiile de sărăcie extremă pot
conduce la soluţii de instituţionalizare care sunt trăite dureros nu
numai de copil, dar şi de părintele care a fost nevoit să se despartă de
propriul copil.

4.2 CAUZELE NEGLIJĂRII COPILULUI

Factorul cel mai adesea incriminat în cazurile neglijării copilului


este atitudinea parentală perturbată, datorată tulburării relaţiei copil-
părinte. Este cazul unor familii cu disfuncţii în relaţii, care după C. Ciofu
(1998) sunt următoarele: familiile dezorganizate sau dizarmonice şi
familiile cu personalităţi nevrotice sau cu părinţi incapabili de a se
adapta la caracterul copilului. Cea mai des incrimanată este atitudinea
mamei, care, în urma unor tulburări psihice temporare sau cronice
(depresii, nevroze situaţionale, tulburări de lactaţie, imaturitate
emoţională, schizofrenie şi altele), poate omite asigurarea condiţiilor
de creştere adecvate nevoilor şi vârstei copilului. Neglijarea copilului
de către adultul în grija căruia el se află se poate datora unor reacţii la
factori stresanţi din mediul psihosocial. În cazul mamelor, asemenea
atitudine s-ar putea datora unor factori multipli: însingurarea mamei
prin părăsirea familiei de către soţ sau prin dezinteresul acestuia,
nepregătirea psihologică a mamei pentru îndatoririle ei, adesea din
cauza vârstei prea tinere, sau în urma unor tulburări de personalitate,
copleşirea mamei de obligaţii profesionale, fie în urma unor ambiţii
profesionale, fie din cauza presiunilor materiale din familie, lipsa de
suport oferit mamei din partea reţelei ei sociale. În cazul unui părinte

9 Publicată în Monitorul Oficial nr. 153/8 iulie 1993

56
cu mai mulţi copii, afecţiunea scăzută faţă de unul anume se poate
pune în relaţie cu anumite caracteristici ale copilului: prezenţa unui
handicap, anumite caracteristici fizice sau psihice, care sunt adesea
puse de părinte pe prim plan prin comparaţie cu trăsăturile fratelui sau
sorei. În familiile cu astfel de atitudini parentale, copilul handicapat
prezintă riscul cel mai mare de a fi neglijat [vezi teoriile privind
maltratarea copilului, concepţia socio-biologică].

4.3. CONSECINŢELE NEGLIJĂRII

O serie de cercetări de anvergură evidenţiază consecinţele


negative ale unor diverse tipuri de deprivare asupra
dezvoltării capacităţilor intelectuale. Astfel, în literatura de
specialitate se pot regăsi analize privind deprivarea maternă,
deprivarea de stimulare, deprivarea culturală, precum şi cea legată de
nivelul socio-economic redus al familiei. În multe cazuri, diferite forme
ale deprivării apar simultan, determinând tablouri psihice complexe, în
care cu greu se pot decela cauzele primare ale unor simptome.
Efectele deprivării materne, adică efectele separării copiilor de
mamă (sau de o persoană care să poată înlocui figura maternă, oferind
copilului o relaţie stabilă, personală, afectivă), au fost descrise după cel
de al doilea război mondial de R.A. Spitz (1946), iar mai târziu de către
J. Bowlby (1951, 1958, 1975), M. Ainsworth (1952), M. Rutter (1971) şi
alţii. În condiţiile instituţionale ale creşterii sugarilor şi copiilor mici, în
mod nediferenţiat, lipsit de afecţiune, copiii observaţi de Spitz au
prezentat un sindrom de nedezvoltare psihică, de apatie, pe care
autorul l-a denumit "depresie anaclitică" (anaclitic = lipsă de sprijin),
adică depresie datorată lipsei de suport. Copiii caracterizaţi de Spitz,
deşi aflaţi la vârsta când ar fi trebuit să se ridice şi să păşească,
stăteau imobili, cu ochii inexpresivi, într-o stare de torpoare. Ei
prezentau adesea comportamente autostimulative, autoerotice.
Această descriere a fost recunoscută ca fiind tipică pentru cei crescuţi
în condiţii de hospitalism, într-un sistem instituţional cu caracter
medical, în care copiii sunt bine îngrijiţi din punct de vedere strict
medical, dar nu sunt trataţi ca persoane autonome, cu trebuinţe şi
tendinţe proprii, având o istorie personală. Completând această
descriere, Rutter a arătat că în mediile în care interacţiunile adult-copil
au o intensitate redusă, iar îngrijirea copiilor se desfăşoară într-un stil
impersonal, tabloul psihic al copiilor afectaţi de deprivarea maternă
poate evolua spre psihopatie.
J. Bowlby, poate cel mai renumit cercetător al domeniului relaţiei
mamă-copil şi al consecinţelor deprivării materne, aduce încă din 1951
date importante privind efectele, considerate de el practic
irecuperabile, ale separării durabile de mamă în copilăria timpurie
(perioada 0-3 ani).
Consecinţele primordiale ale unei astfel de separări sunt stagnarea
şi întârzierea în dezvoltare. În cele trei volume ale cărţii "Attachment
and loss" (Ataşament şi pierdere) Bowlby oferă o analiză extrem de
fină şi exhaustivă a factorilor traumatici ca frica de separare, frica de
străini, durerea pierderii, anxietatea, furia, care - toate - apar drept
consecinţe în evoluţia copiilor lipsiţi de o figură stabilă de ataşament.

57
Documentat printr-un bogat material statistic şi cazuistic, el
demonstrează că pe măsură ce perioada de separare dintre un copil de
vârstă fragedă şi mama lui (sau o altă figură maternă constantă) este
mai mare, cu atât va fi mai mare şi posibilitatea ca dezvoltarea sa
psihică să fie alterată: "Sunt motive pentru a crede că, după o separare
foarte prelungită sau repetată, survenită în primii trei ani de viaţă,
detaşarea copilului poate persista pe o perioadă nedefinită" (Bowlby,
1975, p. 31).

Lucrările amintite au completat rezultatele cercetărilor din


domeniul etologiei (Harlow, 1961) privind efectele negative ale
deprivării materne. Toate aceste studii au avut un răsunet deosebit în
politicile sociale privind protecţia copilului ocrotit în instituţii de îngrijire
(creşe şi case de copii). R.A. Spitz (1946), J. Bowlby (1958), J.
Robertson (1958) şi alţii au denunţat efectul negativ al îngrijirii
impersonale a copiilor din instituţiile rezidenţiale de copii, care
poate conduce la comportamente de domeniul psihopatologiei. Din
perioada anilor '60 si cu un elan crescut în anii '70, în Occident s-a
renunţat treptat la "instituţionalizarea" copiilor abandonaţi de părinţii
lor. Internarea lor în case de copii, fără o figură maternă constantă,
care să asigure continuitatea relaţionării copiilor cu un adult, a fost
înlocuită prin programe vaste de adopţiune şi plasament familial.
Neglijarea copilului într-o instituţie se datoreşte reducerii numărului
de contacte dintre adulţi şi copii la cele din timpul actelor de îngrijire
fizică (îmbăiere, alimentare, schimbarea scutecelor sau a
îmbrăcăminţii). Aceasta conduce la dezvoltarea unui stil impersonal de
îngrijire a copilului, care la rându-i conduce la apariţia simptomelor de
hospitalism. Copilul hospitalizat devine, treptat - trecând prin mai
multe faze - apatic şi dezinteresat de ceea ce se petrece în jurul lui,
după ce în prealabil a încercat în zadar să atragă asupra sa atenţia
celor care îl îngrijesc (Robertson, 1967). După o primă fază în care
copilul internat într-o instituţie plânge mult, e agitat, îşi exprimă
dorinţa de a stabilii relaţii cu cei din jur, dacă nu i se răspunde prin
satisfacerea nevoilor sale emoţionale, el va renunţa la eforturile sale
de a intra în contact cu ceilalţi şi se va închide în sine. Prima reacţie a
copilului după internarea sa într-o instituţie şi separarea de mama sa
este descrisă de Robertson ca faza de exprimare a tristeţii. În această
primă perioadă copilul dă semne de suferinţă pe care le manifestă
activ, adesea zgomotos: se uită adesea la uşa pe care a plecat mama,
urmăreşte atent pe cei care intră, sperând că persoana de care este
ataşat va reveni după el, doreşte să fie luat în braţe, mângâiat, să i se
arate interes. Deocamdată comportamentele de joc, alimentar şi de
relaţionare ale copilului se păstrează la nivelul iniţial. Neconsolarea
copilului conduce, într-o a doua fază, la disperarea acestuia. În această
a doua perioadă comportamentul copilului devine dezorganizat, el
prezentând dese crize de plâns, lipsa poftei de mâncare, tulburări de
somn, îmbolnăviri, renunţarea la comportamentul de joc, pierderea
interesului pentru relaţii sociale. Ulterior, în cea de-a treia fază, copilul
pare detaşat de relaţiile din jur. Copiii cu o bună capacitate de
adaptare, sau cei care au primit suport din partea celor care au preluat
îngrijirea lor, vor începe să se dezvolte din nou, chiar dacă vor relua

58
evoluţia de la un nivel mai scăzut decât cel de la internare. Limbajul,
jocul, interesele vor începe din nou să se dezvolte.

4.4 SĂRĂCIA ŞI NEGLIJAREA COPILULUI; PROGRAME DE


INTERVENŢIE PENTRU REDUCEREA EFECTELOR HANDICAPULUI
SOCIAL

Copiii reprezintă categoria cea mai afectată de sărăcie. În


România, în 1994, 37.6% dintre copii trăiau sub nivelul de sărăcie,
numărul copiilor săraci crescând proporţional cu dimensiunea familiei
(Hristu, 1998, p. 95). Autoarea consideră că "aceşti copii prezintă un
risc crescut de a deveni malnutriţi sau instituţionalizaţi, de a trebui să
muncească la o vârstă fragedă, de a deveni copii ai străzii, de a fi
exploataţi sexual sau de a intra în conflict cu legea".
După Costin et al. (1991), în familiile cu venit scăzut, dintre
formele de rele tratamente împotriva minorilor, copiii sufereau mai
adesea de neglijare (36.8%) decât de abuz (19.9%), pe când la copiii
din familiile cu venituri ridicate, procentul neglijării a coincis cu cel al
abuzului (4.4%).
În studiile asupra repartiţiei coeficienului de inteligenţă în
populaţie, a fost adesea subliniat nivelul intelectual scăzut al păturilor
sociale aflate în partea de jos a distribuţiei sociale (cu nivel socio-
economic scăzut). Cauza presupusă a fi în spatele acestor constatări
este nivelul scăzut de şcolarizare (în privinţa numărului de ani şi a
calităţii a învăţământului).
Pentru reducerea fenomenului de substimulare
educaţională a copiilor din categoriile defavorizate ale populaţiei, au
fost concepute programe cu caracter social, educativ şi medical. Astfel,
programul federal al SUA "Head Start" a urmărit pregătirea pentru
şcoală a copiilor deprivaţi social, prin îmbunătăţirea unor parametrii ca:
sănătătea fizică şi abilităţile motrice, dezvoltarea emoţională şi socială,
procesele mentale, încrederea în capacitatea de învăţare şcolară,
relaţia părinţi-copii, atitudinile sociale favorabile societăţii, sentimentul
demnităţii şi al propriei valori, atât la părinţi, cât şi la copii. Menirea
acestui program a fost să asigure un mai bun punct de pornire pentru
sute de mii de copii din Statele Unite, care, fără sprijin material, nu ar fi
putut fi înscrişi la grădiniţe (forme ale educaţiei timpurii care pregătesc
copiii pentru şcoală). Ideea programelor Head Start are ca bază
teoretică concepţia privind importanţa stimulării precoce pentru
dezvoltarea psihică (Hunt, 1961 şi Bloom, 1965).
De introducerea programelor Head Start - care se derulează până
astăzi de la începutul anilor '60, sub forma unor programe educative
gratuite pentru preşcolari - s-au ocupat echipe multidisciplinare de
cercetători şi practicieni: psihologi, medici, asistenţi sociali, educatori.
De la iniţierea lor, s-a pus problema necesităţii evaluării efectelor lor în
privinţa creşterii nivelului de inteligenţă şi a evoluţiei copiilor implicaţi,
raportat la copiii din grupele de control (proveniţi din familii cu situaţii
socio-economice similare, dar care nu au fost cuprinşi în programele
Head Start).
Stimularea timpurie a dezvoltării cognitive este văzută de iniţiatorii
şi susţinătorii programului ca o măsură educativă şi socială menită să

59
preîntâmpine insuccesul şcolar şi chiar tulburările comportamentale,
atât de frecvent întâlnite la copiii şi tinerii care ajung pe băncile şcolii
fără o pregătire psiho-afectivă adecvată solicitărilor şcolare.
Programele de intervenţie bazate pe implicarea părinţilor au ca
scop creşterea competenţelor cognitive şi sociale ale copiilor în urma
unei intervenţii educative din partea părinţilor. Acest tip de programe
tinde să se dezvolte şi - totodată - să contribuie la dezvoltarea
personală a părinţilor înşişi, întărindu-le deprinderile de integrare
socială şi capacitatea de autodezvoltare. Succesul programelor de
intervenţie prin intermediul părinţilor poate fi urmărit pe baza nivelului
de performanţe ale copiilor, dar şi prin evaluarea schimbărilor în
atitudinile părinţilor. ientării procesului de intervenţie.

Întrebări:
1. Mortalitatea infantilă din România a fost, în 1996, de 22,3/1000
de născuţi vii; aceasta reprezintă în acel an cea mai mare rată de
mortalitate infantilă din Europa. Ce legături posibile vedeţi între
această rată crescută de mortalitate şi neglijarea medicală a copiilor în
familie? Ce alţi factori ar putea fi încriminaţi în menţinerea unei rate
crescute de mortalitate infantilă?
2. Care ar putea fi mecanismul psiho-social al abandonului
copilului de către părinţi? Ce avantaje are, faţă de abandonarea
copiilor în maternităţi şi spitale, preluarea ocrotirii unui copil de către
serviciile de protecţie a copilului? Ce fel de programe de intervenţie
preventivă ar putea reduce rata abandonului copiilor fără identitate din
maternităţi şi spitale?
3. Cum este explicat fenomenul neglijării copilului de către teoria
ataşamentului (vezi şi capitolul 7. despre teoriile privind fenomenele
de maltratare)?
4. De ce se consideră cazurile de copii ai străzii ca reprezentând
măsura eşecului serviciilor de protecţie a copilului?

Bibliografie
Alexandrescu, G. (1998). Efectele sărăciei: copiii străzii - condiţii de viaţă şi
drepturi. În: Sărăcia şi drepturile omului. Bucureşti, finanţată de PNUD.
Anghel, I. (22-28 iulie 1997). Situaţia copiilor din Romania s-a deteriorat
continuu din 1990, "22" - Revistă de dialog social, nr.29, anul VIII.
Belsky, J. (1980). Child maltreatment. An ecological integration.În: American
Psychologist, no 4. p. 320-335.
Bowlby, J. (1973, 1975). Attachment and Loss, Penguin Books, London.
Cicchetti, D., Wagner, S. (1990). Alternative assessment strategies for the
evaluation of infants and toddlers: an organizational perspective, În: S.J. Meisels,
J.P.Shonkoff (Editors), Handbook of early childhood intervention, Cambridge
University Press.
Costin, L., Bell., C., Downs, S.W. (1991). Child welfare. Policies and practice. NY,
London: Longman.
Killén, K. (1997). Copilul maltratat. Editura Eurobit.
Polansky, N.A., Chalmers, M.A., Buttenwieser, E.,Williams, P.D. (1981). Damaged
parents: an anatomy of child neglect. Chicago: University of Chicago Press.
Popescu, V., Răduţ, M. (Ianuarie, 1998a.). Copilul maltratat. (I) În: Viaţa Medicală,
420, n.2 anul X.
Popescu, V., Raduţ, M. (Ianuarie, 1998b.). Copilul maltratat (II). Viaţa medicală,
nr. 421, n.3, anul X.
Robertson, J. (1958). Young children in hospital, Tavistock, London.

60
Roth, M.(1998). Activarea funcţiilor cognitive în copilăria mică. Cluj: Presa
Universitară Clujeană.
Rotariu, T. (coord.), Roth, M., Filipoi, S., Mezei, E., Munteanu, A., Sabău, V. (1996).
Expunerea minorilor la abuz şi neglijare în judeţul Cluj, Cluj: Ed. Comprex.
Rutter M. (1971). Parent-Child Separation psychological Effect on the Children, În:
Journal of Child Psychology and Psychiatry, 12.
Rutter, M. (1987). Psychosocial resilience and protective mechanisms, În:
American Journal of Orthopsychiatry, 57, p. 316-33.
Spitz, R.A., Wolf (1946). Anaclitic Depression an Inquiery into the Genesis of
Psychiatric Conditions in early Childhood. În: Psychoanalitic study of Childhood, Vol. 2,
p. 313-342.
Spitz, H.H., Johnstone, E.R. (1986). The raising of intelligence: A selected history
of attempts to raise retarded intelligence, LEA Publishers.
UNICEF & Departamentului de Protecţie a Copilului (1997). Situaţia copilului şi a
familiei în România, Bucureşti.
Zamfir, C., Zamfir, E. (1993). Ţiganii între ignorare şi îngrijorare, Bucureşti

61
Modulul 5. CONSECINŢELE ABUZULUI ŞI NEGLIJĂRII
COPILULUI
5.1.Traumele şi consecinţele lor
5.2. Vulnerabilitate şi rezistenţă la stres
5.3.
Modalităţi de a face faţă maltratării

Recomandări

Din acest capitol va trebuie să reţineţi semnificaţia conceptelor


de traumă, vulnerabilitate şi rezistenţă la stres şi factorii de care
depind aceste caracteristici ale copiilor. De asemenea, ca trebui să
reţineţi caracteristicile sindromului de stres postraumatic şi să puteţi
exemplifica simtomele clinice care apar ca urmare a fenomenelor
traumatice de abuz şi neglijare.

5.1. TRAUMELE ŞI CONSECINŢELE LOR


Relele tratamente au asupra copilului efectele unui eveniment
traumatic. Pornind de la înţelegerea psihanalitică a conceptului de
traumă, Laplanche şi Pontalis (1994, p. 444) îl circumscriu ca fiind
"evenimentul din viaţa subiectului care se defineşte prin intensitatea
sa, incapacitatea în care se găseşte subiectul de a-i răspunde în mod
adecvat, tulburarea şi efectele patogene durabile pe care le provoacă
în organizarea psihică; în termeni economici, traumatismul se
caracterizează printr-un aflux de excitaţii care este excesiv în raport cu
toleranţa subiectului şi capacitatea acestuia de a le controla şi elabora
psihic". În acelaşi sens, Dubrow (1992) descrie caracteristicile
evenimentelor traumatice ca având o apariţie neaşteptată şi o
intensitate imprevizibilă, ca întrecând limitele obişnuite ale experienţei
umane şi având un caracter înfricoşător pentru cei mai mulţi pe care îi
afectează.
În categoria evenimentelor traumatice intră dezastrele naturale
(cutremure, inundaţii, fulgere), accidentele de muncă, de circulaţie,
cele casnice etc. şi vătămările intenţionate produse de oameni. În
această ultimă categorie intră toate actele violente comise de unii
împotriva altora. Garbarino et al. (1992) delimitează două categorii ale
victimelor unor evenimente traumatice: victimele primare, care suferă
direct de pe urma evenimentului şi victimele secundare, care asistă la
întâmplări de natură traumatică, exercitate asupra unor persoane
îndrăgite, prieteni sau chiar necunoscuţi. Victimă primară este copilul
accidentat grav de către un coleg, copilul abuzat fizic sau sexual,
copilul bolnav care nu este dus la medic, adolescentul denigrat pe
nedrept de dascăl în faţa prietenilor săi, soldatul rănit în război sau
individul închis într-un lagăr de concentrare, copilul răpit de lângă
părinţii săi sau adolescenta ironizată continuu de mama sa şi izolată de
colegii ei. Victime secundare sunt acei copii care sunt martori ai
violenţelor din familie(când, de exemplu, un copil asistă la bătaia
cruntă la care sunt supuşi fraţii sau mama, sau adolescentul asistă la
moartea sau rănirea unui camarad de arme, sau când sora mai mică

62
asistă la violarea sorei mai mari); în toate aceste cazuri reacţiile
copiilor sunt comparabile cu ale celor din situaţia de victimă primară,
având adesea consecinţe traumatice.
În ultimele două decenii, o direcţie importantă a cercetărilor privind
abuzul îndreptat împotriva copiilor s-a orientat aupra studiilor clinice
privind consecinţele violenţei asupra comportamentului lor. Într-o
anchetă desfăşurată asupra unui lot de părinţi a 3334 de copii, Straus
şi Gelles (1987) au găsit că la copiii supuşi violenţei, tulburările de
comportament erau în mod semnificativ mai frecvente decât la copiii
care nu au avut experienţe traumatice. Aceste probleme
comportamentale ale copiilor abuzaţi au cuprins diferite tulburări de
adaptare la cerinţele mediului social: crize de furie (17.5% faţă de
10/%), eşec şcolar (16.1% faţă de 6.2%), rău şi neascultător acasă
(15.7% faţă de 8%), relaţii de prietenie cu minori problemă (10.9% afţă
de 2.3%).
În anul 1980, prin includerea în manualul DSM-III (revizuit în 1987),
s-a recunoscut sindromul de stres post-traumatic (Post Traumatic
Stres Disorder - PTSD), ca fiind o categorie aparte de diagnostic
"oficial", aplicabilă în cazurile copiilor care au suferit experienţe
traumatice. PTSD se diferenţiază de formele acute ale reacţiei la stres
(Acute Stres Disorder – AST). În cadrul ambelor sindroame sunt incluse
anxietatea accentuată, generalizată, depresia, pierderea
respectului de sine, retragerea în sine, comportamentele de
evitare, de negare, de furie şi cele agresive. Dacă fenomenele
descrise apar în primele patru săptămâni de la acţiunea evenimentului
traumatic şi se rezolvă în această perioadă, atunci capacitatea de
adaptare a organismului copilului a biruit stresul, nu va suferi de PTSD.
Dacă însă simptomele persistă mai mult de o lună, consecinţele psihice
se vor prelungi pentru perioade de timp greu de determinat, adesea -
în lipsa unui ajutor de specialitate - pentru toată viaţa.

Berliner (1991, p. 99) descrie cazul Gabrielei, de 11 ani, abuzată sexual


în mod cronic de un tânăr vecin, când mama ei o lăsa în grija acestuia. Fetiţa
nu avea decât o singură prietenă, iar rezultatele ei şcolare erau mediocre,
fără să prezinte vreo deficienţă. Ea manifesta un nivel ridicat de anxietate, în
special frică în preajma bărbaţilor. Avea vise urâte şi coşmare, atacuri de
panică. Prezenta uneori fragmente de reprezentări acute ale scenelor de
violent abuz sexual la care a fost supusă. Gabriela avea dificultăţi de
concentrare, visa cu ochii deschişi, avea stări de confuzie, nu era în stare să
ia hotărâri sau să-şi termine sarcinile. Se simţea adesea tristă, deprimată,
fără chef, îşi făcea griji pentru viitor, nu credea că vreodată va fi în stare de
ceva, se gândea să se sinucidă. Se simţea vinovată şi simţea multă furie.

În modul în care se prezintă Gabriela la psihoterapeut, Berliner


(1991) regăseşte aspectele majore ale sindromului PTSD, pe care la
clasifică în: amintirile recurente şi intrusive (care revin involuntar,
spontan în memorie), suferinţe psihice stresante prin coşmare,
flashbackuri şi reprezentări, pornind de la mărunte indicii senzoriale
sau chiar în absenţa acestora; reacţii de evitare a relelor experienţe
(cum ar fi frica de bărbaţi); starea crescută de anxietate şi judecăţile
dezadaptative (sentimente de vinovăţie şi de inferioritate).

63
Copiii aflaţi în situaţii de maltratare trec prin experienţe de viaţă
care restrâng în diferite grade satisfacerea nevoilor lor. Reacţiile
copiilor la astfel de situaţii variază în mare măsură în funcţie de:
• tipul de rele tratamente la care sunt supuşi;
• vârsta lor;
• capacitatea lor de înţelegere a realităţii;
• ajutorul pe care îl primesc de la adulţii din mediul lor de viaţă;
• caracteristicile evenimentelor traumatice (violenţa cronică va
avea, probabil, efecte mai grave decât actele violente izolate);
• caracteristicile lor de personalitate, dependente, în parte, de
calităţile lor înnăscute de vulnerabilitate sau, dimpotrivă de rezistenţă
la stres.

5.2. VULNERABILITATE ŞI REZISTENŢĂ LA STRES

Ca şi printre adulţi, există şi printre copii, deci, o mare varietate a


răspunsurilor la stres. În condiţii aparent identice, unii indivizi sunt
copleşiţi, iar alţii par să fie doar în mică măsură afectaţi. Aceste
diferenţe au fost în ultimele decenii analizate din punctul de vedere al
conceptelor de vulnerabilitate-invulnerabilitate a copiilor. Factorii
vulnerabilităţii copiilor pot fi, după Schaffer (1990) în "interiorul"
copiilor (factorii temperamentali, condiţiile naşterii etc.), sau în
"exterior" (sărăcie, conflicte familiale etc.). De fapt, aceşti factori nu
acţionează izolat, ci în combinaţii. Din studiul lui Wolkind şi de Salis
(1982), realizat asupra unui lor de 106 de mame, la care s-a examinat
relaţia dintre sănătatea lor mentală, tulburările de comportament ale
copiilor lor şi temperamentul acestor copii manifestat deja la vârsta de
4 luni, a rezultat că tulburările cele mai severe s-au înregistrat la copiii
cu temperamente dificile şi - totodată - cu mame având tulburări de
ordin psihopatologic. Aceste rezultate sprijină ideea că severitatea
reacţiei la stres este dependentă de combinaţia factorilor dispoziţionali
şi de mediu.
Werner şi Smith (1982) şi-au fixat ca obiectiv al cercetării
detectarea factorilor care contribuie la rezistenţa mărită a unor copii la
agenţii stresanţi ai mediului social. S-au colectat date privind
dezvoltarea psihologică şi influenţele de mediu a 600 de copii din
insula Kauai, din Hawai, care au fost examinaţi într-un studiu
longitudinal, la 2, 10 şi 18 ani. O bună parte din aceşti copii au fost
crescuţi în condiţii vitrege: sărăcie, risc reproductiv crescut,
instabilitate familială, boală mentală a părinţilor etc. Scopul cercetării a
fost de a găsi acei factori care îi determină pe unii copii din astfel de
familii să prezinte tulburări, iar pe ceilalţi să reziste fără afecţiuni. S-a
găsit că un puternic factor diferenţiator a fost sexul copiilor: în
ansamblu, băieţii par să fie mai puţin rezistenţi decât fetele în faţa unui
larg ansamblu de factori stresanţi. Mai mulţi băieţi decât fete au
prezentat boli, care au avut ca urmare moartea timpurie; aceeaşi
relaţie exista în privinţa tulburărilor de comportament (uşoare şi
severe) şi a dificultăţilor de învăţare, băieţii având în mai mare măsură
nevoie de clase speciale, de activităţi recuperatorii, de grijă din partea

64
serviciilor de sănătate mentală. Abia în apropierea vârstei de 20 de ani
a început să se inverseze această proporţie şi - pe măsură ce băieţii
începeau să se reabiliteze - la fete apăreau noi tipuri de probleme.
Totuşi, în ansamblu, pe întreg parcursul copilăriei fetele se pare că se
adaptau mai uşor sărăciei şi condiţiilor de distres familial decât băieţii.

În literatura de specialitate se descriu cazurile unor persoane,


care, în urma abuzurilor, au dezvoltat personalităţi multiple.

“Peggy şi Sybil, deşi existau în acelaş trup, aveau amintiri diferite, diferite
poziţii, atitudini, experienţe. Experienţele pe care le împărtăşau erau
percepute în mod diferit. Vocile, dicţiunea, vocabularul lor era diferit. Ele
însele se prezentau în feluri deosebite. Până şi vârstele erau diferite. Sybil
avea treizeci şi unu de ani, dar Peggy…dr. Wilburn (medicul curant care a
tratat timp de unsprezece ani pacienta cu personalităţi multiple, abuzată în
copilărie) nu putea decide dacă era un copil precoce sau un adult imatur.
Peggy era în mod copilăresc detaşată şi nu se intimida cu uşurinţă. În schimb
se enerva foarte tare. În loc să fie ca Sybil, reţinută, ea manifesta o spaimă
de neascuns. Şi cu siguranţă că Peggy purta o povară îngrozitoare, căreia
Sybil refuza să-i facă faţă”(Schreiber, 1997, p.72).

De asemenea nu trebuie subestimate furia, ura pe care o resimt


victimele violenţei. Adesea acestea se manifestă exploziv, alteori
rămân neexprimate, înnăbuşite. Uneori un gest sau o privire a celor din
jur sunt suficiente pentru copilul abuzat ca să-i readucă în minte
violenţa la care a fost supus şi să reacţioneze vehement împotriva unor
persoane neutre, care nu înţeleg reacţiile sale. Aceşti copii abordează
adesea un comportament prin care atacă, pentru a se apăra de
evenimentele traumatice.
De obicei, în cazurile traumatice de abuzuri comise împotriva
copiilor, aceştia trăiesc sentimente dureroase de autoînvinovăţire. În
cazurile în care copiii supravieţuiesc unor evenimente traumatice cu
ocazia cărora alţii dintre cei implicaţi au murit s-au au fost răniţi, copiii
au remuşcări pentru că au supravieţuit ei şi nu sora, fratele, prietenul
etc. În cazurile de abuz, ei îşi caută pe de o parte propria vină în
declanşarea evenimentului, iar pe de altă parte se autoînvinovăţesc
fiindcă au sentimente de ură, de răzbunare faţă de cel care a comis
abuzul. Dacă acesta a fost comis de vreunul din părinţi sau de
persoanele care îngrijesc copilul, atunci sentimentele copiilor faţă de
aceştia devin ambivalente, iubirea şi revolta amestecându-se.
“Sentimentele pe care le încercase faţă de mama sa fuseseră totdeauna
complicate şi datorită faptului că purtarea lui Hattie era paradoxală. Aceeaşi
mamă care îşi tortura fiica şi o făcea să se simtă ruşinată, înjosită, putea să
taie poze frumos colorate din reviste şi să le lipească de partea cea mai de
jos a uşii dulapului, pentru a fi la nivelul lui Sybill”(Schreiber p. 189).
Cum rezultă din cele de mai sus, ambivalenţa copiilor faţă de
părinţii care îi supun la rele tratamente se datorează
comportamentelor contradictorii ale acestora din urmă. Ceea ce îi ajută
pe copii în astfel de cazuri este refugiul în jocurile de imaginaţie, în
care îşi creează o lume proprie, ideală, în care sunt iubiţi.
“Dar mama iubitoare a vieţii nu era totuşi cea care inventase jocul de a
mânca tot din castron… Mama iubitoare era cea din imaginaţie, din lumea

65
propriei creaţii, din universul în care fetiţa găsea salvarea ce-i era refuzată în
lumea reală. Mama iubitoare din fantezie trăia în Montana. În acest stat pe
care nu-l vizitase niciodată, dar pe care îl credea al său, îşi imagina că avea
mulţi fraţi şi surori cu care se juca… Mama din Montana n-o pedepsea când
plângea şi nu-i spunea să nu aibă încredere în oameni…"
Această putere de creaţie a copilului poate fi stimulată de adultul
care îi oferă ajutor prin participarea la jocuri de creaţie cu diferite
suporturi materiale: desen cu creioane colorate sau pictură cu
acuarele, colaj, plastilină, nisip, lut, păpuşi şi alte figurine, etc. Cu
ajutorul adultului suportiv, refugierea copilului în planul imaginaţiei se
poate transforma fie într-o modalitate activă de investigaţie a originii
simptomelor de stres posttraumatic, fie într-o modalitate activă de
prelucrare a traumelor.

5.3. MODALITĂŢI DE A FACE FAŢĂ MALTRATĂRII

Efectele neurofiziologice ale reacţiei la stres devin, aşadar, vizibile


la nivelul comportamentului copilului (Friedrich, 1995, p.101) descrie
următoarele categorii de tulburări care apar la copii maltrataţi:
• tulburări de somn
• simptomele tipice ale PTSD (amintiri obsesive, evitare, încremenire,
hiperexcitabilitate)
• probleme de concentrare, care includ ADHD (hiperactivitate şi deficit
de atenţie)
• tulburări de anxietate, labilitate crescută, anxietate generalizată,
panică, fobii, impulsivitate
• Suicid/comportament autodistructiv
• Comportament compulsiv
• Răbufniri, comportament exploziv
• Tulburări de tip disociativ
• Comportament sexual reactiv
Friedrich (1995), Dubrow (1992) consideră că dereglările ritmului
veghe-somn sunt frecvent întâlnite la copiii maltrataţi, ca de altfel şi la
victimele de vârstă adultă. În cauzalitatea apariţiei problemelor de
insomnie, pe plan fiziologic un aport important îl are alterarea
capacităţii de autoreglare a organismului, dorinţa inconştientă de a
veghea pentru a evita reeditarea abuzului. O altă cauză frecventă a
insomniilor sunt imaginile şi ideile care revin, adesea obsesiv, în
memoria celui supus unor rele tratamente. Friedrich mai adaugă că
pentru un copil care a fost maltratat (sexual, de exemplu) în patul lui,
sau în camera unde doarme, sau în baie, pregătirea pentru somn este
cea care reînvie reprezentările traumatice.
În legătură cu sindromul stresului posttraumatic, Friedrich
(1995) consideră că el apare adesea la copiii abuzaţi sexual, în cazurile
în care cel care a abuzat de copil este mai apropiat de el şi copilul este
mai lipsit de suport. De exemplu, la gravitatea simptomelor descrise de
Schreiber (1997) în cazul pacientei sale Sybil, (din care am citat de mai
multe ori în acest capitol) a contribuit lipsa suportului din partea tatălui
pentru fetiţa maltratată de mama bolnavă psihic.
Sybill devenise o personalitate multiplă din cauza mamei sale,
dar acum era sigur faptul că purtarea tatălui – nu prin vina comiterii,

66
ci prin vina omiterii – constituise o importantă cauză asociată. Mama
o întemniţase, dar tatăl – chiar dacă victima nu recunoaşte niciodată
deschis acest lucru – o făcuse să simtă că din această închisoare nu
există scăpare”( Schreiber, 1997, p. 219).
Sindromul deficitului de atenţie se consideră a fi de natură
biologică, iar tratamentul propus este, de obicei, de natură
medicamentoasă. Există însă multe indicaţii legate de autoreglarea
deficitară a acestei categorii de copii, autoreglare care este în funcţie
de condiţiile de educaţie (Friedrich, 1995, Roth, 1998). Intr-o cercetare
de tip longitudinal, desfăşurată asupra unor copii de 6 ani, Jacobovitz şi
Stroufe (după Friedrich, 1995, p. 104) au găsit că suprastimularea
maternă contribuie în mai mare măsură la varianţa ADHD decât
factorii pre- sau postnatali, ori alţi factori de natură medicală. De
asemenea, s-a demonstrat că părinţii cu un comportament seductiv
(caracteristic pentru părinţii incestuoşi), sunt prea insistenţi şi
suprastimulatori, ceea ce induce la copii la dificulţăţi de concentrare.
Labilitatea emoţională şi reacţiile de panică sunt simptome
des înâlnite la copiii care au fost supuşi relelor tratamente. Ei au
tendinţa de a se supăra repede, chiar la provocări minore, sau fără a fi
provocaţi de loc. Deşi atacurile de panică au fost descrise în special în
comportamentul adulţilor, în cazuistica copiilor supuşi relelor
tratamente astfel de reacţii sunt obişnuite. Reacţia de panică
declanşată de un stimul care readuce în mintea copilului imagini
terifiante pentru el, are rol de alarmă, care nu poate fi stăpânită de
copil.

Mia, o fetiţă de 4,5 ani, expusă unor violenţe repetate în familie, care şi-a
văzut sora mai mare violată de propriul tată, ea însăşi fiind, probabil,
molestată sexual, dar în mod cert bătută crunt de tatăl ei, are atacuri de
panică aparent fără motiv: se simte atacată de roiuri de ţânţari, care îi
invadează faţa, gura şi de care nu poate scăpa. În urma unor astfel de atacuri
de panică are nevoie de mai multe minute ca să se liniştească în braţele
mamei. Comportamentul ei a devenit mult mai labil în ultimele luni, dintr-o
fetiţă vorbăreaţă, zâmbitoare, a devenit plângăreaţă şi pasivă. În colectivitate
este adesea agresivă, la provocări nesemnficative de joc ale colegilor
reacţionează disproporţionat, plângând, sau cu agresivitate.

Actele autodistructive, suicidale, sunt forme extrem de


periculoase. Deşi rare în populaţia de ansamblu a copiilor, ele sunt -
din păcate - des înâlnite în practica psihiatrică a muncii cu adolescenţii.
Astfel de tulburări de comportament nu sunt specifice doar celor care
au suferit vreo formă de maltratare, dar pot apărea şi ca urmare a
deziluziilor adolescenţilor, în cadrul mai larg al străduinţei lor de a-şi
găsi identitatea. Uneori însă, astfel de simptome ascund disperarea
copilului în faţa diferitelor forme de tratamente la care el este expus în
familie, sau de către persoane din afara ei. Disperarea copilului poate
lua forme extreme când se simte singur în faţa abuzului, când nu vede
nici o soluţie de scăpare.

Am întâlnit o fetiţă de 14 ani, Sorina, care la acea vârstă era deja la a


doua încercare nereuşită de sinucidere, prin ingerare de medicamente. Ea
era ţapul ispăşitor al familei. Era cea mijlocie din cei trei copii ai unui tată

67
ofiţer şi o mamă cu un stil parental foarte milităros. Sora mai mare era
modelul cel bun, demn de urmat, ascultătoare şi muncitoare, studentă deja.
Băieţelul, preşcolar încă, era preferatul familiei. Fetiţa de 14 ani a fost
descrisă ca prezentând insucces şcolar (note slabe, fără însă să fie corigentă),
fugă de la ore, comportament rebel faţă de adulţi, refuzul sarcinilor şcolare şi
al celor gospodăreşti, lipsă de comunicare cu părinţii. Era învinovăţită că
preferă compania prietenilor rău famaţi, că îşi petrece timpul la discoteci, fără
învoirea părinţilor, că nu ştie să facă nimic bine, că este ruşinea părinţilor.
Metodele de educaţie la care au recurs părinţii au constat aproape exclusiv
din bătaie şi pedeapse prin refuzul tuturor lucrurilor care îi făceau copilului
plăcere. Mama se străduia câteodată s-o îmbuneze, de fapt s-o cumpere,
dăruindu-i dulciuri sau obiecte "preţioase", fără ca acestea să fie apreciate la
justa lor valoare de fetiţă. Ea nu mai vedea nici o altă modalitate de a birui cu
fetiţa ei de 14 ani, eventual cea "de a o da cuiva s-o crească, contra unei
sume de bani". Fetiţa a fost cu siguranţă maltratată în familie şi fizic şi
emoţional. Singurul ei sprijin (relativ) era sora ei mai mare. Aflată într-o
asemenea situaţie, fetiţa recurgea la fuga de acasă, lipsind repetate nopţi de
acasă, în care a hoinărit pe străzi, a intrat în discoteci, s-a plimbat cu taxiul,
toate aceastea fiind expuneri la situaţii periculoase. Cu mai multe ocazii a
fost agresată de tineri, pe care îi preferă însă în continuare faţă de părinţii ei.
Nici după ce a supravieţuit celei de-a doua încercări de sinucidere nu vede
pentru ea o soluţie mai bună decât moartea. Părinţii ei continuă să ignore
semnificaţia actelor sale, să nu vadă disperarea care se ascunde în aceste
comportamente, ca şi nevoia ei de a-şi găsi un loc în familie şi de a primi,
acolo, dragoste.

Încercările de sinucidere sunt mai rare la copiii sub 10 ani, dar nu


sunt excluse. Ele sunt mai probabile însă în momente de panică ale
copilului (de ex. copilul se poate arunca de la etaj de frica bătăii).
Pentru a pune capăt eşecurilor repetate, denigrării din partea colegilor
sau a părinţilor, bătăilor sau pentru a nu mai asista la violenţa dintre
părinţi, unii copii de vârstă şcolară recurg şi ei la ingerarea unor
medicamente. Încercările de sinucidere sunt comportamente extrem
de periculoase şi trebuie luate întotdeauna în serios de căre părinţi şi
profesionişti. Chiar dacă realizăm că acel copil sau adolescent
manifestă mai mult un comportament demonstrativ, fără a dori cu
adevărat să-şi pună capăt zilelor, din punctul de vedere al
profesionistului situaţia este la fel de serioasă, fiindcă şi o astfel de
încercare poate reuşi uneori. O primă intervenţie obligatorie în aceste
cazuri este internarea copilului într-un spital psihiatric, pentru a se
putea face investigaţii privind determinismul psihologic al
comportamentului autodistructiv şi, totodată, pentru a îndepărta,
temporar, copilul sau tânărul din mediul în care a luat naştere acest
comportament.
Comportamentele autoagresive pot lua diferite forme. Copilul
se poate angaja în activităţi fizice periculoase, se poate automutila,
poate să refuze alimentaţia sau, dimpotrivă, să se supraalimenteze,
poate să-şi roadă unghiile până la sânge, se poate zgâria, împunge sau
tăia cu cuţitul sau cu lama. Asemenea copii doresc astfel să simtă
limitele propriului corp şi să-şi dirijeze stimulii dureroşi. Semnificaţia
acestor comportamente, la cei care au fost supuşi unor rele
tratamente, este încercarea de a-şi dovedi lor înşişi că pot avea

68
autocontrol asupra propriului corp, autocontrol pe care l-au pierdut în
momentele în care au trăit un abuz.
Comportamentele compulsive sunt şi ele forme ale unui
comportament tulburat. La vârsta copilăriei, comportamentul
compulsiv caracteristic este jocul repetitiv, stereotip. La etatea la care
jocul este, în mod obişnuit, caracterizat prin creativitate, la copiii
supuşi maltratării se remarcă o pierdere a creativităţii şi repetarea la
nesfârşit a unor acte ca, de exemplu, număratul, ştersul cu un prosop,
aranjatul şi rearanjatul lucrurilor. Cei agresaţi sexual au tendinţa
compulsivă, mai ales în prima perioadă după abuz, să se spele la
nesfârşit, fiindcă "se simt murdari". Tendinţele de comportament
compulsiv se datoresc şi ele, ca şi comportamentele autoagresive,
dorinţei excesive de autocontrol al celor supuşi relelor tratamente.
De asemenea, jocul repetitiv al copilului, scăderea gradului său de
creativitate, reducerea capacităţii sale de învăţare sunt semne ale
regresului în ansamblu al comportamentului celui abuzat.
Maria, o fetiţă de 4 ani, care avea deja autocontrolul sfincterelor şi un
nivel al limbajului expresiv care depăşea nivelul vârstei, în urma plecării la
studii în străinătate a părinţilor ei a regresat în comportament, recăzând la
nivelul unui copil de 2 ani. Şi-a pierdut obiceiul de a cere oliţa, limbajul a
scăzut mult în calitatea articulaţiei şi în expresivitate, nivelul
comportamentului de autoservire s-a diminuat mult. Vroia să redevină fetiţă
mică, îngrijită de părinţi. Regresia în dezvoltare se datora durerii copilului în
urma separării ei de părinţii de care se simţea abandonată.
Ca urmare a acestor efecte neurofiziologice şi comportamentale
ale relelor tratamente îndreptate împotriva copiilor, nu este de mirare
că aceştia regresează şi în capacitatea de învăţare şi implicarea în
sarcini (Killen, 1996). Adesea, copiii abuzaţi au peformanţe şcolare
slabe, ceea ce le scade statutul în grupul de elevi, reducându-le
şansele de integrare socială. Le lipsesc resursele motivaţionale de a se
mobiliza în vederea realizării şcolare. Uneori părinţii au aspiraţii prea
înalte, raportate la capacităţile copiilor şi nu le oferă ajutorul de care
au copiii nevoie pentru a depăşi dificultăţile şcolare. Alteori, părinţii
sunt dezinteresaţi de performanţele şcolare, în aceeaşi măsură ca şi de
sentimentele copiilor lor, ceea ce din nou are rol demobilizator relativ
la învăţare. Se întâmplă ca, în cazul unui copil abuzat în mod cronic,
retragerea acestuia, închiderea sa în sine, demobilizarea sa să fie atât
de pronunţate, încât copilul să creeze falsa impresie a unuia cu
handicap mental.

Ionel, acum în casa de copii, de 12 ani, a văzut cum mama lui era bătută
aprig, arsă cu ţigara, tăiată cu cuţitul şi pe sora lui bătută puţin înainte de a-i
veni şi lui rândul. Când a fost internat în spital cu capul spart, copilul era
depresiv. Profesorii spun despre Ionel că nu face faţă la şcoală. Nu este însă
retardat, ci atât de paralizat de frică, încât nu reuşeşte să fie atent. De fapt
şcoala este singurul loc unde poate visa, fiindcă se simte în siguranţă, de
aceea acolo îşi permite luxul de a visa cu ochii deschişi.

În cazurile grave de deprivare afectivă, care acţionează în


perioadele sensibile de dezvoltare timpurie a copilului, acesta poate
prezenta tulburări de personalitate de tipul autismului, care însă
cedează în condiţii adecvate nevoilor copilului.

69
Cazul Anei constituie un exemplu de tulburare de comportament de tip
preudoautist, ca urmare a neglijării emoţionale severe. Ana a fost crescută
într-un leagăn de copii de la vârsta de câteva luni. A fost abandonată de
mama ei imediat după naştere, a trecut prin mai multe secţii de spital şi apoi
a fost internată în leagăn. În primii doi ani de viaţă ea a fost îngrijită, pe rând,
de peste treizeci de persoane. Până la vârsta de un an nu s-au remarcat
probleme deosebite în comportamentul fetiţei, era liniştită şi se dezvolta într-
un ritm încetinit, dar stabil. În urma unei viroze cu aprindere de plămâni a
fost nevoie de un tratament medical în spital, unde i s-au administrat perfuzii.
De la întoarcerea ei din spital în leagănul de copii, Ana a început să se
oprească în dezvoltare, să refuze contactul cu cei care o îngrijeau, să refuze
diversificarea alimentaţiei şi orice contact sau stimulare care însemna pentru
ea ceva nou, neobişnuit. Fetiţa s-a închis din ce în ce mai mult în sine,
comportamentele de autostimulare devenind din ce în ce mai frecvente: la
început se legăna, perioade lungi de timp, iar mai târziu a început să-şi
lovească capul de marginea patului, până îşi provoca răni grave. Refuza să fie
luată în braţe, nu privea faţa celui care îi vorbea, refuza jucăriile. Acest
comportament de tip autist a început însă să cedeze în urma atitudinii grijulii
a unei infirmiere, care, gradual, a reuşit să îi provoace Anei mărunte
satisfacţii. La început acestea au fost de ordin alimentar, mai apoi au constat
în mângâieri. Infirmiera a descoperit că fetiţei îi place laptele îndulcit şi îi
plăcea să fie mângâiată pe mână. S-a străduit să petreacă cât mai mult timp
mângâind-o pe Ana, pănă când a obţinut de la ea un zâmbet. Contactul
senzorial a deschis calea contactului vizual şi a ridicat, treptat, bariera
autoizolării. La trei ani, Ana a învăţat să se raporteze la persoanele din jur, să
reînceapă să simtă.

Recomandări

Pentru profesionistul implicat în investigarea situaţiilor de rele


tratamente împotriva copilului şi în acordarea de suport copilului şi
familiei sale sau celor care îl îngrijesc, este foarte important ca
siptomele descrise mai sus să fie recunoscute. Deşi aceste simptome
se regăsesc şi în alte sindroame clinice decât al celor care derivă din
maltratare, ele rămân totuşi indicatori care trebuie să-l facă pe
profesionist să ridice problema posibilităţii maltratării copilului şi să
analizeze cu grijă această posibilitate.
Pentru ca analiza simptomelor prezentate de copii să fie
sistematică, recomandăm folosirea unor fişe simptomatice (check-
listuri), precum şi a criteriilor de diagnostic pentru stresul
posttraumatic, aşa cum sunt ele cuprinse în DSM-III-R.
Un prim scop al analizei simptomelor este acela de a stabili
diagnosticul corect privind cauzele care se ascund îndărătul unor
schimbări în comportamentul unui copil. Scopul final este însă acela de
a ajuta copilul să depăşească situaţia dificilă în care se află ca urmare
a supunerii sale la diversele forme de rele tratamente, iar intervenţia
pe care urmează s-o planificăm în interesul copilului nu poate să nu
pornească de la semnele sale de suferinţă.

Criterii de diagnostic pentru 309.89 Stresul posttraumatic

70
A. Persoana a experimentat un eveniment care este în afara categoriei
experienţei umane uzuale şi care poate fi extrem de dureros pentru aproape oricine,
de exemplu o ameninţare serioasă a vieţii sau a integrităţii corporale proprii, o
ameninţare serioasă a propriilor copii, a soţului (soţiei), ori a altor rude şi prieteni
apropiaţi, distrugerea bruscă a locuinţei sau comunităţii proprii, vederea unei alte
persoane care a fost vătămată recent, ori este vătămată serios sau ucisă ca rezultat
al unui accident sau al violenţei fizice.

B. Evenimentul traumatizant este reexperimentat în mod persistent în cel puţin


unul din următoarele moduri:
(1) amintiri dureroase, recurente şi intrusive ale evenimentului (la copii mici,
jocuri repetitive în care sunt exprimate teme sau aspecte ale traumei)
(2) vise terifiante, recurente, în legătură cu evenimentul
(3) mod de a acţiona sau senzaţie ca şi cum evenimentul traumatizant s-ar
repeta (include senzaţia de revivare a experienţei, iluzii, halucinaţii şi episoade
disociative [flashback], chiar şi pe cele care survin după deşteptarea din somn sau
când este intoxicat(ă)
(4) suferinţă psihică intensă la expunerea la evenimente care simbolizează sau
sunt asemănătoare cu un aspect al evenimentului traumatic, inclusiv aniversările
traumei.

C. Evitarea persistentă a stimulilor asociaţi cu trauma sau diminuarea reactivităţii


generale (absentă înaintea traumei), după cum indică cel puţin 3 elemente din
următoarele:
(1) eforturi de a evita gândurile sau sentimentele asociate cu trauma
(2) eforturi de a evita activităţile sau situaţiile care deşteaptă amintirea traumei
(3) incapacitatea de a evoca un aspect important al traumei (amnezia psihogenă)
(4) scăderea marcată a interesului pentru activităţi importante (la copii mici,
pierderea atitudinilor de dezvoltare achiziţionate recent, cum ar fi mersul la toaletă,
sau aptitudinile de limbaj)
(5) sentimentul de detaşare sau de înstrăinare de ceilalţi
(6) întinderea redusă a afectului, de exemplu, incapacitatea de a avea
sentimente tandre
(7) sentimentul de reducere a perspectivelor de viitor, de exemplu, nu speră să-şi
facă o carieră, să se căsătorească, să aibă copii sau să aibă o viaţă lungă.

D. Simptome persistente de alertă crescută (absente în momentul traumei), după


cum este indicat de cel puţin două din următoarele:
(1) dificultate în adormire sau în a rămâne adormit
(2) iritabilitate sau accese de furie
(3) dificultate în concentrare
(4) hipervigilitate
(5) reacţie de alarmă exagerată
(6) reactivitate fiziologică la expunerea la evenimente care simbolizează sau se
aseamănă cu un aspect al evenimentului traumatizant (de exemplu, o femeie care a
fost violată într-un ascensor, începe să transpire când intră în orice ascensor)

E. Durata tulburării (simptomele de la B;C şi D) de cel puţin o lună de zile


De specificat debutul tardiv, dacă debutul simptomelor a survenit la cel puţin
şase luni după traumă.

(Manual DSM-III-R, p. 266-267, 1993)

Întrebări:
1. Care sunt elementele diferenţiatoare ale stresului
posttraumatic?
2. Cum se explică din punct de vedere neurofiziologic efectul
stresor al relelor tratamente asupra dezvoltării creierului; care sunt

71
efectele psihologice ale fenomenelor neurofiziologice timpurii datorate
maltratării?
3. Reamintiţi-vă un caz descris în acest capitol care exemplifică
modul în care acţionează frica de violenţă asupra comportamentului
copilului.
4. De ce consideră Doyle că există similarităţi între suferinţa
prizonierilor unui lagăr de concentrare şi a copiilor maltrataţi? Ce
reacţie psihică este asemănătoare în cazul Anei, fetiţa pseudoautistă şi
în cazul prizonierilor dintr-un lagăr nazist de concentrare?

Bibliografie
Berliner, L. (1991). Cognitive theraphy with a young victim of sexual
assault. În W.N. Friedrich (Ed.). Casebook of sexual abuse treatment. USA:
WW Norton & Co.
Boat, B.W. (1997). Treatment of traumatized children: the impact of
trauma. Lecture notes on the Faculty Seminar on Treatment of Child Abuse,
Soros Foundation, Budapest
Dubrow, N.F. (1992). Copiii expuşi la violenţă: o evaluare psihosocială.
Manuscris al cursului ţinut la Univ. Babeş-Bolyai Cluj (iunie 1992)
Erickson, M.F., Egeland B., Pianta, R. (1989). The effects of maltreatment
on the development of young children. În: D. Cicchetti, V. Carlson (Eds.) Child
maltreatment. USA: Cambridge University Press
Garbarino, J., Dubrow, N., Kostelny, K., Pardo, C. (1992) Children in
danger. San Francisco: Jossey-Bass
Formularo, R., Kingscherff, R., Fenton, T. 81990). Symptome differences
in acute and chronic presentation of childhood PTSD. În Child Abuse and
Neglect, 14, p. 439-444
Friedrich, W.N. (1995). Psychotherapy with sexually abused boys. Sage
Publications, IVSP
Herman, J.L. (1992) Trauma and recovery, New York, Basic Books
Killén, K. (1996). Copilul maltratat. Timişoara: Ed. Eurobit
Laplanche, J., Pontalis, J.B. (1994). Vocabularul psihanalizei. Bucureşti:
Humanitas
Manual pentru diagnosticul şi statistica tulburărilor mentale. DSM-III-R.
(1993). Editat de Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România
Perry, B.D. (1993a). Neurodevelopment and the neurophysiology of
trauma I: Conceptual considerations for clinical work with maltreated children.
În: The APSAC Advisor, 6, 1
Pery, B.D. (1993b). Neurodevelopment and the neurophysiology of
trauma II: clinical work along the alarm-fear-terror continuum. În: The APSAC
Advisor, 6, 2
Roth, M. (1998). Activarea cognitivă în copilăria mică. Cluj: Presa
universitară Clujeană
Schaffer, H.R. (1990). Making decisions about children: Psychological
questions and answers. Oxford: Blackwell
Schreiber, F.R. (1997). Sybil. Ed. Atos, p.72)
Terr, L.C. (1991). Childhood traumas: An outline and overview. În
American Journal of Psychiatry, 148, 1 p.10-20
Trifan, A. (1998). O altfel de litiază. Viaţa medicală, 9, 11 , p.6

72
Modulul 6. TEORIILE PRIVIND ABUZUL ŞI NEGLIJAREA
COPIILOR
6.1. Concepţia medicală
6.2. Incestul şi familia disfuncţională
6.3. Teoria transmiterii multigeneraţionale
6.4. Perspectiva feministă privind abuzul
6.5. Teoria ataşamentului
6.6.Concepţia socio-biologică
6.7Concepţii de factură sociologică
6.8.. Concepţia ecologică-interacţionistă privind abuzul

Recomandări

Pentru ca protecţia copiilor împotriva abuzurilor să poată


dobândi consistenţă procedurală, profesioniştii au elaborat modele
explicative care să le permită înţelegerea elementelor constitutive
şi contextuale ale apariţiei relelor tratamente.

Alături de Friedrich (1990, p. 3) considerăm că un model este


menit să ajute la înţelegerea următoarelor componente:
1. contextul de viaţă al copilului înainte de maltratarea
propriu-zisă;
2. caracteristicile traumatice ale relelor tratamente;
3. reacţiile copilului şi ale agenţilor semnificativi din mediul
său de viaţă care urmare a relelor tratamente şi a dezvăluirii
acestora;
4. modul cum se suprapune maltratarea peste dezvoltarea
copilului;
5. cursul recuperării în urma relelor tratamente
(posibilităţile terapeutice).
Vom urmări în continuare câteva din punctele de vedere
teoretice aplicabile cazurilor de abuz şi neglijare a copilului, căutând
să relevăm semnificaţiile lor pentru investigarea, prevenirea şi
intervenţia aşteptată în protecţia copilului, din partea
profesionistului.

6.1. CONCEPŢIA MEDICALĂ

Una din primele, dar şi astăzi influentele concepţii privind


abuzul comis împotriva copilului este cea care consideră acest
fenomen ca fiind o boală. Cel mai cunoscut reprezentant al
acestei teorii este H. Kempe, care, prin cercetările şi publicaţiile
sale de la începutul anilor '60 asupra cazurilor de sugari cu
membre rupte neaccidental, adesea în mod repetat, a iniţiat
studiul sindromului copilului bătut. Descriind simptomele după
care pot fi diferenţiate traumatismele neaccidentale de cele
accidentale suferite de sugari, pornind de la sindromul abuzului
fizic pe care l-a descris la sugari (“battered baby sindrome”),

73
Kempe (1962), a fundamentat concepţia medicală privind abuzul.
Pornind de la criterii medicale, s-a considerat că abuzul asupra
copilului este o boală suficient de bine delimitată pentru a fi
considerată o unitate specifică de diagnostic. Patologia specifică
acestei “boli” constă, primordial, în tulburări de personalitate ale
părinţilor, tulburări care se manifestă în relaţia lor cu propriul
copil, sub acţiunea unor factori stresori specifici relaţiei părinte-
copil.
În interpretările din cadrul modelului medical, din punct de
vedere etiologic, factorul primar este considerat a fi defectul de
personalitate al adultului, care în prezenţa unui stres
supraadăugat determină manifestări agresive, fizice şi verbale,
faţă de copil. După Steele şi Pollack (1974), caracteristicile celor
care agresează copiii prezintă un foarte larg evantai de simptome,
fără ca acestea să se constituie în categorii psihiatrice bine
delimitate, diferite de cele deja cunoscute în literatura
psihopatologică. Totuşi, în cazul unor boli psihice ca tulburările de
personalitate, gradul ridicat de neuroticism sau depresie, precum
şi în cazul nivelul intelectual foarte scăzut, părinţii prezintă un risc
sporit de a nu recunoaşte nevoile copilului lor şi de a recurge la
tratamente inadecvate vârstei acestora şi capacităţii lor de
înţelegere, sau de a le periclita dezvoltarea şi sănătatea mentală.
Astfel de liste de caracteristici psihologice favorizante ale abuzului
împotriva copilului sunt rezultatul unor studii ştiinţifice şi, de
asemenea, sunt confirmate de cazuistica clinică.

Parton (1985) apreciază că doar unii dintre părinţii care comit


abuzuri pot fi încadraţi în tablouri psihopatologice distincte. Intr-
adevăr, în urma studiului cazuisticii părinţilor care îşi maltratează
copiii, s-a găsit că purtători ai unor trăsături psihice opuse pot
acţiona similar împotriva copiilor lor. De exemplu: unii părinţi care
comit abuzuri aparţin tipului de personalitate lipsit de autocontrol,
imatur, cu impulsuri violente şi agresivitate cronică; într-un alt tip
s-ar încadra acei părinţi care prezintă personalităţi rigide, lipsite
de căldură, care sunt detaşaţi de copii şi de problemele lor; la unii
părinţi care comit abuzuri s-a găsit un grad scăzut de inteligenţă,
dar alţii au avut inteligenţă normală sau chiar superioară; din
punctul de vedere al forţei personalităţii, unii părinţi au ca
trăsături tipice anxietatea, autoculpabilizarea excesivă, precum şi
depresia cronică, pe când alţii sunt plini de sine şi lipsiţi de
remuşcări. Este greu să se asocieze în mod global o anumită
tipologie patologică la cazuistica părinţilor care abuzează frecvent
copii. Nu numai că este greu de identificat un anumit tipar de
personalitate a celor care comit abuzuri asupra copiilor, dar nici
nu se poate stabili o distincţie clară între caracteristicile celor care
comit şi a celor care nu comit abuzuri. Deşi Gil (1970) semnala că
46% dintre părinţii care comit abuzuri au prezentat semne
manifeste de devieri mentale şi emoţionale, nici un alt cercetător
nu a indicat cifre comparabile (Zigler, Hall, 1989), considerând

74
procentul celor cu tulburări psihice ca fiind o mică fracţiune din
totalul celor care maltratează copiii. De exemplu, Kempe şi Kempe
(1978) au stabilit la 10 procentul celor consideraţi psihopaţi şi
sociopaţi.
O altă orientare în cadrul acestei concepţii - care încearcă,
totodată, să-i depăşească limitele specifice - regăseşte factorul
explicativ al agresiunilor comise împotriva copiilor în condiţiile de
stres care se exercită asupra personalităţii adulţilor meniţi să
îngrijească copiii. S-a încercat identificarea acelor condiţii de stres
care afectează personalitatea părinţilor şi facilitează manifestarea
unor acte violente. În urma analizei situaţiei sociale a copiilor
bătuţi, s-a constatat că mulţi dintre ei proveneau din sarcini
nedorite şi/sau naşteri nelegitime, aveau părinţi prea tineri sau
existau suspiciuni de infidelitate între soţi. Factorii legaţi de
statusul socio-economic pot influenţa şi ei stresul suportat de
părinţi. În această concepţie medicală, factorii sociali nu se
consideră ca având o valoare explicativă în privinţa tulburărilor
relaţiei părinte-copil. Ei sunt însă consideraţi ca acţionând asupra
factorilor de personalitate, capacitatea de rezistenţă la stres fiind,
în concepţia medicală, o caracteristică de personalitate.
Pornind de la constatarea că părinţii îşi tratează adesea în
mod diferit proprii copii naturali, s-au identificat anumite
caracteristici ale copiilor, care, din cauza stresului indus părinţilor,
sporesc riscul comportamentului abuziv. Este vorba de factori ca
greutatea scăzută la naştere, prematuritatea, un anume handicap
sau o boală cronică a copilului, temperamentul irascibil, neliniştit
al acestuia. Aceşti factori pot conduce la dificultăţi sporite ale
părinţilor, ceea ce contribuie uneori la deficienţe ale relaţionării
părinte-copil.

Caracteristici cheie ale abuzului asupra copilului


(Hanson, McCulloch şi Hartley, 1978, după Pringle, 1980, p. 212-
214)

1. Factorii parentali
• mama este sub 20 de ani la naşterea primului copil
• mama are diagnosticul psihiatric de neuroticism şi/sau scor
ridicat de neuroticism la inventarul de personalitate Eysenck
• mama sau tatăl au diagnosticul psihiatric de tulburare de
personalitate
• mama are coeficientul de inteligenţă subliminar la teste
consacrate de inteligenţă (ca de ex. WAIS).
• tatăl este muncitor manual
• mama sau tatăl au dosar penal
• mama are numeroase probleme de sănătate
• mama sau tatăl prezintă un traseu EEG tulburat

2. Factorii sociali specifici familiilor


• tatăl natural al copilului este absent din familie
• mama este necăsătorită

75
• mama şi tatăl se cunosc de mai puţin de şase luni dinainte de
căsătorie
• mama este născută în afara căsătoriei
• mama nu găseşte satisfacţii în căsnicie
• copilul maltratat este nelegitim
• mama crede că partenerul nu acceptă copilul
• mama spune că nu are cu cine să discute despre educaţia
copilului
• mama se consideră cea care ia deciziile în familie
• copilul nu are propria cameră
• locuinţă inadecvată
• mama se întâlneşte rar cu proprii părinţi şi cu celelalte rude
• mama nu are posibilitatea de a face pauze de la îndatoririle
materne
• mama nu are activităţi sau relaţii sociale
• mama consideră venitul ei ca fiind insuficient
• mama este în general nesatisfăcută cu propria ei situaţie

3. Relaţiile interpersonale
• mama a fost nefericită în copilărie
• în răspunsurile la chestionar, mama recunoaşte două sau mai
multe simptome neurotice în privinţa modalităţilor de stabilire a
relaţiilor interpersonale
• mama afirmă despre sine că a fost o elevă slabă
• în copilărie mama a avut relaţii nesatisfăcătoare cu proprii ei
părinţi
• în prezent mama se înţelege rău cu proprii ei părinţi
• în copilărie mama a avut relaţii proaste cu fraţii ei
• în prezent mama se înţelege rău cu proprii ei fraţi
• tatăl şi/sau mama mamei pedepseau inadecvat copiii
• mama are un scor crescut la scorul de minciună (din inventarul
Eysenck)
• mama are un scor crescut la factorul criticism, la cel de
ostilitate paranoidă şi de autoînvinovăţire pentru ostilitate
• tatăl are scor crescut la factorul autoînvinovăţire

4. Practicile parentale
• mama răspunde inadecvat (extrem de repede sau de încet) la
plânsul copilului
• mama are dificultăţi emoţionale în legătură cu alimentarea
copilului
• mama are un comportament demonstrativ legat de copil
• mama supraveghează inconstant copilul
• mama aşteaptă supunere necondiţionată (la a doua sau a treia
solicitare)
• mama recurge adesea la pedepse fizice
• tatăl recurge adesea la pedepse fizice
• mama recurge adesea la pedeapsa retragerii dragostei
• recompensele oferite de mamă pentru comportamentul adecvat
al copilului sunt de tip fizic (dulciuri, jucării)

76
• plânsul sugarului şi al copilului mic reprezintă probleme grave
pentru mamă
• partenerul n-o ajută pe mamă aşa cum îşi doreşte ea

5. Copilul
• are un coeficient de dezvoltare care, în general, nu depăşeşte
90
• la internarea în spital apare neglijat fizic
• nu progresează conform normelor de dezvoltare
• mama spune că în timpul zilei nu este vioi, dar nu pune
problema oboselii
• este adus cu întârziere în spital
• are o greutate scăzută la naştere

Toate încercările de a stabili o tipologie foarte clară a


părinţilor de tip abuziv par să conchidă că nu există un singur tip
de trăsături psihice sau de caracteristici ale copilului sau ale
situaţiei de viaţă a familiei, care să cauzeze instalarea unor
tulburări grave în relaţia părinte-copil, de tipul abuzului şi a
neglijării copilului. Este mult mai probabil ca factorii cauzali să se
întrepătrundă. Concepţia medicală privind abuzul are menirea, la
fel ca în cazul descrierii celorlalte boli, de a permite descrierea
simptomelor, recunoaşterea şi diferenţierea lor, dar şi prevenirea
din timp a instalării bolii.
Cunoaşterea simptomatologiei şi a etiologiei permite nu numai
diagnosticul sindromului de “copil bătut”, dar permite şi
identificarea preventivă a personalităţilor predispuse să comită
abuzuri. În ştiinţele medicale, metodele principale de prevenţie
constau în distrugerea sau reducerea contactului cu agentul
cauzal şi tratamentul pentru reducerea efectului agentului cauzal
care nu a putut fi evitat. În fenomenul de abuz îndreptat împotriva
copilului, agentul cauzal este văzut a fi adultul care comite abuzul.
Serviciile sociale şi medicale pot încerca depistarea acestor
persoane şi influenţarea lor pentru a înlătura sau cel puţin pentru
a reduce pericolul pentru copii (Gough, 1993, p. 211).

Studiul Denver, desfăşurat sub îndrumarea lui H. Kempe


(Parton, 1985), a căutat să stabilească, în cadrul unui plan
prospectiv-longitudinal, metodele cele mai eficiente şi factorii cei
mai predictivi ai identificării riscului crescut de abuz împotriva
copilului. Au fost cooptate 350 de mame care au născut într-o
anumită perioadă de timp într-un spital din Denver. În prima fază
au fost intervievate toate mamele înainte de a naşte şi s-au notat
toate semnele considerate de risc: negarea sarcinii, depresia,
starea de frică, instabilitatea emoţională, lipsa de prieteni,
provenienţa dintr-un mediu abuzator sau de neglijare, condiţiile
dificile de locuit, lipsa unei relaţii maritale sau relaţiile maritale
conflictuale, lipsa de suport din partea familiei etc.
În a doua fază a cercetării s-a aplicat un screening cu ajutorul
unui chestionar care cuprindea factorii menţionaţi în faza inter-

77
vievării. În a treia fază, metoda folosită a fost cea a observaţiei, ur-
mărindu-se reacţia părinţilor în sala de naştere. S-au făcut înregis-
trări ale comportamentelor verbale şi neverbale imediat după naş-
tere. În faza următoare, s-au adunat informaţii privind comporta-
mentul mamelor faţă de copii, prin observarea familiilor cu ocazia
unor vizite la domiciliu, la 6 săptămâni după naştere. Din lista ini-
ţială de 350 de mame cuprinse în cercetare, utilizându-se o scară
de ierarhie a riscurilor de rele tratamente, s-au stabilit următoarele
două categorii opuse: 100 de mame au fost considerate prezentând
riscul cel mai mare, ele fiind alese ca având cei mai mulţi factori de
risc constataţi cu ocazia aplicării tuturor metodelor de culegere a
datelor; 50 de mame din extrema cealaltă, prezentând cei mai
puţini factori de risc, care au constituit grupa de control. Ulterior,
prin metoda selecţiei întâmplătoare, s-au constituit cele două
grupuri cuprinse în cercetare, constând din 50 de familii din grupul
mamelor cu risc crescut şi 25 de familii din grupul mamelor cu risc
scăzut, care au fost urmărite în perioada de vârstă a copilului
cuprinsă între 17 şi 35 de luni. În grupul mamelor cu risc crescut s-a
constatat că ele prezentau, în medie, 22 de factori de risc, în
comparaţie cu grupul mamelor cu risc scăzut, cu media de 2 factori
de risc. În a patra fază a cercetării, cea de vizită la domiciliu, 20 (din
cele 50) de familii incluse în grupul de cercetare ca având un risc
crescut, au prezentat practici necorespunzătoare de îngrijire a
copiilor. Nici un astfel de caz nu s-a înregistrat în grupul mamelor
evaluate ca având risc scăzut. Ulterior, cinci copii din grupul
mamelor cu risc crescut au fost părăsiţi, în timp ce nici un copil din
grupul de control nu a fost părăsit. Din grupul mamelor cu risc
crescut, 22 de copii au avut în primele 17 luni de viaţă cel puţin un
incident pentru care au necesitat asistenţă medicală, pe când în
grupul fără trăsături de risc s-au înregistrat doar patru astfel de
incidente. Dacă din grupul celor cu risc crescut au fost raportaţi 8
copii la centrul de asistenţă pentru abuz, din grupul celor cu risc
scăzut nu a fost raportat nici unul. Dintre cei cu risc crescut, 10
copii au prezentat retard în dezvoltare, fără să fie astfel de cazuri în
celălalt grup. Pe când toţi cei cincizeci de copii din grupul cu risc
scăzut au rămas în familiile lor, opt din cei consideraţi cu risc au
fost plasaţi în alte familii, sau au fost adoptaţi legal. Din aceste date
reiese că se poate prezice cu destulă marjă de siguranţă care dintre
familii prezintă riscuri mai crescute pentru copii. Cea mai mare
marjă de siguranţă a fost dată de metoda observaţiei în sala de
naşteri (76,5% corectitudine), metodă urmată de chestionar (57%
corectitudine) şi de interviul prenatal (54,4% corectitudine). Dacă s-
au combinat informaţiile obţinute prin cele 3 metode,
corectitudinea estimărilor a ajuns la 79%. În ansamblu, s-au putut
estima prospectiv 75 din cele 95 de cazuri depistate ulterior,
omiţându-se doar 20 de cazuri. Pin această cercetare, Kempe de-
monstrează posibilitatea şi utilitatea evaluării riscului de abuz fa-
miliar. Ca o critică la adresa acestui procedeu, care se poate gener-
aliza, de altfel, la celelalte studii de evaluare a riscului de abuz, Par-

78
ton aduce în discuţie posibilitatea de a identifica incorect părinţi
care - de fapt - nu au un comportament abuziv faţă de copii. Dat
fiind procentul mic al copiilor abuzaţi într-un eşantion al populaţiei,
există o şansă crescută ca - chiar şi la o corectitudine de 99% a
evaluării riscului - alături de identificarea unor părinţi care ar putea
maltrata - mulţi alţi părinţi să fie identificaţi în mod fals ca fiind
abuzivi, ceea ce ar putea contraveni deontologiei profesionale.
În studiul Denver mai sus amintit, din 100 de mame
identificate în urma cercetării preventive ca prezentând un risc
crescut de rele tratamente împotriva copiilor, 75 de mame au
prezentat într-adevăr astfel de comportamente. Cele 75 de cazuri
de rele tratamente au reprezentat doar 79% din totalul de 95 de
cazuri de rele tratamente comise de mamele din eşantionul
studiat. Aceasta înseamnă existenţa unui număr de 20 de cazuri
diagnosticate în mod fals ca fiind negative din punctul de vedere
al abuzului (cazuri fals negative). Ele se adaugă greşelilor de
diagnostic preventiv care se referă la cele 25 de mame catalogate
în mod greşit ca prezentând pericolul maltratării copilului şi care
intră în categoria cazurilor fals pozitive (vezi Tabelul 6.1).
Reducerea numărului de erori se poate face prin schimbarea
pragului folosit de specialişti pentru delimitarea celor consideraţi
ca prezentând un risc crescut sau unul scăzut de abuz. Dacă grila
utilizată pentru selectarea cazurilor va fi mai severă, cuprinzând
un număr mai mare de itemi necesari pentru ca o persoană să fie
evaluată în categoria celor cu risc crescut de a-şi abuza copilul,
atunci va scădea numărul falşilor pozitivi, adică a persoanelor
care sunt considerate ca periculoase, dar de fapt nu vor comite
abuzuri. În acelasi timp, creşte şansa ca să se mărească numărul
persoanelor fals negative, adică al celor care nu sunt detectaţi ca
prezentând un risc crescut, dar care, de fapt pot comite abuzuri.

Tabelul 6.1. Validitatea predicţiei comportamentului abuziv


total lot Fals Adevăraţi
negativi negativi
350 mame 20 230
nr. cazuri deFalşi Adevăraţi
maltratare pozitivi pozitivi
95 mame 25 mame 75 mame

Una din criticile adresate studiilor bazate pe concepţia medicală


(Parton, 1985) subliniază imprecizia definiţiilor utilizate pentru
selectarea cazurilor în diferitele categorii. Kempe însuşi a inclus
printre copiii consideraţi abuzaţi şi pe acei copii care au necesitat
internarea în spital în urma unor accidentări întâmplătoare, care au
avut loc în perioda urmărită. Ori, în astfel de cazuri, diagnosticul
maltratării este hazardat.

Dileme etice

79
Astfel de analize referitoare la corectitudinea prevenţiei ridică
dileme etice importante pe de o parte pentru practicienii care
lucrează în asistenţa familiilor şi a copiilor, iar pe de altă parte
pentru cei care decid în privinţa finanţării programelor preventive
în cadrul politicilor sociale. Întrebările care se pun adesea sunt: "în
ce măsură merită investit în programe care acţionează pe o scară
prea largă, fiind doar parţial eficiente?"; "Nu ar trebui folosite
acele fonduri în mai mare măsură pentru programe mai ţintite, de
recuperare?"; "În ce măsură este etic să se presupună despre unii
părinţi că ar putea cauza vătămări copiilor lor şi să se interfereze
cu mandatul autorităţii în viaţa unor familii, fără siguranţa că ea ar
avea nevoie de intervenţa autorităţilor?". Răspunsurile la aceste
întrebări sunt diferite în funcţie de atitudinile respondenţilor.
Unele critici sunt destul de vehemente, invocând costurile mari şi
eficienţa redusă în acest tip de identificare preventivă. Alte
răspunsuri consideră că, odată cu reuşita depistării şi intervenţiei
preventive în cazul unui număr dat de copii, programul şi-a
dovedit utilitatea şi justeţea din punct de vedere etic. Dimpotrivă,
recunoaşterea existenţei unui risc şi lipsa intervenţiei în interesul
copilului este o atitudine periculoasă, care poate însemna
dezinteresul societăţii pentru situaţia copilului. Într-adevăr,
identificarea posibilelor cazuri de abuz nu este încă suficientă
pentru prevenirea vătămării copiilor, depistarea trebuind să fie
însoţită de intervenţii de tip educativ-preventiv şi de monitorizare
de lungă durată. De fapt, cercetările de tip prospectiv desfăşurate
de Kempe şi colaboratorii săi au avut o importantă componentă
de tip intervenţie educativă, mamele depistate fiind monitorizate
de către sora medicală şi medicul de familie pentru a dobândi
bune deprinderi de alimentare şi de îngrijire a copilului şi
stimulate în toate iniţiativele lor pozitive faţă de copii (ca de ex.
activităţi de stimulare a dezvoltării psihomotrice, stimularea
vorbirii, orientarea emoţională pozitivă etc).
În concluzie, modelul medical de analiză a cazurilor de abuz
are avantaje incontestabile. El are o clară tendinţă spre
obiectivitate, dorind să stabilească manifestările măsurabile ale
abuzului şi neglijării copilului. Cu ajutorul simptomatologiei
descrise, pe baza modelului medical, s-au iniţiat studii de
prevalenţă şi incidenţă, precum şi unele de depistare şi de
prevenire a fenomenului de rele tratamente îndreptate asupra
copilului. Un deosebit merit al modelului medical constă în efectul
rezultatelor sale asupra politicilor sociale. Descrierea unei unităţi
separate de diagnostic şi tratament, cu implicaţii complexe
medicale, psihologice şi sociale a dus la dezvoltarea şi
diversificarea serviciilor sociale adresate copiilor, pentru
investigarea, înregistrarea, tratamentul, evaluarea, prevenirea şi
plasarea lor. Un deosebit merit al modelului este impactul său
asupra profesioniştilor din domeniul socio-uman. A apărut o nouă
categorie de personal, specializat în investigarea cazurilor de
abuz. Date fiind necesităţile acestui personal în domeniul formării,

80
au apărut noi specializări în domeniul supervizării şi s-a consacrat
specializarea în protecţia copilului.

6.2. MODELUL PSIHOTERAPIEI FAMILIALE PRIVIND


INCESTUL ŞI FAMILIA DISFUNCŢIONALĂ

Modelul teoretic al psihoterapiei familiale analizează


tulburările de comportament ale membrilor familiei din punctul de
vedere al relaţiilor din sistemul familial, respectiv al familiei ca
întreg. Într-o familie există o structură de suprafaţă, care cuprinde
tiparele de comunicare vizibile între membri familiei, alianţele şi
legăturile afective, modalităţile de exercitare a funcţiilor
parentale, relaţiile cu persoanele din contextul familial, precum şi
atmosfera generală din familie. Există însă şi o structură invizibilă,
de adâncime, care cuprinde anumite modalităţi de trăire şi
prelucrare a tensiunilor şi stresurilor familiale, neprelucrate,
nediscutate în familie. Dacă aceste evenimente stresante nu pot fi
integrate în structura de suprafaţă, atunci pentru menţinerea
echilibrului familial se dezvoltă nişte circuite repetitive, cu tipare
de comportament compulsiv sau dominator (Mrazek, Bentovim,
1981). Deşi astfel de cicuite sunt menite să evite disfuncţiile, de
fapt, ele le reeditează într-o altă formă. Prin ele, familia poate
exprima semnificaţii patologice, care împiedică rezolvarea
constructivă a problemelor stresante care provin din interiorul sau
exteriorul familiei.
În concepţia terapiei familiale de tip dinamic (Minuchin, 1974),
familia incestuoasă este considerată ca neîndeplinind nevoile de
îngrijire, căldură şi sexualitate ale membrilor familiei, într-un mod
adecvat gradului lor de maturitate. În locul acestor atitudini pot
apare fenomene de posesiune, agresivitate, relaţii denaturate de
tip sexual, asamblate toate într-o atmosferă de secret. Ele vor
conduce, atât din partea adulţilor implicaţi, cât şi a victimelor, la
sentimente de remuşcare şi de autoînvinovăţire (Mrazek,
Bentovim, 1981).
Se pare că în familiile incestuoase predomină ideea
imposibilităţii relaţiilor de intimitate între presoanele mature din
familie, precum şi imposibilitatea separării acestora. Ca
modalitate de constituire a relaţiilor incestuoase, în cazuistica
clinică este descris părintele care exploatează sexual copilul, dar,
uneori, oferă acestuia mai multă atenţie, decât celălalt părinte
care omite îngrijirea şi protejarea copilului. Incestul este o
modalitate de exprimare a disfuncţionalităţilor dintre membri,
menit să reducă tensiunile de frică, de dezintegrare şi abandon
ale adultului incestuos. Spre exemplificare prezentăm un scenariu
posibil al unei familii incestuoase:

D-l. B. este anxios din cauză că simte slăbirea potenţei sale sexuale
şi îi este frică că soţia îl va abandona. Din această cauză se apropie
afectiv din ce în ce mai mult de fiica lui de 9 ani, care şi-a idealizat până
acum tatăl. Atracţia sexuală faţă de fiica sa îl ajută pe d-l. B. să întârzie

81
confruntarea cu pierderea treptată a capacităţilor sale sexuale de
bărbat. Prin reducerea insistenţelor sexuale ale soţului, d-na B. scapă de
ceea ce ea consideră a fi datoriile ei de soţie. Astfel, prin incest, căsnicia
se reconstruieşte pe baza unor noi reguli de funcţionare, cu anumite
avantaje, care se constituie ca un mit al familiei. Membri familiei devin
prizonieri ai noilor roluri, secrete. Se instalează în acest fel o
circularitate care permite fenomenului patologic să se perpetueze atâta
timp cât nimeni din familie nu divulgă secretul şi nu îşi părăseşte rolul
acceptat. Nivelul comunicării între d-l. şi d-na. B ajunge să se reducă
extrem de mult. Aparent, D-l. B şi fiica lui se înţeleg foarte bine. Ea îşi
petrece serile la televizor, în camera şi în patul tatălui. Într-o noapte el
se apropie de ea printr-un comportament sexual. Ea se sperie, dar
doreşte să-i fie pe plac tatălui ei şi nu-l respinge. În acea noapte tatăl şi
fiica de 9 ani întreţin relaţii sexuale. În săptămânile următoare, tatăl o
solicită pe fiica lui din ce în ce mai insistent şi ea se plânge mamei.
Mama cere explicaţii soţului ei, care încearcă s-o îmbuneze şi să-i
promită că nu se va mai atinge de fetiţă, dacă mama îi va accepta
avansurile. Ea însă îl refuză, fiindcă nu suportă ideea apropierii lui, mai
ales după ce a luat cunoştinţă de relaţia sexuală dintre el şi propria
fetiţă. Dar nu îndrăzneşte să dezvăluie autoriţăţilor situaţia, de teama
de a nu isca un scandal. Nu doreşte să intenteze divorţ, fiindcă îi lipsesc
mijloace sigure de subzistenţă şi de aceea nu vrea să rămână singură,
fiindcă nu poate să-şi închipuie că ar putea face schimbări majore în
propria ei viaţă. Îi este frică de un eventual proces şi de ideea de a
contribui la condamnarea soţului ei. De aceea nu divulgă secretul în
afara familiei, se mulţumeşte să-i smulgă soţului ei promisiunea că nu
va mai repeta relaţia incestuoasă. Astfel, sistemul rămâne, în
continuare, circular şi homeostatic.

Homeostazia familiilor de tipul celei descrise mai sus nu


înseamnă ruperea ciclului disfuncţionalităţilor, ci instalarea unui
echilibru care nu este afectat în suficientă măsură de cererea de
ajutor, venită din partea fetiţei, îndreptată în interiorul sistemului,
către mama sa. Divulgând mamei secretul relaţiei incestuoase,
există posibilitatea ca fata să fie considerată vinovată de către
mama ei (fiindcă ar fi făcut ea avansuri sau fiindcă ea a cauzat
întreaga problemă deoarece a privit programul de televizor din
patul tatălui). S-ar putea ca mama să nu îşi protejeze fata fiind în
prea mare măsură preocupată de propria ei situaţie de viaţă, care
s-ar putea să fie într-un un moment de criză. Dacă dezvăluirea
secretului ar avea loc în afara familiei, atunci echilibrul familial ar
fi afectat în mult mai mare măsură, iar şansele ca fetiţa să
primească ajutor ar creşte. Din păcate însă, după cum aflăm din
relatările unor victime ale abuzurilor sexuale care au loc în cadru
familial şi care au avut curajul de a solicita ajutor din afara
familiei, adesea nici comunitatea nu are suficiente mijloace pentru
a proteja prompt victimele. Psihoterapia familiei (soluţia propusă
de modelul de analiză descris mai sus) recomandă ca modalitate
de lucru recurgerea la ajutorul psihoterapeutului, în scopul
abordării unui nou stil de comunicare şi de comportament în
familie. Comunicarea va trebui să fie mai sinceră, readucând la
suprafaţă şi abordând direct secretele de familie. Schimbarea

82
comportamentului din familie va urmări centrarea pe nevoile
membrilor ei şi a modalităţilor în care familia le poate satisface.

6.3. TEORIA TRANSMITERII MULTIGENERAŢIONALE

Concepţia prin care problemele psihosociale se consideră a fi


transmise din generaţie în generaţie este larg răspândită.
Investigaţiile în cazurile de abuz împotriva copiilor au constatat că
părinţii abuzivi proveneau din familii cu grad crescut de violenţă,
respectiv au fost ei înşişi abuzaţi în copilărie.

Hattie nu fusese iubită şi la rândul ei era incapabilă să


iubească, nu fusese îngrijită şi ea însăşi nu putea îngriji pe
cineva. Solitară, izolată într-o familie numeroasă, ea va izola mai
târziu din punct de vedere emoţional pe singurul ei copil. Furia,
rezultat al visului ei spulberat de a face o carieră muzicală, a fost
transmisă generaţiei următoare, moştenire care în cele din urmă îi
revenise lui Sybil (Schreiber, 1997, p.195).

Egeland şi Jakobovitz (1984) au folosit în cercetarea lor un


interviu semistructurat pentru a colecta informaţii despre istoria
de viaţă a unui lot de 160 de mame care au prezentat în istoria lor
semne de abuz (pedepse fizice severe primite de la părinţii lor).
Din acest lot iniţial a fost delimitat grupul mamelor care şi-au
maltratat curent copiii, care la rândul său a fost împărţit în trei
grupe: cele care au abuzat fizic copilul prin aplicarea unor
pedepse grave, grupul liminar (care a administrat bătăi copiilor
fără să lase semne care să dureze) şi grupul celor care şi-au dat
copii în îngrijirea altora. Aceşti autori au raportat transmiterea
intergeneraţională a abuzului (de toate trei tipurile descrise) ca
fiind în proporţie de 70%. Studiul nu a reuşit să separe factorii
transmişi generaţional prin experienţa idividuală, de factorii de
nivel socio-economic. S-a constatat că pe măsură ce domeniul de
definire a relelor tratamente este mai cuprinzător, transmiterea
intergeneraţională pare a fi mai mare. Fără cercetări ţintite este
greu de demonstrat dacă aceste experienţe traumatice din
copilărie sunt specifice adulţilor care comit abuzuri sau îi
caracterizează pe majoritatea adulţilor care devin părinţi.
Rutter (1989) consideră că atitudinile şi comportamentele
parentale sunt complexe şi nici transmiterea lor nu poate fi privită
unidimensional. Nu stilul parental este cel care se transmite
genetic ci, de ex., predispoziţia către unele tulburări psihice.
Intergeneraţional se transmit, de asemenea - dar pe căi sociale şi
nu genetice - condiţiile defavorizante de locuinţă, de venit, care
acţionează ca factori de stres social. Susţinătorii acestei concepţii
scot în evidenţă transmiterea familială a anumitor modele

83
culturale de creştere a copiilor, modele în care autoritatea
parentală, agresivitatea verbală sau fizică, ignorarea
sentimentelor copiilor (sau opusul acesteia) sunt caracteristice.
Steele şi Pollack (1968) au intervievat 60 de părinţi,
participanţi la un program de tratament psihosocial, care şi-au
abuzat copiii. Autorii au susţinut că toţi părinţii din grup fuseseră
abuzaţi în copilărie. Deşi invocat adesea ca punct de referinţă în
cercetările care relevă transmiterea modelelor parentale peste
generaţii, studiul a folosit o definiţie neclară (prea largă) pentru a
defini ceea ce înseamnă experienţe traumatice datorate abuzului
în copilărie şi nu a recurs la un grup de control, pentru a verifica
diferenţele de frecvenţă în privinţa experienţelor raportate prin
interviu.
Un alt studiu de tip retrospectiv privind repetarea ciclului
familial al abuzului a fost condus de Quinton şi Rutter (după
Rutter, 1989). În cadrul cercetării au fost analizate experienţele
dureroase din prima copilărie ale mamelor din 48 de familii
(născute) europene dintr-un cartier londonez, care aveau copii
ocrotiţi în instituţii rezidenţiale, internaţi acolo pentru perioade de
peste opt luni (pentru a nu cuprinde cazuri internate din motive
de crize familiale trecătoare, accidentale). Pentru comparaţie, s-a
lucrat cu un grup de control similar în privinţa compoziţiei familiei
şi a vârstei copiilor, din care nici un copil nu a fost vreodată luat în
ocrotire instituţională. Datele interviurilor au demonstrat că
mamele care aveau copii în instituţii au prezentat în mai mare
măsură traume legate de proprii părinţi decât cele din grupul de
control. Un sfert din mamele care au avut copii în instituţii au fost,
la rândul lor, instituţionalizate în propria copilărie, comparat cu
doar 7% din mamele din grupul de control; 44% din mamele
grupului ţintă şi doar 14% din cele ale grupului de control au fost
separate, pentru o perioadă de cel puţin o lună, de unul sau de
ambii părinţi, din motive de conflicte familiale; de trei ori mai
multe mame din grupul ţintă au suferit din cauza unor metode de
disciplinare extreme.

6.4.PERSPECTIVA FEMINISTĂ PRIVIND ABUZUL

Prin intervenţiile sale în plan social şi teoretic, concepţia


feministă a reuşit să facă vizibile, la nivel de comunitate
internaţională, diferitele forme de violenţă comise în spaţiul public
şi cel familial. În societăţile moderne, feminismul a contribuit la
demontarea unor valori tradiţionale. Nicolaescu (1998) consideră
că, prin feminism, "practici sociale, legitime într-un sistem
patriarhal, validate de normele şi construcţiile tradiţionale ale
masculinităţii, sunt revalorizate, pornind de la un set de norme ce
contestă dominarea masculină în diferitele sale forme....sunt
demistificate, de asemenea, o serie de 'mituri' cu o îndelungată
tradiţie, cum ar fi căminul - loc de refugiu - în faţa unei lumi
agresive. Identificarea şi definirea acestui spaţiu ca un loc de risc,
în care femeile (şi copiii - n.a.) sunt mult mai expuse violenţei

84
decât pe stradă, subminează puternic paradigmele ce au modelat
şi modelează încă perceperea realităţii sociale".

Concepţia feministă ia atitudine foarte vehementă împotriva


libertinismului în privinţa sexualităţii. Dacă libertinismul consideră
sexualitatea copiilor ca fiind un dat natural şi nu condamnă relaţia
sexuală dintre un adult şi un copil, concepţia feministă respinge
orice formă a relaţiei sexuale dintre un adult şi un copil, chiar şi în
cazul în care se invocă consimţământul copilului la astfel de
relaţii. Feminismul consideră că este extrem de dificil pentru un
copil să refuze, să se opună sau să reziste solicitărilor venite din
partea unui adult, mai ales dacă acesta are un statut respectat în
familie. Aşa zisul consimţământ este adesea obţinut de la copii
prin forţă, adultul profitând de diferenţa de putere, prin
ameninţări şi alte tipuri de manipulări. Concepţia feministă se
opune libertinismului de natură sexuală şi în ceea ce priveşte
efectele abuzului sexual asupra copilului. Libertinismul neagă
efectele de lungă durată al unei relaţii sexuale cu un copil, iar
concepţia feministă subliniază efectul traumatic prelungit asupra
victimei al incestului şi al pedofiliei. Concepţia feministă se opune
şi modelului care explică incestul prin disfuncţiile vieţii familiale.
Feminismul nu este împotriva terapiei familiei, dar consideră că
trebuie să se analizeze responsabilitatea adulţilor în comiterea
abuzului, în speţă, revine tatălui abuziv. S-ar putea constata că
feminismul nu oferă prea multe speranţe în legătură cu
schimbările dinamicii familiei, ca urmare a unei intervenţii cu
caracter terapeutic. Într-adevăr, se recunoaşte că în anumite
cazuri de incest şi pedofilie, mamele au şi ele o anume
responsabilitate, dat fiind faptul că nu reuşesc să-şi apere copii.
Dar descrierea specifică teoriei disfuncţionalităţii familiale, după
care mamele sunt cele care menţin conflictul din familie, fiind cele
care fie nu-şi respectă obligaţiile sexuale faţă de soţ, fie sunt
inactive sexual, fie sunt în prea mare măsură punitive cu bărbaţii
lor sau distante faţă de copiii lor, deplasează reponsabilitatea
pentru incest spre mamă.
Din criticile de mai sus adresate celorlalte modele analizate
până acum reţinem, ca avantaje ale punctului de vedere feminist,
în primul rând atitudinea fără echivoc faţă de responsabilitatea
actelor abuzive. În centrul concepţiei feministe se află necesitatea
schimbării atitudinii sociale faţă de conceptele consacrate de
masculinitate şi feminitate, schimbare în care feminitatea nu mai
poate fi înţeleasă prin atitudinea şi comportamentul de victimă
(MacLeod, Saraga, 1988). Un alt mare câştig pentru munca
practică în domeniul protecţiei copilului îl constituie contribuţia
feminismului la practica muncii sociale. În intervenţia care are ca
punct de pornire perspectiva feministă se recomandă tragerea la
răspundere în faţa legii a persoanelor vinovate de abuzuri. Numai
dacă se rupe tăcerea în privinţa secretelor "familiale", atunci se va
putea schimba atitudinea societăţii faţă de violenţă.

85
Responsabilitatea abuzului revenind esenţialmente celui care a
comis fapta şi nu victimei, în intervenţia feministă idealul este
îndepărtarea din familie a celui care abuzează copilul. Se
recomandă ca victima să nu fie blamată şi nici pedepsită prin
îndepărtarea ei din familie. Totuşi, dacă legile şi practicile muncii
sociale nu permit îndepărtarea suficient de rapidă a abuzatorului
din familie, un principu de bază al practicii constă în asigurarea
securităţii victimei şi împiedicarea comiterii în continuare a
abuzului. Ca urmare, au luat naştere noi servicii sociale, care
ţintesc femeile şi copiii abuzaţi şi care reprezintă adeseori singura
alternativă de viaţă pentru victimele abuzurilor fizice sau sexuale
comise în familie. În tratarea victimelor abuzului, principiile cele
mai importante sunt: persoana care dezvăluie un abuz trebuie
crezută. Un copil, mai ales la o vârstă anterioară pubertăţii, nu are
fantezii de ordinul abuzurilor sexuale, specialiştii find capabili a
discerne între relatările care constituie proiecţii normale ale
inconştientului (complexul Oedip sau Elektra) şi relatările care au
la origine fenomene abuzive reale. În cazul din urmă, victima
trebuie asigurată că ceea ce s-a întâmplat nu a fost vina sa şi că a
făcut bine că a dezvăluit adevărul. Esenţa tratamentului este
creşterea stimei de sine a victimei şi readucerea sa în situaţia de
a-şi putea controla propria stare. Aceasta în condiţiile în care
victima este ajutată să trăiască cu adulţi care îi arată înţelegere şi
dragoste.

6.5. TEORIA ATAŞAMENTULUI

Formarea legăturilor de ataşament este o caracteristică


importantă a relaţiilor de familie. Pornind de la teoria psihanalitică
privind importanţa traumelor din copilărie pentru viaţa adultă şi
de la datele privind comportamentul puilor de animale după
naştere, Bowlby a descris nevoia imperioasă pentru sugar şi
copilul mic a existenţei unei persoane stabile care să-i ofere
dragoste şi îngrijire. Belsy şi Cassidy (1992) consideră teoria
ataşamentului ca fiind o teorie developmentalistă, care unifică
înţelegerea biologică a naturii umane şi concepţia psihanalitică,
conform căreia experienţele din copilăria timpurie sunt de
maximă importanţă pentru dezvoltarea ulterioară a personalităţii.
Datele experimentale au fost îmbogăţite cu cercetările lui Harlow
şi Harlow (1972) privind deprivarea maternă la primate, care au
demonstrat modificările severe de comportament ale primatelor
adulte care au fost separate imediat după naştere de mama lor.
Din cercetările pe animale rezultă că, prin comportamentul
său, puiul are un rol de iniţiator în vederea formării legăturii de
ataşament, el fiind cel care caută o relaţie (bonding) care să-l
protejeze. Într-adevăr, nounăscuţii umani, de numai câteva zile,
prezintă o serie de comportamente prin care îşi demonstrează
competenţele în construirea de relaţii cu mamele lor: preferă să

86
privească faţa propriei lor mame decât faţa oricărei alte persoane
(Carpenter, 1974), recunosc vocea mamei lor dintre alte voci şi
disting gustul laptelui propriei mame de laptele altei femei. Datele
clinice privind comportamentul uman mamă-copil arată, după
Doyle (1990) că este posibil ca un copil să prezinte o relaţie de
ataşament faţă de părinte, chiar dacă acesta nu răspunde
copilului. Pe baza teoriei ataşamentului, Erickson, Egeland & Pianta
(1989) analizează modul în care copiii, în baza experienţelor lor din
prima copilărie, îşi creează aşteptări în legătură cu propriul
comportament şi cu al celor din jur. În acest cadru, comportamentul
dificil, nestăpânit al unui copilului maltratat poate fi explicat ca
reprezentând aşteptările negative proprii şi ale celorlalţi. Din
experienţele trăite aceşti copii au învăţat că ei pot fi cu uşurinţă
maltrataţi şi nu merită să li se acorde îngrijire. Le lipsesc
experienţele pozitive, cele care le spun că au dreptul şi că merită să
fie bine trataţi. Relaţia parentală are un efect pervers chiar şi atunci
când copiii recunosc că părinţii lor nu au un comportament adecvat.
Doyle (1990) exemplifică o astfel de relaţie:

Sarah a recunoscut de mică că tatăl ei îi displace, ceea ce era, după


spusele ei proprii, o decizie gravă pentru un copil mic. Aceasta a dus-o,
totodată, să se deprecieze pe sine, find fiica tatălui ei. Pierderea stimei de
sine a făcut-o să nu se opună abuzului fizic şi sexual, fiindcă era convinsă
că nu are nici un drept, nu merită mai mult.

Dacă însă copilul are posibilitatea de a forma o relaţie pozitivă,


necontradictorie de ataşament, chiar dacă aceasta durează doar
un timp limitat (dar este prezentă în perioada sensibilă pentru
formarea ataşamentului, respectiv în prima copilărie) această
structură poate reduce sau contrabalansa, parţial, efectele
traumei, ajutând copilul să-şi păstreze echilibrul psihic.

6.6. CONCEPŢIA SOCIO-BIOLOGICĂ

Odată cu succesele etologiei în studiul comportamentului


animalelor, în anii '70 s-au făcut din ce în ce mai multe încercări de
a se extinde conceptele etologiei şi metodele sale de studiu asupra
comportamentului uman (Desmond Morris, Konrad Lorenz).
Agresivitatea umană era văzută de Lorenz (1963) ca fiind un
instinct declanşat în mod automat de anumite condiţii ale mediului
ambiant, ca de ex. suprapopularea unui teritoriu sau entuziasmul
militant. Astăzi este clar că agresivitatea este un comportament
mult mai complex decât să poată fi explicat prin reducerea sa la
metafora unui izvor de energie gata tot timpul să se reverse. Totuşi,
concepţia lui K. Lorenz are meritul de a fi adus în conştiinţa
cercetătorilor ideea că agresivitatea nu aparţine doar unui număr
restrâns de indivizi, ci este un comportament uman inalienabil.
Datorită acestei concepţii s-a putut înţelege că strategia
comportamentului agresiv a apărut în evoluţia speciilor fiindcă au
sporit şansele de adaptare ale unor indivizi, care nu răzbeau doar

87
cu strategii paşnice, cooperante. Tocmai această latură adaptativ-
evolutivă a agresivităţii umane face ca ea să fie atât de dificil de
controlat în mod conştient.
Pornind de la studiul comportamentul adaptativ al speciilor la
condiţiile de mediu, Wilson (1975) lansează cercetări de etologie
umană, care reanalizează relaţia dintre caracterul adaptativ al
comportamentului şi baza sa instinctivă, înnăscută. Principiul de
bază al biologiei sociale este preluat din concepţia darwinist-
evoluţionistă a supravieţuirii speciei prin acei reprezentanţi ai săi
care se adaptează cel mai bine condiţiilor de mediu. Cercetările
asupra comportamentului sugarilor arată că, în primele luni ale
dezvoltării, condiţiile mediului social şi ale educaţiei nu influenţează
în mod semnificativ potenţialităţile şi înclinaţiile copiilor, variaţia
interculturală fiind şi ea redusă (Eibl-Eibelsfeldt, 1989). Sunt foarte
interesante cercetările care demonstrează că, în scopul intrării într-
o relaţie de comunicare, deja la vârsta de sugar se constată
manifestarea comportamentului de a oferi daruri altor copii sau
adultului (Bereckei, 1997). Astfel de comportamente care servesc
intrării într-o relaţie sunt manifestări precoce ale unor dispoziţii
înnăscute, a căror funcţie ulterioară este formarea şi consolidarea
unor relaţii stabile de ataşament. Acest comportament a fost
înregistrat în studii interculturale desfăşurate la populaţii de
yanomamoci, papua şi europene. Se pare că există o biogramă
umană unitară, care derivă dintr-o moştenire evolutivă comună.
Un domeniu important studiat de socio-biologie este
comportamentul reproductiv şi de îngrijire a urmaşilor.
Comportamentul părinţilor de îngrijire a urmaşilor este rezultanta
selecţiei acelor strategii care asigură o cât mai mare reprezentare
în populaţie a urmaşilor unui individ, ca urmare a unei rate cât mai
mari de supravieţuire. Punctul de vedere al etologiei umane
sugerează însă, că oamenii nu aplică pasiv anumite strategii
reproductive, ci sunt capabili să ia decizii în mod flexibil, în funcţie
de condiţiile de mediu. Se poate întâmpla ca, în anumite condiţii,
îngrijirea urmaşilor să nu fie cea mai bună strategie de
supravieţuire.
În concepţia lui Wilson se pun în discuţie influenţele a două
strategii reproductive asupra atitudinii faţă de copii: strategia "r"
este specifică populaţiilor care caută să maximizeze rata
reproducerii. Indivizii acestei populaţii depun o mare energie pentru
reproducere, având un număr mare de urmaşi, care tind să
populeze teritoriul deţinut dar, totodată, consumă resursele locale.
Vor supravieţui numai indivizii cei mai apţi care, la rândul lor, vor
deveni sursele noului val de reproducere. Indivizii populaţiilor care
recurg la strategia "r" nu trăiesc în relaţii stabile de cuplu sau de
grup. Părinţii se ocupă pe o durată scurtă de urmaşii lor, nu
investesc multă energie în creşterea lor. Ca urmare, mortalitatea
urmaşilor în aceste populaţii este crescută. Strategia "K" este
caracteristică speciilor cu un comportament reproductiv cu rată mai
scăzută şi cu o adaptare stabilă la propriul mediu. Urmaşii se

88
maturizează mai încet şi ajung la vârsta reproducerii mai târziu,
necesitând mai multă îngrijire parentală. Aceasta dezvoltă
capacitatea de adaptare şi de competitivitate în lupta pentru
supravieţuire. În grup prezintă relaţii ierarhice bine structurate şi un
puternic comportament de apărare a teritoriului propriu. Formează
grupuri integrate şi relaţii familiale extinse. Desigur, aceste strategii
reproductive nu au un caracter absolut. În realitate,
comportamentul animalelor se înscrie undeva pe un continuu între
strategiile "K" şi "r" (Bereczkei, 1997). Oamenii se înscriu, în
general, în strategia reproductivă "K". Totuşi, există comunităţi care
se află mai aproape de strategia reproductivă "r". De exemplu,
Weinrich (1975) a comparat atitudinile reproductive şi parentale ale
unor indivizi din clasa de mijloc cu cele ale unor muncitori manuali.
Diferenţele de statut socio-economic dintre cele două categorii au
fost evidente. Comparând cele două categorii, cercetătorul a
constatat existenţa unor strategii reproductive şi parentale opuse.
În comparaţie cu reprezentanţii clasei de mijloc, muncitorii şi-au
început viaţa sexuală mai devreme, au avut în medie un număr mai
mare de copiii, în rândurile cărora a existat o rată mai mare a
mortalităţii. Căsniciile lor au fost mai puţin stabile, divorţurile mai
dese. Astfel de strategii reproductive de tip "r" şi atitudinile aferente
de neglijare a copiilor, care au condus la o mortalitate crescută faţă
de populaţia majoritară, a constatat Bereczkei (1997) la
comunităţile de romi din Ungaria.
În privinţa explicaţiei abuzului împotriva copiilor, reprezentanţii
biologiei sociale au în vedere orientarea comportamentului de
maltratare a copiilor spre indivizii cu valoare reproductivă mai
scăzută - copiii handicapaţi, bolnavi, prematuri sunt mai expuşi
relelor tratamente.
Daly şi Wilson (1985) arată că riscul de maltratare a copiilor
este crescut mai ales în trei tipuri de familii din societăţile moderne:
 în cele cu cel puţin un părinte vitreg;
 în cele cu situaţia socio-economică atât de precară, încât
familia se află în pragul destrămării;
 în cele în care copiii prezintă un handicap fizic sau psihic. În
familiile cu părinţi vitregi s-a constatat creşterea de 40 de ori a ratei
de rele tratamente împotriva minorilor.
În familiile foarte sărace, cu numeroşi copii, resursele părinţilor
pot acoperi nevoile doar a câtorva dintre copii, de aceea numărul
celor abandonaţi este mare în aceste familii. Ceea ce relevă
concepţia etologică ca fiind, în privinţa maltratării, comun în toate
aceste familii este că în cadrul lor sunt periclitate nevoile şi
interesele biologice fundamentale ale părinţilor: ori este vorba de
copii neînrudiţi din punct de vedere biologic cu ei, ori şansele
copiilor şi valoarea lor reproductivă de mai târziu sunt semnificativ
scăzute (Bereczkei, 1997). În toate aceste cazuri, şansa ca urmaşii
adultului să reprezinte specia din punct de vedere genetic sunt
scăzute.

89
6.7. CONCEPŢII DE FACTURĂ SOCIOLOGICĂ

Explicaţiile de acest tip pun în evidenţă importanţa factorilor


sociali pentru producerea relelor tratamente, primordialitatea
acestor factori şi gradul lor sporit de generalitate faţă de factorii
explicativi individuali. Factorul de natură socială cel mai des invocat
în literatura de specialitate (Gil, 1981, Striefel et al, 1998, Costin et
al, 1991, Rotariu et al., 1996), care influenţează atitudinile
parentale violente împotriva copilului, ca şi relele tratamente şi
violenţa împotriva copilului din instituţii şi comunităţi, este sărăcia.
Striefel, Robinson şi Truhn (1998), arată că familiile sărace prezintă
un risc crescut de abuz împotriva copiilor, datorită numeroaselor
stresuri asociate cu sărăcia: nivelul scăzut de şcolarizare al
părinţilor, şomajul, venitul insuficient pentru a asigura o calitate a
vieţii la un nivel decent, capacitatea scăzută de a solicita ajutor,
deprinderile inadecvate de administrare a venitului, dificultăţile de
comunicare înre soţi şi altele. Mediile sărace sporesc stresul social,
conducând la nivele crescute de neglijare sau abuz împotriva
copilului. După Costin et al (1991), relele tratamente împotriva
copilului sunt de şapte ori mai frecvente în familiile cu un venit
sub 15000 $ decât în familiile cu venituri mari (vezi Tabelul 6.3.).
Gil (1981) argumentează importanţa acordată sărăciei ca
factor declanşator al abuzului, considerând-o factor major de inse-
curitate, frustrare şi stres, la care părinţii mai săraci pot să facă
faţă în mai mică măsură decât cei cu mai multe resurse materiale,
care au şi mai multe posibilităţi de a recurge la ajutorul serviciilor
specializate. Astfel de servicii pot fi aranjamentele alternative de
creştere a copiilor, angajarea unor profesionişti pentru educarea
copilului, psihoterapia pentru părinte şi/sau copil, aranjamentele
în familia lărgită în vederea retragerii temporare a unuia sau a
ambilor părinţi pentru recreere etc.

Tabelul 6.3. Diferenţe în frecvenţa relelor tratamente în


funcţie de veniturile familiei (raportate la 1000 de copii din familii aparţinând
categoriilor respective).
Categoria de venit
Categoria de maltratare sub 15000 peste
$
15000$
toate tipurile de maltratare 54,0 7,9
toate tipurile de abuz 19,9 4,4
abuzul fizic 10,2 2,5
abuzul sexual 4,8 1,1
abuzul emoţional 6,1 1,2
toate tipurile de neglijare 36,8 4,1
neglijarea fizică 22,6 1,9
neglijarea educaţională 10,1 1,3
neglijarea emoţională 6,9 1,5

90
vătămarea fatală sau ducând 0,03 0,01
la handicap
vătămarea severă 6,0 0,9
vătămarea moderată 30,9 5,5
vătămarea probabilă 5,4 0,9
riscul pronunţat 11,7 0,6
(După Costin et al., 1991, p. 327)

Din ce în ce mai mulţi cercetători ai fenomenului maltratării


includ factorii legaţi de situaţia economică printre determinanţii
comportamentului parental. Mai mult, nivelul socio-economic
(scăzut sau ridicat) şi calitatea suportului social al familiei sunt
considerate astăzi de autori ca Aber et al (1989), Hill şi Aldgate
(1996), Thoburn (1997) ca fiind factori care influenţează nu numai
declanşarea relelor tratamente, dar şi consecinţele abuzului
asupra dezvoltării copilului, precum şi posibilităţile de intervenţie
în aceste cazuri.
Alături de nivelul socio-economic scăzut - şi nu independent
de acest nivel - se constată adesea ponderea crescută a relelor
tratamente în familii cu mulţi copii. Pentru a ilustra semnificaţia
acestui factor, Zigler şi Hall (1898) notează că 40% din cazurile de
maltratre din Statele Unite se petrec în familiile cu 4 sau mai mulţi
copii, deşi aceste familii sunt reprezentate doar 20% în polulaţia
totală.

Tabelul 6.4. Starea materială şi riscul de abuz în familie


starea materială RISCUL
a DE ABUZ
familiei
elevi părinţi
da total da total
mai saracă 36 69 50 109
52.2%8.7% 45% 22%
Medie 177 664 43 190
26.7%83.8%22.6%39.2%
mai înstărită 13 59 43 186
22% 7.4% 23.1%38.4
Total 226 792 136 485
28.5%100% 28% 100%

Procentul copiilor expuşi maltratării în familiile cu nivel socio-


economic scăzut este de aproape trei ori mai mare decât în familiile
cu nivel socio-economic ridicat.
Relaţiile semnificative între numărul de copii din familie şi
relelele tratamente împotriva lor au reieşit şi ele din studiul de la
Cluj.

Tabelul 6.5. Riscul de abuz în funcţie de numărul minorilor


din familie
RISCUL DE ABUZ

91
număr de copii sub 18
Elevi părinţi
ani
Da total da total
1 copil 63 254 30 157
24,8%31,9%19,1%32,2%
2 copii 97 349 69 235
27,8%43,9%29,4%48,2%
3 copii 35 114 24 64
30,7%14,3%37,5%13,1%
4 copii sau mai mulţi32 78 13 32
41% 9,8% 40,6 6,6%
total 227 795 136 488
28.5%100% 28% 100%

Pedepsele fizice grave sunt aplicate de peste trei ori mai


frecvent în familiile cu 4 şi mai mulţi copii faţă de cei cu un singur
copil şi de două ori mai frecvent decât în familiile cu doi copii
(Rotariu et al., 1996, p. 72). Neglijarea educaţională este şi ea de
trei ori mai mare în familiile cu 4 şi mai mulţi copii, faţă de familiile
cu un copil sau doi (Rotariu et al., 1996, p. 73). Şi din această
cercetare se confirmă, deci, că numărul de copii din familie este un
factor important de creştere a stresului familial. Într-adevăr,
indicatorul denumit stare conflictuală, compus din răspunsurile
privind certurile şi actele de violenţă din familie este în relaţie
semnificativă cu numărul de copii din familie (X2 = 17,09,
p=0,0089). Pragul privind numărul de copii care nu provoacă un
stres exagerat familiei pare să se situeze la categoria de familii cu
trei copii/familie, categorie al cărei nivel de risc pentru copii este
mai aproape de cel al familiilor cu un număr mai scăzut de copii,
decât al celor cu 4 copii.
Alături de starea materială şi numărul de membrii, un alt factor
social relevant pentru expunerea copiilor la riscul maltratării este
gradul de izolare socială a familiei, respectiv măsura în care familia
poate mobiliza un suport social adecvat în favoarea ei, în cazul în
care singură nu face faţă presiunilor sociale. De aici decurge ideea
că riscul de rele tratamente creşte în familiile nucleare faţă de cele
tradiţionale, în care convieţuiesc simultan mai multe generaţii.
Costin et al. (1991) menţionează coeziunea socială a vecinătăţii în
care trăieşte o familie ca fiind un factor semnificativ pentru
maltratarea socială. Ei ilustrează această teză cu cercetarea lui
Garbarino şi Sherman care au găsit rate foarte diferite de
maltratatre (de 130, faţă de 16 cazuri la 1000 de locuitori) în două
comunităţi similare din punctul de vedere al profilelor socio-
economice. În fiecare dintre aceste comunităţi, aproximativ 70% din
familii aveau venituri scăzute şi ambele comunităţi erau, în
totalitate, de rasă albă. Cercetătorii au intervievat rezidenţii celor
două comunităţi cu privire la suportul social oferit reciproc şi au
găsit că în comunitatea cu risc crescut membrii comunităţii aveau
resurse mult mai slabe pentru a-şi oferi reciproc sprijin, prin relaţii

92
sociale informale dintre vecini. În comunitatea cu risc scăzut de
maltratre, familiile aveau mai multe resurse să fie mai atenţi la
copii, să îşi întreţină mai bine locuinţele. În general, această a doua
comunitate s-a dovedit a avea o mai bună coeziune a vecinătăţii.
Un alt factor societal important este apartenenţa la un grup
minoritar. Mecanismul de acţiune al acestui factor ţine, de
asemenea, de stresul social mai ridicat pe care trebuie să-l
confrunte individul aparţinând unui grup minoritar. În această idee,
din studiul de la Cluj amintit deja (Rotariu et al., 1996, p. 79-82), a
rezultat că numărul copiilor cărora li se aplică pedepse fizice (în
general), pedepse fizice grave, agresiuni la nivel verbal, dar mai
ales neglijare educaţională este mai mare în populaţia de romi
cuprinsă în lot. Indicatorii dintr-un asemnea grup etnic, religios
etc. nu acţionează separat, ci sunt corelaţi cu ceilalţi factori de
natură comunitară, ca rata delincvenţei, condiţiile de locuit,
gradul de şcolarizare, accesibilitatea la planificare familială şi
servicii sociale etc.
Recunoaşterea determinărilor culturale, înţelegerea factorilor
de specificitate comunitară, nu înseamnă însă că rata relelor
tratamente împotriva copiilor este neapărat mai crescută în toate
acele grupuri care se deosebesc de majoritate prin anumite criterii
etnice, culturale sau sociale.
Într-un studiu prin care au examinat diferenţierea atitudinilor
unor grupuri etnice de hispanici, caucazieni şi afro-americani din
Los Angeles faţă de maltratrea copiilor, Giovannoni şi Becera
(după Costin et al, 1991) au găsit rezultate contrare aşteptărilor.
Atitudinile celor trei grupuri erau asemănătoare, iar puţinele
diferenţe care s-au pus în evidenţă au mers în sensul că hispanicii
şi afro-americanii au apreciat cu mai multă severitate cazurile de
maltratare decât albii din lotul examinat. Metoda de studiu a
constat în a cere intervievaţilor din cele trei grupuri să aprecieze
nişte vignete care descriau diferite cazuri de rele tratamente
împotriva copiilor. Constatările acestui studiu ne conduc la ideea
că atitudinea de protejare a copiilor este o valoare a umanităţii,
chiar dacă există forme diferite de expresie ale acestei valori
general umane.

6.8. CONCEPŢIA ECOLOGICĂ-INTERACŢIONISTĂ PRIVIND


ABUZUL

Modelul ecologic aplicat în asistenţa socială a fost preluat din


teoria sistemelor, printre primii de către Germain (1973, 1979).
Aplicată muncii cu clienţii serviciilor sociale, analiza ecologică care
studiază relaţia dintre individ şi mediul în care el trăieşte este o
metaforă, foarte sugestivă pentru concepţia care are ca
perspectivă de bază analiza şi înţelegerea relaţiei dintre individ şi
propriul său mediu.
Pentru a surprinde varietatea influenţelor de mediu,
Bronfenbrenner (1979) propune studiul unei probleme sociale

93
concomitent, la diferite nivele ale sistemului pe care îl reprezintă
mediului social: al microsistemului, al mezosistemului şi al
macrosistemului. Aceste nivele reprezintă diferitele subsisteme
ale spaţiului ecologic în care apar şi trebuie tratate problemele
sociale. Acest model a fost dezvoltat de Belsky (1980) pentru a
servi ca un cadru teoretic integrator pentru comportamentele
sociale, inclusiv cele din categoria relelor tratamente împotriva
copiilor.
Analiza de la nivelul subsistemului ontogenetic se
preocupă de factorii indiviuali care privesc părintele care comite
agresiuni împotriva copiilor săi. În această categorie intră factorii
istoriei parentale, gradul de sănătate mentală, nivelul de
dezvoltare intelectuală şi gradul de şcolarizare al părintelui,
sentimentele sale faţă de copil şi înţelegerea nevoilor acestuia.
Microsistemul se referă la relaţiile familiale care constituie
mediul de viaţă proxim al copilului. Factorii din această categorie
se referă la tipul şi mărimea familiei, la natura relaţiilor maritale,
la influenţa copilului asupra dinamicii familiale, la poziţia reciprocă
a membrilor familiei şi la acele evenimentele familiale care pot
avea un rol declanşator în producerea unor fenomene de tipul
maltratării.
Exosistemul (corespunzător nivelului mezo) este mediul mai
larg de existenţă al unui individ sau al unei familii nucleare. El
cuprinde familia lărgită, vecinătatea în care locuieşte familia,
comunitatea (etnică, religioasă etc) de care ea aparţine, incluzând
toate valorile şi relaţiile mai mult sau mai puţin suportive din
acest sistem.
Macrosistemul este cel mai larg cadru de influenţă asupra
fenomenelor din familie, a cărui acţiune este distală, dar
incontestabilă. În această categorie intră atitudinile societăţii faţă
de violenţă şi faţă de copii, aşteptările faţă de şcoală,
responsabilitatea acordată mass-mediei pentru educarea
cetăţenilor, nivelul de viaţă din societate, problemele sociale
specifice ale societăţii şi politicile sociale în vigoare.
La nivelul tuturor acestor sisteme, reprezentanţii teoriei
ecologice constată factori facilitatori (de risc) şi compensatori ai
maltratării copilului (Tabelul 6.6).
Modelul de mai sus face distincţia dintre factorii situaţionali
stabili şi cei tranziţionali, atât în categoria factorilor compensatori
cât şi în cea a factorilor de risc. Printre factorii care contribuie în
mod stabil la creşterea riscului de abuz pot fi înşirate
caracteristicile de personalitate ale adultului, respectiv ale copilului,
ca de exemplu: nivelul scăzut de toleranţă a frustrării, lipsa stimei
de sine, manifestarea unei anumite patologii, experienţa unui abuz
suferit în copilărie. Tot în această cateogorie intră factorii care
definesc în mod stabil situaţia copilului şi a familiei ca, de exemplu,
sărăcia, izolarea socială, condiţiile neadecvate de locuit. Se mai pot
pune în evidenţă factorii de la nivelul macrosocial şi anume
acceptarea culturală a violenţei, a pedepselor fizice şi a neglijării

94
copilului. La nivelul biologic s-au pus în evidenţă tulburări de
dezvoltare de natură ereditară şi conformaţii fizice atipice.
Factorii tranziţionali de risc sunt purtători ai unor
evenimente stresante care acţionează pe durată mai scurtă. În
această categorie intră dificultăţile în viaţa maritală, cele privind
creşterea copiilor, situaţiile nereglementate juridic, pierderea unei
persoane dragi, şomajul, schimbările din viaţa familei (ca, de
exemplu, intrarea copilului într-o criză de pubertate).
Printre factorii compensatori de durată sunt notaţi
indicatorii unei relaţii stabile mamă-copil, care vor permite stabilirea
armoniei în îngrijirea şi educarea copilului şi vor oferi o bază pentru
asigurarea receptivităţii la nevoile copilului. Tot în această categorie
intră încrederea părintelui în propriile capacităţi parentale, climatul
familial stabil, bunele relaţii maritale. Dintre factorii biologici pot fi
remarcaţi cei legaţi de sănătatea membrilor familiei, dintre factorii
economici se remarcă stabilitatea socio-economică, iar dintre
factorii culturali, accentuarea metodelor neviolente de educare şi
socializare.
Factorii compensatori cu valoare tranziţională pot şi ei
aduce progrese în atitudinea de nemaltratare a copilului.
Exemplificăm cu factori situaţionali, cum ar fi ieşirea copilului dintr-
o criză de pubertate sau perioadele fericite şi de armonie din viaţa
unui cuplu marital.
Putem constata din modelul de mai sus că acţiunea factorilor
stabili şi tranziţionali de risc amintiţi nu poate fi determinantă prin
ea însăşi, pentru declaşarea unui comportament abuziv la adresa
copilului. Maltratarea este explicată în acest model prin inter-relaţia
factorilor compensatori şi a celor de risc. Rezultă că abuzul
împotriva copilului este un fenomen multicauzal, în care factori care
privesc dezvoltarea şi personalitatea copilului interacţionează cu
factorii personalităţii părinţilor, interacţiunea lor trebuind analizată
din perspectiva nivelelor individuale, familiale, interpersonale,
organizaţionale şi macrosociale.
Perspectiva ecologică asupra riscului privind copilul ne trimite
la principalele relaţii de interacţiune dintre copil, părinţii săi (sau
înlocuitorii acestora) şi subsistemele mediului lor de trai. Pornind
de la modelul sistemelor ecologice, Sameroff et al. (1990) au
elaborat concepţia reglării interacţionale ("tranzactional
regulation"), care vede evoluţia atitudinilor parentale specifice
abuzului asupra copilului ca o serie de interacţiuni (în sensul unor
schimburi reciproce, tranzacţii). În aceste interacţiuni, atât cel
care comite abuzul cât şi victima sunt văzuţi ca actori care
participă la stabilirea felului demersurilor, influenţând, prin
reacţiile lor, efectul acestora.

Concluzii

Cum am văzut, există o mare varietate de teorii care caută


răspuns la întrebarea : "cum e posibil ca un adult, mai mult, un

95
părinte să facă în mod intenţionat rău unui copil?". Răspunsurile
oferite de teoriile prezentate sunt la diferite nivele de generalitate,
explicaţiile oferite punând în prim plan variate fenomene, de la cele
genetice, biochimice, individuale, la cele familiale, comunitare,
culturale şi politice. Cu cât un model este mai punctual,
restrângându-se mai concret la anumiţi factori şi la relaţiile dintre
aceştia, cu atât sunt mai multe şanse ca el să poată fi utilizat în
mod eficient în cazurile concrete. Dar, datorită complexităţii
fenomenului abuzului împotriva copiilor, probabil că numărul
acestor cazuri va fi limitat, deoarece relaţiile cauzale ale modelului
restrâns vor putea fi identificate într-un număr restrâns de cazuri
practice. Modelul teoretic îngust va oferi posibilităţi restrânse de
intervenţie. Este cazul modelelor care iau ca puncte de reper
individul şi caracteristicile acestuia.
Modelele teoretice de mare generalitate abordează complexul
factorilor implicaţi în fenomenul relelor tratamente, inclusiv pe cele
de la nivel societal (social-economic, cultural şi politic). Ele pot
cuprinde o cazuistică largă şi intervenţiile bazate pe astfel de
modele vizează nivelul macrosocial, fiind menite, în principiu, să
reducă substanţial extinderea fenomenului abuzului împotriva
copilului. Astfel de modele teoretice propun îmbunătăţiri care
vizează politicile sociale familiale, de sănătate şi de educaţie,
intervenţii care au loc de asemenea la nivel macrosocial şi pot
influenţa condiţiile de viaţă şi de stres social a unor largi categorii
de familii şi copii.
Cele două tipuri de modele nu se exclud ci, dimpotrivă, se
completează reciproc, contribuind la înţelegerea fenomenului
maltratării copilului şi deschizând evantaiul tipurilor posibile de
intervenţie.

Întrebări:

1. Care sunt concepţiile teoretice prezentate în acest capitol care au


condus la următoarele avantaje din punctul de vedere al practicii
protecţiei copilului?
• Dezvoltarea unor programe de evaluare a riscurilor de abuz în
familie şi a unor programe de educaţie-preventivă.

• Relevarea importanţei conştientizării evenimentelor traumatice


din copilărie şi a ruperii ciclului abuzului.

• Renunţarea la căutarea vinovatului şi a cauzalităţii lineare în


familie, deplasarea accentului pe înţelegerea modalităţilor de reglare şi
comunicare din familie.

• Dezvoltarea unor programe preventive care stimulează


receptivitatea mamei la nevoile copiilor ei.

• Analiza dintr-o nouă perspectivă a statisticilor privind abuzul.

96
• Ridicarea vălului de deasupra fenomenului violenţei din societate.

• Înţelegerea naturii agresivităţii umane ca un comportament de


loc excepţional, greu controlabil.

• Abordarea sărăciei şi a marginalizării unor familii ca fiind factori


social semnificativi în ierarhia determinanţilor abuzului împotriva copiilor
şi recunoaşterea necesităţii intervenţiei în sensul reducerii influenţei
acestor factori asupra climatului familial.

• Mobilizarea factorilor compensatori, care reduc factorii de risc ai


abuzului împotriva copiilor şi întăresc familia.

2. Cărora dintre teoriile expuse în acest capitol li se potrivesc


următoarele forme de tratament (terapie)?
• Terapie familială
• Psihoterapie individuală
• Self-help grup
• Terapie de grup pentru cei care au comis abuzuri
• Activităţi preventive organizate pentru grupuri de adolescenţi
• Program complex de ajutor familial (sprijin material şi programe
de învăţare a rezolvării diferitelor probleme cotidiene)
• Program de intervenţie precoce pentru îmbunătăţirea stilului
parental
• Programe de dezvoltare comunitară

3. Care ar fi atitudinea deontologică a serviciului specializat pentru


protecţia copilului în cazul copiilor din secta menţionată din comuna
Măguri Răcătău? Consideraţi că părinţii copilului decedat ar trebui
judecaţi?
Bibliografie
Belsky, J. (1980). Child maltreatment. An ecological integration.
American Psychologist, no 4. p. 320-335.
Belsky, J., Cassidy, J. (1992). Attachment: theory and evidence. În: M.
Rutter & D. Hay (Eds.), Development through life. London: Blackwell.
Belsky, J., Vondra, J. (1989). Lessons from child abuse. The
determinants of parenting. . În: D. Cicchetti, V. Carlson (Eds.) Child
maltreatment. USA: Cambridge UP, p. 153-202
Bereczkei, T. (1997). A viselkedés fejlödésének evoluciós-adaptív
mechanizmusa. În: L. Bernat, K. Solymosi (eds). Fejlödéslélektan
olvasókönyv Budapest, Tertia kiadó.
Bowlby, J. (1951). Maternal care and mental health, Geneva: WHO.
Bronfenbrenner, U. (1979). The ecology of human development.
Cambridge, MA: Harvard University Press.
Cicchetti, D., Wagner, S. (1990). Alternative assessment strategies for
the evaluation of infants and toddlers: an organizational perspective, În:
S.J. Meisels, J.P.Shonkoff (Editors), Handbook of early childhood
intervention, Cambridge University Press.
Costin, L., Bell., C., Downs, S.W. (1991). Child wefare. Policies and
practice. NY, London: Longman.
Doyle, C. (1990). Working with abused children. Practical Social Work
Series, BASW.

97
Egeland, B., Jacobovitz, D. (1984). Intergenerational continuity of
parental abuse: causes and consquences. Presented at the Conference on
Biosocial Perspectives in Abuse and Neglect. York. Maine.
Eibl-Eibelsfeldt, I . (1989). Human Ethology. New York: Aldine de
Gruyter.
Germain, G. (1973). An ecological perspective in casework practice.
Social casework, 54, p. 323-331.
Gill, D. (1979). Unraveling child abuse. În: D. Gill (Ed.), Child abuse
and violence, New York: AMS Press Inc.
Gelles, R.J. (1973). Child abuse and psychopathology: a sociological
critique and reformulation. American Journal of Ortopsychiatry, 43, 611-
621.
Germain, G. (1979). Ecology and social work.. În C. Germain (Ed.),
Social work practice: people and environments. New York: Columbia
University Press.
Hanson, R., Mc.Culloch, W, Hartley, S. (1978). Key characteristics of
child abuse. În: A. White Franklin (Ed.), Child Abuse, Churchill Livingstone.
Harlow, H.F., Harlow, M.K. (1962, 1972). Social deprivation in
monkeys. În: Readings from Scientific American. The nature and nurture
of behavior. San Francisco: W.H. Freeman and Co.
Kaufman, J., Zigler, E. (1989). The intergenerational transmission of
child abuse. În: D. Cicchetti, V. Carlson (Eds.) Child maltreatment. USA:
Cambridge U Press, p. 129-152.
Kempe, R.S., Kempe C.H. (1978). Child abuse. London:
Fontana/Open books.
MacLeod, M. Saraga E. (1988). Chalenging the ortodoxy: towards a
feminist theory and practice. În: Feminist Review - Special Issue Family
secrets - Child Sexual Abuse, no. 28, Spring.
Mrazek, P.B., Bentovim, A. (1981). Incest and the dysfunctional family
system. În: P. Mrazek & H. Kempe, Sexually abused children and their
families, Pergamon Press.
Parton, C. (1990). Women, gender, oppression and child abuse. În:
The Violence against children study group, Taking child abuse seriously,
London: Unwyn Hyman
Pringle, M. Kelmer (1980). Towards the prevention of child abuse. În:
Frude, N. (Ed.), Psychological approaches to child abuse, p. 220-234.
London: Batsford Academic and Educational Ltd.
Russell, D.E.H. (1984). Sexual exploitation. London: Sage.
Rutter, M., Madge, N. (Eds.) (1976). Cycles of disadvantage.
Heinemann Educational
Spitz, R. A. (1946). Anaclitic depression, Psychoanalitical Study of
Child, 2, p. 313-42.
Steele, B.F., Pollock, C.B. (1974), A psychiatric study of parents who
abuse infants and small children. În: R.E. Helfer & C.H. Kempe (Eds.)
The battered child (pp. 89-133) Chicago: University of Chicago Press.
Wilson, E. (1975). Sociobiology: The new Synthesis. Cambridge, The
Bellknap Press of Harward Univesity.
Zigler, E., Hall, N.W. (1989). Child abuse in America. În: D. Cicchetti,
V. Carlson (Eds.) Child maltreatment. USA: Cambridge University Press, p.
38-75.

98
Modulul 7. EVALUAREA SITUAŢIILOR DE RELE
TRATAMENTE
7.1. Dilemele evaluării stiuaţiei copiilor
7.2. Evaluarea iniţială şi cea detaliată
7.3. Modalităţi de evaluare a familiei
7.4. Utilizarea unor materiale auxiliare

Recomandări

O bună activitate practică în favoarea copiilor porneşte de la


diagnosticarea factorilor relevanţi implicaţi într-un caz dat.
Valoarea ajutorului oferit unui copil depinde de calitatea investi-
gaţiei efectuate şi de adecvarea diagnosticului la nevoile copilului.
Pentru a putea planifica o muncă corectivă de lungă durată în in-
teresul unui copil, va trebui să facem o investigaţie aprofundată a
ansamblului de factori, nu numai a celor care se referă strict la
circumstanţele unui posibil abuz, dar şi la cei care pot fi implicaţi
în planificarea unor măsuri în vederea protejării copilului.

7.1. Dilemele evaluării stiuaţiei copiilor

După Killén (1997), succesul intervenţiei este dependent de


relaţia noastră cu agenţii mediului familial al copilului şi de
ipotezele pe care le formulează asistentul social în privinţa
dinamicii ascunse, aflate în spatele relelor tratamente.
Asistentul social are, prin mandatul său profesional, menirea
de a evalua dacă standardele îngrijirii unui copil corespund sau nu
criteriilor "îngrijirii suficient de bune" (Waterhouse, Carnie, 1992)
sau, cu alte cuvinte, dacă un anumit copil se află sau nu în
primejdie. Standardele îngrijirii satisfăcătoare a copilului se referă
la gradul de siguranţă prezentat de mediul în care trăieşte copilul.
Considerând calitatea îngrijirii copilului pe o axă, la polul opus
siguranţei se situează riscul relelor tratamente ale copilului, care
se pot concretiza în periclitarea dezvoltării sale fizice, psihice sau
chiar a vieţii sale. Ball şi Cooper (1993) consideră că noţiunea de
risc este potrivită nu numai descrierii specificului cazurilor de abuz
asupra copilului, dar şi pentru caracterizarea muncii asistenţilor
sociali care, pe baza evaluării situaţiei copilului, îşi asumă riscuri,
care, la rândul lor, sunt incluse în mecanismul de luare a
deciziilor. Într-adevăr, în fiecare caz în care s-a pus problema
relelor tratamente aplicate copilului, cel care are mandatul
deciziei în privinţa unor măsuri de intervenţie nu va putea să
ocolească dilemele care, după părerea autorului acestor rânduri,
sunt specifice profesiei:
• Este situaţia copilului atât de dramatică încât necesită
scoaterea din propriul mediu?
• Cât este de mare probabilitatea repetării unor rele
tratamente sau este vorba de un caz unic, întâmplător?

99
• Este situaţia într-adevăr atât de gravă cum o vede
asistentul social sau cazul este considerat sever datorită
diferenţelor de perspectivă dintre părinţi şi asistentul social? În ce
măsură poate să accepte asistentul social diferenţele de valori
dintre constatările sale şi ale celor care îngrijesc copilul şi până la
ce nivel aceste diferenţe de valori pot fi acceptabile din punctul de
vedere al siguranţei copilului?
• Posibilităţile oferite copilului în cazul intervenţiei sunt într-
adevăr superioare situaţiei prezente?
Toate aceste dileme îl plasează pe profesionistul din protecţia
copilului în zona riscului de a greşi în deciziile sale (Herczog,
1997).
Adeseori este extrem de dificil de răspuns la întrebările
formulate mai sus, care toate privesc dificultăţile profesionistului
de a alege în favoarea unei decizii de intervenţie sau de neinter-
venţie privind copilul. Scopul investigării situaţiei copilului va fi,
aşadar, evaluarea sistemului de factori de care depinde riscul mal-
tratării copiilor. Aşa cum arată Ball şi Cooper (1993), conceptul de
risc implică noţiunile de nesiguranţă şi de probabilitate, dar nu
poate exclude nici noţiunea de pericol efectiv - care, în cazurile de
maltratre, poate duce la vătămarea şi la suferinţa sau chiar la
decesul unui copil. De aceea, investigaţia acestor cazuri nu poate
fi decât una extrem de prevăzătoare şi de laborioasă.
Evaluarea detaliată a situaţiei de către un profesionist
(asistent social) responsbil pentru situaţia copilului are ca rezultat
completarea unui material informativ care va însoţi copilul de-a
lungul evoluţiei sale în cadrul sistemului de protecţie a copilului.
Informaţiile vor fi adunate cu ocazia unor întâlniri repetate cu co-
pilul însuşi şi cu membrii familiei sale (Ionescu, Popa, Forestier,
1997, p. 6). Rezultatele investigaţiilor vor servi autorităţii (Comisia
pentru Protecţia Copilului) în luarea unei decizii bine
documentate, în vederea stabilirii celei mai adecvate forme de
ocrotire pentru copil. Însoţind copilul, informaţiile culese vor servi
totodată profesioniştilor care intervin ulterior în viaţa acestuia.
După Ionescu, Popa, Forestier (1997, p. 6), principiile generale
ale evaluării situaţiei copilului sunt:
• Informaţiile conţinute în evaluarea situaţiei copilului sunt
confidenţiale şi trebuie tratate ca atare.
• Evaluarea este un proces care se desfăşoară într-o
perioadă dată de timp, în consecinţă ea nu are un caracter
definitiv. Situaţia copilului aflat la un moment dat în dificultate
trebuie evaluată în mod periodic.
• Evaluarea priveşte ansamblul nevoilor copilului. Nevoile
sale fizice, cele privind sănătatea sa, respectiv nevoile sociale de
afecţiune, de respect, de educaţie etc. trebuie privite întotdeauna
din punctul de vedere al nivelului de dezvoltare al copilului şi a
perspectivelor sale de progres.

100
• Evaluarea este un proces complex, în care pot fi implicaţi
diverşi specialişti, în funcţie de specificul situaţiei în care se
găseşte copilul şi de nevoile sale.
• Evaluarea impune utilizarea unui limbaj clar, a unor
termeni precis definiţi, pentru ca ea să servească persoanelor de
suport care însoţesc copilul în traseul său evolutiv.
• În procesul investigării se acordă o atenţie specială
analizei familiei copilului, nevoilor acesteia în vederea
transformării ei într-un mediu favorabil dezvoltării copilului.

7.2. EVALUAREA INIŢIALĂ ŞI CEA DETALIATĂ

Cerinţele Direcţiei pentru Protecţia Copilului (DPC) privind


dosarul copilului aflat în dificultate orientează investigaţia spre
următoarele elemente:
1. Înregistrarea sesizării sau a cererii de protecţie privind
copilul. Această parte cuprinde informaţii privind persoana care a
făcut sesizarea, motivarea solicitării şi datele obţinute privind
copilul.
2. Evaluarea detaliată a situaţiei copilului. Aceasta este rezul-
tatul investigaţiilor efectuate de profesioniştii Direcţiilor Judeţene
pentru Protecţia Copilului (DJPC) şi cuprinde următoarele tipuri de
date:
• situaţia juridică a copilului;
• date privind mediul de viaţă al copilului, situaţia sa fa-
milială;
• date privind starea de sănătate a copilului;
• date privind evoluţia şcolară a copilului;
• elemente pentru înţelegerea personalităţii copilului.
3. Sinteza informaţiilor cuprinse în capitolele precedente şi
recomandări.
4. Decizia privind măsura de protecţie adoptată.
5. Extrasul informaţiilor care vor fi reţinute pentru
introducerea în baza de date computerizate.
Pentru a fi în mai mare măsură în spijinul profesionistului care
investighează cazurile copiilor aflaţi în dificultate, dăm în
continuare câteva repere diagnostice (după manualul recomandat
pentru astfel de investigaţii de către Department of Health din
Marea Britanie, 1988):
• Cu ocazia reţinerii sesizării (venite din partea copilului
însuşi sau a unei alte persoane) se vor nota exact toate datele
oferite, mai ales cele care indică suspiciunea unui abuz fizic, emo-
ţional sau sexual împotriva copilului, expunerea sa la violenţă
domestică sau neglijarea sa. Persoanei care depune sesizarea i se
vor cere exemple privind informaţiile prezentate ("Puteţi să ne
daţi un exemplu privind ceea ce aţi văzut?"). De asemenea, de la
această persoană care a făcut sesizarea ne vom interesa în
legătură cu soluţiile pe care le întrevede pentru rezolvarea

101
situaţiei şi despre eventualele încercări anterioare de soluţionare
(după Department of Health, 1988).
• În ideea unei evaluări complexe, întrebările vor fi adresate
în etape: investigaţia iniţială va fi urmată de cea detaliată ("com-
prehensive assessment").
a. Investigaţia iniţială va cuprinde:
- descrierea tipului de maltratre care constituie motivul
îngrijorării pentru serviciul de protecţie a copilului;
- aprecierea gradului de vulnerabilitate a copilului (în funcţie
de vârsta şi gradul său de maturitate);
- informaţiile despre persoana care presupunem că a comis
abuzul împotriva copilului
- informaţii despre istoria de viaţă a părinţilor şi atitudinea lor
actuală privind copilul.
Încă din această fază asistentul social se poate confrunta cu
puternice reacţii emoţionale ca urmare a constatării unui abuz. De
aceea se recomandă ca - deja în această fază de început - asis-
tentul social să-şi pună în aplicare bunele deprinderi de inter-
vievare: să fie un bun ascultător, să rămână calm, dar vigilent şi
să nu tragă concluzii pripite. Jones et al. (1987) adaugă că în acest
stadiu de început nu este nevoie de a confrunta părinţii, ci de a
menţine o atitudine neutră, de nejudecare a situaţiei,
caracterizată mai mult de încercarea de a fi empatici şi de a
înţelege circumstanţele care au condus la supoziţia relelor
tratamente.
b. Investigaţia detaliată va cuprinde:
- atitudinea părinţilor - respectiv a persoanelor care înlocuiesc
părinţii - faţă de copil, concretizată în: obiceiurile zilnice actuale;
atitudinea pre- şi postnatală; aprecierea dezvoltării timpurii a
copilului; perceperea nivelului dezvoltării emoţionale şi in-
telectuale a copilului şi a problemelor sale, relaţionarea faţă de
copil şi modalităţile folosite de părinte /persoană de îngrijire pen-
tru a regla comportamentul copilului;
- compoziţia familiei şi situaţia sa juridică;
- profilul individual al părinţilor/persoanelor de îngrijire,
concretizat în: istoria relaţiilor cu proprii lor părinţi; evoluţia lor
şcolară; date anamnestice privind sănătatea lor fizică şi psihică;
eventuala comitere de către părinţi de acte violente sau delictuale
şi existenţa de menţiuni privind investigaţii sau condamnări pe-
nale; cariera lor profesională; problemele lor actuale de viaţă;
- relaţiile de cuplu între părinţi/persoane de îngrijire
- interacţiunile specifice familiei (relaţiile care se stabilesc
între părinţi, cele dintre părinţi şi copii, alianţele dintre membrii
familiei;
- reţeaua socială a familiei în care creşte copilul;
- elementele situţiei materiale a familiei;
- condiţiile de locuit
Informaţiile privind domeniile enumerate succint mai sus vor
fi obţinute atât prin formularea unor întrebări adresate direct

102
către persoanele implicate în relaţii abuzive cu sau de susţinere a
copilului, cât şi prin observarea directă a stilului lor parental.
Observarea se referă la urmărirea receptivităţii părintelui la
nevoile copilului, a disponibilităţii de a-i răspunde, la exprimarea
atenţiei faţă de el, dovedirea unei atitudini afectuoase, calde sau
dimpotrivă a uneia reci, distante şi eventual ameninţătoare. La
acestea se pot adăuga informaţii privind tonul şi exprimarea
facială în cadrul comunicării, precum şi atitudinile gestuale şi
corporale manifestate de părinte/persoană de îngrijire, respectiv
de răspunsurile copilului la toate aceste manifestări neverbale
înşirate.
Fiecare din elementele evaluate vor fi analizate din per-
spectiva influenţelor asupra situaţiei copilului aflat în centrul
atenţiei asistentului social. De exemplu, în evaluarea situaţiei ju-
ridice a copilului (recomandată de manualul propus lucrătorilor din
DJPC de către Ionescu, Popa, Forestier, 1997), vom porni de la
starea de fapt a familiei copilului, de la datele privind părinţii şi
situaţia lor maritală, dar toate acestea vor fi urmărite din perspec-
tiva celor implicaţi în relaţiile vizate. Divorţul părinţilor, statutul
legal de necăsătorit sau situaţia părinţilor de a fi reprezentanţi le-
gali ai copilului au valoare diagnostică în privinţa relelor trata-
mente numai dacă sunt priviţi ca factori aflaţi într-o relaţie con-
cretă faţă de copil, care se manifestă prin susţinerea, neglijarea
sau chiar abuzarea acestuia din urmă.
Orice formă ar lua investigarea adultului implicat în sus-
piciunea de rele tratamente împotriva unui copil, ea trebuie să se
încheie prin rezumarea informaţiilor dobândite şi propunerea unor
soluţii şi recomandări în favoarea copilului. Sinteza informaţiilor se
va referi la categoriile de diagnostic utilizate în protecţia copilului:
abuz şi vătămare fizică, sexuală sau emoţională, neglijare fizică,
educaţională, morală sau emoţională, exploatarea copilului,
expunerea copilului la violenţă fizică sau psihică.
Pentru a putea depăşi limitele dilemelor inerente unor astfel
de cazuri, asistentul social specializat în protecţia copilului nu
poate ocoli investigarea copilului şi culegerea de informaţii din
perspectiva acestuia, în privinţa tratamentul la care este el supus.

Tehnici pentru intervievarea copiilor în cazul în care există


suspiciunea de abuz sexual10

Informaţii privind implicarea copilului în relaţii sexuale cu un adult


pot fi obţinute ca urmare a unui singur sau a mai multor interviuri.
Copilul va da informaţii despre experienţele sale intime numai dacă
între el şi profesionistul care conduce interviul se stabileşte o relaţie de
încedere. Iniţial, profesionistul trebuie să petreacă timp ca să se
cunoască reciproc cu copilul. O relaţie bună, apropiată îi va permite să

10 adaptat după K.Coulborn Faller, 1993, US Department of Health and Human Services.
Administration for children and families, Administartion on children, Youth and Families,
National Center on Child Abuse and Neglect, Manual produs de The Circle, Inc., McLean
(Material preluat prin bunăvoinţa "The children's Mental Health Allience", New York, 1997)

103
înţeleagă nivelul de dezvoltare al copilului, modalităţile sale de
comunicare, stările lui emoţionale, nivelul său de competenţă socială. În
cazul copiilor mai mici, explorarea se poate realiza printr-un joc,
introdus şi acompaniat de anumite întrebări. Întrebările introductive se
vor referi la viaţa şi persoana copilului, la prietenii săi, la familia sa.
Întrebările folosite la începutul interviului sunt generale şi neutre.
Este foarte important ca, la un moment dat, pe parcursul interviului
(de preferat în prima parte, dar uneori pe parcursul sau în urma
intervievării), profesionistul să explice copilului de ce este necesară in-
tervievarea sa şi modul în care va fi utilizată informaţia obtinută. Aceste
informaţii i se vor da copilului potrivit cu nivelul său de înţelegere.
Tehnicile folosite pe parcursul interviului vor fi variate şi vor fi comple-
tate cu metode neverbale, ca jocul cu păpuşi şi desene anatomice, con-
tinuarea unor poveşti, jocul cu plastilina etc.
Tipurile de întrebări folosite în explorare:
• întrebări generale
• întrebări centrate
• întrebări cu alegere multiplă
• întebări da-nu (închise)
• întrebări direcţionate ("leading")
Întrebările generale se folosesc adesea ca întrebări introductive,
având rolul de a orienta discuţia asupra problemelor copilului. De exem-
plu, putem începe prin a întreba "poţi să-mi spui de ce stăm de vorbă
astăzi?", sau "ţi-a spus cineva de ce ai venit azi la mine să discutăm?".
Cei care au rezistenţe mai mari, în general cei aflaţi la vârsta pubertăţii,
au tendinţa să spună că nu cunosc motivul interviului, chiar dacă ei au
fost în prealabil pregătiţi de adultul care însoţeşte copilul. Copiii mai
mici s-ar putea să recunoască motivul şi să răspundă cu exprimări vagi
("să spun de lucrurile rele", sau "să spun ce a făcut tata cu mine"). Mai
mult ca sigur că ei vor avea nevoie de întrebări mai bine direcţionate
pentru ca răspunsurile care privesc experienţa lor de abuz să fie mai
clare.
Întrebările centrate sunt considerate a fi cele mai potrivite în
cazurile în care se presupune existenţa unui abuz comis asupra
copilului. Ele au rolul de a atrage atenţia asupra informaţiilor relevante
prin:
1. întrebări orientate asupra oamenilor (în special asupra
presupusului abuzator)
2. întrebări orientate asupra circumstanţelor abuzului
3. întrebări orientate asupra părţilor corpului.
Ca exemple de întrebări din prima categorie exemplificăm: "unde
locuieşte prietenul mamei tale?", "ce fel de lucruri face el în familie?",
"sunt lucruri pe care le face în special cu tine?", "sunt lucruri pe care le
face şi ţie nu-ţi plac?", "Face el vreodată ceva ce ţie nu-ţi place?"
Circumstanţele abuzului pot reieşi din întrebări ca "există secrete în
familia voastră?", "se joacă el în vreun fel special cu tine?", "ce face
mama în timp ce vă jucaţi?", "ce se întîmplă când eşti numai cu tata
acasă?", "ce se întîmplă când intră tata în baie, când tu te speli?".
În privinţa părţilor corpului, practicianul poate întreba copilul cum
denumeşte el diferitele părţi ale propriului corp, iar apoi se pot formula
întrebările centrate: "ai văzut tu vreodată cum arată ...(denumirea dată
de copil penisului)?", "ce ai văzut?", "ce făcea cu el?", "s-a întîmplat
vreodată ceva cu păsărica ta (sau altă denumire data de copil propriilor

104
organe genitale)?", "te-a durut vreodată?", "te-a atins vreodată acolo
cineva?", "altcineva te-a mai atins?". Dacă minorul denumeşte pe
cineva, atunci se încearcă localizarea întâmplării (când, unde...).
Întrebările cu alegere multiplă sunt menite să obţină informaţii
atunci când ele nu sunt obţinute prin întrebările centrate. Ele trebuie
astfel construite, încât să includă răspunsul corect. Dacă afirmaţia
copilului era că un alt copil a văzut ce se întâmplă, dar nu spune cine,
atunci putem să-l întrebăm: "face parte dintre prietenii tăi sau e
altcineva?". Se recomandă folosirea acestui tip de întrebari pentru a se
afla despre circumstanţele abuzului şi nu despre abuzul însuşi (de
exemplu: "Ţii minte dacă erai în pijama sau în hainele obişnuite?"). Se
vor ocoli întrebările cu alegere multiplă prin care se cere copilului să
aleagă dintr-un număr limitat de răspunsuri posibile, care pot să nu
acopere realitatea: "cel care ţi-a făcut rău a fost tata, bunicul sau fratele
mai mare?". Astfel de întrebări pot induce atât copilul, cât şi
investigatorul în eroare.
Întrebările da-nu se folosesc în acest tip de interviu destul de rar,
numai atunci cînd intrebările cu un caracter mai deschis nu conduc la
răspunsuri lămuritoare, dar practicianul continuă să creadă că minorul a
fost abuzat. Îndoielile legate de întrebările da-nu se datoresc tendinţei
caracteristice acestor tipuri de întrebări de a incita la răspunsuri social
dezirabile. Spre deosebire de întrebările da-nu, cele centrate identifică
atât abuzatorul, cât şi comportamentul incriminat (sexual) al acestuia
(de exemplu, "tatăl tău vitreg te-a făcut să sângerezi la...?).
Întrebările direcţionate sunt cele ale căror răspunsuri sunt cuprinse
în întrebare. Ele nu sunt recomandate pentru investigarea abuzului la
copii, dar se pun adesea pe parcursul rechizitoriului judiciar, pentru a
determina martorii să dea răspunsuri precise în instanţă. (De ex.: "tatăl
tău te-a obligat să îi iei penisul în gură, nu-i aşa?").

Considerăm seria următoare de întrebări ca fiind ilustrativă


pentru a înţelege strategia recomandată aici în utilizarea dif-
eritelor tipuri de întrebări :
Cel care conduce interviul întreabă copilul unde era mama sa
atunci cînd a avut loc abuzul (întrebare centrată), dar copilul nu
răspunde.
Se pune întrebarea dacă mama era prezentă sau nu (întrebare
închisă). Copilul răspunde că mama era prezentă; se pune
întrebarea "Ce făcea atunci mama?" (întebare centrată).
Copilul răspunde că îl ajuta mama pe tata; copilul e întrebat
cum îl ajuta mama pe tata (întrebare centrată).
Copilul spune că îi este greu să spună; practicianul întreabă
dacă mama a pus cu acea ocazie şi ea mâna pe copil, sau nu
(întrebare da-nu); copilul dă din cap afirmativ.
Copilul e întrebat "Unde a pus mama mâna ?" (întrebare
centrată). Seria interogaţiilor va continua cu alternarea diferitelor
tipuri de întrebări.
Pe parcursul investigaţiei nu avem voie să uităm că o astfel de
serie de întrebări este resimţită de către copil ca fiind traumatică,
dat fiind că trebuie să vorbească despre evenimente dureroase
sau ruşinoase din viaţa lui, în care pot fi implicate persoane faţă
de care copilul are sentimente ambivalente, de furie, dar - într-un

105
grad mai mare sau mai mic - şi de ataşament. De aceea copilul
trebuie asigurat permanent că i se va acorda sprijin, că va fi
asistat în continuare, că el merită să fie iubit şi că abuzul sexual
nu a fost din vina lui.

7.3. MODALITĂŢI DE EVALUARE A FAMILIEI

Factorii familiali care influenţează situaţia copiilor sunt greu de


surprins în primul rând datorită întrepătrunderii lor. De aceea
studiul lor poate fi uşurat prin folosirea unor tehnici specifice
terapiei familiale.

Punctele de reper recomandate în general pentru evaluarea


relaţiilor copilului cu părinţii săi:
• Relaţiile dintre părinţi
• Relaţiile de muncă ale părinţilor
• Personalitatea părinţilor şi relaţiile lor cu proprii părinţi
• Prietenii
• Modul de asigurare a nevoilor de bază: locuinţă, alimentaţie,
vestimentaţie
• Îngrijirea sănătăţii
• Sentimentul de siguranţă al copiilor (conştiinţa de a fi protejaţi)
• Accesul la şcoală/educaţie
• Consumul de substanţe alcoolice/droguri
• Probleme comportamentale ale copilului
• Simptome posttraumatice
• Caracteristici culturale/rasiale/etnice
• Caracterul de violenţă domestică
• Caracteristici de îngrijire copilului
• Sănătate psihică, echilibrul emoional
• Conflicte cu legea, cu poliţia
• Altele
Evaluarea familiei după modelul sistemic se bazează pe
interviul sistematic cu membrii familiei şi tinde în primul rând la
depistarea acelor atitudini dominante care pot conduce la vătă-
marea copilului, iar în al doilea rând - ceea ce este tot atât de im-
portant - la evaluarea resurselor energetice, emoţionale, de
suport intern sau extern ale familiei. Vom prezenta în continuare
câteva din aceste tehnici.

Cadrul de evaluare a familiei


(după modelul McMaster11)
Modelul se bazează pe un punct de vedere sistemic şi este
preocupat de modul în care familia funcţionează în prezent,
raportat la evoluţia anterioară a familiei. Competenţele familiei
sunt evaluate în următoarele cinci teritorii:

11 adaptare după Epstein, Bishop, Levin (1978)

106
I. Realizarea sarcinilor, rezolvarea problemelor
• Sarcina de bază: asiguarea hranei, asigurarea locuinţei, prote-
jarea de pericole fizice, educaţia;
• Sarcini de dezvoltare: asociate cu creşterea copiilor şi schim-
bările în compoziţia sau situaţia familiei. Membrii familiei trebuie să se
adapteze la schimbările intervenite în relaţiile de dependenţă-
independenţă în urma naşterii copiilor, plecarea lor la şcoală, păşirea în
adolescenţă, părăsirea căminului;
• Sarcini legate de o situaţie de criză, de exemplu în cazul bolii, al
morţii, sau al emigrării dintr-o ţară în alta, etc.
Dacă apar probleme legate de rezolvarea sarcinilor, se vor avea în
vedere următoarele etape de rezolvare a acestora:
a) identificarea problemei;
b) discutarea problemei cu toţi cei care trebuie să fie în cunoştinţă
de ea, fie ei din interiorul sau din afara familiei;
c) luarea în considerare a unor planuri de acţiuni alternative;
d) selectarea unei alternative şi a unei decizii posibile;
e) acţiunea;
f) monitorizarea acţiunii pentru a asigura buna ei desfăşurare;
g) evaluarea succesului acţiunii şi a progresului realizat în familie
ca urmare a succesului sau a eşecului.

II. Comunicarea
În acest model, comunicarea se referă în principal la planul verbal,
fără însă a se ignora comunicarea non-verbală. Se vor lua în considerare
următoarele:
• Este comunicarea din familie satisfăcătoare? Sunt dificultăţi în
transmiterea informaţiei? Se transmit mesajele complet?
• Este comunicarea clară sau mascată? Este informaţia ambiguă,
se dau mesaje contradictorii? Se contrazic mesajele verbale şi non-
verbale?
• Comunicarea este directă sau indirectă? Mesajul este spus
direct persoanei căreia i se adresează sau este transmis prin
intermediula alteia?

III. Rolurile
Este vorba de contribuţia diferiţilor membrii ai familiei la
funcţionarea acesteia. Funcţiile de bază ale familiei sunt: asigurarea
hranei şi a celorlalte resurse materiale de viaţă, oferirea de suport moral
şi îngrijire, constituirea cadrului pentru relaţiile sexuale ale partenerilor
maritali.
Se vor evalua:
• Rolurile fiecărui membru al familiei şi gradul în care prin ele
sunt satisfăcute nevoile familiei ca întreg;
• Modul în care sunt repartizate rolurile şi în care membrii familiei
sunt traşi la răspundere pentru îndeplinirea sau neîndeplinirea sarcinilor
lor;
• Cum şi de ce sunt atribuite rolurile comportamentale (cine e
"cel deştept"; cine e "cea care intră totdeauna în bucluc");
• Există în familie un ţap ispăşitor? Dacă da, ce vini i se atribuie?

IV. Exprimarea afectivităţii şi implicarea

107
• Exprimarea sentimentelor între membrii familiei, măsura în care
acestea sunt calitativ şi cantitativ adecvate (luând în considerare
specificul cultural). Se pot utiliza cele cinci modalităţi de comunicare a
sentimentelor, indicate de V. Satir:
a) Cel care face compromisuri, fiind de acord cu ce spune o per-
soană, indiferent de situaţia dată;
b) Cel care învinovăţeşte, critică şi care se postează într-un statut
de superioritate;
c) Cel care raţionează, calculează şi răspunde la nivelul cognitiv,
negând relevanţa sentimentelor;
d) Cel care distrage atenţia de la probleme, ignoră conţinutul de
sentimente prin raportarea la lucruri irelevante;
e) Cel care împarte dreptate cu privire la sentimentele şi cuvintele
privind problema dată şi ale cărui sentimente şi comunicare neverbală
sunt consistente.
• Implicarea emoţională dovedită de membrii familiei pentru
nevoile, interesele şi activităţile fiecăruia. Există o varietate de nivele
care pot exprima implicarea emoţională şi anume:
a) lipsa de implicare;
b) implicarea lipsită de sentimente;
c) implicarea narcistică care satisface nevoia individului de
autoapreciere;
d) implicarea empatică, bazată pe înţelegerea realistă a nevoilor
din familie;
e) supraimplicarea;
f) implicarea simbiotică.

V. Controlul comportamentului
Viaţa familială este guvernată printr-o serie de reguli, unele
explicite, altele implicite. Multe dintre regulile urmate în interacţiunile
familiale nu sunt exprimate deschis. Probabil că în lipsa unor reguli
adecvate nevoilor familiei, vor exista probleme în funcţionarea familiei.
Trebuie să existe, de asemenea, modalităţi de a se controla respectarea
regulilor - reguli privind regulile - care verifică modul în care membrii
familiilor respectă standardele de comportament specifice familiei lor.
Modelul McMaster prezintă patru stiluri de control comportamental:
a) stilul rigid, cu standarde foarte stricte;
b) stilul flexibil, cu un grad rezonabil de elasticitate a regulilor;
c) stilul "laisser-faire", care lasă comportamentul la libera latitu-
dine a membrilor familiei;
d) stilul haotic, în care controlul este imprevizibil, schimbând stiluri
între cel rigid şi cel "laisser-faire", nimeni din familie neştiind la ce să se
aştepte.

7.4. UTILIZAREA UNOR MATERIALE AUXILIARE

În evaluarea diferitelor tipuri de abuzuri se pot folosi


materiale standardizate, care ne ajută să confirmăm un diagnostic
din domeniul relelor tratamente îndreptate împotriva copilului sau
un tip deviant de comportament deviant din familia sa. Ele trebuie
însă folosite cu mult discernământ şi, recomandabil, pe baza unui
consult prealabil cu specialistul psiholog sau psihiatru din echipa
de muncă. Dacă rezultatele lor ridică orice fel de probleme de in-

108
terpretare, profesionistul care le-a utilizat trebuie din nou să re-
curgă la ajutorul specialistului. Hodges (1992) consideră că meto-
dele de evaluare de tipul testelor, bazate de fapt pe
autoevaluarea subiectului, sunt adecvate în scop orientativ, dar
nu sunt suficiente pentru a face aprecieri de mare fineţe cum ar fi
cele care privesc gravitatea unei traume. Informaţiile astfel
obţinute trebuie integrate în cadrul diagnosticului
multidimensional.

SCARĂ PENTRU DEPISTAREA ABUZULUI ŞI TRAUMEI12


Acest chestionar încearcă să evalueze atmosfera generală de la tine
de-acasă şi să surprindă ceea ce simţi privitor la felul în care ai fost sau
eşti tratat de către părinţi, respectiv de către cei care te îngrijesc în mod
curent. (Dacă nu ai fost crescut de către părinţii tăi biologici, te rugăm
să răspunzi având în vedere pe cei care te-au crescut.) Dacă întrebarea
se referă la ambii părinţi şi atitudinea lor o consideri diferită, atunci
răspunde luând în considerare comportamentul părintelui mai sever.
Răspunde încercuind numărul care corespunde următoarelor
definiţii:
0 - niciodată
1 - rar
2 - uneori
3 - foarte des
4 - totdeauna
Pentru exemplificare, răspunde la întrebarea:
Te-au criticat părinţii în copilărie 01234

1. Părinţii se distrează pe socoteala ta?


2. Ai căutat vreodată ajutor sau ai cerut sfaturi în afara familiei din
cauza problemelor de acasă?
3. Părinţii tăi îşi spun cuvinte grele unul altuia?
4. Trebuie să urmezi un regim de viaţă strict la tine în familie?
5. Când eşti pedepsit, înţelegi care este motivul?
6. Când nu îndeplineşti regulile casei, eşti pedepsit? Cât de
frecvent? (notează de câte ori se întâmplă să fii pedepsit într-o
săptămână/lună)
7. Te simţi nedorit sau neiubit îndeajuns?
8. Părinţii tăi te insultă şi îţi dau porecle?
9. S-a întâmplat ca cineva să te atingă pe părţile tale intime fără
voia ta?
10. Părinţii tăi au multe conflicte între ei?
11. Părinţii tăi participă la activităţile tale şcolare?
12. Ai fost sau eşti pedepsit în modalităţi neobişnuite (eşti legat,
sau închis undeva?)
13. Ai avut experienţe sexuale în copilărie despre care ţi-e greu să
vorbeşti?
14. Te-ai gândit vreodată că ai vrea să-ţi părăseşti familia şi să
trăieşti cu o alta?
15. Ai fost bătut vreodată astfel încât să ai nevoie de îngrijire?
12Chestionarul a fost preluat în scopuri didactice după B. Sanders, E. Becker-Lausen,
(1995). The measurement of psychological maltreatment: early data on the child abuse
and trauma scale. În: Child abuse and neglect, Vol. 19, no.3, pp. 315-323

109
16. Te-ai gândit vreodată serios că ai vrea să fugi de acasă?
17. Ai fost sau eşti pedepsit adesea prin bătaie?
18. Când erai pedepsit ca şi copil mai mic, simţeai pedeapsa ca
fiind meritată?
19. Ca şi copil mai mic ai simţit că nu eşti agreat de vreunul din
părinţii tăi?
20. Cât de des se supărau cu adevărat părinţii tăi pe tine?
21. Ca şi copil mai mic ai simţit că la voi în familie violenţa poate
izbucni oricând?
22. Poţi să aduci alţi copii sau tineri la voi acasă?
23. Acasă te simţi în siguranţă?
24. Când eşti pedepsit, simţi că pedeapsa este în acord cu
gravitatea faptei?
25. Părinţii te critică mult?
26. Ţi s-a întâmplat sau ţi se întâmplă ca drept pedeapsă să nu
primeşti de mâncare?
27. Erai lăsat mult singur când erai mai mic?
28. Strigă părinţii la tine?
29. Ai fost vreodată supus unor acţiuni care ţi se păreau indecente
când vreunul din părinţii tăi era sub influenţa alcoolului?
30. Simţi nevoia să ai pe cineva căruia să-i împărtăşeşti necazurile
tale?
31. Cât de des ai fost lăsat singur acasă?
32. Te-au învinovăţit părinţii tăi pentru lucruri pe care nu le-ai
făcut?
33. Cât de des se întâmplă ca vreunul sau ambii părinţi ai tăi să
bea?
34. Te-au bătut vreodată părinţii când nu te aşteptai?
35. Copilăria ta o consideri dificilă?

Autorii recomandă utilizarea următoarelor categorii pentru


interpretarea rezultatelor:
Subscara de pedeapsă fizică (întrebările: 12, 15, 17, 21, 34)
Subscara de abuz sexual (întrebările: 9, 13, 29, 30)
Neglijare, atmosferă stresantă (întrebările: 2, 7, 10, 11, 14, 16, 19,
27, 30, 31, 33, 35)
Întrebările acoperă şi alţi factori, care vor fi analizaţi conform
necesităţilor investigaţiei (de ex. violenţa în familie).

Bibliografie

Cooper, D.M., Ball, D. (1993) Abuzul asupra copilului. Bucureşti: Ed.


Alternative.
Department of Health (1988). Protecting children. A guide for social
workers undertaking a comprehensive assessment. London: HMSO.
Epstein, N.B., Bishop, D.S. and Levin, S. (1978) "The McMaster
model of family functioning" - Journal of Marriage and Family
Counselling, No 4 p. 19-31.
Friedrich, W. N. (1990). Psychotherapy of sexually abused children,
W.W. Norton Company, New York, London.
Gomori, M. (1994). The Satir model: Family therapy and beyond, 6-
th Family Therapy Conference, Budapest, 20-24 August.
Hepworth, D. H., Larsen, J. A. (1986). Direct social work practice,
The Dorsey Press, Chicago.

110
Ionescu, M., Popa, I., Forestier. D. (1997). Protocol de evaluare şi de
ocrotire a copilului aflat în dificultate. Programul pentru Protecţia
Copilului. DPC - EU/Phare.
Killén, K. (1997). Copilul maltratat. Timişoara: Ed. Eurobit.
Satir, V.(1988). New Peoplemaking. Science and Behavior Books,
Inc.PaloAlto
Waterhouse, L., Carnie, J., Assessing child protection Risk. British
Journal of Social Work, 22, 47-60.

111
Modulul 8. INTERVENŢIA ÎN CAZURILE DE MALTRATARE A
COPILULUI
8.1. Intervenţia în familiile copiilor expuşi relelor
tratamente
8.2. Modele de analiză şi decizie în situaţii de abuz
8.3. Evaluarea succesului intervenţiilor în protecţia
copilului

Recomandări

Schimbările pe care le dorim în interesul unui copil le putem


include schematic într-un câmp de forţe care cuprinde pe de o
parte factorii de risc din contextul familial şi social, cele care
facilitează declanşarea abuzului şi - pe de altă parte - factorii
compensatori, care tind la reducerea nivelului de abuz comis în
familie.

8.1. INTERVENŢIA ÎN FAMILIILE COPIILOR EXPUŞI


RELELOR TRATAMENTE

Motivarea părinţilor în vederea introducerii unor schimbări


este una din cele mai importante probleme pentru un lucrător
social. "Condiţia prealabilă pentru a fi capabil să te angajezi într-o
schimbare şi într-un proces de rezolvare a problemelor, este de a
recunoaşte că ai probleme" (Killen, 1997, p. 315). Motivarea
părinţilor pentru schimbare se poate face în cadrul unui contact
bun între lucrătorii sociali şi membrii familiei copilului. La baza
acestui bun contact stă atitudinea empatică, de rezonanţă la difi-
cultăţile familiei, de înţelegere a condiţiilor stresante, dar de
respingere a violenţei şi abuzului îndreptat împotriva copiilor sau
a altor membrii vunerabili ai familiei. Atitudinea de acceptare re-
comandată asistenţilor sociali prin tehnnica rogersiană a centrării
pe client, transmite acestuia din urmă informaţia acceptării sale
ca persoană şi înţelegerea greutăţilor sale, dar neacceptarea
faptelor care au caracter abuziv împotriva celor mai vulnerabili.
Demonstrarea unei atitudini de acceptare este o sarcină
extrem de grea pentru un lucrător social îngrijorat şi interesat de
soarta unui copil expus relelor tratamente într-o familie. Dar
această atitudine trebuie sa pornească de la ideea că părinţii fac
ceea ce, în momentul dat, le stă în putinţă, chiar dacă aceasta
este considerat insuficient după standardele serviciilor sociale. În
comunicarea de început dintre membrii familiei şi lucrătorul
social, Killen (1997) consideră că acesta din urmă trebuie să
pornească de la comunicarea observaţiilor şi ipotezelor sale. De
exemplu, într-un caz în care mama unui copil preşcolar, recent
divorţată de soţul ei, îi interzice copilului să-şi vadă tatăl, iar
comportamentul ei faţă de copil devine abuziv din punct de

112
vedere emoţional, lucrătorul social poate porni de la exprimarea
observaţiilor sale privind suferinţa copilului căruia îi este interzis
să petreacă un timp cu tatăl lui şi efectul acestei deprivări
afective asupra comportamentului copilului; ulterior, lucrătorul
social va împărtăşi mamei ipotezele sale cu privire la reacţia
acesteia la recentele ei dificultăţi emoţionale survenite ca urmare
a divorţului. În acest fel, evitând atitudinea de superioritate care
ar fi transmis ideea că profesionistul ştie întotdeauna ce este mai
bine pentru copil, lucrătorul va putea media schimbarea în
atitudinea mamei în favoarea înţelegerii legăturilor dintre starea
mamei, atitudinea ei faţă de propriul copil şi faţă de nevoile lui. În
acest exemplu, pentru ca legătura cu mama să se dezvolte în
continuare, ea va trebui încurajată să-şi exprime sentimentele, să-
şi demonstreze propriul punct de vedere. Eventualele reacţii de
apărare, de frustrare, de negare, de minimizare sau de refuz al
ajutorului trebuie înţelese şi ele în contextul emoţional şi social
mai general al problemelor familiei şi această înţelegere trebuie
exprimată în cuvinte uşor de înţeles pentru asistaţi. Va trebui, aşa
cum arată Killen, să le arătăm domeniile în care vom fi capabili să
îi ajutăm (1997, p. 339). Acceptarea responsabilităţii pentru unele
rele tratamente îndreptate împotriva copiilor este începutul
angajamentului părinţilor pentru modificarea propriilor atitudini, în
vederea reducerii consecinţelor acelor acte. Această implicare în
vederea schimbării este însă un proces gradual, îngreunat de
rezistenţe inconştiente sau conştiente, care pun în mare măsură
la încercare răbdarea lucrătorului social.
Dacă interesul primordial al copilului o cere, lucrătorul social
nu trebuie să ezite să-şi dovedească autoritatea faţă de părinţi
sau faţă de celelalte persoane implicate în problema dată.
Nevoia ca lucrătorul social să recurgă la un rol de control,
exercitându-şi autoritatea în faţa aparţinătorilor copilului ale cărui
interese le apără, provine din însuşi mandatul profesiunii sale.

8.2. MODELE DE ANALIZĂ ŞI DECIZIE ÎN SITUAŢII DE


ABUZ

Cum am arătat în capitolele anterioare, diferitele categorii de


factori implicaţi în relele tratamente îndreptate împotriva copiilor
sunt în interrelaţie. Rolul asistentului social este de a decide
asupra nivelului de risc (grav, mediu sau scăzut) care ameninţă
copilul. Decizia nu se va putea lua numai pe seama factorilor care
evaluează primejdia, respectiv comportamentul persoanei care
poate pune copilul în pericol. Analiza va trebui să surprindă
interacţiunea factorilor cu sens contrar, respectiv să raporteze
reciproc acţiunea factorilor cu tendinţă de a creşte riscul
vătămării, la acţiunea factorilor care au tendinţa de a scădea
riscul vătămării.
Modelele construite în sprijinul asistenţilor sociali ajută la
elaborarea unui plan mental, pe baza căruia se pot raporta

113
reciproc factorii predispozanţi şi compensatori la riscul de abuz.
Dilemele în protecţia copilului nu vor putea fi însă anulate prin
utilizarea acestor modele. Deciziile vor fi în continuare dificile,
datorită numeroşilor factori de risc care sunt prezenţi şi la
persoane sau în contexte şi situaţii care nu conduc în realitate la
abuz. De aceea, Higginson, 1989 (după Waterhouse şi Carnie,
1992) atrage atenţia că în lipsa unor criterii absolute de raportare,
asistenţii sociali fiind nevoiţi a face apel la propria experienţă de
muncă (şi a altora - n.a. ) şi la propriile valori.
Pe baza tuturor categoriilor de factori obiectivi şi subiectivi se
pot diferenţia trei situaţii:
• cazurile de risc major - care se pretează la ocrotirea
copilului de către autorităţi;
• cazurile de risc minor, care provoacă o atitudine de
îngrijorare din partea autorităţilor, concretizată în încercări de
îmbunătăţire a situaţiei copilului şi de înlăturare a pericolului;
• cazurile lipsite de risc.
Pornind de la modelul de evaluare din fig 8.1, Walker (1988)
propune continuarea muncii pe baza informaţiilor obţinute în
evaluare. În cazul intervenţiei utilizându-se metoda rezolvării de
probleme şi a centrării pe sarcină, se vor fixa problemele, se vor
avea în vedere resursele, se vor planifica ţelurile şi modalitatea de
a le obţine. Acest tip de planificare a intervenţiei se va relua în
cazul fiecăruia din componentele sistemului luat în calcul:
persoana celui care comite abuzuri împotriva copilului, persoana
sau persoanele care nu au comis abuzuri, copilul-victimă însuşi,
contextul social şi situaţia stresantă care poate declanşa abuzul
(vezi fig. 8.2).
Pentru munca practică în favoarea copiilor, Dalgleisch (1997)
consideră important să recunoaştem diferenţa dintre procesul de
analiză a gradului de risc (care are ca rezultat stabilirea unui
diagnostic de risc crescut sau scăzut în cazul concret de abuz) şi
decizia privind tipul de intervenţie (care ia în considerare
alternativele posibile în cazul dat).

Persoana care a comis abuzuri,


Persoana care nu a comis abuzuri
Copilul-victimă
Contextul social
Situaţia stresantă care poate declanşa abuzul
a. Problema identificată b. Intervenţia planificată
1. 1.
2. 2.
3. 3.
c. Resursele d. Modalitatea de a le obţine
1. 1.
2. 2.
3. 3.
Figura 8.2. Fisă de intervenţie (după Walker, 1988, p. 37).

114
Trecerea de la evaluarea factorilor implicaţi în abuz la deciziile
necesare pentru intervenţia cea mai adecvată sunt ilustrate în
modelul pe care Faller (vezi schema de mai jos) l-a construit
pentru cazurile de incest.

Matricea deciziilor strategice terapeutice în cazul copiilor abuzaţi13

Rezultatul optimal în cazul copiilor supuşi unor rele tratamente de


către proprii parinţi ar fi ca, după intervenţia în familie, aceasta să rămână intactă
şi copilul să poată trăi în siguranţă, cu un bun suport emoţional, în cadrul propriei
familii. Aceasta depinde însă de o serie de factori:
I. Care privesc părintele abuzator
- gravitatea abuzului comis
- măsura în care părintele acceptă responsabilitatea faptelor comise
- numărul şi severitatea celorlalte eventuale probleme ale sale (alcoolism,
comportament violent, boală psihică, deficienţă mentală)
II. Care privesc părintele care nu a comis abuzul
- modul de reacţie în urma descoperirii comiterii abuzului asupra copilului
- calitatea relaţiei sale cu victima
- dependenţa sa de persoana care a comis abuzul
- numărul şi severitatea celorlalte eventuale probleme ale sale (alcoolism,
comportament violent, boală psihica, deficienţă mentală)
Pe baza analizei familiilor se pot desprinde următoarele tipuri de decizii:
Tipul 1
În cazul obţinerii unor informaţii pozitive privind atât cel care a comis abuzul,
cât şi membrul de familie care oferă suport, se vor aplica etapele terapiei de
familie, în scopul reunificării ei. Se vor fixa următoarele obiective:
- reducerea la minimum a riscului repetării abuzului de către făptuitor, prin
îndepărtarea acestuia de lângă copil şi acordarea unei terapii individuale
- terapie individuală pentru copilul abuzat
- terapie individuală cu părintele care oferă suport copilului
- terapia cuplului persoana făptuitoare - persoana care oferă suport
- reunirea familiei şi continuarea terapiei familiale
Tipul 2
În cazul obţinerii unor informaţii negative privind cel care a comis abuzul şi
de informaţii pozitive privind membrul de familie care oferă suport, se vor iniţia
măsuri care să conducă la îndepărtarea făptuitorului de familie, urmată de:
- terapie individuală pentru copil
- terapie individuală cu părintele care oferă copilului suport
- terapie individuală cu părintele făptuitor
Tipul 3
În cazul obţinerii unor informaţii negative privind membrul de familie care ar
trebui să ofere suport (de exemplu o stare acută de depresie) şi informaţii pozitive
privind făptuitorul, se recomandă plasarea temporară a copilului pentru îngrijire
(într-o familie sau instituţie). Se vor lua următoarele măsuri care să grăbească
revenirea copilului în familia proprie:
- terapie individuală pentru copil, oferindu-i-se suport pentru trauma suferită
şi pentru separarea de părinţi
- terapie individuală pentru ambii părinţi; reabilitarea părintelui care nu a
comis abuzuri va permite revenirea copilului în familia proprie şi reevaluarea
situaţiei
- terapia cuplului
- terapia familiei

13adaptat dupa K.Coulborn Faller, 1993, US Department of Health and Human Services.
Administartion of children, youth and families, National Center on Child Abuse and Neglect,
Manual produs de The Circle, Inc., McLean (Material preluat prin bunăvoinţa "The children's
Mental Health Allience", New York, 1997)

115
- reunificarea graduală a familiei
Tipul 4
În cazul obţinerii unor informaţii negative din partea ambilor părinţi, se
recomandă plasarea pe termen lung, sau chiar permanentă a copilului în îngrijire
(într-o familie sau instituţie). Se vor lua următoarele măsuri:
- decăderea din drepturile părinteşti
- terapia individuală a copilului
- terapie pentru părinţii-substitut

8.3. EVALUAREA SUCCESULUI INTERVENŢIILOR ÎN


PROTECŢIA COPILULUI

Varietatea tipurilor de intervenţie utilizate în protecţia


copilului implică raportarea rezultatelor la criterii foarte diferite,
adaptate caracteristicilor clientului şi specificului muncii.
Evaluarea este un proces complex, menit să contribuie la
îmbunătăţirea practicii. Pentru ca evaluarea să poată fi
considerată efectivă, respectiv ca ea să poată oferi puncte de
reper pentru îmbunătăţirea muncii practice, ea trebuie planificată
de la începutul intervenţiei. Aceasta înseamnă că proiectul unei
intervenţii va trebui să cuprindă indicatorii evaluării, indicatori
măsuraţi la începutul şi la sfârşitul perioadei propuse pentru a
obţine o schimbare. Indicatorii schimbării vor trebui formulaţi clar,
în termeni comportamentali, care să cuprindă indicatorii de
frecvenţă ai comportamentelor adecvate, respectiv a celor
neadecvate dinainte de intervenţie, cei ţintiţi prin intervenţie şi
cei obţinuţi în urma schimbărilor.
În protecţia copilului, progresul în calitatea intervenţiilor a fost
realizat tocmai ca urmare a evaluării rezultatelor, prin extinderea
practicii intervenţiilor eficiente.
In procesul de evaluare a rezultatelor muncii sociale, dar în
special atunci când intervenţia vizează copiii, trebuie luată în
considerare şi opinia persoanei pe care s-a centrat intervenţia (a
clientului). Sugestiile lui Hill et al. (1996) privind indicatorii care
vizează clientul, sunt:
• care au fost speranţele clienţilor şi cum au fost ele realizate?
• cât de satisfăcuţi sunt participanţii la procesul de intervenţie?
• a avut clientul (minorul) vreun beneficiu?
• care au fost efectele problemelor iniţiale?
au existat îmbunătăţiri în privinţa problemelor care au
reprezentat un conflict cu cerinţele sociale ( de exemplu
îmbunătăţirea performanţelor şcolare, sau renunţarea la acte
delincvente)?
Evaluarea eficienţei intervenţiei în favoarea copilului va trebui
să fie multi-dimensională, ca şi cea care a precedat intervenţia.
Exemplificăm câteva criterii ale evaluării pentru determinarea
succesului în cazul plasamentului unui copil în afara propriei
familii:
• plasamentul a durat atât cât a fost prevăzut? (nu s-a prelungit
peste durata planificată?)

116
• a fost plasamentul de folos din perspectiva familiei naturale (a
redus nivelul de stres; a dat timp unei mai bune pregătiri în vederea
creşterii copilului; a rezolvat situaţia locuinţei etc.)?
• au fost atinse obiectivele privind copilul (de exemplu,
continuarea şcolii fără repetarea clasei; redobândirea respectului de
sine al copilului, restabilirea fizică a copilului etc.)?
• care a fost urmarea plasamentului? Se vor urmări în mod
special şansele copilului în vederea reintegrării în familia proprie sau
alte alternative la instituţionalizare.
Se pot utiliza scări care să vizeze dimensiunile: sănătate,
educaţie, relaţii interpersonale, dezvoltare emoţională şi
comportamentală, competenţă şi deprinderi de autoservire, stima
de sine şi identitatea (se recomandă folosirea unor scări
standardizate, ca de exemplu "scara de comportament",
standardizată de Rutter. De asemenea, se vor lua în considerare
evaluările din partea participanţilor implicaţi în procesul asistării,
ca de exemplu cele ale cadrelor didactice, bunicilor şi ale
celorlalte rude, ale medicilor etc.

Întrebări:
1. Un copil de 6 ani a trăit până acum cu mama şi tatăl lui. Ca
urmare a părăsirii domiciului de către tată, mama, cu antecedente
depresive, a făcut o gravă depresie, cu încercare de sinucidere.
Necesită internarea de lungă durată în clinica de psihiatrie. De ce este
important pentru copil şi pentru succesul intervenţiei să planificăm
durata plasamentului într-o familie sau instituţie?
2. Fratele mai mare, de 16 ani, a făcut o tentativă nereuşită de abuz
sexual împotriva sorei sale de 8 ani. Ca urmare a incidentului, fratele cel
mare a fost tratat psihoterapeutic în condiţiile internării sale într-o
instituţie rezidenţială. În ce condiţii aţi recomanda reunificarea familiei şi
cum?
3. Cu ajutorul învăţătoarei a fost descoprit că un tată îşi obligă de mai
mulţi ani fetele de 12 şi de 10 ani să întreţină raporturi sexuale cu el şi cu
alţi bărbaţi. Aţi recomanda decăderea părintelui din drepturile sale
parentale? Justificaţi-vă atitudinea.

Bibliografie
Hill, M., Triseliotis, J., Borland, M., Lambert, L. (1996). Outcomes of
social work interventions with young people. London: Jessica Kingsley
Pub. Ltd., p. 260-262.
Killén, K. (1997). Copilul maltratat. Timişoara: Ed Eurobit.
Bowlby, J. (1951). Maternal care and mental health, Geneva: WHO.
Spitz, R. A. (1946). Anaclitic depression, Psychoanalitical Study of
Child, 2, p. 313-42.
Spitz, H.H., Johnstone, E.R. (1986). The raising of intelligence: A
selected history of attempts to raise retarded intelligence, LEA Publishers.
Walker, C.E. (1988). The physically and sexually abused child:
evaluation and treatment. Pergamon Books Inc.
Waterhouse, L., Carnie, J., Assessing child protection Risk. British
Journal of Social Work, 22, 47-60.

117
Modulul 9. PROTECŢIA COPIILOR ABANDONAŢI –
ÎNAINTE ŞI DUPĂ 1990
9.1.Unele caracteristici ale sistemului de ocrotire de stat în
"epoca de aur"
9.2. Dinamica şi cauzele plasării copiilor în instituţii de ocrotire
9.3. Formele alternative la instituţionalizare
9.4. Aspecte ale evaluării calităţii vieţii din casele de copii

9.1. UNELE CARACTERISTICI ALE SISTEMULUI DE


OCROTIRE DE STAT ÎN "EPOCA DE AUR"

Începând din decembrie 1989, când lumea a început să


descopere realitatea din România, protecţia copiilor ocrotiţi de
stat a dobândit o faimă proastă. Insoţitorii ajutoarelor şi donaţiilor
din străinătate şi mulţimea de reporteri atraşi de evenimentele
politice descopereau, rând pe rând, leagăne pentru copii sub trei
ani, case de copii preşcolari şi şcolari, şcoli speciale pentru copii
cu deficienţe psihice, motorii, de vedere, de auz, cămine spital
pentru deficienţele severe, foarte multe dintre ele aflate în condiţii
mizerabile. Reporteri avizi de senzaţii tari şi publicul lor nu
pridideau să deplângă situaţiile cărora le erau martori, sau care le
erau prezentate prin intermediul reportajelor şi a camerelor de
luat vederi. Specialişti de cele mai diferite orientări şi origini au re-
marcat această stare de fapt şi - după ce au trecut de prima
uimire - au început să caute cauzele situaţiei. Din prima jumătate
a anului 1990, în România s-a făcut simţită o mare presiune
internaţională pentru a schimba soarta copiilor din sistemul
ocrotirii de stat.
Potrivit unui raport publicat de către Centrul Internaţional
pentru Dezvoltarea Copilului Florenţa (după Black & Smith, 1997,
p. 1), "în Europa centrală şi de Est (CEE), în Comunitatea Statelor
Independente (CIS) şi în Ţările Baltice se află aproximativ 700.000
copii în îngrijire rezidenţială. Plasarea pe termen lung a copiilor în
instituţii este un moştenit din trecutul comunist, prin care se oferă
adăpost copiilor abandonaţi, precum şi celor care nu au familie".
Numărul ridicat de copii abandonaţi şi handicapaţi crescuţi în case
de copii, şcoli speciale şi cămine spital sau trăind şi cerşind pe
străzi este, din păcate, o realitate în România, la finele acestui
mileniu. Instituţionalizarea unui procent în jur de 1,5% din copii
(Cartea albă a copilului, 1998) este un fapt social de netăgăduit,
dar trebuie să înţelegem acest fenomen în cadrul unui model de
analiză teoretică a întregului context social, care să lămurească
dinamica tensiunilor sociale care afectează atât creşterea copiilor
în familie cât şi elaborarea politicilor sociale de la nivelul statului.

118
Caracteristici ale instituţiilor de ocrotire a copiilor inainte de
1989

- Instituţiile aveau, în general, efective mari (până la 400) de


copii.
- Clădirile erau necorespunzătoare (unele chiar în castele vechi,
neadecvate îngrijirii copiilor, cu camere mari, cu pereţi groşi - ca de
exemplu castelul de la Gilău, de care am pomenit mai sus, sau castelul
de la Brâncoveneşti, pentru copii cu retard sever în dezvoltare).
- Multe din unităţi, mai ales cele destinate cazurilor grave, au fost
amplasate în localităţi mici, mai ascunse, adesea greu accesibile
pentru vizite şi controale.
- În multe locuri, chiar şi în unităţile ministerului sănătăţii, adică în
leagănele de copii unde erau îngijiţi sugari şi antepreşcolari, lipsea
canalizarea şi instalaţia de apă potabilă, precum şi instalaţiile
pentru gaz metan.
- Combustibilul şi energia electrică erau insuficiente, încăl-
zirea în anotimpul rece lăsa mult de dorit.
- Personalul, era în totalitatea lui insuficient, în primul rând
din punct de vedere numeric, dar mai ales din punctul de vedere al
calificării personale.
- Stilul educativ dominant în aceste unităţi era autoritar, ca
metodă punitivă se folosea adesea pedeapsa fizică.
- Instituţiile erau închise publicului, accesul era permis doar unui
număr restrâns de vizitatori, care veneau din partea unor organisme
locale, medicale, politice etc, care de fapt sprijineau puterea centrală
(Sanepid, consiliu, organizaţia de femei, Crucea Roşie, fostul UTC);
instituţiile nu se străduiau să păstreze contactul cu părinţii copiilor
internaţi, care veneau foarte rar să-şi vadă copiii; caracterul închis
însemna, de asemenea, că posibilităţile de transfer dintr-o instituţie în
alta erau unidirecţionale, accesul unui copil dintr-o instituţie pentru copii
cu un diagnostic mai sever, în alta pentru copii cu un diagnostic mai
puţin sever era practic imposibil.
- Copiii soseau în instituţii cu o istorie individuală cunoscută
doar în foarte mică măsură, fiind mai apoi trimişi în următoarele in-
stituţii, corespunzătoare nivelului lor de vârstă, cu un bagaj de informaţii
absolut insuficient despre propria lor identitate şi evoluţie.

Motorul exterior al schimbărilor a fost reprezentat de apelul


venit din Vest ca România să nu desconsidere problema copiilor
aflaţi în ocrotirea statului. Imaginile transmise de medii despre
copiii trişti, neglijaţi, trăind în condiţii dezolante, considerate de
cei din Occident ca inumane, amintind de atmosfera lagărelor de
concentrare, a declanşat un adevărat torent al acţiunilor de
ajutorare. Nenumărate organizaţii, în majoritate voluntare, au
iniţiat astfel de programe de ajutor şi caritate pentru copiii din
România.
S-au organizat, pe plan local sau regional, cursuri de
formare pentru personalul de îngrijire, aflat la nivele diferite de
calificare. Majoritatea instituţiilor sanitare sau educative de
ocrotire a copiilor au fost atrase în diverse programe de
dezvoltare şi perfecţionare, în ţară şi în străinătate. Colective de

119
specialişti de înaltă calificare au organizat cursuri intensive şi de
perspectivă pentru ca atât personalul, cât şi conducerile
instituţiilor să obţină informaţiile privitoare la nevoile şi drepturile
copiilor, modalităţile de satisfacere ale acestora, ca şi la
alternativele posibile la varianta instituţionalizării. Renumite
organizaţii internaţionale, ca UNICEF, Médecins du Monde,
Médecins sans Frontières, Handicap International, Save the
Children, Equilibre, Crucea Roşie din diverse ţări, Organizaţia
Cavalerilor Maltezi, Cavalerii Ioaniţi, Christian Children's Fund,
World Vision, Aid to Romania, Caritas, Romanian Orphanage Trust
şi multe altele, din toate ţările Europei occidentale, din Statele
Unite şi Canada şi-au arondat instituţiile de ocrotire a copiilor de
pe teritoriul României şi - conform metodelor de lucru din propriile
lor ţări de origine - au încercat să influenţeze după cele mai bune
cunoştinţe ale lor activitatea de ocrotire a copiilor. Personalul
specializat, mai ales cel din conducere, dar nu numai, a fost în
multe cazuri invitat să viziteze instituţii similare în străinătate.
După toate acestea este justificată întrebarea: Care a fost
rezultatul acestei importante angajări internaţionale? Care a fost
în continuare soarta copiilor ocrotiţi în instituţiile de stat şi în cele
pentru handicapaţi?

Au avut loc, deci, o serie de schimbări certe: instituţiile


închise până atunci şi-au deschis porţile pentru vizitatori, ceea ce
a avut ca urmare o grijă mai mare pentru ca imaginea oferită să
fie acceptabilă celor din exterior. În multe din leagăne, case de
copii, cămine spital s-a înnoit mobilierul, instalaţiile sanitare şi de
încălzire, s-au cumpărat maşini de spălat, frigidere, televizoare,
sobe şi s-au făcut multe alte dotări, datorită cărora aspectul
instituţiilor a devenit mai familiar, iar traiul cotidian al copiilor,
precum şi munca personalului mai comode.

Dificultăţile sistemului de protecţie a copilului care au impus


schimbările structurale iniţiate în 1997
- Condiţiile materiale sunt în mare măsură necorespunzătoare (atât
pentru copiii din instituţii, cât şi pentru cei care sunt crescuţi în familie
şi din care unii vor fi, la rândul lor, încredinţaţi instituţiilor).
- Până în 1997, legislaţia era deficitară şi contradictorie (astăzi este
încă, pe alocuri, incompletă).
- Lipseau posibilităţile materiale şi cadrul administrativ pentru
respectarea legilor existente.
- Multe din forurile care aveau răspunderea activităţilor de ocrotire
a copilului (autorităţile tutelare şi comisiile de minori) aveau un caracter
preponderent birocratic.
- Lipseau specialiştii (sau exista un număr foarte redus de profe-
sionişti) capabili de a judeca cu competenţă situaţia reală a copiilor,
calitatea vieţii lor, eventualele abuzuri îndreptate împotriva lor.
- Lipsea tradiţia colaborării cu celelalte foruri cu responsabilităţi
pentru copii, ceea ce menţinea mari dificultăţi în investigarea cazurilor

120
de abuz instituţional sau în reconsiderarea deciziilor privind anumite
cazuri diagnosticate şi orientate greşit.
- Deşi erau bine reprezentate în Legea 3/1970, nu s-a pus accentul
pe răspândirea şi sprijinirea formelor de ocrotire alternative in-
stituţionalizării (casele de tip familial, plasamentul familial şi adopţia), la
o scară corespunzătoare celei la care se manifesta abandonul temporar
sau permanent al copiilor.
- Numărul lucrătorilor calificaţi era insuficient, multe asemenea
posturi fiind ocupate de persoane necalificate.
- Opinia publică nu este suficient de sensibilizată faţă de acele
categorii de copii care au nevoie de asistenţă calificată.
- Politicenii nu au fost până acum suficient de sensibili faţă de
problemele ocrotirii copilului.

DINAMICA ŞI CAUZELE PLASĂRII COPIILOR ÎN INSTITUŢII


DE OCROTIRE

Pentru unele familii aflate în dificultate, soluţia instituţionalizării este singura


alternativă posibilă cunoscută. Dinamica numărului de copii din instituţii a
descrescut în anii 1990 şi 1991, dar din 1992 este din nou în creştere, în ciuda
numeroaselor programe pilot care ţintesc reducerea numărului de copii abandonaţi.
Din 1990 există încercări de a se reduce numărul instituţiilor şi
al paturilor, dar numărul de copii internaţi a avut până în 1996 o
tendinţă de creştere.
În România, la 1 ianuarie 1996 au fost înregistraţi un număr
total de 6.122.270 persoane sub 18 ani. Dintre aceştia, conform
raportului UNICEF şi DPC (1997, p. 114 şi p. 127):
• 51.621 dintre copii au fost instituţionalizaţi în instituţii de
ocrotire a copilului (în leagăne şi case de copii, precum şi în cămine
şi în cămine spital pentru copii cu handicap sever);
• 14.621 au fost plasaţi în familii sau adoptaţi (pe plan intern
sau internaţional);
• 55.010 de copii se aflau în diferite instituţii speciale pentru
copii cu nevoi speciale; dintre aceştia, 6.732 sunt ocrotiţi, în acelaşi
timp, în şcoli speciale tip casă de copii iar 33.778 frecventează
şcolile speciale în regim de internat (diferenţa este compusă din
2500 de copii externi şi 12000 care frecventează şcoala în regim de
semiinternat);
• 427 erau plasaţi în şcoli speciale de reeducare (pentru
delincvenţi minori).

Tabelul 9.9. Repartiţia copiilor pe tipuri de instituţii - 1997


Număr %
Leagăn 9.309 9,4
Casă de copii 35.165 35,6
Centru de primire minori 379 0,4
Grădiniţă specială 1.042 1,1
Şcoală specială 26.226 26,5
Şcoală profesională specială 8.885 9,0
Liceu special 393 0,4

121
Grup şcolar special 1.320 1,3
Centru şcolar special 4.452 4,5
Centru de reeducare 1.130 1,1
Cămin şcoală 2.750 2,8
Cămin atelier 939 0,9
Cămin spital 4.473 4,5
Alte instituţii 2.439 2,5
Total 98.872 100,0
(Recensământ DPC-UE Phare, 1997, după Fundaţia "Copiii
României", 1998, p. 17)

Cauzele instituţionalizării
Dinamica internărilor în instituţiile de ocrotire rezidenţială de
copii trebuie completată cu analiza cauzelor acestora. Problema
principală relevată de cercetători ca fiind în spatele hotărârii
părinţilor de a interna sau de a abandona copilul într-o instituţie
(Stephenson et al., 1997, Iluţ et al., 1997, Mihăilescu, 1995, Roth,
1995) este sărăcia.
Instituţionalizarea este desigur multicauzală, motivele prezentate mai sus
figurând, în general, câte două sau chiar mai multe la internarea unui copil într-o
instituţie. Cauza principală este lipsa de venituri a familiei, care influenţează cu
siguranţă şi alţi factori, ca de exemplu îngrijirea copilului cu probleme de sănătate
sau îngrijirea copilului în cazul unui părinte lipsă în familie.
Concentrarea vizibilă pe starea de pauperitate a familiei
care optează pe instituţionalizarea copilului sau abandonul
acestuia nu înseamnă neapărat lipsa ataşamentului faţă de un
copil, chiar dacă relaţia părinte-copil poate fi într-o oarecare
măsură alterată din cauza capacităţilor reduse de adaptare la
situaţia de criză în care se găseşte adultul. Fără să încercăm să
scădem responsabilitatea părinţilor care iniţiază sau acceptă
soluţia instituţionalizării copiilor lor, menţionăm că rolul sistemului
de protecţie a copilului nu este de a învinovăţi familia pentru
eşecurile sale în creşterea şi educarea copilului, ci de a o sprijini.
Trecând în revistă formele de ajutor oferite familiilor aflate în
diferite situaţii de criză (lipsă de locuinţă, conflicte familiale,
şomaj, abuz de alcool al unui părinte, retragerea din familie a unui
părinte din motive cum ar fi decesul, spitalizarea, chemarea în
armată, condamnarea penală, conflicte familiale, divorţ)
constatăm lipsa unor formule alternative. În sistemele mai
evoluate există:
• adăposturi pentru persoane fără locuinţă;
• diferite forme de psihoterapie individuală, de grup şi de
familie, accesibile prin sistemul de asigurări sau oferite prin
organizaţii neguvernamentale;
• un sistem de îngrijire temporară a copiilor prin plasament
familial - foster family;
• diferite forme de suport financiar în funcţie de nevoile
familiei;

122
• programe de tip educativ de dezvoltare a competenţelor
adultului în domenii cum ar fi educarea copiilor, managementul
veniturilor şi cheltuielilor, traininguri profesionale etc.;
• grupuri de auto-ajutor (self-help) pentru persoane
dependente de substanţe drogante, pentru mame singure etc.
Deşi organizaţiile neguvernamentale au iniţiat încă din 1990,
1991 (vezi Roth, 1995, Fundaţia "Copiii României", 1998) o parte
din aceste forme de suport, ele funcţionează deocamdată numai
sub forma unor programe restrânse, cu un mic număr de clienţi,
existând numai în marile centre urbane, în primul rând în cele
universitare şi ajungând doar în situaţii izolate în mediul rural sau
în micile oraşe.

9.2. FORMELE ALTERNATIVE LA INSTITUŢIONALIZARE

O alternativă posibilă la instituţionalizarea copiilor este


adopţia. După creşterea necontrolată a numărului de adopţii
internaţionale în anii 1990 - când aproximativ 10.000 de copii au
fost adoptaţi de familii din străinătate, copii despre a căror soartă
forurile româneşti nu au cunoştinţă (Fundaţia "Copiii României",
1998) - ulterior posibilitatea de adopţie internaţională a copiilor a
fost mult redusă prin repetate reglementări legale.
Despre adopţia internaţională populaţia a avut, până acum,
puţine informaţii pertinente. Doar fenomenul traficului ilegal de
copii a fost amplu mediatizat, dar despre principiile după care se
face adoptarea copiilor, în acord cu Convenţia internaţională
privind adopţia, se discută mai puţin. Acest acord multistatal
prevede o serie de măsuri preventive în interesul copiilor, ca
urmărirea succesului adopţiei de către autorităţile de protecţia
copilului din ţara în care a fost adoptat copilul, păstrarea legăturii
cu valorile culturale ale ţării de origine şi preocuparea pentru ca
adoptatul să nu fie deznaţionalizat. Principiul fundamental al
adopţiei copiilor este de a găsi o familie potrivită pentru copilul
adoptabil şi nu invers.

Numărul de adopţii internaţionale a crescut mult începând


cu anul 1990, dar familiile româneşti dornice de a adopta copii nu
găsesc totdeauna copiii adoptabili pe care şi-i doresc. Unii critici ai
sistemului de protecţie a copilului din România (Stephenson et al.,
1997) consideră că până acum nu a existat o politică autohtonă
coerentă de dezinstituţionalizare prin adopţie. Unul din motivele
care au acţionat până acum în acest sens a fost neurmărirea de
către directorii instituţiilor de ocrotire a eligibilităţii copilului
pentru adopţie, respectiv a perioadei de timp în care părintele nu
se interesează de propriul copil; conform legii 47/1993 a
abandonului, dacă această perioadă depăşeşte 6 luni, copilul
poate fi declarat abandonat şi poate deveni eligibil pentru adopţie
(Filipescu, 1997). Această afirmaţie este justificată de datale
raportului UNICEF (Studiul Stephenson et al., 1996) care arată că

123
numai 2% dintre copiii din casele de copii şi 8% dintre copiii din
leagăn aveau consimţământul oficial al părinţilor pentru a fi
adoptaţi. De fapt, prin cercetarea menţionată s-a constatat că, din
perspectiva legii abandonului, 70% dintre copiii din leagăne şi
60% dintre cei din casele de copii erau eligibili pentru adopţie.
De aceea numărul de adopţii pe plan naţional nu se prevede
să crească semnificativ. Aceasta mai ales dat fiind că, în România,
familiile doritoare să adopte copii acceptă cu precumpănire doar
copii de vârstă mică, sănătoşi, normal dezvoltaţi psihic şi fizic,
care nu prezintă probleme şi nu provin din familii de ţigani. Ori,
astfel de copii sunt puţini în cadrul populaţiei internate în leagăne
şi case de copii. Deci, numărul adopţiunilor interne posibile nu va
putea reduce în mod semnificativ numărul de copii
instituţionalizaţi.
O altă alternativă la instituţionalizarea copiilor, plasamentul
în familii substitutive, dar obişnuite, sau în case familiale, cu
mame profesioniste, care să fie salarizate pentru îngrijirea unui
număr restrâns de copii - variantă larg răspândită în occident, dar
şi în ţări mai apropiate de noi cum ar fi Ungaria, Cehia, Polonia - a
apărut şi în România. Variantele care au urmat un model străin,
care le-a inspirat şi le finanţează (cele de tip particular, respectiv
religios) şi-au dovedit utilitatea în comparaţie cu sistemul caselor
de copii. Cele care au încercat preluarea doar parţială a modelului
pentru a-l adapta la stilul de lucru al instituţiilor de tip vechi, sunt
măcinate de contradicţii interne, contradicţii care apar între
tendinţele de înnoire şi cele de menţinere a vechilor atitudini.
Oferind o calitate a vieţii şi şanse de integrare socială net
superioare faţă de tradiţionalele case de copii, casele familiale şi
plasamentul familial ar trebui să obţină un sprijin mult mai mare
din partea organelor de stat, care ar putea să stimuleze şi să
pregătească cu ajutorul specialiştilor din ce în ce mai multe familii
pentru a primi în îngrijire copii aflaţi în dificultate.

9.3. ASPECTE ALE EVALUĂRII CALITĂŢII VIEŢII DIN


CASELE DE COPII

Pornind de la rolul mediului rezidenţial pentru dezvoltarea


copilului şi de la agenţii implicaţi în activităţile din instituţii,
propunem următoarele criterii de evaluare:
1. Ambianţă adecvată din punct de vedere fizic şi siguranţa
mediului instituţional din perspectiva copilului (depărtarea de
surse de pericole, izolarea de căile de circulaţie, luarea unor
măsuri de siguranţă pe terenul şi în sala de joc etc.). Nici o
măsură de protecţie nu diminuează obligativitatea supravegherii
în permanenţă a copiiilor de către personal.
2. Calitatea fizică a mediului instituţional se referă la calitatea
instalaţiilor de uz casnic, asigurarea de apă potabilă, energie
electrică, încălzire şi canalizare, amenajări adecvate pentru

124
odihnă, joacă, educaţie, dotare adecvată cu mobilier, respectarea
standardelor igienice.
3. Calitatea relaţiilor existente între membrii personalului
casei de copii se referă la :relaţiile care se manifestă orizontal
între membri personalului;
• relaţiile care se manifestă pe verticală între colectivul de
adulţi (cadrele didactice şi medicale) şi conducere, respectiv
directorul casei de copii.
Climatului organizaţional al casei de copii va fi pozitiv dacă
conducerea unităţii adoptă un stil de lucru care să favorizeze
asigurarea satisfacţiilor în muncă, sentimentul colaborării la
problemele conducerii instituţiei şi rezolvarea sarcinilor principale
ale unităţii, colaborarea loială, recunoaşterea meritelor celorlaţi,
obiectivitatea aprecierilor, libertatea opiniilor, promovarea
valorilor.
Un bun climat de muncă sporeşte gradul de angajare al
personalului la realizarea obiectivelor instituţiei şi îmbunătăţeşte
atmosfera activităţilor cu copiii, care sunt întotdeauna foarte
sensibili la relaţiile dintre adulţii între care trăiesc.
4. Rata copil-adult (educator), care se referă la:
• numărul de copii care revine unui membru al personalului cu
atribuţii în îngrijirea şi educarea copiilor;
• permanenţa relaţiei copil-educator.
Relaţia care se stabileşte între un copil instituţionalizat şi
persoana de îngrijire nu depinde numai de valoarea absolută a
ratei copil-adult ci şi de numărul de copii dintr-un grup. Chiar dacă
se află în îngrijirea unui mai mare număr de persoane, grupele
mari de copii nu favorizează formarea unor relaţii interpersonale
stabile şi profunde.
5. Continuitatea în îngrijirea/educarea copiilor se referă la
menţinerea personalului de educare (îngrijire) în aceeaşi unitate şi
la aceiaşi copii. Numai păstrarea continuităţii personalului va
permite formarea unor legături de ataşament între copil şi adult,
care să poată înlocui temporar calitatea îngrijirii parentale (până
la găsirea unor măsuri de îngrijire familială) şi să permită
dezvoltarea cognitivă şi emoţională a copilului.
6. Spaţiul care revine unui copil vizează:
• respectarea nevoii unui spaţiu intim de viaţă, a unei sfere
private a fiecărui copil (existenţa unui pat propriu, existenţa unui
mobilier pentru depozitarea îmbrăcăminţii, a jucăriilor, a
obiectelor personale);
• numărul de copii într-o cameră; dormitoarele mari
îngreunează odihna copiilor, fac dificilă supravegherea lor, cresc
posibilitatea comiterii abuzurilor între copii.
7. Calitatea şi calificarea personalului. Aceasta poate fi
exprimată prin noţiuni ca:
• modul de selectare al personalului (prin examen de concurs
sau o altă formă de angajare);

125
• raportul dintre personalul calificat şi cel necalificat (de
exemplu, raportul dintre numărul de pedagogi absolvenţi ai
liceului pedagogic sau ai postlicealului pdagogic, raportat la
numărul absolvenţilor de liceu teoretic sau industrial;
• participarea personalului la cursuri de calificare sau de
perfecţionare la locul de muncă sau în afara lui).
8. Activităţile efectuate de copii (cu referire la cele educative,
recuperatorii şi de recreere). Se vor pune următoarele probleme:
• în ce măsura aceste activităţi sunt adecvate vârstei copiilor;
• în ce măsura aceste activităţi au caracter stimulativ pentru
copii;
• cum este organizat timpul liber al copiilor (jocurile,
activităţile, ieşirile).
9. Modalităţile de interacţiune dintre educatori/ persoane de
îngrijire şi copii:
Se vor căuta răspunsuri la următoarele întrebări:
• Cum se comunică?
• I se cere copilului părerea despre o anumită activitate?
• Are copilul posibilitate de alegere în legătură cu o anumită
activitate?
• În general, personalul se adaptează la nevoile copiilor?
• Li se spune copiilor pe nume?
Un obiectiv important al evaluării relaţiilor dintre personalul
instituţiei şi copii este informarea privind recompensele acordate
şi pedepsele aplicate copiilor.14
10. Regulile de comportament dintr-o instituţie. Ele vor fi
evaluate conform:
• gradului lor de flexibilitate sau rigiditate;
• condiţiilor care se pun pentru modificarea regulilor şi poziţia
persoanei care poate modifica regulile.
11. Legătura dintre instituţie şi familia copilului:
• Care este concepţia instituţiei despre legătura cu părinţii?
• În ce măsură vizitele părinţilor sunt încurajate? În ce măsură
se urmăreşte reintegrarea copilului în familie, sau adoptarea
acestuia de către alte persoane?
• Care sunt condiţiile în care părinţii naturali îşi pot vizita
copiii?
12. Legătura dintre instituţie şi autorităţile locale, dintre
instituţie şi diferite alte instituţii/organizaţii de stat sau
neguvernamentale:
• Interesul şi modalităţile utilizate în colaborarea cu alte
instituţii, spre binele copiilor;
• Legătura cu autorităţile care răspund de îndrumarea,
coordonarea şi controlul activităţii casei de copii (frecvenţa
controlului, suportul material şi asistenţa de specialitate oferită
casei de copii).

14 Reamintim cititorilor că legea învăţământului interzice aplicarea pedepselor fizice în


instituţiile de stat

126
Criteriile de evaluare mai sus enumerate permit compararea
calităţii vieţii din diferite instituţii rezidenţiale de ocrotire a
copilului. Aceasta este cu atât mai necesară, cu cât numărul mare
de copii din instituţii ne face să credem că îngrijirea rezidenţială
va fi încă o perioadă şi de acum încolo o formă importantă de
îngrijire a copiilor. De aceea calitatea mediului instituţional şi a
stimulării şi educaţiei primite de copiii crescuţi în instituţii trebuie
să corespundă cerinţelor Convenţiei privind Drepturile Copiilor. În
acest sens sunt semnificative recomandările Conferinţei Europene
privind drepturile copiilor instituţionalizaţi (Bucureşti, 1997), care
a pornit de la conceptul "îngrijirii suficient de bune", care să nu
reprezinte neapărat idealul, ci un sistem de îngrijire care, pornind
de la resurse limitate, pune la dispoziţie standarde de îngrijire
adecvate dezvoltării sănătoase, atât fizice, cât şi psihice ale
copiilor (Black şi Smith, 1997).
Sintetic, recomandările conferinţei sunt:
• Scopul îngrijirii rezidenţiale trebuie să se concentreze nu
numai asupra nevoilor fizice, ci şi asupra dezvoltării psihice
generale a copilului, ca şi asupra pregătirii sale în vederea
părăsirii instituţiei. Sunt deosebit de importante: dezvoltarea unor
relaţii stabile între copii şi personal, cultivarea unui sens al
identităţii individuale şi formarea unor deprinderi practice.
• Instituţionalizarea trebuie făcută numai în urma unui proces
în care alternativele la îngrijirea rezidenţială să fie luate în
considerare în mod proritar.
• Cea mai bună modalitate de îngrijire rezidenţială este cea
care oferă un mediu ambiant de tip familial, compus din unităţi
mici de îngrijire, în care trăiesc laolaltă copii de vârste şi de sexe
diferite.
• Dezvoltarea optimă a copilului trebuie sprijinită activ,
incluzând: stimularea adecvată pentru sugari, continuitatea
personalului în îngrijirea copilului, sprijinirea dezvoltării
individualităţii, elaborarea unor planuri de lungă durată pentru
dezvoltarea fiecărui copil şi revizuirea lor sistematică, ascultarea
copilului în privinţa oricărei decizii care se ia în legătură cu el.
• Integrarea în comunitate se poate realiza prin amplasarea
instituţiilor rezidenţiale în comunităţi (nu în afara acestora), prin
sprijinirea integrării copiilor din instituţii în formele de învăţământ
comunitare, prin încurajarea unor diferite forme de legături între
copiii din instituţii şi membrii adulţi sau minori ai comunităţii.
• Contactul cu membrii familiei naturale este deosebit de
important pentru copiii aflaţi în instituţii şi trebuie încurajat (în
afara acelor cazuri în care astfel de întâlniri nu servesc interesul
primordial al copilului). Aceasta înseamnă că în majoritatea
cazurilor trebuie încurajate vizitele părinţilor, corespondenţa cu
părinţii şi fraţii, plasarea copiilor în instituţii aflate cât mai
apropiate de domiciliul părinţilor naturali şi plasarea împreună a
fraţilor; de asemenea, se pune accent pe formarea specială a

127
lucrătorilor sociali în domeniul muncii cu familia, în vederea
reintegrării copiilor în propriul lor cămin.
• Directorilor de instituţii rezidenţiale li se cere să sprijine
procesul de schimbare din instituţiile rezidenţiale de copii în
direcţia adecvării lor principiilor care decurg din Convenţia pentru
Drepturile Copilului.

Concluzii
Am prezentat mai sus câteva idei legate de situaţia dinainte şi
de după 1989 a ocrotirii copilului în afara familiei sale naturale.
Perspectiva optimistă, care speră în ameliorarea acestei situaţii
prezentate în paginile de mai sus - situaţie pe care o putem
cataloga ca fiind încă gravă - se bazează pe de-o parte pe înnoirea
deja începută a sistemului de legi care priveşte protecţia copiilor
aflaţi în situaţii dificile, pe de altă parte pe extinderea unei noi
reţele de specialişti autohtoni, care au cunoştinţe şi deprinderi
profesionale şi dorinţa unor schimbări calitative în ocrotirea
copiilor. Sursele de optimism nu constituie însă, din păcate,
garanţii ale schimbărilor fundamentale necesare în politicile
sociale destinate familiilor. Problemele sunt rezolvabile numai în
cadrul unor ample măsuri sociale, destinate să prevină abandonul,
să reducă numărul copiilor la care există riscul de a fi abuzaţi şi să
încurajeze plasarea unui număr mai mare de copii după modelul
familal, în afara marilor instituţii.

Întrebare
Care ar fi măsurile pe care le–aţi urgenta pentru reducerea
numărului de copii instituţionalizaţi?

Bibliografie
Alderson, P. (1995). Listening to children: chidren, ethics and social
research. GB: Barnado's.
Anuarul Statistic al României. Editat de Comisia Naţională de
statistică, Buc., 1996.
Black, M., Smith, C. (1997). Drepturile copiilor instituţionalizaţi.
Raportul Conferinţei Europene, 6-8 mai, 1997, Bucureşti.
Filipescu, I., 1997, Adopţia şi protecţia copilului, Ed. All Educational
S.A., Bucureşti.
Hornea, D. (iunie-iulie, 1992). Studiu privind situaţia leagănelor de
copii din România; Studiu privind situaţia caselor de copii din Romania,
document al organizaţiei Ocrotiţi Copiii.
Iluţ, P., Rotariu, T., Mezei, E., Sabău, V. (1997). Resurse
sociopsihologice ale restrângerii abandonului şi instituţionalizării copiilor
(în judeţul Cluj). În: D. Gál, C. Mureşan coordonatori), Ghidul Social al
judeţului Cluj 1997, Piteşti: Ed. Paralela 45.
Lăzărescu, D. (1994). Se caută familii pentru copii - Conferinţa de
presă a Comitetului român pentru adopţii, în Viaţa medicală, nr.45, 11
XI.
Macavei, E. (1989). Familia şi casa de copii. Bucureşti: Editura Litera.

128
Mihăilescu, E. (1995). Politici sociale în domeniul populaţiei şi
familiei. În: E. Zamfir & C. Zamfir, Politici sociale, Bucureşti: Ed.
Alternative.
Pasti, S., 1997, Principii de bază ale protecţiei copilului şi ale serviciilor
de asistenţă socială pentru copiii şi familiile aflate în situaţii deosebit de
dificile, În: R. Vitillo and D. Tobis (Ed.), Programul de consolidare a
serviciilor pentru copii şi familii aflate in situaţii deosebit de dificile: un
răspuns al României în colaborare cu UNICEF, Departamentul pentru
Protecţia Copilului şi UNICEF, Bucureşti.
Roth, M. (1992). Child Welfare and Socio-economic status, Social Work
Conference in Debrecen, unpublished research.
Stephenson, P., Anghelescu, C., Stativa, E., Pasti, S. (Ian. 1997).
Cauzele instituţionalizării copiilor din România. UNICEF, Fundaţia
Internaţională pentru Copil şi Familie, Bucureşti.
Tatu-Castlen, M. (1996). Îşi poate permite România să refuze?
Costurile şi beneficiile implementării alternativelor bazate pe
comunitate, la îngrijirile instituţionalizate. Departamentul pentru
Protecţia Copilului, UNICEF, Bucu-reşti.
Tobis, D., Krantz, J., Meltzer, J. (august 1993). Descrierea şi analiza
administrării sistemului de protecţie socială pentru copii şi familii din
România cu recomandări pentru acţiune, UNICEF, România.
UNICEF, Comitetul Naţional pentru Protecţia Copilului, Guvernul
României. (1997). Situaţia copilului şi a familiei în România. Bucureşti.
Ward, H. (Ed.). (1995). Looking after children.. London: HMSO.
Zamfir, E. (1995). Politica de protecţie a copilului în România. În: E.
Zamfir & C. Zamfir, Politici sociale, Bucureşti: Ed. Alternative.
Zamfir, E. (1995). Sărăcia: teorii şi factori. În: E. Zamfir & C. Zamfir,
Politici sociale, Bucureşti: Ed. Alternative.

129