HIV

HIV reprezintă prescurtarea în limba engleză a Human Immunodeficiency Virus (Virusul

Imunodeficienței Umane). De fapt, acest termen denumește două virusuri înrudite, din
categoria retrovirusurilor, HIV-1 și HIV-2, care cauzează la om sindromul
imunodeficienței dobândite (SIDA). Aparținând retrovirusurilor, nu poate fi îndepărtat
complet din organism pentru că acest tip de virusuri are capacitatea de a-și înscrie
codul în codul genetic al celulei gazdă. O infectare cu HIV duce după o perioadă lungă
de incubare, de ani, chiar zeci de ani, la declanșarea bolii SIDA.

Istoric
SIDA (sindromul imunodeficienței dobândite) este cauzat de virusul imunodeficienței
umane (HIV), un retrovirus din familia lentivirusurilor, familie rămasă necunoscută până
în anul 1983. În acel an, cercetătoarea franceză Barré-Sinoussi și colaboratori ai
acesteia izolează de la pacienții cu adenopatie (creșterea în dimensiuni a ganglionilor
limfatici din zonele axilare, inghinale, cervicale), un virus pe care îl denumesc "virus
asociat limfadenopatiei" (LAV - Lymphadenopathy Associated Virus). Tot în acel an,
în S.U.A., Gallo și colaboratori ai săi izolează un virus pe care îl denumesc HTLV-III
(Human T-cell Lymphotropic Virus type III). LAV și HTLV se dovedesc în final ca fiind
același tip de virus, virus care primește numele de HIV. Începând de la acea dată s-a
răspândit în jurul lumii, infectând milioane de persoane. Rezultatul infectării cu HIV este
distrugerea sistemului imunitar, iar din această cauză toate persoanele infectate sunt
predispuse la infecții ocazionale și complicații neoplazice. Retrovirusurile sunt
incapabile să se reproducă în afara celulelor cu ADN. Luc Montagnier și colaboratorii
săi descoperă în Africa de Vest un al doilea virus generator de SIDA, pe care îl
denumesc LAV-II. Din aceeași zonă, se izolează de către cercetătorii americani un virus
HTLV-IV, care se dovedește a fi identic cu LAV-II. Acum virusul LAV-II/HTLV-IV este
cunoscut ca HIV-2. Alte cercetări virusologice efectuate pe specii de maimuțe africane
scot în evidență la Cercopithecus aethiops (maimuța verde apucătoare sălbatică)
existența unui virus producător de imunodeficiență, apropiat structural de HIV; virusul
este botezat STLV-III (Simian T Lymphotropic Virus type III), pentru ca apoi să fie numit
SIV (Simian Immunodeficieny Virus) și subclasificat în mai multe tipuri.[1]

Tipuri
Virusurile HIV se împart în grupa HIV-1 in tipurile M,N și O. Virușii din subtipul M sunt
cei mai raspanditi în lume si contin doua subtipuri denumite A și B. Tipul B este cel mai
răspândit în Europa de vest și America de Nord. Grupa HIV-2 se împarte la rândul său
in subtipurile A și B, fiind prezentă mai mult în Africa de vest, dar se răspandește si în
Europa pentru că 15% din persoanele nou infectate în Portugalia în 2005 au fost
infectate cu acest virus HIV-2. În ultimii ani se constată însă și răspândirea celelaltor
subtipuri. Franța și Benelux înregistrează 30-50% din cazurile noi diagnosticate cu alte
tipuri decât HIV-1-M subtip B. HIV-1 și HIV-2 se aseamănă dpdv a evoluției și
simptomelor clinice a infecției. Ambele virsuri au aceeași prezentare sub microscopul
electronic, dar se deosebesc prin greutatea moleculară a proteinelor și ordinea genelor.

Contaminarea
Virusul HIV (HIV) se transmite prin sânge, spermă, secreții genitale, lichid
cefalorahidian (LCR) și lapte matern. Porțile de intrare cele mai frecvente sunt rănile
proaspete, sângerânde din mucoasă (oculară, bucală, vaginală, anală) sau rănile
nevindecate sau insuficient protejate de pe oricare parte a pielii corpului. Căile de
transmitere cele mai frecvente sunt cele vaginale sau anale datorate
nefolosirii prezervativelor și practica sexuală orală. La toxicomani folosirea în comun a
acelor de seringă poate fi, de asemenea, un mod de transmitere prin consumul
de droguri pe cale intravenoasă. Gradul de risc depinde direct de concentrația de
virusuri din secreția vaginală, spermă sau sânge.
Transfuziile de sânge și produsele preparate din sânge pot, de asemenea, prezenta un
risc de infectare cu HIV. Controalele de rutină a donatorilor reduc considerabil riscul de
contaminare dar nu îl pot elimina complet datorită intervalului de aproximativ 25 de zile
în care virusul nu poate fi încă detectat paraclinic o posibilă infectare a donatorului.
Riscul de transmitere HIV de la mamă la făt( intrauterin sau la naștere) este de 10-30%.
În cazul mamelor infectate se poate reduce acest risc la 2% prin administrare de
medicamente antiretrovirale, naștere prin operație cezariană și evitarea alăptării.
O modalitate de transmitere, din păcate des întâlnită prin anii 80 din secolul trecut, este
cea parenterală, prin folosirea de seringi contaminate în cazul toxicomanilor dependenți
de droguri injectabile. Eliminarea folosirii în comun a seringilor a redus considerabil
acest risc în țările în care toxicomania este o problemă des întâlnită. Un grup de risc
reprezintă și personalul sanitar care poate veni în contact cu secrețiile și sângele
pacientului infectat, riscul direct reprezentând înțepături, tăieturi sau contactul direct pe
pielea lezată, neprotejată corespunzător.
Cercetările ultimilor ani au arătat că se poate exclude transmiterea prin secreția oculară
(lacrimi), bucală și prin transpirație, deoarece concentrația de HIV nu este destul de
mare pentru a cauza infectarea, la fel ca transmiterea pe calea aerului prin aerul
expirat, o cale des întâlnită la alte afecțiuni virale (v. Lista bolilor infecțioase mai
frecvente).
Infectarea printr-un contact accidental cu HIV poate fi prevenit cu succes
prin profilaxia postexpunere care durează 28 de zile și se poate începe 2 ore după
contact. Prima doză medicamentoasă trebuie administrată în primele 24 de ore în cazul
înțepăturilor sau 72 de ore în cazul contactului cu mucoase genitale.

SIDA|Riscul de infectare
Riscul de infectare poate fi apreciat, din considerente etice medicale, doar prin statistici
retroactive sau în baza unor studii de laborator. Se știe că riscul este direct dependent
de următorii factori:
 concentrația de viruși din produsul contaminat
 contagiozitatea (virulența) virusului
 transferul de celule infectate
 starea generală a sistemului imun a celui expus
Valoarea statistică depinde și de calea de transmitere, riscul prin contact sexual repetat
cu o persoană infectată fiind mai mic decât cel care îi urmează unei înțepături. Mai
mare chiar este riscul de transmitere de la mama netratată la făt (cu cca. 40%) iar cel
de contaminare prin transfuzii este chiar de 95%. De asemenea sunt cazuri în care o
singură expunere a dus la infectare și sunt cazuri în care această infectare nu a avut loc
chiar la expuneri repetate.
Statistica de mai jos a fost efectuată cu ajutorul studiilor epidemilogice și studiilor la
care au participat cupluri afectate. Riscul individual poate fi însă de câteva ori mai mare.
O altă afecțiune venerică mărește riscul de contaminare de 5-10 ori, o concentrație
mare de viruși de 10-30 de ori. Cei nou infectați au o concentrație mai mare de viruși în
sânge pentru că corpul nu are în această perioadă anticorpi specifici care reduc
concentrația virusului din sânge. Contactul sexual în timpul menstrei femeii este mai
riscant pentru partener, bărbații circumciși au un risc mai scăzut.
Se poate aprecia astfel că riscul unei contaminări nu depinde de numărul de expuneri.
Printr-o medicație adecvată se scade probabil numărul de viruși din sânge și secreții.
Statistica de mai jos se bazează pe studii clinice efectuate în fazele subclinice, de
latență a persoanelor infectate, circa 3 luni după infectare și înaintea izbucniri boli.

 Contactul sexual neprotejat cu un partener seropozitiv, comportă un risc de 0,05-

0,15 % la femei și 0,03-5,6% (un studiu) la bărbați.
 Infectarea prin practici sexuale orale: la bărbat (fellatio - penisul este luat în gură)
riscul este mai mic dar nu poate fi exclus; la femei (cunnilingus - lingerea vulvei) și
prin anilingus (stimularea anusului prin lingere, practică întâlnită în pornografie și la
coprofili- o variantă a fetișismului) este considerat ca fiind extrem de redus.
 În timpul contactului sexual anal se produc deseori mici ragade (zgârieturi) pe
mucoasa anală. Pentru această practică riscul este de 0,82% la partenerul pasiv și
0,3% la parteneul activ (studiu efectuat la parteneri homosexuali).
 Alte practici sexuale, fără contact direct cu secreții sau sânge infectat au un risc
extrem de scăzut de infectare.
 Infecția prin înțepăturile de ac depinde de situație. Riscul general este de 0,3% și
crește în leziuni adânci (de 16 ori), urme vizibile de sânge pe ac sau acul a fost
anterior într-o arteră sau venă (de 5 ori), concentrația crescută de viruși în sânge
(de 6 ori). Riscul în cazul canulelor este mai ridicat decât la ace compacte (ac de
seringă-canulă , ac de cusut-compact).
 Riscul de contaminare prin folosirea în comun a acelor de seringă (practică
întâlnită la toxicomani dependenți de heroină) scade o dată cu trecerea timpului
dintre utilizările aceleiași seringi, ac de seringă, dar viruși din interiorul canulei pot
rămâne mult timp virulenți, uneori chiar zile întregi. Fierberea acelor poate distruge
virușii dacă se respectă timpul de sterilizare însă nu se poate efectua la acele
 uzuale din cauza amboului (capătului care se atașează seringii) care este din
plastic. O dezinfecție prin alcool sau substanțe dezinfectante nu este suficientă,
pentru că nu se poate pleca de la presupunerea că substanța dezinfectantă a ajuns
și în lumenul (canula) acului.
În unele cazuri există posibilitatea profilaxiei postexpunere. Aceasta cuprinde măsuri
generale: spălarea penisului după contact, stoarcerea locului înțepat și spălarea cu
dezinfectante și măsuri specifice de administrare de medicamente antiretrovirale. În
cazul existenței unei suspiciuni trebuie consultat imediat medicul pentru a evaluat riscul
de contaminare și pentru a începe profilaxia antiretrovirală. Această profilaxie constă în
principal din medicația antiretrovirală administrată pacientului HIV-pozitiv.

Diagnostic
Scopul depistării virusului HIV este descoperirea persoanelor seropozitive.Testarea
seropozitivitatii se supune unei reguli de confidențialitate medicale , procesul de
secretizare a identității celui testat fiind reglementat prin lege, cel putin in Romania.
Depistarea infecției cu HIV este posibilă în oricare fază de boală. Includrea infecției într-
una din cele patru faze de stare se face în baza rezultatelor de laborator și a tabloului
clinic a celui infectat. Un test HIV positiv în primele două faze demonstrează infectarea
cu virusul HIV. Abia faza a treia și faza a patra de infectare cu HIV justifică folosirea
termenului de boală SIDA.
Depistare prin metoda ELISA
Enzyme-linked Immunosorbet Assay - ELISA este analiza din serul de sânge de cel mai
des folosit pentru depistarea virusului HIV. Are o sensitivitate de aproape 100%,
depistându-se astfel practic toate persoanelele seropozitive. Specificitatea este de
99,5%. Aceasta pare la prima vedere foarte mult, dar în practică trebuie observat că
0,5% din totalul celor testați este fals pozitiv, nefiind prin urmare infectați cu HIV.
Testul ELISA nu determină virusul ci anticorpii produși pentru combaterea virusului HIV,
respectiv HIV-1 și HIV-2.
Un nou test ELISA care a apărut în 1999 pe piață poate determina o componentă a
capsulei virale, respectiv antigenul p24 a virusului HIV-1. Acest test poate fi folosit însă
numai 12 săptămâni de la infectare din cauza ferestrei de timp necesară pentru
producția anticorpilor. Specificitatea lui este însă așa de mare încât se poate spune că
un test pozitiv demonstrează o infecție cu HIV.
Testul rapid
Testul rapid (engl.: rapid/simple test devices) a apărut pe piață în 2002. Determină
anticorpii HIV-1 și HIV-2 și poate fi folosit la fel ca testul ELISA anterior descris, doar
după 12 săptămâni de la posibila infectare.Și acest test este doar un test de depistare,
rezultatul pozitiv cerând o confirmare prin testul Western Blot.
Unele kituri (tipuri) de test necesită o centrifugare prealabilă a sângelui, motiv pentru
care aceste teste rapide sunt concepute mai ales pentru laboratoare cu o dotare mai
sumară care nu oferă un test ELISA. Alte teste sunt concepute pentru sânge capilar (din
deget) sau salivă. Aceste teste se pretează pentru determinarea necesității profilaxiei
postexpoziționale (de exemplu de cadre medicale care s-au înțepat sau tăiat în timpul
unui act medical) putând fi folosit în oricare unitate sanitară. Este de asemenea des
utilizat în țările în curs de dezvoltare unde lipsește o dotare de laborator adecvată.
Confirmarea prin testul Western Blot
Este testul cerut în SUA și Germania în cazul unui test ELISA sau rapid pozitiv sau la
limită spre pozitivitate. Testul Western-Blot are o senzitivitate de 99,9996% ceea ce
înseamnă că doar 0,0004% primesc un rezultat pozitiv fals, motiv pentru care este
indicat pentru confirmarea seropozitivității HIV.
Testul Western Blot determină mai mulți anticorpi din sânge care s-au format contra
anumitor componente proteice. (Testul ELISA determină masa generală de anticorpi
HIV-1, HIV-2.) Fiind adresat anticorpilor este însă și el aplicabil doar după 12 săptămâni
de la expunere.
Directivele de analizare a rezultatelor diferă în lume. În Germania este considerat
pozitiv, când sa demonstrat prezența a cel puțin două tipuri de anticorpi. Unul trebuie să
fie neapărat îndreptat împotriva glicoproteinelor din capsula virală.
Testul Western-Blot este mai complicat și mai scump decât testul ELISA, acestea fiind
unele din motivele pentru care este aplicat doar ca o confirmare a unui test pozitiv de
determinare efectuat anterior.
Testul folosind reacția de polimerizare în lanț
Reacția de polimerizare în lanț (în engleză Polymerase Chain Reaction, PCR) este
singurul test care poate fi utilizat deja 10-15 zile după expunere. Nu determină anticorpi
(ca testele anterioare) ci virușii prin componenta lor de ARN (acid ribonucleic). Astfel se
pot depista infecții în stadii timpurii.
Testul a intrat în 2004 pe piață și este folosit în special pentru depistarea virusului HIV
din conservele de sânge. Costul testului determină producătorii să amestece probele de
sânge și să testeze astfel mai multe conserve concomitent. În cazul unui test pozitiv se
testează fiecare conservă în parte pentru determinarea conservei pozitive. Riscul de
transmitere HIV prin transfuzii se reduce astfel de la 1:2.770.000 la 1:5.400.000.
O variantă a acestui test, Real Time PCR (RT-PCR), poate determina chiar și numărul
de copii ale genomului HIV din sânge, permițând astfel aprecierea indirectă a
concentrației virale. Teste de sânge repetate pot da astfel informații privind evoluția
infecției la un seropozitiv.Această metodă este pentru noi născuți și cea care permite
determinarea transmiterii directe mamă-făt a virusului HIV imediat după
naștere.Procedeul de testare a anticorpilor prezenți la nou născuți este fără valoare
pentru că anticorpii IgG materni pot pătrunde transplacentar în circulația sanguină
fetală. Înaintea apariției acestei metode pe piață se putea confirma sau exclude
infectarea nou născutului abia după 15 luni, această metodă reduce perioada de
incertitudine la doar 4 luni.
Determinarea rezistenței la medicamentele antiretrovirale
În ultimul timp se poate determina rezistența organismului celui infectat la
medicamentele antiretrovirale. Pentru aceasta există două metode.
Metoda de deteminare indirectă determină cu ajutorul reacției de polimerizare în lanț
mutațiile anumitor gene virale, gene cunoscute ca răspunzătoare de rezistența
medicamentoasă.
Metoda de determinare directă a rezistenței este cea de a doua metodă. Pentru aceasta
se înmulțesc în laborator virușii din sângele pacientului și se testează rezistența la
medicamente. Alternativ se pot extrage gene din virusul HIV,introduce în structuri
asemănător virale și testate ulterior. Acest test este însă de două ori mai scump față de
testul reacției de polimerizare în lanț și poate fi evaluat abia după câteva săptămâni de
lucru.

Stadiile infecţiei HIV - Diferitele stadii ale infecţiei HIV

HIV infectează celulele sistemului imun şi sistemul nervos central. Principalul tip de
celulă afectată de HIV este limfocitul T-helper. Aceste celule joacă un rol crucial în
sistemul imun, prin coordonarea acţiunii altor celule ale sistemului imun. O reducere
semnificativă a numărului de celule T-helper slăbeşte semnificativ sistemul imun.
HIV infectează celula T-helper pentru că aceasta are la suprafaţa sa proteina receptor
CD4, pe care o utilizează HIV pentru a se ataşa înainte de a intra în celulă. Iată de ce
celula T helper este uneori numită şi limfocitul CD4+. Odată ce a penetrat celula, HIV
produce copii ale tulpinii proprii, care pot apoi infecta mai departe alte celule.
După un timp, infecţia HIV duce la o reducere serioasă a numărului de celule T-helper
disponibile pentru a ajuta în lupta cu bolile. Procesul de obicei durează cîţiva ani.
Infecţia HIV poate în general împărţită în patru stadii: infecţia primară, stadiul clinic
asimptomatic, infecţia HIV simptomatică şi progresul de la HIV la SIDA.

Stadiul 1: Infecţia HIV primară

Acest stadiu al infecţiei durează cîteva săptămîni şi este deseori acompaniat de o boală
scurtă asemănătoare cu gripa. În pînă la 20% cazuri, simptoamele sunt destul de
serioase pentru a consulta un doctor, dar diagnosticul infecţiei HIV este foarte des omis.
Citiţi mai multe despreTestarea la HIV

Pe parcursul acestui stadiu, există o cantitate mare de HIV în sîngele periferic, iar
sistemul imun începe să răspundă la virus prin producerea anticorpilor HIV şi a
limfocitelor citotoxice (T-killer). Acest proces este cunoscut sub denumirea de sero-
conversie. Dacătestul la HIV este efectuat înainte de terminarea sero-conversiei,
rezultatul nu poate fi pozitiv.

Stadiul 2: Stadiul Clinic Asimptomatic

Acest stadiu durează aproximativ 10 ani şi, după cum sugerează denumirea, se
caracterizează prin lipsa unor simptome majore, cu toate că în unele cazuri nodulii
limfatici sunt inflamaţi. Nivelul de HIV în sîngele periferic scade semnificativ, dar
persoanele rămîn infectate şi anticorpii HIV sunt detectabili în sînge, astfel testul la
anticorpi va da rezultat pozitiv.
Citiţi mai multe despreTratamentul antiretroviral

Cercetările au arătat că HIV nu este dormant pe parcursul acestui stadiu, dar este
foarte activ în nodurile limfatice. Există un test care măsoară mica cantitate de HIV care
evită nodulii limfatici. Acest test care măsoară ARN HIV (material genetic HIV) este
numit testul la încărcătura virală şi are un rol important în tratamentul infecţiei HIV.

Stadiul 3: Infecţia HIV simptomatică

În timp sistemul imun devine serios afectat de HIV. Acest fapt se întîmplă din cîteva
motive:

 Nodulii limfatici şi ţesuturile devin afectate sau „istovite” datorită activităţii

prelungite pe parcursul anilor;
 HIV mutează şi devine mai patogen, în alte cuvinte mai puternic şi mai variat,
ducînd la distrugerea a şi mai multe celule T helper;
 Organismul nu mai reuşeşte să înlocuiască celulele T helper pierdute.

Odată cu deteriorarea sistemului imun, se dezvoltă simptomele. Iniţial multe simptome

sunt slabe, dar odată cu deteriorarea sistemului imun, acestea se acutizează.

Unde se dezvoltă infecţiile oportuniste şi tumorile?

Citiţi mai multe detalii specifice despreInfecţiile oportuniste

Infecţia HIV simptomatică este în mare parte cauzată de apariţia infecţiilor

oportuniste şi tumorilor cu care sistemul imun sănătos se poate lupta în mod normal.
Acestea pot apare în practic toate sistemele organismului; lista celor mai frecvente este
prezentată mai jos.
După cum indică tabelul de mai jos, infecţia HIV simptomatică este deseori
caracterizată printr-o boală a mai multor sisteme. Tratamentul infecţiei sau tumorii
specifice este deseori efectuat, dar cauza principală este acţiunea HIV care erodează
sistemul imun. Simptoamele reprimării sistemului imun se vor ameliora doar dacă însăşi
HIV este reprimat.
Sistemul Exemple de infecţie/cancer

Peumonia Pneumocystis Carinii (PCP), Tuberculoza (TB),

Sistemul respirator
Sarcomul Kapoşi (KS)

Sistemul gastro- Cryptosporidioza, Candida, Citomegolavirus (CMV),

intestinal Isosporiaza, sarcomul Kapoşi

Sistemul nervos HIV Cytomegolavirus, Toxoplasmoza, criptococoza, limfomul

central/periferic non-Hodgkin, Varicella, Zoster, Herpes simplex

Piele Herpes simplex, Sarcomul Kaposi (KS), Varicella, Zoster

Stadiul 4: Progresul de la HIV la SIDA

Odată ce sistemul imun devine tot mai afectat de boli, este stabilit diagnosticul de SIDA.
În prezent, în Moldova, diagnosticul de SIDA este confirmat dacă o persoană cu HIV
dezvoltă una sau mai multe infecţii oportuniste sau tumori servere. În alte ţări, ca spre
exemplu SUA, diagnosticul SIDA se pune şi ca rezultat al unui număr foarte mic al
celulelor T helper din sînge. Este posibil ca o persoană cu HIV că se simtă foarte
bolnavă, dar să nu aibă diagnosticul SIDA.

Stadiile clinice HIV definite de OMS la adulţi şi adolescenţi

În comunităţile cu resurse limitate, instituţiile medicale sunt uneori slab echipate şi nu
este posibil de a utiliza testul CD4 şi a încărcăturii virale pentru determinarea
momentului potrivit de iniţierea a tratamentului. Astfel, Organizaţia Mondială a Sănătăţii
a elaborat un sistem de determinare a stadiilor clinice în bază de simptome.

Clasificarea stadiilor HIV la adolescenţi şi adulţi

Cantitatea (%) de Stadiul clinic
 А С
В
CD4 limfocite per ml asimptomatică, acută (primară) Boli
Simptomatică
sînge sau limfadenopatie generalizată asociate
non А non С
primară SIDA

1. ≥500 (≥29%) A1 В1 C1*

2. 200–499 (14–28%) A2 В2 C2*

3.A3В3C3*

* Categoriile А3, В3 şi С1, С2 şi С3 determină cazurile SIDA şi persoanele sunt puse la

evidenţa ca bolnavi de SIDA