CAP.

2 TRANSFERUL DE CǍLDURǍ
PRIN CONDUCŢIE

2.1. ECUAŢIILE DIFERENŢIALE

ALE CONDUCŢIEI TERMICE

2.1.1. Ecuaţia legii lui Fourier

Această ecuaţie care caracterizează conducţia termică unidirecţională, în regim

permanent prin corpuri omogene şi izotrope, fără surse interioare de căldură, reprezintă
ecuaţia fundamentală a conducţiei.
Ea a fost enunţată în capitolul anterior şi are forma:

dT
q S   [W/m2]. (2.1)
dx

2.1.2. Ecuaţia generală a conducţiei termice

Această ecuaţie caracterizează conducţia tridimensională, în regim nestaţionar,

prin corpuri cu surse interioare de căldură uniform distribuite.
Ipotezele care stau la baza determinării acestei ecuaţii sunt:
- corpul este omogen şi izotrop, astfel încât conductivitatea termică este constantă
şi are aceleaşi valori în toate direcţiile:  x   y   z    const.;
- căldura specifică c p şi densitatea  sunt constante în intervalul de temperatură
considerat;
- în interiorul corpului există surse de căldură uniform distribuite cu densitatea
volumică (flux termic unitar volumic) qv [W/m3] = const.;
- deformarea corpului prin dilataţie datorită variaţiei temperaturii este neglijabilă:
Pentru determinarea acestei legi se consideră un element cu volumul dv dintr-un
corp (figura 2.1), pentru care se va scrie bilanţul termic [20].
z
dQz2
B B' dQ
y1

A A'  T 
T T  dx 
 x 
dQx1 dQx2
C C'
dQy2
D D'
dQz1
x
O

y
 Fig.2.1. Conducţia termică printr-un element de volum

Ecuaţia bilanţului termic pentru elementul dv are forma:

cǎldura intratǎ şi rǎmasǎ în corp cǎldura generatǎ de surse

prin suprafeţele lui exterioare (dQ1) + interioare de cǎldurǎ (dQ2) =

cǎldura acumulatǎ
= în corp (dQ )
3
Căldura intrată în elementul dv prin conducţie după direcţia Ox, se poate scrie,
utilizând ecuaţia legii lui Fourier:
T
dQ x1  q s dydzd   dydzd [J], (2.3)
x
unde: dxdz este suprafaţa de schimb de căldură prin care intrǎ căldura după direcţia Ox.
Căldura ieşită din elementul dv după aceeaşi direcţie, ţinând seama că temperatura
T
feţei A'B'C'D' a elementului dv este T  dx , va fi:
x
  T 
dQ x 2   T  dx dydzd [J]. (2.4)
x  x 
Căldura rămasă în elementul dv după direcţia Ox va fi atunci:
T   T 
dQx  dQx1  dQx 2   dydzd    T  dx dydzd 
x x  x 
[J]. (2.5)
 2T  2T
  2 dxdydzd   2 dv  d
x x
În mod analog se poate scrie cantitatea de cǎldurǎ rǎmasǎ în elementul dv după
direcţiile Oy şi Oz:

 2T
dQ y   dv d , (2.6)
y 2
 2T
dQz   dv d. (2.7)
z 2
Cantitatea totală de căldură intrată prin suprafaţa laterală a elementului dv şi
rămasă în aceasta va fi:
  2T  2T  2T 
dQ1   2   2 dv d   2Tdv d, (2.8)
 x y z 
2
unde:  2T este laplacianul temperaturii.
Cantitatea de căldură generată de sursele interioare de căldură uniform distribuite
este:
dQ2  q v  dv  d [J] . (2.9)
Căldura acumulată în corp se poate determina utilizând relaţia:
T T
dQ3  m c p d   c p dv d  [J] . (2.10)
 
Înlocuind valorile lui dQ1 , dQ2 , dQ3 în ecuaţia bilanţului termic (2.2), se obţine:
T
cp dv d   2Tdvd  qv dv d , (2.11)

sau:
T  q
  2T  v . (2.12)
  cp  cp

Definind difuzivitatea termică a  c ecuaţia generală a conducţiei are forma:
p

1 T q
  2T  v (2.13)
a  

Difuzivitatea termică a reprezintă o proprietate fizică a unui material, ea

caracterizând capacitatea acestuia de transport conductiv al căldurii.
Ecuaţia generală a conducţiei termice are o serie de cazuri particulare, prezentate
în tabelul 2.1
Tabelul 2.1

Ecuaţiile diferenţiale ale conducţiei termice

Denumire Regimul Ecuaţia

Ecuaţia generală a Regim tranzitoriu cu surse 1 T q
  2T  v
conducţiei interioare de căldură a  
Regim constant cu surse q
Ecuaţia lui Poisson  2T  v  0
interioare de căldură 
Regim tranzitoriu fără surse 1 T
Ecuaţia lui Fourier   2T
interioare de căldură a 
Regim constant fără surse
Ecuaţia lui Laplace
interioare de căldură
 2T  0

În cazul corpurilor neomogene şi neizotrope :      x ,  y ,  z , la care

  (T ) şi c p  c p (T ) şi care au surse interne de căldură discrete în punctele xi, yi, zi,
cu densităţile qi  xi , y i , z i ,  , ecuaţia generală a conducţiei se poate scrie [39] :
 T  T    T 
c p T   T    x    y 
  x  y  y 
(2.14)
  T  n
  z    q i  x 0 , y i , z i , .
z  z  i i

2.1.3. Condiţii de determinare univocǎ

a proceselor de conducţie

Ecuaţiile diferenţiale prezentate descriu o scară largă de procese de conducţie

termică. Pentru descrierea unui proces concret de transfer conductiv, ecuaţiilor
diferenţiale trebuie să li se ataşeze condiţii de determinare univocǎ a procesului.
Aceste condiţii sunt de următoarele tipuri:
Condiţii geometrice, care dau forma şi dimensiunile spaţiului în care se
desfăşoară procesul de conducţie.
Condiţii fizice, care dau proprietăţile fizice ale corpului: , , c p şi variaţia
surselor interioare de căldură.
Condiţiile iniţiale, care apar în cazul proceselor nestaţionare şi dau de obicei,
valorile câmpului de temperatură, la momentul iniţial   0 .
Condiţiile limită sau de contur, care definesc legătura corpului cu mediul
ambiant şi care se pot defini în mai multe forme [36] :
a) Condiţiile la limită de ordinul I (condiţii Dirichlet) se referă la cunoaşterea
câmpului de temperatură pe suprafaţa corpului în orice moment de timp: T p  x, y, z ,  .
Un caz particular al acestui tip de condiţii la limită este cel în care suprafaţa
corpului este izotermă în timp: T p  ct .
b) Condiţiile limită de ordinul II (condiţii Neumann), la care se cunosc valorile
fluxului termic unitar pe contur în orice moment de timp:
 T 
q sp     f  x, y , z ,   (2.15)
 n  p
În acest caz există două cazuri particulare:
- fluxul termic unitar pe suprafaţă este constant: q sp  const. ;
- fluxul termic unitar la suprafaţă este nul (corp izolat termic, adiabat):
 T 
   0. (2.16)
 n  p
c) Condiţiile la limită de ordinul III, la care se dau temperatura fluidului care
înconjoară corpul T f şi legea de transfer de căldură între corp şi fluid.
În cazul în care transferul de căldură între corp şi fluid se realizează prin
T
convecţie, condiţia la limită de ordinul III se scrie:
 T 
     (T p  T f ). (2.17)
 n  p
d) Condiţiile limită de Solidordinul
1 IV, care
Solid 2 caracterizează condiţiile de transfer la
T
interfaţa dintre două 1corpuri solide de naturi diferite (figura 2.2)
1
Ts
2
T2

1 2

x
 Fig.2.2 Condiţii la limită de ordinul IV

În cazul în care contactul între cele două corpuri este perfect (nu există rezistenţe
termice de contact), fluxul termic unitar de suprafaţă fiind acelaşi în ambele corpuri,
condiţiile la limită de ordinul IV se scriu:

 dT   dT 
1  1    2  2  . (2.18)
 dx  p  dx  p

La interfaţa de contact pantele celor două variaţii ale temperaturilor îndeplinesc

condiţia:
tg 1  2
  const. (2.19)
tg  2 1

2.1.4. Conductivitatea termică

Conductivitatea termică se defineşte din ecuaţia legii lui Fourier:

qs
 [W/(mK)] . (2.20)
grand T

Ea reprezintă fluxul transmis prin conducţie prin unitatea de suprafaţă izotermă la

un gradient de temperatură de 1K/m.
Conductivitatea termică este o proprietate a corpurilor care depinde de natura
acesteia, temperatură şi presiune. Ordinul de mărime al conductivităţii termice pentru
diferite materiale este prezentat în figura 2.3 [39].
 Fig. 2.3. Ordinul de mărime al conductivităţii termice
pentru diferite materiale [20]
Pentru corpurile solide influenţa presiunii asupra lui  este neglijabilă, variaţia cu
temperatura având forma:
   0 1   T  [W/(mK)] (2.21)
Variaţiile conductivităţii termice pentru câteva solide, lichide sau gaze sunt prezentate în
figurile (2.4), (2.5) şi (2.6) [20].

Fig.2.4. Variaţia cu temperatură a conductivităţii termice pentru solide

Fig. 2.5. Variaţia cu temperatură a

conductivităţii termice pentru lichide
 Fig.2.6. Variaţia cu temperatură a conductivităţii termice pentru gaze

2.2. Conducţia termicǎ unidirecţionalǎ

în regim constant

2.2.1. Corpuri cu forme geometrice simple

fǎrǎ surse interioare de cǎldurǎ
2.2.1.1. Peretele plan
Se considerǎ un perete plan ci grosimea p, dintr-un material cu conductivitatea
termicǎ p, prin care se transmite căldura de la un fluid cald cu temperatura Tf1, la un fluid
rece cu temperatura Tf2 (figura 2.7)

a) Conducţia la limitǎ de ordinul I

 În acest caz mărimile cunoscute sunt: grosimea peretelui , în m; conductivitatea
termicǎ p, în W/(mK); temperaturile celor doi pereţi Tp1 şi Tp2, suprafaţa peretelui S, în
m2.
Se ce mărimile: câmpul de temperaturǎ T(x), fluxul termic unitar qs şi fluxul
termic Q.
În acest caz conducţia fiind unidirecţionalǎ, în regim permanent, fǎrǎ surse
interioare de cǎldurǎ se poate pleca de la ecuaţia legii lui Fourier:

Tf1

Tp1

Tp2

Tf2

Fluid cald Fluid rece

1 p
2

x x =p

Rs1 Rs2 Rs3 Tf2

Tf1 Tp1 Tp2

qs

Fig. 2.7 Conducţia termicǎ printr-un perete plan

dT
q s   (2.22)
dx
Prin separarea variabilelor şi integrare se obţine:
p Tp 2

 q dx    dT
0
s p
T p1
, (2.23)

sau:
q s  p   p T p1  T p 2  . (2.24)
Rezultǎ:
T p1  T p 2
qs 
p [W/m3] . (2.25)
p
 Comparând ecuaţia (2.25) cu ecuaţia analogiei electrice (1.8), rezultǎ cǎ rezistenţa
termicǎ conductivǎ pentru un perete plan este:
p
Rs  [(m2K)/W] (2.26)
p
Fluxul termic va fi:

Q = qs  S [W] (2.27]

Pentru determinarea câmpului de temperaturǎ ecuaţia (2.22) se va integra de la 0

la x, respectiv de la Tp1 la T(x). Rezultǎ:

qsx =  [Tp1  T(x)] , (2.28)

de unde, înlocuind pe qs cu valoarea din (2.25), rezultǎ:

T p1  T p 2
Tx  T p1  x . (2.29)
p
Rezultǎ cǎ variaţia temperaturii prin perete este linearǎ.
În cazul în care conductivitatea termicǎ nu este constantǎ, ci variază liniar cu
temperatura:

 = 0(1 + T) [W/(mK)] , (2.30)

ecuaţia legii lui Fouriei va fi:

dT
q s   0 (1   T ) [W/m2] . (2.31)
dx
Prin separarea variabilelor şi integrare se obţine:

 2
q s  p   0 T p1  T p 2  
2

T p1  T p22 ,  (2.32)
sau:
0  T  Tp2 
qs  1   p1  T p1  T p 2  [W/m2] , (2.33)
p  2 

m
qs  Tp1  Tp 2  [W/m2] . (2.34)

Rezultǎ cǎ în acest caz pentru determinarea fluxului termic unitar se poate utiliza
aceeaşi ecuaţia ca pentru cazul  = ct., conductivitatea termicǎ calculându-se la
temperatura medie a peretelui Tm = 0,5 (Tp1 + Tp2).
În cazul în care  = 0 (1 + T), câmpul de temperaturǎ, determinat analog ca
pentru  = ct., are forma:
2
1  2q s x 1
T ( x)    T p1    . (2.35)
   0 
 Variaţia temperaturii prin perete în acest caz este prezentatǎ în figura 2.8.
T

T(x)
Tp1
 = const.(=0)

<0 >0

Tp2
=0(1+t)

O x x


Fig. 2.8 Distribuţia temperaturii la conducţia

termicǎ printr-un perete plan omogen

b) Condiţii la limitǎ de ordinul III

În acest caz mărimile cunoscute sunt temperaturile celor douǎ fluide Tf1 şi Tf2, cei
doi coeficienţi de convecţie 1 şi 2, grosimea şi conductivitatea termicǎ a peretelui p şi
p, suprafaţa de schimb de căldurǎ S.
Se cere determinarea fluxului termic unitar qs, a fluxului termic şi a
temperaturilor peretelui Tp1 şi Tp2.
Fluxul termic unitar de suprafaţǎ se poate scrie în acest caz:

p
q s  1 T f 1  T p1   T p1  T p 2    2 T p 2  T f 2  [W/m2] (2.36)
p
Din aceste egalităţi vor rezulta:
 1
T f 1  T p1  qs
 1

  p
T p1  Tp 2  qs
  p
 1
T p 2  T  qs


f 2
 2

(2.37)
Prin însumare se obţine:
 1 p 1 
T f 1  T f 2  qs    . (2.38)
   2 
 1 p

Rezultǎ fluxul termic unitar de suprafaţǎ:

Tf 1  Tf 2
qs 
1 p 1 [W/m2] . (2.39)
 
1  p  2
La acelaşi rezultata se ajunge folosind analogia electricǎ a transferului de căldurǎ.
În acest caz apar trei rezistenţe termice înseriate:
 Rst = Rs1 + Rs2 + Rs3 [(m2K)/W] , (2.40)

unde: Rs1 este rezistenţa termicǎ convectivǎ la transferul între fluidul cald
şi perete; Rs2  rezistenţa termicǎ conductivǎ prin perete; Rs3  rezistenţa termicǎ
convectivǎ de la perete la fluidul rece; Rst  rezistenţa termicǎ totalǎ.

Fluxul termic unitar la convecţie este dat de relaţia lui Newton:

T f  T p T
q s   T f  T p   
1 Rs . (2.41)

Rezultǎ cǎ rezistenţa termicǎ convectivǎ în cazul peretelui plan este:
1
Rscv  [(m2K)/W] . (2.42)


Atunci fluxul termic unitar de suprafaţǎ va fi:

T Tf 1  Tf 2
qs  
Rst 1 p 1 [W/m2] . (2.43]
 
1  p  2
Se defineşte coeficientul global de transfer de cǎldurǎ Ks:

1 1
Ks  
Rst 1 p 1 [W/(m2K)] . (2.44)
 
1  p  2

Fluxul termic transmis va fi:

Q = Ks S (Tf1  Tf2) [W] . (2.45)

Temperaturile suprafeţelor peretelui se stabilesc fie din ecuaţiile (2.36 ), fie cu

ajutorul rezistenţelor termice.
În general temperatura într-un punct oarecare din perete se determinǎ cu relaţia:

Tx = T0  qs Rs, ox , (2.46)

unde:
T0 este temperatura cunoscutǎ într-un punct de referinţǎ;
Rs,ox  rezistenţa termicǎ între punctul de referinţǎ şi punctul cu Tx.
Aplicând relaţia (2.46) rezultǎ:

T p1  T f 1  q s Rs1  T f 2  q s  Rs 2  Rs 3  ,
sau:
 1  p 1 
T p1  T f 1  q s  T f2  qs  
1   ; (2.47)
 p 2 
şi

T p 2  T f 1  q s  Rs1  Rs 2   T f 2  q s Rs 3 ,
sau:
 1 p 
Tp 2  T f 1  qs     T f 2  qs 1 . (2.48)
   2
 1 p 

c) Rezistenţe termice de contact

Dacǎ douǎ suprafeţe plane vin în contact una cu cealaltă, contactul fizic direct,
datoritǎ rugozităţii suprafeţelor, se realizează pe o suprafaţǎ Sc, care reprezintă o micǎ
parte din suprafaţǎ totalǎ de contact S (figura 2.9)

Fig. 2.9 Rezistenţa termicǎ de contact

Suprafaţa efectivǎ de contact este funcţie de rugozitatea suprafeţelor şi de forţa de

strângere între acestea, ea reprezentând între 18% din suprafaţa totalǎ.
Deoarece conductivitatea termicǎ a fluidului din interstiţiile între cele douǎ
suprafeţe este diferitǎ de conductivitatea termicǎ a celor douǎ suprafeţe, la suprafaţa de
contact apare o diferenţǎ de temperaturǎ Tc, datoritǎ unei rezistenţe termice de
contact Rsc definitǎ ca:

Tc
Rsc  [(m2K)/W] . (2.49)
qs
Mǎrimea inversǎ rezistenţei termice de contact este conductanţa termicǎ de
contact:

1
*  [W/(m2K)] . (2.50)
Rsc
 Rezistenţa termicǎ de contact este compusǎ din douǎ rezistenţe termice legate în
paralel: rezistenţa termicǎ prin punctele solide de contact Rss şi rezistenţa termicǎ prin
fluidul din interstiţii Rsf:

1 1 1
*    [W/(m2K)] . (2.51)
Rsc Rss Rsf
Fluxul termic transmis în zona de contact va fi:

T1  T2 T  T2
Q Sc  1 S f   * S  T1  T2  [W] . (2.52)
Rss Rsf
Dar:
1  2
Rss   , (2.53)
1  2

Rsf  . (2.54)
f
Înlocuind valorile Rss şi Rsf în ecuaţia (2.52) şi făcând ipoteza: 1 = 2 = /2,
rezultǎ:
1  S 2  Sf 
 *   c  1 2   f  , (2.55)
  S 1   2 S 
sau:
1 S Sf 
 *   c  med   f  [W/(m2K)] , (2.56)
 S S 
unde: med este media armonicǎ a conductivităţii celor douǎ corpuri în contact (1 şi 2).
Din relaţia (2.56) rezultǎ cǎ rezistenţa termicǎ de contact, respectiv conducţia
termicǎ de contact sunt dependente de:
 presiunea de strângere a celor douǎ suprafeţe;
 rugozitatea suprafeţelor;
 rezistenţa la rupere r a materialului cu duritate mai micǎ;
 conductivitatea termicǎ a celor douǎ solide;
 conductivitatea termicǎ a fluidului din interstiţii.

În figura 2.10 sunt date curbele de variaţie a conductanţei termice de contact în

funcţie de presiunea de strângere pentru 10 perechi de materiale prezentate în tabelul 2.2
[37].
 Fig. 2.10 Variaţia conductanţei termice de contact
Tabelul 2.2

Caracteristicile suprafeţelor în contact corespunzătoare

curbelor de conductanţǎ termicǎ din figura 2.10

Temperatura
Rugozitatea
Curba Perechea de Fluidul din medie de
suprafeţelor
nr. materiale interstiţiu contact
m
C
1 Aluminiu 1,221,65 Vid (10-2 Pa) 43
2 Aluminiu 1,65 Aer 93
0,150,2 Foiţǎ de plumb
3 Aluminiu 43
(neplane) (0,2 mm)
4 Oţel inoxidabil 1,081,52 Vid (10-2 Pa) 30
5 Oţel inoxidabil 0,250,38 Vid (10-2 Pa) 30
6 Oţel inoxidabil 2,54 Aer 93
7 Cupru 0,180,22 Vid (10-2 Pa) 46
Oţel inoxidabil
8 0,761,65 Aer 93
aluminiu
0,20,41 30
9 Magneziu Vid (10-2 Pa)
(oxidat)
10 Fieraluminiu  Aer 27
 d) Perete plan neomogen cu straturi perpendiculare
pe direcţia de propagare a căldurii

Vom considera un perete plan format din 2 straturi cu rezistenţǎ

termicǎ de contact între ele, cu condiţii la limitǎ de ordinul III (figura 2.11).
Mărimile cunoscute în acest caz vor fi: temperaturile celor douǎ fluide Tf1 şi Tf2,
coeficienţii de convecţie 1 şi 2, grosimile celor doi pereţi 1 şi 2, conductivitǎţile
termice ale pereţilor 1 şi 2, conductanţa termicǎ de contact * şi suprafaţa de schimb de
căldurǎ S.
.
qs
Tf1 S
1
T1  q s Rsp1  q s
1
Tp1 
2 T p1  q s R sp1  q s 1
1
Tp2 1
T

Tc  q s R sc  q s
*
1 Tp3 
T p 2  q s R sp 2  q s 2
Tp4 2
1
1 2 T2  q s R s 2  q s
2

qs Tf2
1 2
Tf1 Tp1 Tp2 Tp3 Tp4 Tf2
a)
1 1 1 2 1
Rs1  Rsp1  Rsc  Rsp 2  Rs 2 
1 1 * 2 2
b)

Fig. 2.11 Transferul căldurii între douǎ fluide printr-un perete omogen
cu straturi perpendiculare pe direcţia de propagare a căldurii:
a  distribuţia temperaturii; b  schema electricǎ echivalentǎ.

Se cer: fluxul termice unitar de suprafaţǎ qs, fluxul termic Q şi temperaturile pereţilor Tp1,
Tp2, Tp3, Tp4.
Vom porni de la schema electricǎ echivalentǎ care este formatǎ din 5 rezistenţe
termice înseriate. Rezultǎ:

Tf 1  Tf 2
qs  5
[W/m2] , (2.57)
 Rsi
i 1

sau, înlocuind valorile celor 5 rezistenţe:

 Tf 1  Tf 2
qs 
1 1 1  2 1 [W/m2] . (2.58)
   
1 1  *  2  2

Coeficientul global de transfer de căldurǎ va fi:

1 1
Ks  
Rst 1  1  1 [W/(m2K)] (2.59)
 1 * 2
1  1   2  2

Fluxul termic transmis va fi:

Q = qs  S = Ks S (Tf1  Tf2) [W] . (2.60)

Aplicând regula datǎ de relaţia (2.46) rezultǎ:

1
T p1  T f 1  q s Rs1  T f 1  q s ; (2.61)
1

 1  
T p 2  T f 1  q s  Rs1  Rs 2   T f 1  q s   1  ; (2.62)
 1  1 

 1  1 
T p 3  T f 1  qs  Rs1  Rs 2  Rs 3   T f 1  qs   1  *  ; (2.63)
 1  1  

1
T p 4  T f 2  q s Rsp  T f 2  q s . (2.64)
2

e) Perete compozit

Pentru exemplificarea acestui caz vom considera faţada unei clǎdiri (figura 2.12)
constituitǎ din beton cu conductivitatea termicǎ 1 (haşurat) şi un material izolant (aer sau
polistiren) cu conductivitatea termicǎ 2 [1].
Ţinând seama de simetria sistemului, acesta se poate descompune, în elemente de
înǎlţime identicǎ b. Schema electricǎ echivalentǎ este compusǎ din 7 rezistenţe termice
legate în serie şi paralele.
 1 2 1
b1

Tf1 Tf2 b2
1 2 b
b3
b

Rs3

Tf1 Rs1 Rs2 Rs4 Rs6 Rs7 Tf2

Rs5
T1 T2 T3 T4 T5

Fig. 2.12 Perete compozit [1]

Rezistenţa termicǎ totalǎ echivalentǎ va fi:

1
Rst  Rs1  Rs 2   Rs 6  Rs 7
1 1 1 . (2.65)
 
R s 3 Rs 4 Rs 5
Pentru determinarea rezistenţelor termice vom scrie fluxul termic unitar pe fiecare
zonǎ, considerând o lăţime a peretelui z, astfel ca zb=1m2. Vom obţine pentru zonele
omogene 1, 2, 4 şi 5:

1 
q s  1T1  T2  1 T4   2 T5 . (2.66)
1 1
Rezultǎ:

1   1
Rs1  ; Rs 2  1 ; Rs 6  1 ; R s 7  [(m2K)/W] (2.67)
1 1 1 2
Pentru zona 3 care este neomogenǎ fluxul termic unitar va fi:
   
qs  qs1  qs 2  qs 3   2 b1 z  1 b2 z  2 b3 z T3 . (2.68)
 2 2 2 
Rezultǎ:
1  b
Rs 3   2  2
 2 b1 z  2 b1 z  2 b1 ; (2.69)
2

1  b
Rs 4   2  2
1b21 z 1b2 z 1b2 ; (2.70)
2
 1  b
Rs 5   2  2
 2b3 z  2 b3 z  2b3 . (2.71)
2

2.2.1.2. Peretele cilindric

Se considerǎ un perete cilindric tubular cu raza interioarǎ ri (diametrul di) şi raza
exterioarǎ re (diametrul exterior de), alcătuit dintr-un material omogen cu conductivitatea
termicǎ  = const.
a) Condiţii la limitǎ de ordinul I
Se dau: diametrele di şi de, conductivitatea termicǎ , lungimea l a cilindrului şi
temperaturile pe cele douǎ feţe Tp1 şi Tp2.
Se cer: determinarea câmpului de temperaturǎ, fluxului termic unitar linear şi
fluxului termic.
În cazul peretelui cilindric suprafaţa sa variază în lungul razei şi în consecinţǎ şi
fluxul termic unitar de suprafaţǎ va fi variabil în funcţie de razǎ. Din aceste motive în
acest caz se utilizeazǎ fluxul termic unitar linear ql. Legătura între cele douǎ fluxuri
unitare este:

ql  q s d [W/m] . (2.72)

T ql

Tf1

Tp1 r dr
dT

l=1
m

a)
Tp2 d
Tf2
ri
=const. re

di
de

Rl3 Rl2 Rl1

b)
Tf2 T T T
Fig. 1.13p2 Transferulp1 de căldurǎf1conductiv printr-un perete cilindric:
a) variaţia temperaturii; b) schema electricǎ echivalentǎ

Pentru determinarea fluxului termic unitar linear se porneşte de la ecuaţia legii lui
Fourier:

dT
Q  q l  l   S . (2.73)
dr
Suprafaţa de schimb de căldurǎ este: S = 2rl. Rezultǎ:

dT
ql  2r . (2.74)
dr
Separând variabilele şi integrând se obţine:
Tp 2 re
qe dr
Tp1
  dT   2 
ri
r
, (2.75)

de unde:

T p1  T p 2
ql 
1 r [W/m] . (2.76)
ln e
2 ri

Din analogia electricǎ va rezulta valoarea rezistenţei termice lineare pentru peretele
cilindric:
1 r 1 d
Rl  ln e  ln e [(mK)/W] . (2.77)
2 ri 2 d i

Pentru determinarea ecuaţiei câmpului de temperaturǎ ecuaţia (2.75) se va integra

de la Tp1 la T(r), respectiv de la ri la r. Se obţine:

ql r
T p1  T (r )  ln . (2.78)
2 ri
Înlocuind valoarea lui ql din (2.77), se obţine:

T ( r )  T p1  T p1  T p 2 
ln ( r / ri )
, (2.79)
ln ( re / ri )

relaţie care aratǎ cǎ distribuţia temperaturii în peretele cilindric este de tip logaritmic.
În cazul în care conductivitatea termicǎ este variabilǎ linear cu temperatura:  =
0 (1+T) ecuaţia (2.74) devine:

dT
ql   0 1   T  2r . (2.80)
dr

Prin integrare între limitele r1 şi r, respectiv Tp1 şi T(r), rezultǎ:

q ln  r / r1  1
2
1 
T ( r )    T p1   l  . (2.81)
   0 
 Distribuţia temperaturii prin perete în funcţie de semnul lui  este prezentatǎ în
figura 2.14

b) Conducţii la limitǎ de ordinul III

În acest caz mărimile cunoscute vor fi: temperaturile celor douǎ fluide Tf1 şi Tf2,
coeficienţii de convecţie i, e, diametrele şi lungimea peretelui: di, de, l şi
conductivitatea termicǎ .
Pentru determinarea fluxului termic unitar linear se va utiliza analogia electricǎ a
transferului termic pentru schema echivalentǎ din figura 2.13.

ql T

Tp1
>0
const.(=0)
T(r)

Tp2 r

<0

=0(1+T)
d1
d2

Fig. 2.14 Distribuţia temperaturii la conducţia

termicǎ printr-un perete cilindric omogen

Fluxul termic unitar linear va fi:

Tf 1  Tf 2
ql  [W/m] , (2.82)
Rl1  Rl 2  Rl 3
unde: Rl1 şi Rl3 sunt rezistenţe termice convective, în mK/W; Rl2  rezistenţa termicǎ
conductivǎ, în mK/W.
Pentru determinarea valorii rezistenţei termice convective se pleacă de la relaţia
legii lui Newton:

Q  ST    2rlT [W] . (2.83)

Rezultǎ:
Q T
ql  
l 1 [W/m] . (2.84)
d
 Rezistenţa termicǎ linearǎ convectivǎ va fi:
1
Rl ,cv  [(mK)/W] . (2.85)
d
Înlocuind în (2.82) valorile rezistenţelor termice calculate cu (2.85) şi (2.77),
rezultǎ:

Tf 1  Tf 2
ql 
1 1 d 1 [W/m] . 2.86)
 ln e 
d i  i 2 d i d e  e
Definind coeficientul global linear de transfer de căldurǎ:

1
Kl 
1 1 d 1 [W/(mK)] , (2.87)
 ln e 
d i  i 2 d i d e  e
fluxul termic va fi:
Q  K l  l  T f 1  T f 2  [W] . (2.88)
Pentru determinarea temperaturilor pereţilor se va aplica relaţia (2.46):
1
T p1  T f 1  ql Rl1  T f 1  ql ; (2.89)
d i  e
 1 1 d 
T p 2 T f 1  ql  Rl1  Rl 2   T f 1  ql   ln e  
 d i i 2 d i 
. (2.90)
1
 T f 2  q l Rl 3  T f 2  q l
d e e
c) Perete cilindric neomogen cu straturi perpendiculare
pe direcţia de propagare a căldurii

Se considerǎ un perete cilindric format din douǎ straturi cu rezistenţǎ termicǎ de

contact între ele (figura 2.15).
Rezistenţa termicǎ totalǎ este:
Rlt  Rl1  Rlp1  Rlc  Rlp 2  Rl 2 
1 1 d 1 1 d 1 . (2.91)
  ln 2   ln 3 
d11 21 d1 d 2  *
2 2 d 2 d 3  2
Coeficientul global de schimb de căldurǎ, fluxul termic unitar linear şi fluxul
termic se determinǎ cu relaţiile:
qi
Tf1 l
1
T1  q l Rl1  q l
d 1 1
Tp1 T p1  q l Rlp1  q l
1 d
ln 2
2 2 1 d1
Tp2
T

1
* Tc  q l Rlc  q l
d 2  *
1 Tp3 1 d
T p 2  q l Rlp 2  q l ln 3
Tp4 2 2 d2
1
T2  q l Rl 2  q l
1 2 d 3  2
Tf2
d1
d2
d3
 Fig. 2.15 Transferul căldurii printr-un perete cilindric neomogen
cu straturi perpendiculare pe direcţia de propagare a căldurii

1
Kl 
1 1 d 1 1 d 1 [W/(mK)];(2.92)
 ln 2   ln 3 
d11 21 d1 d 2  2 2 d 2 d 3 2
*

ql  K l T f 1  T p1  [W/m] . (2.93)

Temperaturile peretelui se determinǎ analog ca în cazul anterior (relaţia 2.46).

Pentru exemplificare:

T p 3  T f 1  ql  Rl1  Rlp1  Rlc  

 T f 2  ql  Rl 2  Rlp 2 
[C] . (2.94)

2.2.1.3. Peretele sferic

a) Condiţii la limitǎ de ordinul I

Se considerǎ un perete sferic (sferǎ goalǎ la interior, (figura 2.16) cu raza

interioarǎ r1 şi cea exterioarǎ r2, dintr-un material cu conductivitatea termicǎ . Se cunosc
cele douǎ temperaturi pe suprafaţǎ Tp1 şi Tp2.

T Tp1
dT

T(r)

r1 Tp2

r dr
r2

d2
d1
0

=const.
 Fig. 2.16 Transferul căldurii prin conducţie
printr-un perete sferic omogen

Fluxul termic, conform ecuaţiei legii lui Fourier va fi:

Q   S
dT
dr

  4r 2
dT
dr
 [W] . (2.95)

Prin separarea variabilelor şi integrare se obţine:

Tp 2 r
Q 2 dr

Tp1
 dT 
4 r1 r 2
, (2.96)

Rezultǎ:
Q 1 1
T p1  T p 2     . (2.97)
4  r1 r2 
Fluxul termic va fi:

4T p1  T p 2  T p1  T p 2
Q 
1 1 1 1 1  [W] . (2.98)
   
r1 r2 2  d1 d 2 

Rezultǎ cǎ rezistenţa termicǎ conductivǎ în cazul sferic va fi:

1  1 1 
Rtcd     [K/W] (2.99)
2  d1 d 2 

Prin integrarea relaţiei (2.96) de la Tp1 la T(r), respectiv de la r1 la r, rezultǎ

ecuaţia câmpului de temperaturǎ:

1 1

Q  1 1
    T p1  T p1  T p 2 
r1 r
T (r )  T p1  (2.100)
4  r1 r  1 1

r1 r2
 Relaţia (2.100) aratǎ cǎ variaţia temperaturii prin perete este în acest caz de tip
hiperbolic.

b) Condiţii la limitǎ de ordinul III

Ecuaţia fluxului termic convectiv în cazul sferei este:

T
Q  ST  d 2 T 
1 [W] (2.101)
d 2 

Rezultǎ cǎ rezistenţa termicǎ convectivǎ în cazul peretelui sferic este:

1
Rtcv  [K/W] . (2.202)
d 2 
Aplicând analogia electricǎ, în cazul condiţiilor la limitǎ de ordinul III fluxul
termic va fi:
Tf 1  Tf 2
Q 
Rtcv1  Rtcd  Rtcv2
Tf 1  Tf 2 [W] , (2.103)

1 1 1 1  1
    
d1 1 2  d1 d 2  d 22  2
2

sau:
Q  K sf T f 1  T f 2  [W] . (2.104)

Rezultǎ coeficientul global de schimb de căldurǎ pentru peretele sferic:

1
K sf 
1 1 1 1  1 [W/K] . (2.105)
    
d1 1 2  d1 d 2  d 22  2
2