Capitolul1.

FUNDAMENTE CONCEPTUALE PRIVIND SISTEMUL ADMINISTRATIV

1.1. Conceptul de administrație publică în diferite state
Noţiunea de administraţie are în vedere două aspecte: sensul material/funcţional și sensul
formal/organic:
Noţiunea de administraţie are în vedere două aspecte: sensul material/funcţional, conform
căruia administraţia publică semnifică activitatea de organizare a executării şi de executare în concret a
legilor, urmărindu-se satisfacerea interesului public prin asigurarea bunei funcţionări a serviciilor
publice şi sensul formal/organic – atunci când ne referim la ansamblul autorităţilor publice, prin care,
în regim de putere publică, se aduc la îndeplinire legile şi se prestează serviciile publice.
Belgia: Ca şi în doctrina administrativă franceză, există o distincţie între conceptul funcţional
şi organizaţional de serviciu public.
Danemarca: In doctrina administrativă daneză, se poate găsi încă o dată “definiţia negativă”,
potrivit căreia administraţia publică este descrisă ca acea parte a activităţilor statului care nu sunt nici
legislative, nici juridice.
Grecia: conceptele formal şi material de administraţie.
Irlanda: Administraţia centrală, autorităţile locale şi corpurile resurselor statului sunt de obicei
incluse în conceptul de administraţie, în sens organizaţional, deşi trebuie de notat că aceste ,,corpuri”,
din punct de vedere funcţional, îndeplinesc nu numai sarcini executive, dar şi sarcini legislative şi
juridice.
Italia: Potrivit lui G. Landi şi G. Potenza, funcţia executivă poate fi distinsă de funcţiile
legislativă şi juridică prin limitarea sa la urmărirea unor obiective concrete. De altfel, dintr-un punct de
vedere conceptual, există o distincţie între activităţile administraţiei şi administraţia publică în sens
subiectiv.
Luxemburg: Ca şi în Franţa, conceptul de ,,serviciu public” formează miezul definiţiei de
administraţie: ,,administraţia publică este ansamblul de servicii publice, care, sub impulsul general al
organelor puterii suverane, asigură multiple activităţi ale statului pentru realizarea binelui public”.
Olanda: Conceptul de administraţie publică descrie atât totalitatea organelor administrative,
cât şi funcţia administraţiei. Funcţia administraţiei este descrisă în termeni negativi cu referire la
legislaţie şi justiţie, sau în termeni pozitivi, ca “întreprinderea oficială a problemelor publice prin
serviciul public”.
Portugalia: M. Caetano distinge între un concept organizaţional de administraţie publică şi
conceptul de administraţie publică în sens material. Ultimul din cele două concepte este definit ca
totalitatea deciziilor şi măsurilor prin care statul şi alte corpuri publice, care acţionează conform unor
linii directoare determinante politic - direct sau prin sprijinul, sfatul şi coordonarea activităţilor private
- asigură îndeplinirea nevoilor comunităţii pentru bunăstarea indivizilor. În acest scop, se asigură
măsuri corespunzătoare la nivel naţional.
Spania: R. Entrena face distincţie între conceptele subiectiv, obiectiv şi formal ale
administraţiei publice. De asemenea, F. Garrido Falla, pornind de la înţelesul etimologic al expresiei şi
utilizând mijloace comparative, încearcă o explicaţie detaliată a conceptului de administraţie publică.
In Franţa, Germania şi Regatul Unit al Marii Britanii dificultăţile în realizarea unui concept
unic de administraţie publică au fost în mare măsură rezultatul faptului că organele administrative,
care s-au maturizat ca o consecinţă a separaţiei puterilor, au exercitat nu numai funcţii executive în
sens restrâns, dar ele au fost şi simultan active în domeniul cvasi-juridic.
1.2. Perspective de definire a administrației publice
patru perspective de definire a administrației publice - politică, legală, managerială,
ocupațională
Perspectiva politică
1. Administraţia publică este ceea ce face guvernământul (sau cu alte cuvinte organizaţia sau
activitatea prin care se pun în aplicare deciziile politice).Abordările clasice, inclusiv modelul birocratic
ideal elaborat de către Max Weber consideră că administraţia publică (birocraţia) trebuie să fie o
unealtă la dispoziţia celor care formulează deciziile politice.
1
 2. Administraţia publică este organizaţia sau activitatea prin care sunt prestate servicii publice
direct sau indirect. activităţile prin care sunt rezolvate nevoile membrilor comunităţii pot fi rezolvate
de către instituţii publice sau poate fi oferită unei companii private.
3. Administraţia publică este o fază din cadrul ciclului de elaborare şi implementare a
politicilor publice.politicile publice reprezintă ansamblul de decizii prin care o anumită autoritate
publică abordează o problemă a comunităţii pe care o deserveşte. În ciclul politicilor publice includem
elaborarea, implementarea ,dar şi evaluarea impactului acestora (reacţia).
4. Administraţia publică- organizaţia sau activitatea prin care se implementează interesul
public.
5. Administraţia publică este organizaţia sau activitatea prin care se realizează în mod colectiv
ceea ce nu poate fi realizat individual.Există autori care consideră că instituţiile publice au apărut ca un
răspuns la necesitatea de a organiza mari grupuri de oameni pentru atingerea unor scopuri colective. În
acest sens putem spune că administraţia publică ne ajută să avem, electricitate, apă, canalizare, etc.
Perspectiva legală
1. Administraţia publică este legea în acţiune (sau punerea în aplicare a legii). Conform acestei
abordări activitatea administraţiei publice este exclusiv o activitate de aplicare a legilor. Aceasta a fost
opinia generală în Europa. În prezent majoritatea specialiştilor consideră că administraţia publică
trebuie să fie o activitate prin care sunt rezolvate probleme de interes public, în cadrul reprezentat de
legislaţie, cadru care nu trebuie să fie constrângător.
2. Administraţia publică reprezintă o activitate de reglementare. Conform acestei definiţii,
pentru orice problemă publică nou apărută trebuie emisă o reglementare.
3. Administraţia publică este activitatea sau organizaţia prin care se manifestă “bunăvoinţa
regilor”.Cetăţeanul este un administrat care primeşte anumite servicii pentru că o anumită autoritate
are bunăvoinţa să o facă.
4. Administraţia publică este o “hoţie” sau o organizaţie sau activitate prin care cetăţenii sunt
furaţi.provine din ideologia liberală radicală, care consideră că statul nu ar trebui să se ocupe decât de
protecţia cetăţenilor, lăsând toate celelalte aspecte în seama pieţei şi a societăţii,( taxele pe care statul
ne impune să le plătim reprezintă de fapt un bun furat.)
Perspectiva managerială
1. Administraţia publică reprezintă funcţia executivă a Guvernământului. În cadrul
managementului există o separare a atribuţiilor, politicienii fiindu-le rezervat rolul de a emite decizii,
iar funcţionarilor publici rolul de a le pune în aplicare.
2. Administraţia publică este o specialitate în cadrul managementului. administraţia publică sau
managementul public reprezintă o categorie subordonată.
3. Administraţia publică este artă. că aceleaşi reguli sau procedee aplicate de către persoane
diferite dau rezultate diferite.
4. Administraţia publică este ştiinţă. administraţia publică şi-a dobândit statutul de domeniu
academic şi de profesie.
Perspectiva ocupațională
1. Administraţia publică este o categorie ocupaţională (o profesie).
2. Administraţia publică reprezintă idealismul în acţiune. Foarte mulţi specialişti insistă asupra
necesităţii unor calităţi cum ar fi dedicaţia, faţă de interesul public, faţă de instituţie şi profesie,
necesare pentru a profesa în administraţia publică.
3. Administraţia publică este un domeniu academic. pregăteşte specialişti.
4. Administraţia publică este un concurs de eseuri. tot ceea ce se întâmplă în cadrul
administraţiei publice nu este decât completarea unor documente.
1.3. Administrația publică în varii concepții și definirea sistemului administrativ
Administraţia publică în concepţia franceză
administraţia reprezenta „acţiunea puterii executive prin procedee de putere publică”.
Respectând linia tradiţională, profesorul A. Laubadere defineşte administraţia ca reprezentând
ansamblul de autorităţi, agenţii şi organisme, însărcinate, sub impulsul puterilor politice, cu asigurarea
multiplelor intervenţii ale statului modern.

2
 Jean Rivero, delimiteaza administraţia publică de celelalte activităţi publice, prin două criterii –
material se face distincţie între administraţie, legislativ, justiţie şi guvernare, organic autorul
subliniază că participarea diverselor organe politice la treburile administrative variază în funcţie de
regimurile politice.
Administraţia publică în concepţia germană
Wolff şi Bachof, administraţia în sens material reprezintă punerea în aplicare a afacerilor
colectivităţii publice şi a membrilor acesteia de către agenţii colectivităţii desemnaţi în acest scop.
Profesorul Forsthoff , trebuie făcută distincţia între termenul de administraţie în sfera dreptului
privat şi a dreptului public.
Profesorul H. Maurer defineşte, administraţia ca fiind o realitate socială, axată pe interesul
public care presupune acţiuni dinamice orientate spre viitor şi hotărâri administrative.
De remarcat, doctrina franceză vorbeşte despre bazele constituţionale ale administraţiei
publice, însă,doctrina germană analizează administraţia separat de reglementările constituţionale.
Administraţia publică în concepţia britanică
Doctrinarii britanici pornind de la diferenţierea funcţiei administrative sau executive de cea
legislativă şi judecătorească. O. Hood Philips afirma că „funcţia executivă sau administrativă
reprezintă activitatea generală şi detaliată a guvernului conformă cu legea, incluzând identificarea
strategiilor modului în care legea poate fi făcută să faciliteze o strategie”; funcţia juridică constă din
„interpretarea legii şi din aplicaţiile ei la faptele proceselor  particulare”.
Administraţia publică în concepţia românească
O importantă concepţie a noţiunii de administraţie publică este că administraţia este cea care
cuprinde activitatea statului, reglementată de lege, care constă în activitatea tuturor serviciilor publice
destinate să asigure satisfacerea intereselor generale.
În doctrina recentă se subliniază că în baza prevederilor constituţionale prin conceptul de
administraţie publică se înţelege activitatea care rezidă în organizarea şi executarea nemijlocită a
prevederilor constituţionale, a actelor normative şi a celorlalte acte juridice adoptate sau emise de
autorităţile statului, activitate realizată de autorităţile administraţiei publice.
Pe fondul celor expuse în rândurile precedente se reține ideea potrivit căreia: sistemul
administrativ al unui stat sau uniuni de state poate fi definit ca un ansamblu coerent de structuri,
instituţii şi reglementări prin care se înfăptuieşte activitatea de administraţie publică, ca proces real.
1.4. Componentele sistemului administrativ
sistemul administrativ apare ca un subsistem al mediului social, ce reprezintă, un sistem
integrator, de mare complexitate.
mediu al sistemului administrativ (ecosistem) semnifică “un ansamblu de elemente susceptibile
de a exercita o influenţă asupra funcţionării sistemului sau care sunt influenţate la rândul lor, de către
acesta”.
El comunică cu acest mediu prin informaţii reciproce şi prin procesul întrebare-răspuns.
întrebările acced către sistemul administrativ printr-o reţea de comunicaţii şi sunt complementare, iar
răspunsurile pe care le dă sistemul administrativ iau forma deciziilor şi acţiunilor concrete cu impact
asupra evoluţiei societăţii.
Procesul de schimb şi comunicare dintre sistemul administrativ şi mediul exterior creează două
situaţii, de exemplu:
▪ sistemul poate fi deschis asupra mediului, prin schimbul de informaţii,
▪ sistem poate fi de dependent creând un centru autonom de putere şi propriile valori.
Prin prisma manifestării şi întăririi autonomiei, sistemul administrativ îşi constituie bazele
proprii de existenţă şi funcţionare cu următoarele componente:
Birocraţia se poate defini ca “sistemul în care preponderenţa în direcţia realizării afacerilor
publice, aparţine serviciilor administrative, adică birourilor”. Birocraţia presupune ca administraţia să
înregistreze următoarele mutaţii:
a) devine astfel independentă de corpul electoral şi de guvernanţi care nu mai exercită asupra sa o
influenţă directă. Astfel, Statutul funcţionarului public, din democraţiile europene, maximizează
securitatea profesională şi garantează autonomia acestuia, iar administraţia se constituie ca o
categorie socială, o corporaţie care are interese proprii.
3
 b) tinde să devină un centru de putere, în măsură să dobândească forţă politică şi capacitate de decizie.
În acest sens, potrivit lui Max Weber, apariţia statelor moderne a fost legată de constituirea
unui corp de lucrători intelectuali, specializaţi, dotaţi cu independenţă şi stabilitate.
Tehnocraţia “sistemul în care preponderenţa în direcţia realizării afacerilor publice, aparţine
tehnicienilor”. Spre deosebire de agenţii dintr-o organizaţie birocratică, tehnocraţii nu se mulţumesc
numai să aplice regulile, ci au facultatea de a crea, de a impune noutăţile.
Complexitatea problemelor de rezolvat a dus la apariţia unei noi pături sociale formată din
ingineri, savanţi, manageri, la o “castă a tehnologilor”. J. K. Galbraith o numeşte “tehnostructură” şi
este formată din specialişti care deţin fiecare câte o parte din informaţiile necesare întregului ansamblu
ce va deţine puterea.
Tehno-birocraţia este o alianţă între virtuţiile de organizare birocratică şi competenţele de
ordin tehnic. Tehnocraţia poate să aducă birocraţiei, forţă şi prestigiu şi să o pună în valoare prin
imprimarea unui caracter dinamic. La rândul său, birocraţia constituie un punct de sprijin pentru
tehnocraţie. Tehnicienii care se bazează pe aparatul birocratic devin mult mai capabili şi mai
competenţi.

Capitolul 2. METODA COMPARATIVĂ ÎN MATERIA SISTEMELOR ADMINISTRATIVE

2.1. Definirea comparației
“comparaţie” desemnează operaţia mentală de apropiere a două sau mai multe lucruri cu
scopul determinării asemănărilor și diferenţelor dintre ele. Ea este întrebuinţată atunci când este
imposibilă obţinerea datelor identice, sigure și pur obiective.
Materia sistemelor administrative comparate se referă, în mod evident, la compararea
diferitelor elemente ale sistemelor administrative și căutarea de explicații atât pentru diferențele, cât și
asemănările existente.
către sfârșitul secolului al XX-lea, o serie de cercetători americani au ajuns să considere
comparaţia drept nucleul metodologic al metodei știinţifice. Pentru acești autori, compararea trecutului
și prezentului propriei naţiuni cu acela al altor naţiuni ajută în procesele de evaluare și aprofundare a
experienţei instituţiilor naţionale. Examinarea altor administrații permite lărgirea perspectivei asupra
alternativelor de organizare și funcționare administrativă și relevă, totodată, soluţii pentru viața
administrativă naţională. Analiza administrativă comparată facilitează, de asemenea, testarea teoriilor
schimbării, modernizării și reformării administrației.
Italianul Giovani Sartori supune analiza comparată tirului conjugat a trei întrebări importante:
“De ce comparăm?”. Raţiunea comparării constă în obligaţia de a controla și verifica.
“Ce este comparabil?”. doar atunci când trăsăturile a două sau mai multe entităţi sunt, în
același timp, parţial asemănătoare și parţial diferite, entităţile sunt comparabile.
“Cum comparăm?”. importantă rămâne alternarea perspectivei individualizante și a celei
generalizante în căutarea permanentă a explicaţiilor echilibrate și contextuale.
2.2. Etapele cercetării comparative
Cercetarea comparativă urmează aceleași etape ca orice cercetare în domeniul științelor sociale,
după cum urmează:
1. definirea temei de cercetare – încadrarea într-un domeniu și subdomeniu al științelor
administrative – inclusiv interdisciplinaritate și transdisciplinaritate
2. formularea ipotezelor – pe baza unei literaturi consultate anterior
3. operaționalizarea conceptelor –în cazul comparațiilor conceptele pot să aibă diferite înțelesuri
în funcție de unitățile analizate
4. delimitarea câmpului de cercetare – alegerea cazurilor –
5. selectarea datelor și alegerea măsurilor
6. interpretarea datelor –cantitative sau calitative, fie prin metode interpretative.
7. construcția unui model –încadrarea temporală, si metodologia de adunare a datelor folosită.
8. construcția de tipologii și taxonomii – considerând în prealabil clasificările pre-existente și
justificând nevoia de a le modifica
9. evaluarea și predicția – din nou ținând cont de limitările studiului și de contextualizarea

4
 fiecărui studiu.

2.3. Regulile metodologice ale comparației

Cele patru reguli ale comparaţiei sunt următoarele:
1. A se compara numai ceea ce este comparabil – cercetătorul trebuie să stabilească mai întâi dacă
elementele comparate aparţin aceluiaşi timp istoric sau unor sisteme diferite. În cazul în care
sistemele cărora le aparţin elementele de comparat sunt antagoniste, comparaţia nu se va realiza
decât sub aspectul stabilirii diferenţelor.
2. Niciodată comparaţia între două instituţii să nu se facă izolat, în afara contextului din care fac
parte – termenii comparaţiei trebuie să fie luaţi în considerare în conexiunile lor reale, în contextul
social, politic, economic şi cultural care i-au generat.
3. Norma trebuie cercetată în contextul izvoarelor sistemului din care face parte – (exemple: legi,
obiceiuri, precedente judiciare)
4. În procesul de comparare trebuie să se ţină seama şi de evoluţia istorică a normei, nu numai de
forma sa actuală – în procesul istoric, forma normei poate evolua într-atât încât forma iniţială să fie
diferită total de forma actuală.

Capitolul 3. FACTORI DE INFLUENȚĂ ASUPRA SISTEMELOR ADMINISTRATIVE

3.1. Generalități
Acţiunea elementelor endogene (interne), respectiv a factorilor de influenţă endogeni
rezultă din interiorul sistemului administrativ însuşi.
Pe de altă parte, acţiunile elementelor exogene (externe), respectiv ale factorilor de influenţă
exogeni, îşi au sursa în interiorul altor sisteme intrasociale. Sub acest aspect, organizarea
sistemelor administrative trebuie să reflecte raporturile existente cu celelalte sisteme şi să
suporte permanent consecinţele mutaţiilor intervenite în interiorul lor.
3.2. Factori endogeni de influență
în sistemul administrativ se regăsesc elemente care au favorizat continuitatea şi
evoluţia principiilor de organizare. Aceste elemente aflându-se sub influenţa unor factori de
permanenţă şi factori de evoluţie.
3.2.1. Factorii endogeni de permanenţă
Ca şi alte sisteme birocratice, sistemul administrativ acordă o valoare particulară
tradiţiei care are următoarele valenţe:
▪ contribuie la formarea administratorilor, în virtutea permanenţei, funcţionarii publici îşi
însuşesc tehnicile meseriei lor şi îşi exercită autoritatea profesională;
▪ protejează funcţionarii publici în raporturile mutuale ale acestora cu superiorii şi subordonaţii lor;
▪ normele şi uzanţele interne determină pentru fiecare serviciu public, condiţiile sale permanente
de acţiune şi conduita administrativă.
Conform celor afirmate de Parkinson, munca este cu atât mai captivantă, cu cât timpul care îi
este consacrat este mai mare.
În administraţia publică, acest postulat este însoţit de două precizări şi anume:
▪ funcţionarii sunt creaţi reciproc în timpul muncii;
▪ toţi funcţionarii tind să mărească numărul propriilor subordonaţi, pentru a dovedi
importanţa serviciului pe care îl conduc.
În alte opinii, se consideră că expansiunea sistemului administrativ este datorată
constituirii unei aşa zise “clase” a subalternilor din aparatul de stat, care determină extinderea
aparatului birocratic public din raţiuni diverse, care pot fi:
Rațiuni economice- creşterea economică necesită sporirea corespunzătoare a numărului de
posturi pentru funcţionarii publici;
Rațiuni politice- datorate extinderii aparatului birocratic, care permite clasei politice
dominante să atragă noi angajaţi, mărind dimensiunile “castei” subalternilor;
Rațiuni ideologice - generate de fetişismul puterii şi dorinţa de a o dobândi, prin apartenenţa
la clasa funcţionarilor de execuţie din aparatul de stat, posibilităţi de ascensiune pe scara

5
 Factorii de permanenţă cultivă rezistenţa la schimbare. Toate sistemele
administrative sunt în esenţă conservatoare. Atitudinea conservatoare în administraţie este
asigurată, atât de funcţionarii publici, care văd în schimbare o ameninţare a drepturilor proprii,
cât şi de situaţia de monopol de care beneficiază sistemul administrativ în societate, fapt care
îi facilitează menţinerea poziţiilor dobândite.
Tehnicile utilizate de către sistemul administrativ pentru a rezista la schimbare şi crea o
atitudine defensivă totodată, sunt următoarele:
▪ Opoziţia declarată, generează conflicte deschise, cu întregul corp social, şi cu instanţele politice;
▪ Acceptarea aparentă, consta în combinarea structurii reale cu reformele administrative continue, dar
care întotdeauna rămâne la nivel de texte, fără a se traduce în fapte concrete;
▪ Mecanismele blocajelor. administraţia publică produce “anticorpi” pentru a dizolva “germenii”
evoluţiei, creând structuri şi mecanisme greoaie şi chiar organisme antireformatoare.
3.2.2. Factorii endogeni de evoluție
Sistemul administrativ nu rezistă la schimbări decât până la un anumit punct. Astfel, atunci
când acestea ating o asemenea amploare, încât este imposibilă menţinerea organizării
anterioare, sistemul administrativ intră într-o criză profundă, care impune recurgerea la mecanisme
de corectare.
Toate sistemele tind să se degradeze pe măsură ce societatea evoluează. Acest efect de
entropie afectează, în special, sistemul administrativ, întrucât în toate ţările, administraţia se găseşte
într-o stare de tensiune cu mediul social. Sistemul administrativ francez funcţionează datorită
unui mecanism de schimbare prin criză; criza este singurul mijloc de operare a reajustărilor
necesare şi joacă un rol esenţial în dezvoltarea acestui sistem. Ritmul administraţiei birocratice
reprezintă o alternare între lungi perioade de stabilitate şi perioade scurte de criză şi schimbare.
3.3. Factori exogeni de influență
Mediul social-politic este supus presiunilor contradictorii pe care le exercită procesul
complex al schimbării. Sistemul administrativ reflectă aceste presiuni în propria sa organizare,
care se modifică permanent sub influenţa principiilor esenţiale de echilibru al sistemelor social şi
politic.
3.3.1. Factorii exogeni de permanenţă
factorii de permanenţă se găsesc sub imperiul următoarelor două nevoi: Nevoia de
perenitate și stabilitate.
Nevoia de perenitate justifică maniera în care sistemul administrativ se inserează în mediul
social şi se adaptează la schimbările permanente care au loc, reprezintă o motivaţie şi un fundament al
transformărilor. Iar ideea de stabilitate,invers, favorizează pierderea flexibilităţii sistemului
administrativ şi riscă să provoace, pe termen lung, o ruptură brutală faţă de realitate.
3.3.2. Factorii exogeni de evoluție
Din momentul în care sistemul administrativ este supus impulsurilor externe favorabile
schimbării, el poate fi tentat să reziste la schimbare, dar procesul de auto- transformare devine la un
moment dat, inevitabil.
Asemenea presiuni se exercită în toate ţările, în mai multe direcţii esenţiale, care vizează
adaptarea sistemului administrativ la schimbare şi pot fi sintetizate astfel:
▪ Cetăţenii solicită din ce în ce mai multe servicii de la colectivităţile publice. creştere a
rolului statului în viaţa economico-socială a dezechilibrat sistemul care l-a deservit vreme
îndelungată pentru realizarea misiunilor sale clasice.
▪ Imperativul de eficacitate, din ce în ce mai net resimţit, a condus la mutaţii compatibile în
sistemul administrativ. Administraţia a fost constrânsă să se integreze noilor tehnici de
organizare a activităţii Astfel, administraţia publică a trebuit să se deschidă perspectivei,
viitorului, să întocmească prognoze.
▪ Sistemul administrativ trebuie modelat în concordanţă cu progresul concepţiilor democratice
urmărind să ducă la creşterea nivelului de consum şi a celui cultural. Cetăţenii nu mai vor să
aibă de-a face cu o administraţie autoritară şi absolută. În toate ţările, cetăţenii îşi
manifestă dorinţa de a fi auziţi şi înţeleşi de instituţiile publice, chemată să-şi multiplice
eforturile de asigura satisfacerea nevoii de utilităţi sociale la un nivel din ce în ce mai înalt.
6
 Capitolul 4. PRINCIPII DE ORGANIZARE ȘI FUNCȚIONARE A SISTEM. ADMN.
4.1. Consideraţii generale
Se apreciază, de asemenea că analiza clasică a organizării birocratice făcută de Max Weber a
reunit toate cerinţele de ordine şi eficienţă ale unui model ideal de administraţie, deoarece era
fundamentată pe:
▪ un sistem de norme abstracte, reguli, tehnici şi proceduri;
▪ ierarhie a funcţiilor însoţită de o disciplină strictă şi omogenă;
▪ funcţie publică permanentă, specializată, calificată, remunerată şi dotată cu garanţii de avansare.
Principii de organizare și funcționare a sistemelor administrative omogenitate şi
eterogenitate, ierarhie şi participare, unitate şi pluralism.
4.2. Omogenitate și eterogenitate
Principiile de omogenitate pun accent pe necesitatea coeziunii interne a aparatului
administrativ, în detrimentul comunicaţiilor laterale pe care acesta le întreţine cu exteriorul, cu
restul societăţii. Coeziunile din interiorul aparatului administrativ sunt de două tipuri: Coeziuni
între organele administrative; Coeziuni între agenţi (funcţionari publici).
Aplicarea, menţinerea şi întărirea principiilor de omogenitate presupune, satisfacerea
anumitor condiţii, precum:
 stabilirea unui sistem de selecţie, care să contribuie la alegerea celor mai potriviţi funcţionari publici
 dezvoltarea unui proces de sanctificare a simbolurilor şi a statutului birocraţiei;
 tendinţa către “instituţia totală” care să se ocupe de problemele personale ale funcţionarului, nu
numai de viaţa profesională;
 crearea unui sistem propriu de valori ,care contribuie la afirmarea personalităţii individuale;
Principalul avantaj al eterogenităţii în administraţia publică îl reprezintă dezvoltarea unei reţele
de comunicaţii, bazată pe o mişcare ascendentă şi pe una descendentă.
Informarea ascendentă urmăreşte să aducă la cunoştinţa administraţiei starea sistemelor
intrasociale, situaţia rezultatelor şi a deciziilor anterioare.
Informarea descendentă exprimă voinţa administraţiei de a explica sensul deciziilor sale în
vederea câştigării încrederii publicului
Consultarea constituie o etapă suplimentară, în sensul eterogenităţii, vederea deschiderii
aparatului administrativ asupra societăţii şi vizează stabilirea de legături organice între administraţie
şi grupurile sociale interesate de acţiunea sa.
În concluzie, se poate afirma că omogenitatea conservă sistemele administrative şi le izolează
de mediul social; spre deosebire, principiile de eterogenitate exprimă voinţa de transformare
a aparatului administrativ, în vederea unei mai bune înţelegeri şi colaborări cu celelalte structuri
economice. Aplicarea ambelor categorii de principii, în limite care să permită armonizarea lor, poate
asigura creşterea performanţelor de funcţionare a sistemelor administrative.
4.3. Ierarhie și participare
La origine, modelul ierarhizat se referă, în exclusivitate, la relaţiile
corespunzătoare unor reguli stricte de organizare, care nu ţin cont de sentimente, atitudini şi
raporturi interumane, decât într-o manieră formală. Ierarhia formală este fondată pe o construcţie
piramidală a funcţiilor şi sarcinilor acestora. Ea este caracterizată prin următoarele trăsături:
 distincţie între munca de concepţie şi de execuţie,între operaţiile intelectuale şi cele manuale;
 centralizarea deciziilor, în sensul că puterea se îndepărtează de locul de execuţie;
 diviziunea muncii; fiecare post sau funcţie are o sferă de competenţă net definită, iar pregătirea
funcţionarului este corespunzătoare acesteia;
 unitate de comandă şi de acţiune, un angajat trebuie să primească ordine de la un singur şef;
 autoritate sau dominare, în sensul că superiorul îşi poate impune propria voinţă asupra
subordonaţilor
 existenţa unei puteri de control şi sancţiune în conformitate cu legea; mijloacele de control pot fi
7
 fizice (putere coercitivă), materiale (salarii, prime), simbolice (prestigiu, stimă);

Apariţia ideii de participare în administraţie nu se explică printr-o voinţă de democratizare

internă, ci printr-o nouă concepţie în privinţa eficienţei, promovată de specialiştii în management.
Implementarea sistemului de partajare al puterii este considerată ca fiind mai eficace (decât
modelul de concentrare al puterii) din raţiuni diverse, şi anume:
1) nivelul de satisfacere al membrilor organizaţiei sporeşte deoarece se promovează o atitudine
activă faţă de muncă, bazată pe un sistem de colaborare, pe o participare raţională şi conştientă;
2) calitatea deciziilor se ameliorează, ca urmare a utilizării cunoştinţelor şi experienţei funcţionarilor
subalterni şi a dispariţiei procesului de filtrare a informaţiilor;
3) recurgerea la tehnicile moderne de gestiune sau de luare a deciziilor întăreşte exigenţele
participării şi dezvoltării spiritului de colaborare.
4.4. Unitate și pluralism
birocraţia este şi unitară. Principiul de unitate impune ca diviziunea muncii de administraţie
să fie compensată printr-o subordonare a diverselor organe administrative faţă de autoritatea
supremă.
Această subordonare poate fi de ordin ierarhic şi se prezintă sub două forme, şi anume:
Unitatea prin ierarhie
specializarea pe ministere exprimă în toate ţările ideea repartizării şi diviziunii muncii
administrative.În prezent asistăm la o instabilitate a structurilor ministeriale care comportă
inconveniente grave manifestate prin: dezorganizarea serviciilor, conflicte de muncă etc.
Specializarea ministerială este compatibilă cu principiul unităţii pe care-l completează
printr-o ierarhizare a serviciilor. Prin intermediul ierarhiei se asigură coeziunea, dar şi supunerea
administraţiei. Ea facilitează transmiterea ordinelor prin relaţii succesive, repartizarea
responsabilităţilor şi controlul autorităţilor alese.
Unitatea prin control
Densitatea controlului permite realizarea unei unităţi organice, într-o manieră la fel de
eficientă ca ierarhizarea. Controlul este un mijloc extrem de eficient care asigură conformitatea şi
unicitatea acţiunilor întreprinse asupra ansamblului teritoriului.
Dificultăţile financiare cu care se confruntă colectivităţile locale impun acordarea de
către stat a unor subvenţii şi ajutoare publice; în acest scop, statul efectuează expertize tehnice
şi economice care să ateste necesitatea şi oportunitatea operaţiilor pe care le va finanţa ulterior. În
consecinţă, concepţia privind efectuarea controlului administrativ de stat este compatibilă cu
raţionalitatea cheltuielilor publice, dar şi cu principiul de unitate.
Principiul unităţii este reprezentativ pentru concepţia clasică privind organizarea
birocratică; în prezent sistemul administrativ se prezintă sub forma unui mozaic instituţional, format
din celule multiple, care acţionează potrivit unei strategii proprii.
Administraţia publică modernă se caracterizează printr-o dezmembrare a aparatului
administrativ şi un pluralism al centrelor de decizie autonomă, care se constată în toate ţările.
Sistemul administrativ nu mai este un bloc coerent şi unificat.
Pluralismul măreşte puterea de exprimare şi de decizie a organelor descentralizate datorită
următoarelor facilităţi:
 acordarea unor garanţii de independenţă agenţiilor, în ceea ce priveşte originea, obiectul de
activitate, statutul personalului;
 acordarea unei reale libertăţi de gestiune care elimină impulsurile de putere şi de control din partea
autorităţilor tutelare;
 stabilirea unor legături de solidaritate între cei care controlează şi cei controlaţi în scopul eliminării
surselor de conflict şi rezolvării eventualelor divergenţe pe calea negocierii.
Au fost promovate tehnici noi menite să asigure raţionalizarea acţiunii administrative
respectând autonomia diferitelor componente, dintre care menţionăm:
▪ formulele contractuale care stabilesc angajamente reciproce între stat şi colectivităţile
descentralizate ; statul îşi fixează obiectivele generale de îndeplinit şi limitele de
8
 control, garantând organelor descentralizate o anumită sferă de independenţă;
▪ mijloacele de coordonare, Între acestea se disting canalele tradiţionale ale procedurilor de
control juridic – nejuridic, precum şi instituţiile administrative, care se sprijină pe centrele
de decizie existente sau se suprapun cu acestea

9
Capitolul 5. ORGANIZAREA AUTORITĂȚILOR ÎN SISTEME ADMINISTRATIVE CENTRALE
5.1. Guvernul central
În toate ţările guvernul central este cel care conduce afacerile politice şi gestiunea intereselor
generale, pentru ansamblul colectivităţii naţionale.
Guvernul central are datoria de a guverna şi administraţia, realizând două tipuri de afaceri
(activități): Afaceri proprii administrative , Afaceri proprii guvernamentale
Afaceri guvernamentale sunt cele care prin soluţiile pe care le folosesc, influenţează cursul
general al vieţii politice, economice şi sociale a ţării, fiind de natură a afecta interesele esenţiale ale
naţiunii, a pune în cauză unitatea ei, a angaja destinul acesteia.
Afacerile administrative sunt cele care conduc la executarea măsurilor luate pe plan
guvernamental şi caută să determine îndeplinirea sarcinilor care nu prezintă un caracter excepţional;
Preşedintele sau monarhul acţionează direct asupra administraţiei - miniştrii nu sunt decât
trimişii săi. Şeful statului dispune- de anumite organe administrative care sunt mai puţin importante în
regimul parlamentar şi mai dezvoltate în regimurile neparlamentare. El dispune de consilieri civili şi
militari, de un secretariat şi câteva organe destul de importante, etc
După caz, parlamentele se interesează mai mult sau mai puţin de administraţie. În perioada
actuală, parlamentul se ocupă destul de puţin de administraţie, consacrându-se mai mult discuţiilor
politice şi legilor, renunţând la un control direct asupra administraţiei; parlamentul deleagă acest rol
miniştrilor.
Miniştrii realizează joncţiunea între guvern şi administraţie. Şeful statului este mai ales un
organ de reprezentare şi guvernare, parlamentul unul de legiferare şi control; el tratează concomitent şi
chestiuni guvernamentale şi afaceri administrative.
Dublul caracter al miniştrilor - de guvernanţi, dar şi de administratori - este evident în regimul
parlamentar. În regimul neparlamentar, ei pot fi cantonaţi aproape exclusiv în administraţie, întrucât
şeful statului se rezervă pentru reglementarea afacerilor guvernamentale.
Primul-ministru are un rol esenţial guvernamental, dar el acţionează deseori în materie
administrativă. El exercită un control general asupra administraţiei publice, străduindu-se să asigure
o coordonare între servicii. Pentru îndeplinirea sarcinilor sale, el dispune de anumite organe de
conducere şi control, secretariat general, servicii de informaţie, de documentare, de statistici, etc
Printre miniştri, primul-ministru sau preşedintele consiliului de miniştri are o poziţie specială şi
un rol preponderent. Ministerul cuprinde mai întâi şi esenţial, miniştrii care sunt plasaţi în fruntea
departamentului, adică a unui grup de servicii din administraţia centrală. Uneori, primul-ministru
conduce şi un departament. Numărul miniştrilor variază, mai mult după ţări şi moment. Uneori
numărul miniştrilor este lăsat la discreţia primului-ministru sau a şefului de stat. Alteori, constituţia
decide asupra acestui număr; adesea însă dispoziţiile legale iniţiale sunt modificate.
Tendinţa pe plan mondial este de a se mări numărul ministerelor şi miniştrilor. Atunci când
numărul ministerelor este mare, trebuie să se formeze grupe restrânse pentru a se putea guverna.
Miniştrii sunt în general aleşi de şeful statului. În regim parlamentar, ei sunt aleşi de şeful
guvernului sau de unul din şefii majorităţii parlamentare. În regimul prezidenţial sau monarhic
libertatea de alegere este mare.
Calităţile personale ale ministrului, competenţa sa, durata în care el rămâne în funcţie,
influenţează asupra valorii, intensităţii şi profunzimii acţiunii pe care acest ministru o exercită asupra
departamentului său, asupra ramurii administraţiei cu care el este investit. Este evident că un ministru
lipsit de energie, incompetent, expus la o cădere iminentă, este în imposibilitatea de a acţiona eficace
asupra serviciilor sale. Din contră, un ministru care are personalitate şi competenţă profesională,
dezvoltă forţa departamentului şi pune amprenta sa asupra întregii activităţi.
De principiu, pentru conducerea departamentelor ministeriale se creează colegii, cu şefi
responsabili. În afară de marile corpuri consultative, de tipul consiliilor de stat, care au un rol de
conducere şi coordonare, principalele organe de conducere sunt: secretariatul şefului statului, al şefului
guvernului sau al guvernului şi anumite servicii de studii legislative.
Şeful statului, pentru a fi asistat în activitatea sa, dispune totdeauna de un serviciu strâns legat
de el şi care poartă denumiri diferite şi adesea subdivizate în mai multe ramuri. Acest serviciu asigură

10
secretariatul personal al şefului statului, dându-i ajutor pentru îndeplinirea funcţiei sale reprezentative,
mai, ales pentru organizarea ceremoniilor şi a deplasărilor, repartizarea audienţelor şi la exercitarea
funcţiilor guvernamentale şi administrative care incumbă şefului statului, comunicându-i informaţii,
menţinând contacte, urmărind problemele.
Şeful guvernului are un cabinet sau un secretariat special, destinat să-l asiste în funcţia sa de
conducere generală şi de coordonare, Acest secretariat special este compus din câţiva funcţionari şi
câţiva oameni de încredere.
Acest secretariat are ca funcţie încheierea proceselor-verbale şi înregistrarea deciziilor. Nu sunt
înregistrate întotdeauna opiniile, ci numai deciziile luate. Secretarul ia note şi întocmeşte procesul
verbal după aceste note.
A doua funcţie constă în comunicarea deciziilor luate de guvern către departamentele interesate
şi elaborarea de rapoarte către primul-ministru asupra măsurilor, luate pentru executarea acestor
decizii. Prin aceste procese-verbale primul-ministru exercită un control şi o coordonare asupra
ministerelor.
În fine, el asigură coordonarea între cabinet (guvern) şi diferitele comitete care sunt constituite
în rândul acestui cabinet, pentru studierea unor probleme speciale. În acest secretariat al cabinetului a
fost creată o secţie economică şi o secţie centrală de statistică, care furnizează primului-ministru
elementele de lucru şi informaţiile care permit cabinetului de a se pronunţa în cunoştinţă de cauză în
problemele speciale, economice şi financiare.
Pentru informarea guvernului şi în special a şefului său asupra stării de spirit a populaţiei şi
din afara ţării, asupra conjuncturii economice, a mişcării populaţiei, există servicii de informaţii, care
frecvent sunt cuprinse în cabinetele sau secretariatele primului-ministru sau ataşate direct primului-
ministru (Italia şi Belgia).
În S.U.A. sunt “office of government reports” - biroul de buget, servicii de informaţii ataşate
direct pe lângă preşedinte. De asemenea, pentru supravegherile şi verificările dispuse de preşedinte,
acesta are organe de inspecţie proprii
Pe lângă guvernul central există mari corpuri consultative, care sunt asociate activităţilor
administrative şi chiar activităţilor guvernamentale. Unele dintre acestea au atribuţii jurisdicţionale.
Aceste mari corpuri consultative se divid în două categorii principale. Unele sunt de
competenţă generală . În această categorie amintim Consiliul de stat francez.
Altele au o competenţă specială, care se limitează la afaceri de o anumită natură, sau care se
exercită ţinând seama, de preocupările proprii anumitor servicii sau anumitor ramuri de activitate
naţională, punând frecvent în aplicare cunoştinţele tehnice.
Corpurile consultative de competenţă generală cuprind oameni care posedă cunoştinţe diverse,
mai ales administrative şi juridice. Aceste consilii nu au caracter de corpuri tehnice, cu toate că ele
sunt compuse din tehnicieni. Ei participă la activitatea de reglementare, mai ales la pregătirea legilor,
dau avize în diferite domenii.
În Suedia, pe lângă miniştrii cu portofolii, există şi consilier de stat. În Portugalia, consiliul de
stat este un consiliu de guvernământ, un organ politic, care se reuneşte rar, pentru probleme de
importanţă excepţională.În Anglia există consiliul regelui sau consiliul privat.
Corpurile consultative cu competenţă specială sunt fie permanente, fie temporare. Unele sunt
create pentru a pregăti un proiect de lege, altele răspund unor sarcini în mod continuu, dând avize în
mod constant. Au sediul pe lângă şeful statului, şeful guvernului sau ministru.
În România, potrivit Constituţiei, conducerea generală a administraţiei publice este
încredinţată Guvernului, care, alături de Preşedintele României, reprezintă autorităţile puterii
executive, dar care, prin atribuţiile ce le revin, îndeplinesc şi activităţi administrative.
Așadar, administraţia de stat poate fi centrală sau teritorială, după modul de implantare a
autorităţilor administraţiei publice de stat.
Administraţia publică de stat centrală este compusă la rândul său din autorităţile puterii
executive, Guvernul şi Preşedintele României şi din administraţia publică centrală de specialitate.
Guvernul nu trebuie considerat numai ca organ prin care acţionează puterea executivă a
statului, ci şi ca organ al administraţiei publice, dispunând de elementele componente specifice acestor
11
instituţii; el este organul central al puterii executive care organizează realizarea administraţiei publice
pe întreg teritoriul ţării şi în toate domeniile de activitate supuse reglementării legii.
Guvernul este format din primul-ministru, miniştrii de stat, miniştrii şi secretarii de stat.
Primul-ministru este desemnat de Preşedintele României, iar componenţa guvernului se aprobă la
propunerea primului-ministru, prin hotărâre de către Adunarea Deputaţilor şi Senat. Guvernul îşi
realizează competenţa în plenul său prin activitate deliberativă adoptând hotărâri, ordonanţe şi
regulamente. Pentru rezolvarea problemelor curente în mod operativ şi pentru aducerea la îndeplinire a
măsurilor dispuse de guvern, guvernul îşi constitûie un Birou Executiv.
Primul-ministru conduce activitatea guvernului şi îl reprezintă în raporturile acestuia cu
Parlamentul, Preşedintele României, Curtea Supremă de Justiţie, Procurorul General, partidele politice
şi în relaţiile internaţionale. Miniştrii de stat coordonează, sub conducerea primului-ministru,
realizarea politicii guvernamentale în ramurile şi domeniile de activitate ale administraţiei publice,
conlucrând cu miniştrii care conduc ministerele ce funcţionează în acele domenii sau ramuri de
activitate.
Activitatea guvernului este sprijinită fie prin pregătirea deciziilor, fie prin organizarea şi
urmărirea executării acestora, printr-o serie de structuri organizatorice speciale şi specifice. Astfel, pe
lângă primul-ministru funcţionează: Departamentul pentru relaţiile cu Parlamentul; Secretariatul
General al Guvernului (SGG.); Departamentul Administraţiei Publice Locale (DAPL); Consiliul
pentru integrare europeană; Departamentul informaţiilor publice; Departamentul pentru protecţia
minorităţilor naţionale; etc.
Principalele atribuţii ale Departamentului pentru relaţiile cu Parlamentul
● asigură legătura operativă cu cele două Camere ale Parlamentului;
● elaborează studii şi prognoze referitoare la activitatea parlamentară;
● elaborează proceduri de prezentare şi promovare legislativă.
Principalele atribuţii ale S.G.G. şi D.A.P.L.
● asigură buna organizare şi derulare a activităţilor de pregătire a şedinţelor Guvernului;
● desfăşurarea activităţilor de analiză şi avizare juridică;
● exercită dreptul la iniţiativă legislativă;
● îndrumă şi controlează autorităţile administraţiei publice locale în procesul aplicării
reglementărilor în vigoare.
Principalele atribuţii ale Consiliului pentru integrare europeană
● coordonează şi contribuie activ la fundamentarea politicii naţionale de integrare europeană;
● coordonează, procesul de armonizare a legislaţiei româneşti cu cea a Uniunii Europene;
● îndeplineşte rolul de coordonator, al asistenţei economice nerambursabile acordate României
Principalele atribuții ale Departamentului informațiilor publice
● întreţine permanent legătura cu ONG-uri, cu mass-media, cu opinia publică şi contactează
firme lobby şi public relations pentru promovarea intereselor ţării şi obţinerea sprijinului
internaţional;
● planifică şi stabileşte numărul şi volumul publicaţiilor ce urmează a fi distribuite în străinătate;
● realizează analize de impact privind imaginea României peste hotare.
Principalele atribuții ale Departamentului pentru relații cu sindicatele și patronatul
● asigură buna organizare a relaţiilor între Guvern, patronate şi sindicate în vederea soluţionării
revendicărilor;
● colaborează cu ministerele şi celelalte organisme ale administraţiei centrale şi locale în vederea
soluţionării revendicărilor sau a litigiilor dintre sindicate şi patronat.
Principalele atribuții ale Departamentului de control
● controlează ministerele, celelalte organe centrale şi locale ale administraţiei de stat, instituţiile
bugetare şi extra-bugetare;
● verifică reclamaţiile şi sesizările adresate Guvernului sau primului- ministru;
● acţiunile de control sunt declanşate în baza mandatului dat de către Guvern sau primul-
ministru.
Principalele atribuţii ale purtătorului de cuvânt şi relaţii cu presa
● elaborează sinteza deciziilor adoptate în şedinţele Guvernului în scopul informării opiniei
12
 publice;
● organizează şi participă la conferinţele de presă ale primului-ministru, sau, după caz,
Guvernului;

Cancelaria primului-ministru cuprinde:

✔ Grupul consilierilor şi experţilor
✔ Direcţia specială
✔ Cabinetul primului-ministru
Principalele atribuţii:
● elaborează pentru primul-ministru propuneri privind punctul de vedere în legătură cu actele
normative;face sinteze, analize, prognoze şi politici economice, financiare, monetare;
● asigură asistenţă tehnică şi consultanţă primului-ministru;
● asigură buna desfăşurare a lucrărilor de secretariat pentru primul-ministru.
5.2. Structuri guvernamentale şi administrative în statele federale
Structurile diferă după cum vorbim fie de un stat unitar, fie de un stat federal:
 Stat unitar- guvernul central dispune de servicii administrative care pot exercita activitatea pe tot
teritoriul şi în toate domeniile, la nivelul următor nefiind decât organele locale
 Stat federal- datorită naturii acestui stat şi pentru că serviciile locale sunt similare acelora dintr-
un stat unitar, se constată o suprapunere de organe şi o diviziune de atribuţii care rezultă din
pactul constituţional
Guvernul federal şi administraţia federală acţionează, pentru tot teritoriul federaţiei, asupra
problemelor cuprinse în competenţa federală. Guvernele statelor membre şi administraţia acestor state
se ocupă, în cadrul teritorial al fiecăruia dintre aceste state, de treburi care sunt recunoscute ca fiind de
competenţa statelor membre.
De regulă, organele federale nu trasează numai directivele , dar asigură şi executarea în materie
federală. Astfel, în Elveţia şi S.U.A. administraţia federală, asigură executarea deciziilor puterii
federale în toate competenţele acesteia. Administraţia federală colaborează pentru anumite materii cu
administraţia statelor şi exercită uneori un control asupra lor, în domenii care sunt mixte. Intervenţia
federală este prevăzută în cazul unor tulburări.
Administraţia centrală cuprinde organe de coordonare, organe de gestiune administrativă, care
depind direct de şeful statului sau de preşedintele consiliului şi, în fine, departamente ministeriale.
5.3. Administraţia centrală de specialitate
Administraţia centrală este amenajată în subordinea serviciilor şefului statului sau ale
preşedintelui consiliului de miniştri.
In vârf, ministrul cu cabinetul său. Ministrul are un triplu rol: el este în fruntea serviciilor
grupate în departamentul său, el le conduce şi este responsabil de mersul lor, de actele lor.El este,
controlorul administraţiei sale
Alături de ministru, avem cabinetul, format din câţiva oameni de încredere, colaboratori
imediaţi, al căror destin este legat de acela al ministrului, a căror funcţie durează cât aceea a
ministrului. Cabinetul este punctul de joncţiune între administraţie şi politică.
Subordonate ministrului şi cabinetului său, există uneori un secretar general al ministrului.
Ministrul şi, sub autoritatea sa, secretarul general, dirijează diferitele servicii ale ministerului.
Aceste servicii se repartizează în două mari categorii: există servicii comune pe ansamblul ministerului
(personal, arhivă, organizare, contencios, buget, ajutor social). Serviciile specializate sunt foarte
diferite, după ministere: învăţământ, învăţământ superior, personal, tehnic etc.
Serviciile sunt grupate formând direcţii generale sau direcţii. Câteodată, o direcţie generală
reuneşte mai multe direcţii. Aproape peste tot se manifestă tendinţa multiplicării direcţiilor generale şi
direcţiilor. În ţările anglo-saxone cuvântul birou înseamnă direcţie sau, mai precis, serviciu în sens
francez.
Organizarea ministerelor trebuie observată din două puncte de vedere: acela al naturii
domeniului de activitate care poate implica existenţa mai multor ramuri în structura ministerului) şi
acela al structurii ministerelor referitor la sarcinile pe care le au de îndeplinit prin organizarea
13
 conducerii ministerelor şi a administraţiei ministeriale propriu-zise.
Administraţia teritorială de stat desemnează autorităţile deconcentrate ale administraţiei
publice de stat în unităţile administrativ-teritoriale. In rândul acestora intră toate extensiunile teritoriale
ale organelor centrale, inclusiv prefectul.
Capitolul 6. SISTEME ADMINISTRATIVE CENTRALE IN STATE UNITARE
6.1. Marea Britanie
6.1.1. Fundamente constituționale ale administrației publice
Marea Britanie nu are o constituție scrisă în forma unui singur document. în principal acte ale
Parlamentului și o serie de practici statornicite de-a lungul timpului, numite convenții. Puterile
legislativă, executivă și judecătorească sunt separate, dar ele se echilibrează şi se completează
reciproc.
Cea mai importantă trăsătură a Constituţiei Britanice este “supremaţia Parlamentului”:
Aceasta înseamnă că Parlamentul poate aproba sau respinge orice lege doreşte şi hotărârile
sale primează faţă de cele judecătoreşti. Pe de altă parte, aceasta face ca primul-ministru britanic şi
cabinetul său să fie foarte puternici fiindcă, atâta timp cât ei controlează majoritatea din Camera
Comunelor, ei pot face orice legi doresc.
În ceea ce priveşte convenţiile constituţionale, acestea se referă la relaţia dintre Coroană, ca şef
formal al executivului, şi primul-ministru şi cabinetul, ca şefi efectivi. Prin convenţii se asigură
eficienţa şi flexibilitatea Constituţiei.
Prin supremaţia Parlamentului se înţelege faptul că numai Parlamentul are dreptul să facă legi
şi acest drept este suprem şi nelimitat. Această supremaţie a Parlamentului face ca guvernul britanic să
fie cel mai puternic din lume, fiindcă atâta timp cât are majoritatea în Camera Comunelor, guvernul
poate să facă sau să anuleze orice legi doreşte.
6.1.2. Monarhia
Marea Britanie este o monarhie constituţională ereditară, în care şeful statului domneşte, dar nu
guvernează. Explicaţia prezenţei Reginei în cadrul Constituţiei este dată de faptul că aceasta asigură
stabilitatea şi continuitatea.
dreptul regal sunt termeni utilizaţi pentru a descrie puterile deţinute încă de Monarh.
Importanţa puterilor prerogative rezidă în faptul că acestea pot fi utilizate, în mod legal, fără a fi
necesar consimţământul Parlamentului. De afacerile externe se ocupă primul-ministru, ministrul de
externe şi Cabinetul. Judecătorii sunt numiţi la recomandarea primului-ministru care, la rândul lui, este
sfătuit de lordul cancelar. Miniştrii sunt numiţi tot la recomandarea primului-ministru.
Cel mai apropiat sfătuitor al Reginei este secretarul ei particular, iar de relaţiile cu mass-media
se ocupă secretarul pentru presă. Primul-ministru are, de asemenea, un birou particular şi un secretar
pentru relaţiile cu presa. Un alt consilier important este secretarul Cabinetului.
6.1.3. Primul-ministru și cabinetul
Liderul partidului de guvernământ devine prim-ministru şi el alege membrii Cabinetului
dintre membrii de frunte ai partidului. Atât timp cât primul-ministru şi Cabinetul pot conta pe
sprijinul majorităţii în Camera Comunelor, ei pot rămâne în post, dar pot fi demişi printr-un vot de
neîncredere.
Cabinetul cuprinde aproximativ 20 miniştri care, sunt membri ai Parlamentului, câţiva dintre ei
făcând parte din Camera Lorzilor. Cei mai mulţi miniştri din Cabinet conduc departamente
guvernamentale majore, dar câţiva nu au responsabilităţi specifice sau au responsabilităţi cumulate.
responsabilităţile membrilor Cabinetului, ei fiind membri în acelaşi timp ai executivului şi ai
legislativului.
Cele mai multe prerogative ale primului-ministru sunt bazate pe convenţii, mai curând decât pe
drept. Prima este aceea a alegerii Cabinetului. Membrii lui sunt numiţi de Regină, la propunerea
primului-ministru, şi pot fi concediaţi tot atât de uşor.
Sunt apoi mai mult de 20 de departamente de vârf din Serviciul Civil, în care numirile depind
direct de primul-ministru, Mai mult decât atât, un ministru nu-şi poate concedia secretarul permanent
fără aprobarea şefului Cabinetului.

14
 Activitatea Cabinetului se desfăşoară cu concursul unui mare număr de comitete şi
subcomitete.
În prezent, există aproximativ 25 de comitete şi subcomitete permanente, iar un număr de 100
de astfel de comisii sunt temporare.
Cele mai importante comitete permanente sunt cele pentru politică externă şi apărare, pentru
strategie economică, afaceri sociale şi cea pentru legislaţie.
Secretarul Cabinetului este o persoană foarte puternică, fiind foarte apropiat de primul-ministru
în munca pe care acesta o desfăşoară.
6.1.4. Administrația publică centrală
Majoritatea miniştrilor care fac parte din Cabinet conduc departamente centrale de importanţă
majoră. Ei sunt susţinuţi în departamentele lor de o ierarhie politică a miniştrilor de stat şi a
secretarilor parlamentari şi de funcţionarii civili permanenţi, conduşi de un înalt funcţionar, numit
secretar permanent.
În prezent, există 15 departamente de stat considerate majore, conduse de miniştri ce fac parte
din Cabinet şi 16 departamente mai mici sau sub-departamente, care sunt conduse, cu una sau două
excepţii, de miniştri care nu se numără printre membrii Cabinetului.
Cele 15 departamente considerate majore sunt următoarele: ministerul alimentaţiei, agriculturii
şi pescuitului, ministerul apărării, ministerul afacerilor externe şi al Commonwealth-ului, ministerul
sănătăţii şi al securităţii sociale, ministerul de interne, etc
Cele 16 departamente centrale minore sunt următoarele: ministerul artelor şi bibliotecilor,
ministerul vămilor, ministerul informaţiilor, ministerul telecomunicaţiilor.etc
Şeful departamentului este asistat de unul sau mai mulţi miniştri de stat, în funcţie de mărimea
departamentului.
6.2. Franța
Franţa are o Constituţie scrisă, din care se degajă cu claritate diferenţele majore dintre sistemul
administrativ francez şi sistemul englez, diferenţa între concepţia centralistă şi self-government.
Întrucât, în general, structura administraţiei franceze, administrației publice centrale (de stat):
6.2.1. Serviciile Președintelui
o Cabinetul Preşedintelui
o Secretariatul General al Preşedintelui republicii
o Statul Major Militar
o Comandamentul militar
6.2.2. Serviciile primului-ministru
o Servicii de nivel guvernamental
o Cabinet
o Secretariat General al Guvernului
o Secretariat General al Apărării Naţionale
6.2.3. Miniştrii şi secretarii de stat
o Cabinet
o Secretariat General
o Direcţii generale şi direcţii
o Servicii
6.2.4. Servicii ataşate primului-ministru
o Delegaţia generală a energiei
o Centru de studii asupra veniturilor şi costurilor
o Direcţia ziarelor oficiale
Capitolul 7. SISTEME ADMINISTRATIVE CENTRALE ÎN STATE FEDERALE
7.1. Canada
Canada este o monarhie constituţională, în cadrul Commonwealth-ului. Şeful statului este, de
iure, suveranul Marii Britanii, reprezentat de un guvernator general. De facto, statul este condus de un
parlament federal bicameral, compus din Senat şi Camera Deputaţilor şi de un guvern federal.
15
Canada este un stat federal, constituit din zece provincii, care se bucură de o largă autonomie, şi două
teritorii controlate de guvernul central
7.1.1. Regina
Guvernarea şi puterea executivă a Canadei aparţine reginei”. Ea deleagă, autoritatea sa
guvernatorului general, pe care îl numeşte la recomandarea primului-ministru canadian. Mandatul lui
este de cinci ani, mai poate fi prelungit cu încă un an. Nici o lege nu poate intra în vigoare fără
promulgarea regală.

7.1.2. Primul-ministru și cabinetul

Regula generală este ca primul-ministru să fie deputat în Camera Comunelor. Chiar dacă cel
numit nu este deputat, unul dintre membrii partidului majoritar să demisioneze, creând astfel un loc
vacant, care poate fi ocupat de cel numit, în urma unui scrutin parţial.
Cel care numeşte primul-ministru este guvernatorul general. Tot acesta este acela care cere
liderului grupului parlamentar minoritar să alcătuiască un nou guvern, dacă vechiul guvern a fost
cenzurat în Cameră.
Puterile primului-ministru în faţa cabinetului sunt destul de mari. Acesta nu numai că îşi alege
personal miniştrii, dar poate să ceară oricărui membru al cabinetului să-şi prezinte demisia
Membrii cabinetului care sunt numiţi de primul-ministru, trebuie să facă parte din Consiliul
Privat al Reginei pentru Canada. Numirea în acest consiliu este făcută de guvernatorul general, la
recomandarea primului-ministru, consilierii astfel numiţi rămânând membri pe viaţă.
Există obiceiul ca în fiecare provincie să fie un reprezentant în cabinet. Dar dacă partidul de
guvernământ nu a obţinut nici un mandat în provincia respectivă, această reprezentare este foarte greu
de asigurat. În acest caz, primul-ministru poate numi în cabinet un senator din provincia respectivă sau
poate să convingă un deputat din altă provincie să demisioneze şi să încerce să ocupe locul rămas
vacant cu un alt reprezentant al provinciei.
De asemenea, există tradiţia ca, cel puţin un loc în cabinet să fie ocupat de un reprezentant
anglofon de religie catolică, din comunitatea irlandeză sau de reprezentanţi ai altor minorităţi etnice.
7.2. Statele Unite ale Americii (S.U.A.)
Statele Unite ale Americii formează o republică prezidenţială. Este un stat federal.
Statele Unite ale Americii sunt compuse din 50 de state şi un district federal, respectiv
districtul Columbia.Statele sunt conduse de guvernatori, care sunt aleşi pe perioade de patru ani. La
fiecare doi ani se alege 1/3 din guvernatori. Capitala federală este la Washington, având această
calitate de la 1 decembrie 1801.Funcţia principală a capitalei federale este aceea administrativă, unde
este reşedinţa preşedintelui (Casa Albă).
7.2.1. Preşedintele
Conform Constituţiei, Preşedintele, fiind totodată șeful statului şi al guvernului. El
concentrează în mâinile sale întreaga conducere de stat.
guvernul este format din miniştri-secretari de stat, numiţi de Preşedintele S.U.A., cu acordul
Senatului. Secretarii de stat conduc fiecare câte un departament de stat şi răspund pentru activitatea
departamentală numai faţă de Preşedintele S.U.A.
Cabinetul execută dispoziţiile date de Preşedinte şi este consultat în diferite probleme, fără însă
a lua hotărâri.
Biroul Preşedintelui a fost creat în 1939 de către Fr. D. Roosevelt şi s-a dezvoltat sub
preşedinţia lui Truman. Biroul Preşedintelui cuprinde mai multe servicii:
a) Cancelaria Casei Albe care este un cabinet și un secretariat personal al Preşedintelui,
cuprinzând aproximativ 350 de colaboratori apropiaţi ai săi. Prin intermediul Cancelariei, Preşedintele
ţine legătura cu Congresul, cu şefii unor organe centrale administrative, cu presa etc.
b) Biroul bugetului, consultat de preşedinte la întocmirea bugetului şi a programului fiscal.
c) Consiliul consultanţilor economici format din trei consilieri, care pregătesc raportul
economie semestrial asupra stării Uniunii.
d) Consiliul securităţii naţionale având atribuţii de elaborare a programului şi politicii militare,
coordonarea activităţii tuturor departamentelor civile şi militare
16
 e) Biroul de dezvoltare politică este de fapt un serviciu de politică internă
7.2.2. Principiul federalismului
Federalismul este o diviziune a autorităţii politice între guvernul central şi guvernele
statale sau cele ale provinciilor. În fiecare din aceste naţiuni există state, provincii sau landuri, care
au într-un grad considerabil suveranitate legală sau constituţională.
Guvernul Statelor Unite ale Americii este un guvern federal. În sistemul federal, guvernul
“central”, “general” sau “naţional” are o jurisdicţie extinsă până la graniţele ţării. Fiecare guvern
“regional” sau “statal” acoperă o secţiune geografică a ţării mai mică decât întregul: suma ariilor
geografice ale guvernelor statale în S.U.A. este egală cu aria totală a guvernului naţional. Există o
divizare a puterii între cele două nivele ale guvernului, care se presupun a fi egale din punct de vedere
legal; nu numai că statele sunt egale între ele, dar fiecare guvern statal este considerat a fi egal cu
guvernul naţional.
7.2.3. Guvernul federal
Structura administraţiei federale este fragmentată, constând din departamente, agenţii,
comisii, corporaţii şi alte tipuri de unităţi funcţionale.
Departamentele sunt unităţile administrative cele mai importante şi cele mai comprehensive.
Astăzi, există 13 departamente. Sunt marcate diferenţe în mărimea lor şi a bugetelor destinate fiecărui
departament. Guvernul federal este compus din secretari (miniştrii), care sunt numiţi de către
Preşedinte, indiferent de apartenenţa lor politică şi compoziţia Congresului şi confirmaţi de Senat.
Membrii cabinetului nu pot fi în acelaşi timp şi membri ai Congresului.
Preşedintele S.U.A. are dreptul să numească şi alţi şefi de agenţii şi departamente specializate
ca membri ai cabinetului, cu confirmarea Senatului.
Membrii consiliului sunt: Preşedintele, vicepreşedintele, Secretarul de Stat, secretarul apărării,
consilierul preşedintelui pentru problemele de securitate naţională, directorul Agenţiei Centrale de
Informaţii şi alte persoane, desemnate de Preşedinte.
În S.U.A. sunt zece secretari executivi, plus şefii a trei mari agenţii federale. Tradiţia este ca
aceştia să nu fie aleşi din lumea personalului politic, ci dintre conducătorii afacerilor sau dintre
oamenii care au afirmat un talent special într-o ramură sau alta de activitate naţională.
Secretarul de stat este cel mai mare în rang, fiind principalul ministru şi este instituit cu o
superioritate relativă, faţă de ceilalţi secretari executivi. Acesta are subsecretari şi secretari asistenţi
colaboratori.
Administraţia federală, distinctă de cea a statelor, asigură executarea deciziilor puterii
federale. Administraţia federală colaborează în anumite domenii cu administraţia statelor şi exercită
uneori un control asupra lor.
7.2.4. Guvernul statal
structura guvernelor statale tinde să fie paralelă cu cea a guvernului federal. În toate statele,
executivul este condus de un guvernator ales , multe state diferă în mod marcant de modelul politic şi
administrativ găsit la nivel naţional.
Una dintre cele mai importante diferenţe privește natura constituţiilor statale. Majoritatea
statelor au mai mult decât o constituţie: Multe dintre ele sunt mult mai detaliate şi unele dintre ele au
fost amendate de mai multe ori decât cea federală.
Statele se diferenţiază destul de mult unele de altele şi prin structurile administrative. Fiecare
guvernator este considerat şeful operaţiilor administrative statale, dar puterea guvernatorului de a numi
şi superviza funcţionarii publici, de a stabili impozite, variază considerabil de la un stat la altul. In mai
multe state, şase sau mai mulţi înalţi funcţionari administrativi, sunt aleşi de către cetăţeni .Vorbind în
mod general, s-ar putea spune că cu cât este mai mare numărul de înalţi funcţionari publici aleşi, cu
atât este mai mic controlul guvernatorului asupra administraţiei publice a statului respectiv..
De asemenea, statele se diferenţiază şi prin gradul în care operaţiile lor administrative sunt
profesionalizate. studii superioare.

17
 Capitolul 8. COLECTIVITĂȚI ȘI REGIMURI IN SISTEME ADMINISTRATIVE LOCALE
8.1. Colectivitățile locale
Colectivităţile locale le putem privi ca societăţi naturale, în originea lor egale sau anterioare
statului, bucurându-se de drepturi pe care statul le-a necunoscut mai mult decât le-a atribuit; aceste
colectivităţi locale vor fi investite în cadrul legii cu o veritabilă autonomie, limitată numai printr-un
control, adeseori discret, al statului. Altă viziune consideră colectivităţile locale ca dezmembrăminte
ale statului, creaţiuni ale legii pentru scopuri de comoditate administrativă, investite, cu anumite
drepturi, prin bunăvoinţa puterii centrale.
Din raţiuni economice, politice, sociale, statul, chiar în ţările care au cea mai largă autonomie
locală, şi-a dezvoltat puterile, dezvoltând prin procedee variate controlul; imitând exemplul dat de
ţările cu libertăţi locale întinse şi sub acţiunea ideilor liberale, în ţările cu regim de centralizare s-a
procedat la descentralizare progresivă, s-a pus din ce în ce mai mult conducerea afacerilor locale pe
seama corpurilor alese, limitându-se puterea de tutelă
8.2. Principalele regimuri locale
regim local desemnează ansamblul de organizare şi funcţionare a colectivităţilor locale,
oricare ar fi gradul de autonomie sau de subordonare pe care îl constatăm pentru aceste
colectivităţi.
Colectivităţile locale se clasează şi se divid în mai multe categorii. La bază se grupează
primordial şi esenţial unind direct locuitorii - comuna.
comună pune în evidenţă faptul că această grupare umană s-a născut dintr-o comunitate de
viaţă şi de interese, ea are caracterul unei societăţi naturale, care rezultă din vecinătate. Există două
feluri de comune: urbane şi rurale dar, în diferite ţări, ele sunt supuse fie unui regim uniform, fie sub
imperiul unor dispoziţii legale diferite.
Între comună şi stat se situează colectivităţile intermediare, dintre care unele au rădăcini de
istorie şi altele sunt creaţii artificiale ale legii. Aceste colectivităţi sunt comitatul, departamentul,
provincia, regiunea, judeţul.
Între aceste categorii se intercalează, în cea mai mare parte a ţărilor, grupări teritoriale,
districte, cercuri, cantoane, care au avut cândva o existenţă administrativă reală, dar care nu
constituie veritabile colectivităţi locale, fiind simple circumscripţii pentru serviciile statului.
Organizarea locală, ca orice organism administrativ, reflectă regimul politic, ea transpune pe
plan local spiritul şi instituţiile. Independent de caracterul regimului politic, amenajarea instituţiilor
guvernului central influenţează şi forma şi funcţionarea instituţiilor locale.
colectivităţile locale reprezintă una dintre structurile fundamentale ale unui regim democratic
şi, în consecinţă, unul din pilonii construcţiei Europei democratice, concepută conform principiului
subsidiarităţii.
Capitolul 9. SISTEME ADMINISTRATIVE LOCALE ÎN STATE UNITARE
9.1. Marea Britanie
9.1.1. Descentralizarea administrativă
Descentralizarea cuprinde două forme principale:
- delegarea puterilor;
- transferul puterilor.
Dacă este practicată delegarea, atribuirea competenţelor este foarte precis definită. În cazul în
care o persoană sau o instituţie, a căror putere este delegată, doresc să extindă această putere au
nevoie, în primul rând, de aprobarea puterii centrale.
În cazul puterii transferate, situaţia este cu totul alta, în sensul că limitele, competenţele sunt
mult mai largi, iar posibilitatea de manevră este mai mare.
Sistemul autorităţilor locale din Marea Britanie demonstrează conceptul şi practica
transferului către organele alese, din teritoriu.

9.1.2. Structurile autorităţilor locale

Guvernarea locală urmăreşte, în primul rând, asigurarea serviciilor pentru comunităţile locale.

18
 Ca şi în cazul guvernării centrale, autorităţile locale îşi desfăşoară activitatea în
departamente, ce sunt controlate de comitete formate din consilieri aleşi.
Juriştii denumesc organele locale alese “creaţii ale statului”. Cu alte cuvinte, acestea au fost
înfiinţate prin acte ale Parlamentului, dar pot fi la fel de uşor desfiinţate.
Structura locală este bazată pe distincţia dintre zonele urbane şi cele rurale: capitala are un
regim diferit iar, datorită geografiei sale şi distribuţiei populaţiei, şi Scoţia are o altă organizare.
În Anglia şi Ţara Galilor autoritatea cea mai înaltă era Consiliul ţinutului (comitatului), iar la
nivelul cel mai de jos se găsea Consiliul parohial.
Districtele non-metropoliane sunt un amestec de urban şi rural, incluzând în principal zone rurale
După toate modificările făcute, Londra se găseşte în situaţia de a fi singura capitală din lume
care nu are o autoritate responsabilă pentru toate serviciile şi activităţile, pe care orice mare oraş este
îndreptăţit să le ceară.
De reținut este faptul că autorităţile locale, ca şi cele centrale, acţionează prin departamente,
care diferă între ele, prin rangul celor care le conduc la nivel politic. În timp ce departamentele centrale
au în fruntea lor un ministru, cele locale sunt controlate şi răspund în faţa comitetelor.
Aceste comitete includ, un număr de aproximativ 100.000 de consilieri aleşi. O altă deosebire
între guvernarea centrală şi cea locală constă în gradul de pregătire pe care îl au conducătorii
departamentelor. Astfel, secretarii permanenţi nu au o specializare anume, în timp ce majoritatea
“ofiţerilor” locali sunt specialişti în diferite domenii de activitate
Autorităţile locale au fost înfiinţate prin acte ale Parlamentului, cu scopul de a îndeplini
anumite funcţii, servicii, pentru care sunt mai bine echipate decât autorităţile centrale.

Dacă Marea Britanie ar fi avut o constituţie scrisă, atunci - poate - puterile autorităţilor locale
ar fi fost mai clar definite şi protejate dar, fără un astfel de “apărător”, parteneriatul trebuie să se
sprijine doar pe respect reciproc şi înţelegere.
Cei mai mulţi membri ai Parlamentului sunt, în mod regretabil, ignoranţi în ceea ce priveşte
guvernământul local, iar când devin miniştri ignoranţa se transformă, de multe ori, în neîncredere.
Atât timp cât autorităţile locale sunt dependente, în mare măsură, de guvernul central, în ce
priveşte sprijinul financiar, orice colaborare nu poate fi decât una inegală.
9.1.3. Organizaţii non-guvernamentale
Organizaţiile publice înfiinţate în afara sectorului industrial au fost denumite “organizaţii cvasi
non-guvernamentale”, se poate spune că acestea includ toate organizaţiile care nu fac parte din
guvernul central sau local.
În prezent, din cele 252 de astfel de organizaţii, au fost desfiinţate câteva dintre ele. Unele
dintre cele mai importante sunt următoarele:
o Consiliul Artelor din Marea Britanie,
o Compania britanică de radiodifuziune - asigură realizarea serviciilor de radio şi televiziune
o British Council - finanţează şi asigură asistenţă în anumite ţări şi promovează ideile britanice
o Institutul britanic de film - promovează producţia “ britanică de filme
o Consiliul pentru cercetarea economică şi socială - încurajează şi promovează cercetarea socială
o Oficiul naţional pentru dezvoltare economică- sfătuieşte guvernul în privinţa dezvoltării economice
o Consiliul sporturilor - promovează şi asistă sportul
9.2. Franța
9.2.1. Unitățile teritoriale
Franţa are o suprafaţă de 544.000 km2 şi numără 56,3: milioane de locuitori (republică
parlamentară, parlament bicameral, stat unitar descentralizat) şi cuprinde 26 regiuni, 100 departamente
şi 36.763 comune:
Regiunea a fost creată 1972, ulterior modificată de 14 ori, în ideea creşterii autonomiei.
Departamentul, fiind creat încă din 1790;
Comuna constituie al treilea nivel al administraţiei locale. Franţa are ea singură mai multe
comune decât ansamblul partenerilor săi din Uniunea Europeană
19
 Potrivit Constituţiei, comunele sunt colectivităţi teritoriale care se administrează în mod liber,
prin consilieri aleşi şi în condiţiile prevăzute de lege.
9.2.2. Autoritățile locale
Consiliul municipal este ales prin sufragiu universal direct, pentru şase ani şi este un organ
dotat cu putere deliberativă.
Condiţii de eligibilitate: există reguli de neeligibilitate, care vizează îndepărtarea indivizilor
indezirabili, fie pentru a împiedica pe funcţionarii cu autoritate să domine uşor un consiliu municipal,
Municipalitatea (desemnează ansamblul persoanelor care administrează o comună) cuprinde pe
primar, pe adjuncţii săi şi pe consilieri, adică consiliul municipal. Consiliul municipal, ales prin
sufragiu universal tot la şase ani, alege primarul şi pe adjuncţii acestuia, dintre membrii săi.
Primarul îndeplineşte trei misiuni diferite: Șeful administraţiei comunale ,Agent al comunei,
Agent al statului
Ca şi consilierii municipali, primarii nu sunt remuneraţi, ci doar indemnizaţi.
Sindicatul intercomunal: el permite comunelor învecinate să raţionalizeze costurile serviciilor,
cum ar fi apa şi transporturile.
Districtul: el asigură în locul comunelor diferite servicii şi face faţă problemelor de echipare
ale aglomeraţiei suburbane. El este dotat cu o fiscalitate proprie. Există 242 districte.
Comunitatea urbană: este formată pentru regruparea comunelor în aglomeraţii de mai mult de
50.000 locuitori şi exercită cu drept deplin, competenţe în materie de amenajare, de echipare sau de
dezvoltare economică.
Comunitatea oraşelor, pentru mai mult de 20.000 de locuitori şi comunitatea de comune fără
referire la un prag demografic: ele trebuie în mod obligatoriu să exercite competenţe în materie de
dezvoltare: economică şi de amenajare a spaţiului.
Să ne reamintim
Gradul de autonomie este, în general, legat de importanţa resurselor proprii, printre care
regăsim fiscalitatea locală şi încasările tarifare induse de gestionarea serviciilor, precum şi veniturile
domeniului:
o fiscalitatea locală: taxă funciară asupra terenului construit şi a celui neconstruit,
o transferuri: dotarea globală de funcţionare şi dotarea globală de echipare;
o împrumuturi: se apropie de 10% din resurse.
Capitolul 10. SISTEME ADMINISTRATIVE LOCALE ÎN STATE FEDERALE
10.1. Canada
10.1.1. Regimul local
În fiecare provincie există o adunare legislativă, care seamănă foarte mult cu Camera
Comunelor. Aceasta dezbate proiecte de legi privind problemele specifice provinciei, care, apoi, sunt
promulgate de reprezentantul Reginei în teritoriul respectiv - locotenentul guvernator. Acesta este, de
fapt, şi şeful executivului din provincia respectivă.
Parlamentul federal şi adunările legislative provinciale îşi împart puterile în materie de
agricultură, imigrare şi unele aspecte în materie de resurse naturale. În caz de conflict legislativ,
primează dispoziţiile legilor federale.
La prima vedere, se poate spune că puterile Guvernului federal sunt foarte mari. Dar
provinciile au largi competenţe, mai ales în domeniul legislaţiei privitoare la raporturile de muncă şi
protecţie socială
Colectivităţile locale sunt create prin lege, aceasta determinându-le structura, capacitatea,
resursele şi sunt libere în cadrul legii, bucurându-se de “self-government”. Cu toate acestea, sunt
supuse controlului pe trei planuri: judiciar, guvernamental şi parlamentar.
10.1.2. Competenţele provinciilor
În toată Canada există aproape 5.000 de administraţii municipale, asemănătoare colectivităţilor
locale britanice: comune, districte urbane, comitate-burguri, burguri, comitate.
Comitatele sunt structuri administrativ-teritoriale intermediare între provincii şi celelalte
colectivităţi locale. Comunele sunt conduse de un primar şi de un consiliu comunal; format din trei -
zece membri, aleşi prin vot secret.
20
 Deasupra comunelor se găsesc districtele rurale şi urbane, fiecare comună alegând un consilier
în consiliul districtului. Preşedintele, consiliului districtual poate fi ales dintre membrii consiliului sau
din afara acestuia.
Aglomerările urbane mai importante sunt considerate burguri şi sunt înfiinţate printr-un act al
adunării legislative provinciale. Burgurile sunt administrate de consilii alese, compuse din primar,
aldermani şi consilieri. Primarul este ales de consilieri, dintre aceştia sau dintre aldermani. Consiliul
are diferite comitete, fiecare ocupându-se de diferite probleme importante.
Comitatele-burguri sunt marile oraşe care, au fost asimilate comitatelor. Atribuţiile consiliilor
reunesc pe cele ale unui consiliu de burg obişnuit şi pe cele ale unui consiliu de comitat.
Serviciile locale se pot clasifica în:
o servicii de poliţie şi protecţie: poliţia, pompierii, controlul sanitar, protecţia consumatorilor;
o servicii cerute de necesităţile existenţei în comun: construcţii, drumuri ,parcuri şi grădini;
o serviciile de educaţie, învăţământ, biblioteci;
o serviciile sociale: maternităţi, creşe, locuinţe, aşezăminte de binefacere;
o servicii necesare nevoilor comerciale şi industriale: apă, pieţe, transport, gaze, electricitate
Fiecare autoritate locală recrutează liber agenţii săi, pentru unele categorii fiind necesară
aprobarea Guvernului provincial. Controlul guvernamental se exercită, mai ales în materie de
cheltuieli, privind - de obicei - serviciile subvenţionate de Guvern.
10.2. Statele Unite ale Americii (S.U.A.)
Autorităţile locale îşi bazează puterile pe legea statului, acestora fiindu-le interzis să-şi exercite
autoritatea în afara legii.
Autorităţile locale cele mai importante sunt cele ale oraşelor şi comitatelor.
Există mai multe sisteme de guvernământ municipal. Un prim sistem este acela al cartei
speciale. Statul acordă fiecărui oraş o cartă, care îi este proprie şi continuă să exercite o anumită
supraveghere asupra administraţiei municipale, sistem practicat în 24 de state.Un alt sistem este acela
al cartei clasificate, legile în acest caz stabilind diferite tipuri de carte, care corespund diferitelor
categorii de oraşe, după importanţă şi populaţie.
În guvernământul municipal se aplică trei sisteme de organizare: primar şi consiliu, guvernare
prin comisie; guvernare prin administrator
10.2.1. Sistemul de guvernare locală primar-consiliu
Primul sistem funcţionează în două variante: cu primar forte sau cu primar slab.
A. a primarului forte-, consiliul este puţin numeros, de 2 până la 50 de membri –Alegerile bazate pe
acest sistem au loc pe cartiere şi mandatul este de 6 ani. Primarul, de regulă, nu este membru al
adunării, el este independent şi posedă mari puteri: este ales pe bază politică, pe o perioadă de doi
sau patru
B. - a primarului slab. consiliul numeşte şefii serviciilor şi principalii funcţionari municipali şi
controlează strict administraţia. În cazul unor măsuri propuse de primar, acestea pot fi înlăturate,
veto-ul lor fiind contracarat de consiliul municipal..
10.2.2. Sistemul de guvernare locală prin comisie
Acest sistem de guvernare a apărut în 1901 la Glavstone, după un ciclon care a distrus oraşul..
În prezent, sistemul de guvernare prin comisie este utilizat de aproximativ 20% dintre oraşe, cu
deosebire în cele mijlocii. În acest sistem puterea aparţine 3-5-7 comisari, care sunt aleşi pe doi - patru
ani, pe circumscripţii, pe baza repartizării nepolitice şi pot fi revocaţi înainte de termen. Comisarii
aleşi lucrează în colectiv, sub preşedinţia unuia, fiecare dintre aceştia fiind în fruntea unui mare
serviciu municipal.
10.2.3. Sistemul de guvernare locală prin administratorul orașului
Acest sistem a apărut într-un mic oraş, în 1908; În prezent, 1/5 din oraşele americane îl
utilizează,
În acest sistem, pe lângă administrator, funcţionează un consiliu şi primarul, însă aceştia nu au
putere efectivă: managerul-administrator asigură totalitatea gestiunii, controlează gestiunea, numeşte
funcţionarii şi agenţii, acesta fiind un specialist în administrația municipală.

21
 Fiecare stat se adaptează după nevoile sale: unele sunt de o mie de mile pătrate, altele de 20 de
mile pătrate, unele de 300 de locuitori, altele de 4 milioane.
Comitatele au personalitate juridică şi beneficiază, ca şi statul, de imunitate în materie
jurisdicţională, afară de responsabilitatea contractuală, unde se aplică dreptul comun. Aceste
comitate sunt administrate în mod diferit: unele după sistemul cartei speciale, altele după sistemul
cartei opţionale, iar altele prin adoptarea unor reguli de guvernare proprii, sub rezerva conformării
unor principii generale fixate prin legislaţia statului.
Adunarea comitatului alege un consiliu şi ofiţeri: în comitatele mici, cel mult trei membri, în
cele mari consiliul fiind mai numeros, de la 15-25 membri sau chiar o sută în comitatele oraşelor,
mandatul fiind de doi-patru ani.
Exercitarea funcţiilor executive se realizează de ofiţeri aleşi: auditor, trezorier, asesor, cleric,
minister public, şerif, super-intendentul şcolilor. Acest sistem de funcţionari şi ofiţeri aleşi în fruntea
serviciilor de specialitate este analog celui care există în statele federaţiei.

22