Sunteți pe pagina 1din 403

COLECȚIA PSIHOLOGUL EXPERT

ASCR

Editura ASCR

EDITURA
ASOCIAȚIEI DE ȘTIINȚE COGNITIVE
DIN ROMÂNIA

Cluj-Napoca | 2017
Descrierea CIPa Bibliotecii Naționale a României
LEAHY, ROBERT L.
Terapia centrată pe scheme emoționale / Robert L. Leahy ; trad, din Ib. engleză
Claudia Găgeanu. - Cluj-Napoca : Editura A.S.C.R., 2017
Conține bibliografie
Index
ISBN 978-606-977-005-4

I. Găgeanu, Claudia (trad.)

159.9

Ediția în limba engleză


Robert L. Leahy
EMOTIONAL SCHEMA THERAPY
Copyright © 2015 The Guilford Press
A Division of Guilford Publications, Inc.

Ediția în limba română


Robert L. Leahy
TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE.
Traducerea din 1b. engleză | Claudia Găgeanu
Lectura de conformitate cu originalul | Ștefania Miclea
Coperta | Carolina Banc
Paginație și prepress | Bogdan Braica
Editor | Diana Breaz

Comenzi online: www.ascred.ro


Comenzi e-mail: comenzi@ascred.ro; ed.ascr@gmail.com
Comenzi telefon: 0364-711115/ 0756-164681

Copyright © 2017 Editura ASCR


Toate drepturile rezervate. Reproducerea integrală sau parțială a textului și stocarea
sa într-o bază de date, fără acordul prealabil în scris al Editurii ASCR, sunt interzise
și se pedepsesc conform legii.
Pentru Helen
Despre autor

Robert L. Leahy, PhD, este director al Institutului American de


Terapie Cognitivă din New York și profesor de psihologie clinică la
Departamentul de Psihiatrie la Colegiul Weill Corneli Medical. Domeniul
lui de cercetare se axează pe diferențele individuale în reglarea emoțională.
Dr. Leahy este editor asociat al International Journal of Cognitive Therapy
și a fost președintele Asociației de terapii cognitive și comportamentale, al
Asociației internaționale de psihoterapie cognitivă și al Academiei de terapie
cognitivă. în 2014, a primit Premiul Aaron T. Beck din partea Academiei de
terapie cognitivă. Dr. Leahy a publicat numeroase volume, cele mai recente
fiind, în calitate de coautor: Treatment Plans and Interventions for Bulimia
and Binge-Eating Disorder; Planuri de tratament și intervenții pentru depresie
și anxietate, ediția a doua-, și Emotion Regulation in Psychotherapy.
Prefață

Indiferent de abordare, terapeuții se ocupă, într-o oarecare măsură, de


experiența emoțională pe care pacienții o evocă în terapie. Cei care folosesc
restructurări cognitive speră că dobândirea unor noi stiluri de gândire va
schimba felul în care oamenii se simt, că terapia comportamentală dialectică
încurajează pacienții să învețe cum să își regleze emoțiile care adesea par
haotice sau înspăimântătoare, că terapia prin acceptare și angajament
încurajează flexibilitatea și toleranța emoțiilor, concomitent cu urmărirea
valorilor în viață, că terapia metacognitivă se axează pe rolul problematic pe
care apelul la îngrijorări și ruminare îl are în confruntarea cu situațiile dificile
și că activarea comportamentală subliniază importanța comportamentului
proactiv și recompensator în locul pasivității, al izolării și evitării. Totodată,
în domeniul psihanalitic, terapia bazată pe mentalizare accentuează valoarea
pe care o are conștientizarea crescută a stărilor interne sau mintale proprii
sau ale altora, precum și reflectarea asupra acestora, în timp ce modelele
psihodinamice tradiționale urmăresc accesarea acelor emoții și amintiri care
sunt asociate unor dificultăți persistente. Adevărul este că emoțiile sunt cele
care îi determină pe oameni să caute ajutor, indiferent de orientarea teoretică
pe care ne-o asumăm; cu toate acestea, până acum s-a vorbit prea puțin
despre modul în care pacientul se gândește la emoții și despre strategiile pe
care acesta le adoptă pentru a regla respectivele emoții.
înainte să îl cunosc pe Aaron Beck și să încep să lucrez în domeniul
terapiei cognitive, am fost implicat activ în cercetarea cogniției sociale
- anume, cum ajung oamenii să explice cauzele comportamentelor, cum
îi descriu pe ceilalți prin concepte de tipul trăsăturilor, cum recunosc
variabilitatea la ceilalți și la propria persoană și cum judecă intenționalitatea
și responsabilitatea. Cogniția socială este relevantă pentru terapia cognitiv-
comportamentală, deoarece emoțiile unei persoane - precum și strategiile la
care aceasta apelează pentru a și le regla — ar putea fi legate de „teoria”pe care
persoana respectivă o are cu privire la emoții. Modelul centrat pe scheme
emoționale pornește de la ideea că odată activate emoțiile, avem adesea o
serie de interpretări asupra emoțiilor respective, iar aceste interpretări sunt,
la rândul lor, asociate strategiilor la care apelăm pentru a face față emoțiilor
respective.
7
8 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

Această carte prezintă detaliat un model axat pe felul în care oamenii se


gândesc la propriile emoții și la emoțiile altora. Pe parcursul acestei lucrări,
am descris o serie de sentimente, dorințe sau experiențe și le-am denumit
„emoții” — tristețe, anxietate, furie, confuzie, invidie, gelozie, resentiment
și sentimente de natură sexuală. Am folosit termenul „scheme emoționale”
pentru a descrie convingeri cu privire la cauzele, legitimitatea, normalitatea,
durata și toleranța față de complexitatea emoțiilor. De îndată ce apare o
emoție — spre exemplu, anxietate — individul începe să evalueze natura acestei
emoții: „Oare această emoție va dura la nesfârșit?”, „Și ceilalți oameni se
simt așa cum mă simt eu?”, „Ar trebui oare să-mi fie rușine de sentimentele
mele?”, „Este normal să avem sentimente amestecate?”, „îmi pot exprima
sentimentele?” „Oare ceilalți oameni îmi vor da dreptate pentru felul în care
mă simt?”, „Au sens emoțiile mele?”, alături de alte interpretări și evaluări
ale propriilor experiențe emoționale. Persoana crede oare că unele emoții,
cum ar fi furia, sunt „legitime”, pe când altele, precum anxietatea, nu sunt?
Totodată, dacă se ivește o emoție, la ce strategii apelează persoana pentru
a face față emoțiilor respective? Caută reasigurări, se izolează de ceilalți,
ruminează, dă vina pe ceilalți, evită, adoptă un comportament pasiv, abuzează
de substanțe, dă o nouă interpretare lucrurilor, se implică în strategii de
rezolvare a problemelor, activează comportamente utile, caută să își distragă
atenția, se automutilează, se disociază, mănâncă în exces, acceptă emoția sau
reacționează în alte moduri?
Mai mult decât atât, aceste scheme emoționale sunt asociate inclusiv cu
modul în care ne gândim și reacționăm la emoțiile celorlalți. Spre exemplu,
dacă partenerul sau partenera este supărată, ne gândim că emoțiile sale nu
au niciun sens, le patologizăm și le etichetăm drept „anormale”, considerăm
că emoțiile vor dura la nesfârșit, descurajăm exprimarea lor sau credem că
emoțiile respective interferează cu rațiunea și cu capacitatea de a rezolva
problema în cauză? Totodată, pe baza acestor interpretări, ajungem să criticăm
și să ridiculizăm acea persoană, îi spunem partenerului sau partenerei că se
plânge prea mult, ne retragem din interacțiune și „împietrim” sau încercăm să
ne convingem partenerul sau partenera că nu ar trebui să aibă sentimentele
respective?
In această carte, am descris un model al felului în care oamenii și-ar
putea forma teorii cu privire la emoții și cum aceste „teorii” ale emoțiilor
contribuie la numeroase forme de psihopatologie. Ținând în același timp cont
de importanța teoriilor care descriu cum interpretările negative ale realității
pot duce la tristețe sau la anxietate sau cum evitarea și pasivitatea pot duce
la depresie, modelul centrat pe scheme emoționale caută să extindă câmpul
cunoașterii în acest domeniu avansând ideea că, odată ce se ivește o emoție,
este activată și teoria implicită a individului asupra emoției respective, iar
aceasta duce, la rândul ei, la strategii de coping ce sunt sau nu utile. Simplu
spus, „Odată ce te simți trist, ce părere ai despre tristețea aceasta și ce faci
în continuare?” Spre exemplu, dacă mă gândesc că tristețea pe care o simt va
dura la nesfârșit sau va crește și mai mult în intensitate, s-ar putea să caut
Prefață 9

cu disperare un „remediu rapid” și să abuzez de substanțe sau, pur și simplu,


să mă retrag. Pe de altă parte, dacă mă gândesc că tristețea este o experiență
temporară și că emoțiile mele depind de ceea ce fac și de persoanele cu care
interacționez, atunci s-ar putea să apelez la comportamente adaptative.
Interpretările dau naștere la strategii, iar strategiile pot să înrăutățească
situația — sau să o amelioreze.
Din fericire, avem la dispoziție atât de multe abordări terapeutice
cognitiv-comportamentale care funcționează - care dezvoltă înțelegerea și
abilitățile pacientului, oferindu-i speranță în fața unor lucruri ce adesea par
a fi dificultăți insurmontabile. Abordarea centrată pe scheme emoționale
caută să completeze gama largă de conceptualizări și de instrumente aflate
la dispoziția terapeutului. Astfel, observațiile și sugestiile oferite în această
carte ar putea veni în sprijinul terapeuților care provin din mai multe orientări
teoretice ale terapiei cognitiv-comportamentale și chiar al celor din tradiția
psihodinamică.
Mulțumiri

Una din marile plăceri când scrii o carte este ocazia de a mulțumi tuturor
celor care au făcut posibil acest întreg proces. Am avut șansa de a lucra la
multe cărți alături de colegii mei de la The Guilford Press; sunt recunoscător
în special lui Jim Nageotte, care este de mulți ani editorul meu, precum și lui
Jane Keislar, Marie Sprayberry și Laura Specht Patchkofsky, care au lucrat
cu perseverență la variantele finale și care au fost de mare ajutor în cizelarea
acestei cărți.
De-a lungul anilor, am avut norocul de a avea alături colegi extraordinari
la Institutul American de Terapie Cognitivă din New York (mm
cognitivetherapyNYC.com), cu care am împărtășit și am revizuit multe dintre
ideile prezentate în această lucrare. Vreau să mulțumesc în special Laurei
Oliff, lui Dennis Tirch, Jenny Taitz, Mia Sage, Nikki Rubin, Victoria Taylor,
Melissa Horowitz, Ame Aldao, Peggilee Wupperman, Maren Westphal,
precum și multor altor colegi din domeniul clinic. Poonam Melwani și
Sindhu Shivaji au realizat o treabă minunată în ceea ce privește bibliografia,
asistența la editare și căutarea materialelor, astfel încât să transforme varianta
finală în realitate.
Există mulți alți colegi din domeniu cărora le sunt foarte recunoscător,
începând cu Aaron T. Beck, fondatorul terapiei cognitive. Printre alții, i-aș
putea numi pe Lauren B. Alloy, David H. Barlow, Judith S. Beck, David A.
Clark, David M. Clark, Keith S. Dobson, Christopher G. Fairburn, Arthur
Freeman, Paul Gilbert, Leslie S. Greenberg, Steven C. Hayes, Stefan G.
Hofmann, Stephen J. Holland, Steven D. Hollon, Marsha M. Linehan, Lata
K. McGinn, răposata Susan Nolen-Hoeksema, Cory F. Newman, Jacqueline
B. Persons, Christine Purdon, John H. Riskind, Paul M. Salkovskis, Zindel
V. Segal, John D. Teasdale, Adrian Wells și J. Mark G. Williams. Suntem
realmente binecuvântați să avem atât de mulți terapeuți extraordinari care
se ocupă de probleme atât de importante. Pe această cale, aș mai dori să
mulțumesc și bunului meu prieten și coleg Philip Tata, care a fost întotdeauna
o sursă grozavă de susținere și înțelepciune și a cărui prietenie o prețuiesc din
toată inima. Nu în cele din urmă, aș vrea să îi mulțumesc și minunatei mele
soții, Helen, care continuă să mă inspire și cu ajutorul căreia devin omul care
am sperat dintotdeauna că voi fi. Această carte îi este dedicată.
Cuprins

Partea I
TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

Capitolul 1. Construcția socială a emoțiilor — 17


Capitolul 2. Terapia centrată pe scheme emoționale.
Considerații generale — 34
Capitolul 3. Un model al schemelor emoționale — 54

Partea a Il-a
INIȚIEREA TRATAMENTULUI

Capitolul 4. Evaluarea inițială și interviul inițial — 79


Capitolul 5. Prezentarea modelului schemelor emoționale — 107

Partea a III-a
INTERVENȚII SPECIFICE PENTRU SCHEMELE
EMOȚIONALE

Capitolul 6. Importanța validării — 127


Capitolul 7. Comprehensibilitate, durată, control,
vinovăție/ rușine și acceptare — 160
Capitolul 8. Gestionarea ambivalenței — 195
Capitolul 9. Conectarea emoțiilor la valori (și virtuți) — 218

Partea a IV-a
EMOȚII SOCIALE SI RELAȚII

Capitolul 10. Gelozia — 243


Capitolul 11. Invidia — 265
Capitolul 12. Scheme emoționale în relațiile de cuplu — 292
Capitolul 13. Schemele emoționale și relația terapeutică — 329
Capitolul 14. Concluzii — 362

Bibliografie — 367
Index — 388
Partea I
TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE
CAPITOLUL 1
Construcția socială a emoțiilor

Poți să fii adesea văzut zâmbind, dar, cât trăiești,


niciodată auzit râzând.
—Lordul Chesterfield, Letters to his son, 1774

Imaginați-vă următoarea situație. Ned se întâlnește cu Brenda de 3 luni,


iar pentru el această perioadă a fost precum o experiență într-un montagne
russe. Certurile erau urmate de o intimitate profundă, pentru ca mai apoi să
urmeze indiferență din partea Brendei și afirmații ce trădau ambivalența ei
față de relație. Acum, el a primit un SMS din partea Brendei, în care aceasta
i-a scris că relația lor s-a încheiat și că nu mai dorește să vorbească vreodată
cu el. Ned este total nedumerit, deoarece i se pare de-a dreptul crud să închei
astfel o relație, iar prima sa reacție este una de furie. Pe măsură ce, de-a lungul
zilei, se gândește mai mult la ce s—a întâmplat, începe să se simtă anxios și
se îngrijorează că va rămâne singur pentru totdeauna. Apoi se întristează,
simțindu-se gol pe dinăuntru și confuz. Observă și că are momente în care
se simte mai bine - chiar ușurat că relația lor s-a terminat - dar apoi se
întreabă dacă nu cumva se amăgește și emoțiile îl vor copleși în curând,
facându-1 iar să sufere. Ned crede că ar trebui să aibă o singură emoție, nu
toată gama aceasta de sentimente. Nu poate înțelege de ce emoțiile lui sunt
atât de puternice, din moment ce a fost cu Brenda timp de „doar” 3 luni. Se
lasă în voia sentimentelor lui negative, stând singur în apartamentul său,
consumând alcool și îndopându-se cu mâncare nesănătoasă. Ned începe să
se gândească că, dacă nu va scăpa de aceste sentimente, s-ar putea să o ia
razna; își amintește că, atunci când era mic, mătușa lui a trebuit să meargă la
spitalul de psihiatrie. îi este rușine să îi vorbească prietenului său, Bill, despre
profunzimea sentimentelor sale, așa că se izolează, nevrând să fie o povară
pentru nimeni. „Ce e în neregulă cu mine?”, se gândește el în timp ce își mai
toarnă un pahar de whisky. „Oare am să mă simt vreodată mai bine?”
La doar câteva străzi distanță, în același oraș, Michael a avut o relație
la fel de tumultoasă cu Karen, de la care tocmai a primit un SMS în care

17
18 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

scrie că relația lor s-a încheiat. Michael este furios față de insensibilitatea lui
Karen, iar emoțiile lui din următoarele 2 zile trec prin toată gama, de la furie,
tristețe, anxietate, singurătate, gol interior și confuzie, la momente de ușurare
că relația lor s-a terminat. Michael este acum mult mai reflexiv și acceptă mult
mai ușor ceea ce i se întâmplă în viață decât Ned. Prin urmare, el reflectează
astfel asupra emoțiilor lui: „Păi, firește că am o grămadă de sentimente
diferite, din moment ce relația în sine a fost derutantă. De fapt, relația asta a
fost plină de sentimente intense - a fost Într-adevăr ca o experiență într-un
montagne russe. îmi închipui că aproape oricine altcineva s-ar simți la fel.”
Apelează la prietenul său, Juan, care a fost mereu alături de el și l-a ascultat,
și îi povestește despre zbuciumul prin care trece. Discuția aceasta este destul
de intensă, însă Juan și Michael au trecut prin multe împreună. Pe măsură
ce aude povestea, Juan dă din cap, arătând că înțelege. Michael se limitează
la vreo două beri și merge acasă să se odihnească. Se gândește: „Am mai
trecut prin lucruri grele în viața asta. Sentimentele mele sunt intense în acest
moment, dar pot face față.” In același timp, își dă seama că are sentimente
atât de intense pentru că relațiile contează pentru el. își dorește cu adevărat
o relație serioasă și nu are de gând să renunțe la idee doar pentru că această
relație s-a încheiat. Emoțiile sunt prețul pe care îl plătim pentru că ne pasă.
Diferența dintre nefericitul nostru „Ned cel Nevrotic” și „Michael cel
Cumsecade” constă în faptul că Ned are o teorie negativă cu privire la emoțiile
sale, pe când Michael își acceptă și își folosește emoțiile într-o manieră mai
constructivă. Aceste două abordări față de același eveniment reflectă ceea ce
eu numesc „scheme emoționale” — respectiv, teorii individuale cu privire la
natura emoțiilor și la modul în care pot fi ele reglate. O persoană ar putea
încerca să își suprime emoțiile, deoarece le percepe ca fiind de neînțeles,
copleșitoare, durând la nesfârșit sau fiind chiar rușinoase; o altă persoană ar
putea să își accepte emoțiile ca fiind temporare, complexe sau drept parte
a naturii umane, care ne informează cu privire la propriile valori și nevoi.
Modelul terapeutic pe care îl descriu în această carte, „terapia centrată pe
scheme emoționale”, caută să identifice teoriile specifice ale individului
cu privire la propriile emoții sau la emoțiile celorlalți, să investigheze
consecințele respectivelor structuri ale emoțiilor, să diferențieze strategiile
utile de reglare emoționale de cele inutile și să ajute persoana să integreze
experiența emoțională pentru a da sens vieții sale.
Aproape oricare dintre noi a trăit emoții precum tristețe, anxietate sau
furie, dar nu oricine ajunge să aibă depresie majoră, tulburare de anxietate
generalizată sau tulburare de panică. Ce anume, face ca emoțiile să persiste,
pentru ca mai apoi să se transforme în tulburări psihice? De-a lungul acestei
cărți, atrag atenția că nu doar trăirea emoțională este cea care contează, ci
inclusiv interpretările pe care le dăm emoțiilor respective și strategiile la care
apelăm pentru a le face față sau a le regla. Unele traiectorii duc de la emoții
neplăcute la psihopatologie, însă altele duc de la emoții neplăcute la strategii
de viață adaptative. Perspectiva propusă în această carte se referă la faptul
că interpretările și reacțiile noastre față de emoțiile neplăcute sunt cele care
Construcția socială a emoțiilor 19

vor determina probabilitatea apariției psihopatologiei în urma experienței


respective. Spre exemplu, am putea trăi o intensă tristețe fără însă a dezvolta
tulburare depresivă majoră.
Există un număr mare de teorii despre emoții, foarte diferite. Emoțiile
au fost considerate reacții programate, instinctive, față de stimulii de mediu
cu relevanță din punct de vedere evoluționist (Darwin, 1872/1965; Nesse
și Ellsworth, 2009; Tooby și Cosmides, 1992); procese electro-chimice
desfășurate în diferite părți ale creierului (Davidson și McEwen, 2012);
consecințe ale gândirii „iraționale” (D. A. Clark și Beck, 2010; Ellis și Harper,
1975); rezultate ale evaluării pericolelor sau a factorilor de stres (Lazarus
și Folkman, 1984); determinând ai abilității de procesare informațională
(modelul infuziei afective - the affect infusion model; Forgas, 1995);
„recipiente” ale unor informații cu privire la nevoi și la gândurile relaționate
cu nevoile respective (modelul centrat pe emoții - the emotion-focused
model; Greenberg, 2002) sau ca elemente primare, adică precedând cogniția
(Zajonc, 1980). Fiecare dintre aceste modele — și multe altele — a contribuit
foarte mult la înțelegerea importanței emoțiilor în viața cotidiană, precum
și la dezvoltarea psihopatologiei. Modelul propus aici, la care fac referire în
această carte fie prin termenul de „model centrat pe scheme emoționale”,
fie prin cel de „teorie a schemelor emoționale”, extinde înțelegerea noastră
asupra emoțiilor, avansând ideea că, printre aspectele esențiale ce țin de
procesul trăirii emoțiilor, se numără și interpretările și evaluările pe care
persoana le face emoțiilor, precum și strategiile prin care își controlează
emoțiile. Din acest punct de vedere, emoțiile nu sunt doar trăiri; ele sunt
și obiect al trăirii. Deși emoțiile au evoluat prin mecanisme de adaptare
evolutivă și pot fi experiențe universale, interpretările, evaluările și reacțiile
noastre sunt totodată construite la nivel social.
Fritz Heider (1985) a avansat ideea că oamenii au convingeri în legătură
cu propria persoană și cu ceilalți cu privire la natura cauzelor unui anumit
comportament, la intenționalitatea și organizarea sinelui. Heider a observat
că fiecare dintre noi este un soi de „psiholog”, deoarece folosim modele
de atribuire și de evaluare și tragem concluzii referitoare la trăsături și la
caracteristici personale. Așa-numita „psihologie naivă” (sau de simț comun),
așa cum este și denumită, a stat la baza domeniului „cogniției sociale” (care
a devenit între timp „teoria minții”). în acest text, descriu cum ar putea fi
extinsă „psihologia naivă” într-un model centrat pe felul în care oamenii își
conceptualizează propriile emoții și pe cele ale celorlalți, respectiv cum aceste
modele specifice ale emoțiilor ar putea să ducă la strategii problematice de
reglare emoțională.
Teoria schemelor emoționale este un model social-cognitiv al
emoțiilor și al reglării emoționale. Aceasta avansează ideea conform căreia
oamenii diferă unii de alții în ce privește evaluările asupra legitimității și
rușinii asociate emoțiilor, interpretările date cauzelor emoției, nevoia lor
de a controla emoțiile, așteptările lor cu privire la durata unei emoții și la
pericolul reprezentat de acestea, precum și standardele sociale referitoare la
20 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

oportunitatea manifestării emoțiilor respective (Leahy, 2002, 2003b; Leahy,


Tirch și Napolitane, 2011). Chiar dacă emoția este puternic determinată
biologic și cu toate că ea este asociată unor stimuli activatori specifici, trăirea
emoției este adesea urmată de o interpretare referitoare la emoția respectivă:
„Este justificată oare anxietatea mea?”, „Alți oameni s-ar simți la fel ca
miner”, „Oare asta va dura la nesfârșit?”, „Cum pot controla ceea ce simt?” sau
„Am să înnebunesc?” Aceste interpretări asupra emoțiilor, pe care le numesc
„teorii ale emoțiilor”, reprezintă conținutul central al „schemelor emoționale”
- respectiv, convingeri despre emoțiile noastre și ale celorlalți și modalități
prin care aceste emoții pot fi reglate. Mă refer la teoria schemelor emoționale
ca fiind un model social-cognitiv, deoarece emoțiile sunt fenomene atât
personale, cât și sociale, interpretate de noi înșine și de ceilalți. Prin urmare,
schimbările la nivelul interpretărilor (ale noastre și ale celorlalți) vor avea
drept consecință schimbări la nivelul intensității și dereglării emoționale.
în acest capitol, voi sintetiza modul în care au fost și sunt văzute emoția
și raționalitatea în tradiția filosofică occidentală, dar și cum s-au schimbat
ideile occidentale cu privire la emoții și manifestări emoționale în ultimele
câteva sute de ani, sugerând pe această cale că a existat o fluctuație constantă
în modul în care emoțiile au fost„construite”la nivel social.Totodată, analizez
felul în care modelele actuale ale previziunilor afective sugerează că teoriile
„naive” ale emoțiilor ar putea avea un impact asupra procesului de luare a
deciziilor și asupra trăirii emoționale curente. Firul roșu al argumentului este
acela că are importanță nu doar felul în care noi trăim emoția, ci și modul în
care interpretăm trăirea respectivă și ceea ce credem noi că prezice aceasta.

O SCURTĂ ISTORIE A EMOȚIEI ÎN FILOSOFIA


ȘI CULTURA OCCIDENTALĂ
Primatul rațiunii
în Republica, Platon folosește metafora vizitiului care încearcă să
controleze doi cai — unul care se supune comenzilor și altul care scapă de sub
control. Platon vede emoțiile ca fiind un obstacol în calea rațiunii și a acțiunii
și gândirii productive, împiedicându-ne așadar să ne urmărim virtuțile. Platon
(1991) descrie impactul inițial al acelor evenimente ce activează emoții ca
fiind o „tulburare a sufletului”. Dacă avem în vedere progresia unei reacții
raționale la evenimente, prima mișcare ar putea Într-adevăr consta într-un
fel de șoc sau o „tulburare a sufletului”. Ca mișcări .subsecvente, persoana s-ar
putea da cu un pas înapoi și ar putea observa ceea ce se întâmplă, reflectând
apoi asupra virtuții relevante în acel caz (de exemplu, „curaj”), iar apoi asupra
acțiunilor și a gândurilor care ar putea să o ducă la un răspuns virtuos.
Așa cum vom vedea mai încolo, în modelul centrat pe scheme emoționale
se recunoaște faptul că prima reacție la o emoție ar putea fi caracterizată
printr-o senzație de „dislocare” sau de „surpriză”. în multe cazuri, acest
proces poate să reflecte o serie de procese automate sau inconștiente (Bargh
Construcția socială a emoțiilor 21

și Morsella, 2008; LeDoux, 2007) - adică ceea ce Platon denumea „tulburare


a sufletului”. Cu toate acestea, oamenii pot să dea un pas înapoi și pot evalua
ce se întâmplă în acel moment, ce opțiuni au în situația respectivă, ce legătură
există cu scopurile lor valorizate, dar și felul în care emoțiile lor ar putea să
crească sau să scadă în funcție de interpretările lor și de ceea ce fac efectiv.
Aristotel considera virtutea ca fiind trăsătura de caracter și acțiunea care
reprezintă „media” ideală dintre cele două extreme ale unei calități personale
dezirabile. In modelul centrat pe scheme emoționale - la fel ca în modelul ce
stă la baza terapiei prin acceptare și angajament (Hayes, Strosahl și Wilson,
2012) - se recunoaște ideea că valorile (sau virtuțile) pot influența modul
în care persoana își percepe emoțiile și abilitatea sa de a tolera disconfortul
în contextul unei acțiuni pe care o valorizează. Obiectivul persoanei nu se
centrează, așadar, pe o emoție anume, ci este mai degrabă sensul, valoarea sau
virtutea pe care persoana își dorește sa o atingă.
Aristotel (1984,1995) a pus accentul pe împlinirea ieudaimonia) derivată
dintr-o „viață bună” - respectiv, sentimentul de fericire sau de bine pe care îl
avem atunci când acționăm conform cu virtuțile și cu sensul pe care punem
preț în viață. Aristotel a definit „virtuțile” ca fiind acele trăsături de caracter
pe care le admirăm la altă persoană; altfel spus, scopul este să devenim acel
gen de persoană pe care am admira-o. Experiența emoțională a „fericirii”
este rezultatul practicării zi de zi a virtuților, precum cumpătarea, curajul,
răbdarea, modestia și alte asemenea calități. Prin urmare, ne simțim „bine”
atunci când urmărim binele și punem în practică respectivul comportament —
adică virtutea. Modelul centrat pe scheme emoționale se inspiră din viziunea
lui Aristotel, conform căreia punerea în practică a obiceiurilor și a virtuților
valorizate poate facilita o mai bună adaptare și împlinire.
Stoicii, cum ar fi Epictet, Seneca și Cicero, considerau rațiunea ca fiind
superioară emoției și sugerau că emoțiile ne fac să reacționăm exagerat și
să pierdem din vedere valorile importante; astfel, ele ne abat de la virtuți
și, în cele din urmă ajung, să ne controleze (Inwood, 2003). Stoicii puneau
accentul pe comportamentul rațional, pe eliminarea atașamentelor față de
lumea exterioară, pe controlarea propriilor dorințe și pe eliberarea de nevoile
materiale și de nevoia de aprobare. Printre exercițiile stoice se numărau:
exersarea foamei, a disconfortului fizic și a sărăciei, astfel încât persoana
să învețe că poate să supraviețuiască fără bogății materiale; contemplarea
eliminării obiectelor sau a persoanelor prețuite în viață pentru a le înțelege
valoarea; reflecția zilnică asupra faptelor bune și a modalităților de
îmbunătățire; distanțarea față de emoție și căutarea unei variante raționale
de acțiune; recunoașterea faptului că gândurile sunt cele care aduc neplăcere
în viață, nu realitatea în sine; precum și începerea fiecărei zile asemenea
împăratului Marcus Aurelius, recunoscând limitele realității și importanța
acceptării, dar în aceleași timp urmărind virtuțile: „începe fiecare zi
spunându-ți: Azi voi da peste piedici, nerecunoștință, impertinență, lipsă de
loialitate, rea-voință și egoism — toate din cauză că acei oameni nu știu ce
este bine sau ce este rău” (Marcu Aurelius, 2002).
22 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

Primatul cogniției a câștigat și mai multă susținere în timpul


Iluminismului european, când au început să fie accentuate tot mai mult
discursul rațional, logica, libertatea individuală, știința și explorarea
necunoscutului. Locke, Hume, Voltaire, Bentham, Mill (Gay, 2013) și alții
au căutat să elibereze gândirea de ceea ce ei considerau a fi limitări impuse
de superstiție, autoritate și justificări emoționale. Noile descoperiri din
știință au aruncat o umbră de îndoială asupra autorității doctrinei creștine.
Accentul pus de către Kant asupra unei vieți raționale și virtuoase, trăită
pe baza imperativelor categorice, a eliberat judecata morală de sub dictatul
Bisericii. Teoria contractului emisă de Locke susține că legitimitatea se naște
mai degrabă din convențiile dintre oameni, nu din autoritate brută. Totodată,
explorarea noilor lumi a dus la recunoașterea faptului că normele culturale
s-ar putea să fie mai degrabă înțelegeri arbitrare decât adevăruri eterne. Cu
toate acestea, în contrast cu statutul privilegiat al raționalității și al științei,
Hume a susținut că judecata logică este sclava emoției, din moment ce
judecata nu ne poate spune ce vrem-, ne poate spune doar cum să ajungem
până acolo. In viziunea lui Hume, emoția joacă un rol mai central. Conform
lui, emoțiile ne informează cu privire la ceea ce contează, pe când rațiunea ne
ajută mai degrabă să atingem, scopurile stabilite de către emoție.
In secolul XX, importanța raționalității, a relevanței practice și
descoperirea „adevărurilor” mai presus de credință au devenit un aspect
central în pragmatismul logic, pozitivismul logic și filosofia limbajului comun,
fiind totodată domeniul general al filosofici analitice. In The Concept ofMind,
Gilbert Ryle (1949) respinge ideea că ar exista o „fantomă în mașinărie”; el
critică ideea că sufletele, mințile, personalitățile și alte asemenea „entități
inferate” ar determina ceva. Reprezentanții pozitivismului logic, de exemplu
Wittgenstein în anii tinereții (1922/2001), Ayer (1946), Carnap (1967)
și alții, avansează idei precum aceea că singurul criteriu al adevărului este
testabilitatea, cunoașterea este derivată din experiență, iar justificările
emoționale induc în eroare și trebuie testate prin discurs logic și definiții
clare. Austin (1975) și Ryle (1949) au propus ideea că filosofia ar trebui să se
concentreze pe utilizarea unui limbaj comun, astfel încât să clarifice sensul
afirmațiilor prin analiză logică. Accentul cădea așadar pe clarificare, logică,
empirism (în unele cazuri) și - dacă era posibil - pe reducerea la formule
logice în limbaj matematic. Emoția era văzută ca un factor de interferență.

Primatul emoțiilor
Cu toate că raționalitatea și logica au exercitat dintotdeauna o influență
majoră în filosofic (și în cultura occidentală în general), emoția a fost mereu
forța complementară, având o funcție dialectică de-a lungul istoriei. Accentul
pe care Platon îl pune asupra logicii și judecății raționale era în opoziție față
de marea tradiție a tragediei grecești. Într-adevăr, Bachus de Euripide (1920)
ilustrează viziunea tragică conform căreia dacă ignorai zeul (Dionysos sau
Bachus), care își adună discipolii în ceremonii cu muzică, dans și abandon
Construcția socială a emoțiilor 23

total, vei fi, în mod ironic, complet distrus de către nebunie. Ignorarea
emoțiilor se face pe propriul risc. In modelul centrat pe scheme emoționale,
scopul nu este de a „ne simți bine”, ci de avea capacitatea de a simți totul.
Nu există un „sine” superior sau unul inferior, ci, din contră, toate emoțiile
sunt integrate în acest „sine”. Modelul argumentează în favoarea integrării
emoțiilor - fie chiar și a celor „discreditate”, cum ar fi furia, resentimentul,
gelozia sau invidia — și a acceptării emoțiilor respective ca făcând parte din
complexitatea naturii umane.
In viziunea tragică asupra lumii se admite faptul că suferința este
inevitabilă; că și ceea ce este măreț se poate prăbuși; că există forțe în afara
controlului sau chiar a imaginației noastre care au potențialul de a distruge;
că nedreptatea este adesea inevitabilă; că suferința celorlalți are importanță
pentru noi, deoarece ilustrează ceea ce i s-ar putea întâmpla oricui. Toți
facem parte din aceeași comunitate de oameni fragili, imperfecți și muritori.
In contrast cu această viziune tragică, Platon a promovat raționalitatea
drept o cale de a exercita putere și control, iar tragedia ca fiind o forță ce
uniformizează prin faptul că face apel la emoție.
In secolul al XlX-lea, Nietzsche (1956) a sugerat că marele contrast la
nivelul culturii și al filosofici se află între caracterul apolinic și cel dionisiac
- respectiv, între orientarea către ordine, logică, raționalitate și control și
orientarea către emoțional, intens, individual și expresia nestăvilită a libertății
totale. Cea din urmă și-a găsit reflecția în curentul romantic, când emoțiile
au fost complet asumate - punându-se accentul pe intensitatea emoțională,
experiența individuală, eroismul, gândirea magică, metaforele, miturile,
caracterul personal și privat, gândirea revoluționară, naționalismul și iubirea
intensă a persoanei. Naturii i s-a dat prioritate în fața lumii construite a
iluminismului, acordându-se o importanță deosebită instinctelor naturale,
„sălbaticului nobil”, peisajelor naturale și eliberării de restricții. Logica era
percepută drept un element de distragere de la experiența trăită. Printre
principalii filosofi din perioada romantică se numără Hegel, Schopenhauer și
Rousseau, printre poeții de referință — Shelley, Byron, Goethe, Wordsworth,
Coleridge și Keats. Romantismul a avut o influență semnificativă și în
muzică, prin reprezentanți precum Wagner, Beethoven, Schubert și Berlioz
(Pirie, 1994).
Unul dintre elementele perioadei romantice l-a constituit curentul
sentimentalist din secolul al XVII-lea, în care se punea accentul pe
intensitatea expresiei personale în detrimentul raționalității sau al normelor
acceptate de către societate, iar exprimarea intensă a emoțiilor însemna
autenticitate, sinceritate și puterea propriilor sentimente. Într-adevăr, nu era
ieșit din comun ca membrii Camerei Lorzilor din Marea Britanie să plângă
în timp ce își argumentau punctul de vedere. Sinuciderea era expresia ultimă
a acestei intensități romantice.
Spre finalul secolului al XlX-lea și în secolul XX, curentul existențialist
a venit ca o ripostă la adresa modelelor filosofice raționaliste de origine
britanică și americană, existențialiștii accentuând rolul scopului și al alegerii
24 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

individuale, recunoașterea mortalității, caracterul arbitrar al existenței și


emoțiile. Kierkegaard (1941) a descris dilemele existențiale ale angoasei,
„boala de moarte” și criza alegerii individuale. Heidegger (1962) a avansat
ideea că filosofia ar trebui să abordeze implicațiile faptului că oamenii
sunt „aruncați” în viață și în istorie, precum și dilema individului față de
construirea sensului. Totodată, Sartre (1965) a susținut că oamenii trebuie să
își rezolve dilemele care se nasc dintr-o situație dată, exercitându-și propria
libertate. Modelul centrat pe scheme emoționale pune în discuție ideea
că oamenii sunt confruntați cu libertatea de a alege, iar adesea întâmpină
probleme cu aspectele imuabile ce fac parte în mod arbitrar din viața lor
de zi cu zi. Totodată, modelul recunoaște că alegerile pe care oamenii le au
de făcut implică de multe ori dileme sau compromisuri dificile din punct
de vedere emoțional. In cadrul acestui model, alegerea, libertatea, regretul
și chiar angoasa sunt percepute ca fiind componente esențiale ale vieții, iar
aceste „realități” nu pot fi pur și simplu eliminate prin analiză de tip costuri-
beneficii, raționalizări sau pragmatism. Cu toate că evaluarea rațională este
importantă, fiecare compromis pe care îl facem implică un cost. Iar costurile
sunt adesea neplăcute și dificile.
Această scurtă trecere în revistă nu poate surprinde așa cum se cuvine
perspectiva dihotomică asupra emoției și rațiunii în cultura occidentală (și,
bineînțeles, nu surprinde importanța acestor factori în alte culturi). Așa cum
a sugerat Nussbaum (2001), fiecare „sferă” - cea rațională și cea emoțională
— are propria sa valoare și fiecare este influențată de cealaltă. Modelul centrat
pe scheme emoționale admite ideea că emoția și rațiunea se află adesea în
confruntare una cu cealaltă - adesea într-o tensiune dialectică a cărei miză
este influențarea alegerilor. Cu toate acestea, ambele sunt esențiale.

Factori culturali și istorici implicați în emoții


„Știința emoțiilor”, domeniu emergent în istorie, urmărește schimbările
care au avut loc asupra emoțiilor de-a lungul perioadelor istorice din
perspectiva diverselor societăți, precum și în modul de socializare a emoțiilor.
Într-adevăr, studiind emoția din perspectivă istorică, aflăm foarte multe cu
privire la construcția ei socială - în special pe care dintre emoții s-a pus
preț, care au fost suprimate și cum s-au schimbat regulile referitoare la
manifestarea emoțiilor. în 1939, istoricul social austriac Norbert Elias a scris
un studiu de mare amploare despre emergența fenomenului de interiorizare
și autocontrol în societatea europeană occidentală (ce a fost republicat mulți
ani mai târziu sub titlul The Civilizing Process: Sociogenetic and Psychogenetic
Investigations-, Elias, 1939/2000). Elias a urmărit schimbările de la nivelul
regulilor de conduită referitoare la vorbire, alimentație, îmbrăcăminte, forme
de salut, comportament sexual, comportament agresiv și alte forme sociale de
comportament, începând din secolul al XlII-lea până în prima parte a secolului
XX. Regulile privitoare la autocontrol au devenit tot mai importante, pe
măsură ce puterea se concentra în mâinile regelui, iar societatea curtenească
Construcția socială a emoțiilor 25

era în plină ascensiune, fiind compusă din cavaleri care urmau să trăiască
o parte din an la curtea regelui. Elias susține că emoția și comportamentul
au cunoscut o mai mare interiorizare în acea perioadă. Nu întâmplător,
cuvântul „curtoazie” derivă din „curte”. In acea perioadă, au început să nu
mai fie acceptabile manifestările emoționale stridente, confruntările și
comportamentul sexual, astfel de experiențe emoționale devenind tot mai
interiorizate. In plus, se punea din ce în ce mai mult accentul pe sentimentele
personale și private; răspândirea cititului și a obiceiului de a ține un jurnal
intim a dus la o senzație mai accentuată a unui sine emoțional privat, iar
sentimentele de rușine și vinovăție au devenit experiențe tot mai pregnante.
In Etica protestantă și spiritul capitalist, Max Weber (1930) a construit în
jurul ideii conform căreia interiorizarea emoției a asigurat condițiile afective
necesare pentru capitalism, dar a fost și un produs secundar al capitalismului.
Astfel, amânarea recompensei, accentul pe muncă și pe productivitate,
valorizarea succesului ca reflecție a meritului individual, coordonarea cu
cererea și oferta de pe piață și relația dintre cumpărător și vânzător au dus
toate la un control crescut al emoțiilor. Toate aceste dezvoltări au reflectat
construcția socială a emoției.
Putem observa cum controlul emoțiilor se dezvoltă mai departe în
cultura puritană nord-americană din secolele al XVI-lea și al XVII-lea,
atunci când s-a pus accentul pe controlul furiei și al pasiunii, pe negarea
plăcerilor lumești și pe modestie, pe de altă parte fiind valorizate mai mult
rușinea și vinovăția. în secolele al XVIII-lea și al XlX-lea, în America și
Marea Britanie au început să apară „cărțile de bune maniere”, cu ajutorul
cărora cititorii puteau învăța comportamente adecvate. în această perioadă,
în special în America, se scotea tot mai mult în evidență ideea de „self-
made man”1, concomitent cu expansiunea comerțului, declinul aristocrației
și emergența unei noi clase de negustori, antreprenori, oameni de afaceri și
profesioniști. Circula, așadar, asumpția că oamenii nu sunt limitați de clasă
și puteau să urce pe scara socială dacă aveau conduita potrivită. Femeile, pe
de altă parte, trebuiau să se bazeze pe căsătorii oportuniste pentru a-și ridica
statutul social. In Almanahul sărmanului Richard (1759/1914), Benjamin
Franklin oferă cititorilor sfaturi zilnice cu privire la amânarea recompensei,
importanța economiilor, beneficiile muncii intense și importanța reputației.
Franklin a fost primul care a creat o variantă a sintagmei „No pain, no gain”2,
atunci când a recomandat ca toată lumea să facă exerciții fizice timp de 45
de minute în fiecare zi.
Un viitor președinte american, John Adams, care aspira să urce în
ierarhia claselor sociale din coloniile secolului al XVUI-lea, obișnuia să stea
în fața oglinzii și să își observe expresiile faciale și postura, încercând să își
controleze expresia, astfel încât să nu arate vreo emoție ce nu era necesară.

1 Persoană care s-a realizat prin propriile puteri, (n. trad.)


2 In română s-ar traduce aproximativ prin proverbul „După muncă și răsplată”. Traducerea
exactă este „Fără durere nu se poate câștiga.” (n. trad.)
26 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

Controlul propriei fețe, propriului corp, propriilor mișcări ale mâinilor și


intonației vocii făceau parte din noua orientare către autocontrol. Probabil
că cea mai influentă carte care promova autocontrolul a fost Letters to, my
son (1774/2008) a lui Lord Chesterfield, în care îi îndemna pe cititori la
următoarele: „Rămâi rezervat.”, „Nu-ți arăta adevăratele sentimente.”,
„Râsul frecvent și zgomotos este o marcă a prostiei și a manierelor proaste.”,
„Fii mai înțelept decât alții, dacă poți, dar nu le spune asta.”. In alte cărți,
femeile erau sfătuite să își ascundă sexualitatea și sentimentele adevărate
în spatele unui voal de indiferență curtenitoare, mizându-se mai degrabă
pe modestie. Standardele cereau ca ele să fie prietenoase, fără însă a flirta
sau a arăta prea mult interes față de un anumit bărbat. Femeile trebuiau
să controleze pasiunile bărbaților. Roșeala în obraji era acceptată în cazul
femeilor, deoarece trăda jenă față de orice conținut sexual sau față de flirt. Și
aici, se punea accentul pe controlul corpului, feței și al expresiilor faciale. în
secolele al XVIII-lea și al XÎX-lea a existat o orientare tot mai mare către
ideea că oamenii nu ar trebui să își arate emoțiile, indiferent de intensitatea
lor, și, categoric, nu ar trebui să se bazeze pe emoție.
În Haven in a Heartless world. (1977), Christopher Lasch descrie
ascensiunea unui spațiu domestic și casnic al intimității emoționale, în
decursul Epocii victoriene și după aceasta. Emoțiile își aveau locul în spatele
ușilor închise, unde se punea accentul pe „armonie” domestică. Epoca
victoriană a fost martoră inclusiv la atribuirea emoției în funcție de gen
— respectiv la împărțirea emoțiilor în tipologii în funcție de sex. Bărbații
ocupau sfera „publică” a comerțului, în timp ce femeile erau limitate la sfera
„privată” a căminului. Prin urmare, în spațiul public, bărbaților le era permis
să fie competitivi sau ambițioși și să se afle în conflict unul cu celălalt. Pe
de altă parte, atunci când se aflau acasă, atât femeile, cât și bărbații trebuiau
să arate mai degrabă afecțiune, încredere și intimitate. Se scotea în relief
dragostea dintre soți, „dragostea de mamă” și armonia din familie (furia
nefiind tolerată); gelozia era condamnată, deoarece strica armonia vieții
familiale. într-o astfel de lume divizată, furia nu era văzută ca fiind ceva
potrivit pentru viața casnică, însă era percepută drept adecvată dacă bărbații o
direcționau în exterior pentru a-i motiva. în secolul al XÎX-lea, frica copiilor
era un element acceptat de-a lungul procesului de socializare - băieții însă
erau îndemnați să apeleze la curaj pentru a-și depăși temerile. în schimb, nu
se aștepta ca fetele să fie curajoase. Totodată, se punea tot mai mult accentul
pe vinovăție în detrimentul rușinii.
Normele privitoare la emoții au continuat să se schimbe către finalul
secolului al XÎX-lea și la începutul secolului XX. Pe fondul scăderii ratei
de mortalitate infantilă, părinții puteau să spere că nou-născuții aveau să
supraviețuiască până la vârsta adultă; această schimbare a dus, la rândul ei, la
o scădere în rata nașterilor. Bebelușii puteau primi mai multă atenție și, astfel,
erau favorizate legăturile afectuoase mai puternice din partea părinților lor.
Totodată, copilăria a început să fie tot mai mult percepută ca fiind o etapă
distinctă a vieții: au început să fie confecționate haine speciale pentru copii,
Construcția socială a emoțiilor 27

protecția socială a copiilor a devenit un aspect important, copiii nemaifiind


considerați doar niște adulți în miniatură (Aries, 1962; Kessen, 1965). Mai
mult decât atât, dezvoltarea economiei comerciale - în special orientarea tot
mai pregnantă către servicii și afaceri comerciale - a însemnat că exprimarea
emoțională trebuia să se adapteze la noul tip de relație dintre vânzător
și cumpărător (Sennett, 1996). în cele din urmă, în secolul XX, odată cu
emergența egalității de gen, a început să fie considerată tot mai depășită
percepția sexistă a femeilor ca fiind isterice, mai slabe ori mai emoționale
și mai puțin raționale decât bărbații, deși acest tip de viziune s-a păstrat în
primele formulări ale teoriei psihanalitice (Deutsch, 1944-1945).
Intre anii 1920 și 1950, au apărut o serie de noi teorii asupra procesului
de învățare socială a emoțiilor, influențate pe de o parte de cercetările lui
Watson (1919), care demonstrau că temerile sunt învățate, iar pe de altă
parte de poziția psihanalizei, care argumenta că nevroza își are rădăcinile în
dificultăți din copilărie. Mulți oameni au interpretat behaviorismul lui Watson
prin ideea că evitarea ar fi cea mai bună strategie de a face față fricii. Prin
urmare, curajul de a înfrunta dificultățile sau fricile nu a mai fost considerat la
fel de important; s-a promovat mai puțin tolerarea sentimentelor dificile; s-a
pus mai mult accentul pe o cultură ce ar putea fi caracterizată prin expresivitate
și reasigurare. Influența teoriilor psihanalitice a condus către promovarea unui
mediu „sigur”, ocrotitor, așa cum se face trimitere în bine cunoscutele lucrări ale
medicului pediatru Benjamin Spock, care îndeamnă la oferirea de reasigurări,
exprimare a emoțiilor, alintare și supraprotecție ca metode de gestionare a
temerilor manifestate de către copil (de exemplu, Spock, 1957). Pe măsură ce
emoțiile au început să devină experiențe de temut, iar copiii trebuiau protejați
pentru a nu trece prin dificultăți, în cultura de masă a existat și o ascensiune a
modelului de persoană „cool”3 - respectiv cea care este mai degrabă reținută,
își controlează emoțiile, nu este sentimentală, ci, din contră, chiar distantă
și inabordabilă (Stearns, 1994). Eroii populari de benzi desenate nu trădau
nici un pic de teamă (erau „cool”); nu erau nevoiți să își depășească sau să își
înfrunte teama. Personajele precum Superman păreau atât de invulnerabile,
încât nici nu erau nevoiți să își demonstreze curajul.
Firește, a existat în paralel și o alternativă la acest fenomen de
internalizare, de autocontrol și suprimare a exprimării emoționale,
concretizată prin moravurile contraculturii caracterizate prin exprimare de
sine, spontaneitate, intensitate a experienței individuale și libertate sexuală.
Din cultura de masă au emers o serie de fenomene rebele: răspândirea
jazzului începând din 1920; perioada prohibiției alcoolului și vasta rețea
de persoane ce încălcau legea pe ascuns; mișcarea beatnik4 a anilor 1950;

3 Termen folosit ca atare și în limba română; „cool” se traduce prin „rece” și în acest context
semnifică detașare sau control emoțional, (n. trad.)
4 Beatnik se referă la un membru stereotipic al contraculturii boeme din perioada respectivă,
care adopta o serie de trăsături superficiale promovate de generația Beat (prin autori precum
Jack Kerouac sau William Burroughs); se folosește și în sens derogatoriu, (n. trad.)
28 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

ascensiunea muzicii rock and roii; hipioții anilor 1960; muzica de protest din
timpul războiului din Vietnam; mesajul „turn on and tune out”s din cultura
drogurilor, promovat de către Timothy Leary și alții, dar și apariția ulterioară
a muzicii rap de cartier și a altor forme de exprimare individuală intensă, ce
păreau să promoveze emoționalitatea totală și respingerea autocontrolului.
Așadar, emoția a fost în repetate rânduri construită și deconstruită
în cultura occidentală din ultimii 3.000 de ani. Istoria emoțiilor reflectă o
evoluție la nivelul conștiinței în ceea ce privește percepția emoțiilor, modul
în care socializarea și normele influențează exprimarea emoțiilor, precum
și modul în care unele emoții ajung în dizgrație (cum ar fi gelozia). Toate
aceste schimbări ne sugerează că emoțiile sunt în mare parte produse
ale construcției sociale. Atât istoria emoției, cât și școlile de filosofic care
promovează fie emoția, fie rațiunea, trimit către ideea că emoțiile nu sunt pur
și simplu fenomene înnăscute, spontane, universale (deși avem cu siguranță
o predispoziție universală către ele), sugerând, în schimb, că evaluările pe
care le facem emoției și regulile ce guvernează manifestarea emoțiilor variază
semnificativ în interiorul culturii noastre și de la b cultură la alta.
Această scurtă trecere în revistă sugerează ideea că interpretările sau
evaluările cognitive ale emoțiilor - precum și influența emoțiilor asupra
gândirii - sunt fenomene psihologice importante în sine. în continuare, voi
face o scurtă descriere a abordărilor existente în prezent în psihologia socială,
prezentând distorsiunile des întâlnite la nivelul „psihologiei de simț comun”
referitoare la emoții. Aceste abordări reflectă interconexiunea dintre cogniția
socială, pe de o parte, și interpretările și predicția emoțiilor, pe de altă parte.

EVALUĂRI COGNITIVE ALE EMOȚIILOR


Amintiți-vă exemplele de la începutul acestui capitol: doi bărbați care
trec, fiecare în parte, printr-o despărțire. Cel care este mai trist dintre cei doi
s-ar putea simți trist și singur în prezent, iar atunci când este întrebat cum
anticipează că se va simți peste câteva luni, s-ar putea să prezică faptul că va
fi în continuare trist - poate chiar și mai trist decât este acum. Acesta este un
exemplu pentru fenomenul de „previziune afectivă”, care se referă la tendința
oamenilor de a prezice faptul că o emoție va fi mult mai negativă sau mai
pozitivă decât ajunge de fapt să fie în realitate (Wilson și Gilbert, 2003).
Cercetările asupra fenomenului de previziune afectivă sugerează că la
mijloc există o serie de erori sau de euristici ce ne fac să exagerăm atunci când
prezicem reacțiile emoționale. Un astfel de factor este tendința de „focalizare”
— adică tendința noastră de a ne concentra pe o singură caracteristică a unui

5 Sintagma completă este „turn on, tune in, drop out”, de altfel intraductibilă. Timothy Leary
face referire la accesarea unei forme de conștiință superioară, de exemplu prin intermediul
drogurilor psihedelice (turn on - activează), armonia cu ceilalți și cu mediul (tune in - a fi
receptiv) și descoperirea individualității, mobilității, alegerii, schimbării (drop out - renunță),
(n. trad.)
Construcția socială a emoțiilor 29

anumit eveniment, în loc să avem în vedere și alte posibile caracteristici care


au un potențial real de a ne atenua reacția emoțională în fața evenimentului
respectiv (Kahneman, Krueger, Schkade, Schwarz și Stone, 2006; Wilson,
Wheatley, Meyers, Gilbert și Axsom, 2000). Spre exemplu, unii oameni ar
putea ajunge să creadă că, dacă s-ar muta dintr-o zonă rece și înnorată precum
Minnesota într-una însorită precum California, ar fi extrem de fericiți timp
de mai mulți ani. Cu toate acestea, ei descoperă că se simt mai bine o scurtă
perioadă de timp, însă după aceea fericirea lor revine la același nivel pe care îl
aveau în Minnesota. Acest lucru se întâmplă deoarece ei se concentrează pe
un singur factor (soarele), dar ignoră alți factori relevanți, cum ar fi relațiile
lor de bază si mediul în care îsi desfasoară activitatea.
O altă caracteristică centrală a previziunii afective este „eroarea
referitoare la impact”, respectiv tendința noastră de a supraestima efectele
emoționale ale evenimentelor (Gilbert, Driver-Linn și Wilson, 2002). Cu
alte cuvinte, suntem tentați să credem că un eveniment pozitiv va avea ca
rezultat o afectivitate pozitivă de lungă durată, iar un eveniment negativ va
fi urmat de o afectivitate negativă de lungă durată. Spre exemplu, s-ar putea
ca cineva să prezică faptul că încheierea unei relații va avea drept consecință
veșnice sentimente negative, însă ar putea crede și că intrarea într-o nouă
relație l-ar putea face să se simtă minunat pentru totdeauna. Una dintre
dimensiunile ce caracterizează predicția unei emoții se referă la cât de mult
va dura aceasta - „efectul de durabilitate”. Intre timp, Wilson și Gilbert
(2003) au inclus efectul de durabilitate sub cupola erorii referitoare la impact.
Efectul de durabilitate reflectă convingerea că o emoție va continua pentru
o lungă perioadă de timp.
Un alt factor ce influențează previziunea afectivă este „neglijarea
imunității” - respectiv tendința noastră de ne ignora abilitatea de a face față
evenimentelor negative. Spre exemplu, Gilbert și colaboratorii (2002) au
arătat cum participanții aveau tendința de a exagera atunci când preziceau
durata afectivității negative declanșate în urma a șase situații ipotetice:
încheierea unei relații romantice, neprelungirea contractului de muncă, o
înfrângere electorală, un feedback negativ asupra propriei personalități,
vești despre moartea unui copil și respingere din partea unui potențial
angajator. Conform lui Wilson și Gilbert (2005), deseori oamenii își ignoră
sau își subestimează abilitățile de a face față; ei nu își dau seama cât de
puternice sunt efectele strategiilor de coping precum „reducerea disonanței,
raționalizarea secundară, atribuiri favorabile sinelui, afirmații către sine și
iluzii pozitive”, care atenuează efectele „evenimentelor negative de viață”
(Gilbert, Pinel, Wilson, Blumberg și Wheatley, 1998, p. 619). De exemplu,
după ce se desparte de prietena lui, un bărbat ar putea să reducă impactul
negativ al evenimentului respectiv, dacă susține că îi este mai bine fără ea
(reducerea disonanței), dacă face atribuiri negative cu privire la fosta sa
parteneră (raționalizare secundară), dacă se percepe drept foarte atrăgător
acum că este singur (atribuiri favorabile sinelui), dacă își face speranțe
convingându-se pe sine și pe ceilalți că îl așteaptă ce e mai bun (afirmații
30 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

către sine) și dacă prezice că munca și viața sa romantică nu pot decât să se


devină mai bune (iluzii pozitive). Deși am putea susține că, în fiecare dintre
aceste cazuri, adaptările constau în distorsiuni cognitive sau raționalizări,
acestea pot totuși să reducă efectele negative ale despărțirii. Totodată, ar
putea apărea evenimente pozitive neașteptate, iar acestea ar putea duce la
rândul lor la un rezultat mai pozitiv.
în plus, oamenii sunt predispuși să dea o însemnătate exagerată unei
pierderi comparativ cu valoarea unui câștig - un fenomen cunoscut sub numele
de „aversiune față de pierdere” (Kahneman și Tversky, 1984). Literatura
științifică susține acea cunoscută zicală, „Suferim mai mult după pierderi
decât ne bucurăm de câștiguri”. într-un studiu care a investigat reacțiile
față de câștiguri și de pierderi la jocuri de noroc, subiecții au făcut predicții
exagerate cu privire la afectivitatea negativă în urma unei pierderi, fără să
își dea seama că vor putea să își raționalizeze pierderile și că probabilitatea
de a rumina asupra acestor pierderi nu era atât de mare pe cât crezuseră
inițial; cu alte cuvinte, în realitate, acești oameni au făcut mult mai bine față
pierderilor la jocurile de noroc decât anticipaseră anterior (Kermer, Driver-
Linn, Wilson și Gilbert, 2006). Ca urmare a fenomenului de aversiune față
de pierdere, oamenii se pot adesea bloca într-o situație neplăcută, din cauză
că supraestimează cât de rău s-ar simți dacă ar ajunge până la urmă să regrete
faptul că au renunțat la situația respectivă.
Un alt factor implicat în predicția emoției este „euristica afectivă” - o
formă a „judecății emoționale” - prin care apelăm la o emoție din prezent
pentru a prezice o emoție din viitor (adică folosim emoția din prezent drept
ancoră) sau prezicem reacțiile emoționale din viitor în funcție de cum ne
simțim în momentul prezent (Finucane, Alhakami, Slovic și Johnson, 2000).
Euristica afectivă poate explica de ce ne asumăm riscuri mai mari pentru
comportamentele care ne fac să ne „simțim bine”. Spre exemplu, dacă sexul
neprotejat este plăcut, acesta este perceput ca fiind mai puțin periculos
(Slovic, 2000; Slovic, Finucane, Peters și MacGregor, 2004). Totodată, poate
să explice și faptul că evaluăm valoarea sau siguranța unor lucruri pe baza
felului în care ne simțim (de exemplu, „Sunt convins că e periculos, deoarece
îmi este teamă.”).
în plus, oamenii își estimează deseori viitoarele reacții emoționale în
funcție de evaluările lor curente cu privire la incertitudine; cu alte cuvinte,
cu cât simt mai multă incertitudine, cu atât anticipează un nivel mai crescut
de afectivitate negativă (Bar-Anan, Wilson și Gilbert, 2009). Intoleranța la
incertitudine este un factor cheie ce stă la baza îngrijorării, ruminațiilor și
tulburării obsesiv-compulsive (TOC), sugerând faptul că incertitudinea cu
privire la eventuale rezultate negative ar putea reprezenta o euristică implicată
în schemele emoționale. Spre exemplu, faptul că în momentul prezent nu ne
simțim prea bine și nici nu știm „sigur” cum urmează să ne simțim ar putea
accentua predicțiile afectivității negative din viitor.
Nu în cele din urmă, mulți oameni desconsideră valoarea unei
alternative îndepărtate în timp, astfel încât preferă un câștig mic în momentul
Construcția socială a emoțiilor 31

prezent, în detrimentul unui câștig mai mare mai târziu. Conceptul de


„desconsiderare a timpului” se referă la o orientare către evenimentele din
prezent sau către disponibilitatea recompenselor, reducând în același timp
valoarea recompenselor obținute cu întârziere (Frederick, Loewenstein și
O’Donoghue, 2002; McClure, Ericson, Laibson, Loewenstein și Cohen,
2007; Read și Read, 2004). Această preferință pentru prezent ar putea
contribui la faptul că oamenii așteaptă gratificare imediată, nu pot tolera
disconfortul, au probleme cu persistența în sarcini dificile și ajung să fie
descurajați cu privire la atingerea scopurilor (O’Donoghue și Rabin, 1999;
Thaler și Shefrin, 1981; Zauberman, 2003). Atunci când fenomenul îmbracă
forma sa extremă, deciziile în legătură cu reglarea emoțională pot fi mioape;
cu alte cuvinte, persoana ar putea să fie atât de concentrată la reducerea
imediată a unei emoții neplăcute, încât să aleagă alternative prin care (până
la urmă) se autosabotează, cum ar fi să abuzeze de substanțe sau să mănânce
în exces. Recompensele din viitor ajung să fie atât de desconsiderate, încât
singura alternativă de valoare ar putea părea aceea care se află cel mai la
îndemână. Una dintre manifestările fenomenului de desconsiderare mioapă
a timpului este „capcana contingenței”, respectiv situația în care individul
ajunge să fie blocat în contingențe imediate, dezvoltând drept urmare
un obicei prin care se autosabotează. Acest model ce descrie capcanele
contingenței a fost aplicat la comportamentele de dependență: retragerea
duce la durere imediată, pe când folosirea substanței are drept urmare o
gratificare imediată, ducând așadar la un impuls mai puternic către abuzul de
substanțe și la disponibilitatea de a suporta costuri tot mai mari pe măsură
ce persoana se adaptează la doze tot mai mari ale substanței (Becker, 1976,
1991; Grossman, Chaloupka și Sirtalan, 1998).
Astfel de evaluări și euristici cognitive sunt componente esențiale ale
schemelor emoționale. Ele contribuie la formarea convingerilor cum că
emoțiile sunt durabile, în afara controlului și trebuie să fie eliminate sau
suprimate imediat. Paradoxal,emoțiile par să aibă de fapt o natură evanescentă:
ele nu durează, ci își pierd rapid din intensitate și persistă o scurtă perioadă
de timp, până când apare o altă emoție (Wilson, Gilbert și Centerbar, 2003).
Atunci când facem predicții referitoare la cât de mult timp vom fi nefericiți
după o despărțire, pierderea unui loc de muncă, o accidentare sau un conflict
cu un prieten bun, tindem să supraestimăm cât de intense vor fi emoțiile
noastre. Există date similare care sugerează că nici fericirea, nici nefericirea,
nu persistă în urma unor evenimente de viață semnificative. Într-adevăr,
cercetările asupra rezilienței au arătat că un procent impresionant dintre
subiecți s-au întors la un nivel de bază la un an după diverse evenimente
de viață negative majore, fapt care sugerează că „rănile” emoționale se
vindecă prin diverse procese de coping (Bonanno și Gupta, 2009). Mai mult
decât atât, oamenii diferă în ceea ce privește capacitatea de a se recupera în
urma traumelor sau a pierderilor, parțial datorită „flexibilității de reglare”
— respectiv, capacitatea de a mobiliza procese adaptative pentru a face față
dificultăților ce se ivesc (Bonanno și Burton, 2013). Aceasta sugerează că
32 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

procesele de coping ar putea avea o importanță mai mare decât experiența de


moment a emoției dureroase.
Terapia centrată pe scheme emoționale urmărește să extindă gama
flexibilității de reglare, astfel încât apariția unei emoții să nu ducă la
previziuni afective extreme sau la strategii de reglare emoțională prin care
persoana se autosabotează, ci mai degrabă să devină o șansă de a adopta o
varietate mai largă de interpretări și strategii de coping adaptative. Terapia
centrată pe scheme emoționale atrage atenția asupra teoriilor problematice
ale emoției curente și arată cum sunt acestea asociate unor stiluri de coping
ineficiente, ce nu fac decât să creeze disfuncții ulterioare. Capitolele care
urmează investighează o serie de tehnici menite să adreseze o parte dintre
aceste convingeri referitoare la emoții, sugerând totodată strategii mai utile
de a face față emoțiilor pe care persoana le consideră a fi deranjante.

PLANUL CĂRȚII
Acest capitol a arătat cum teoria evoluționistă, construcția socială și
contextele istorice și culturale pot să influențeze convingerile, strategiile și
măsura în care diverse emoții sunt acceptabile pentru individ. Următoarele
două capitole descriu considerentele centrale ale desfășurării terapiei
centrate pe scheme emoționale (Capitolul 2) și modelul general al schemelor
emoționale (Capitolul 3). Partea a H-a (Capitolele 4 și 5) prezintă evaluarea
inițială și prezentarea modelului către pacienți. Partea a IlI-a analizează
fiecare schemă emoțională în parte și modalitatea prin care aceste scheme
pot fi abordate. Capitolul 6 analizează convingerile problematice referitoare
la validare, originea lor, precum și modalități prin care astfel de convingeri
pot fi abordate în cadrul terapiei. Capitolul 7 prezintă strategii pentru
modificarea mai multor tipuri de scheme emoționale specifice: acelea care
implică dimensiunile comprehensibilitate, durată, control, vinovăție/ rușine
și acceptare. Capitolul 8 se referă la caracterul inevitabil al ambivalenței,
analizând modul în care perfecționismul emoțional și intoleranța la
incertitudine îi împiedică pe unii oameni să accepte sentimentele mixte.
Capitolul 9, ultimul capitol din Partea a III-a, arată cum modelul centrat
pe scheme emoționale face legătura dintre emoțiile neplăcute, pe de o parte,
și valorile și virtuțile care ajută oamenii să tolereze provocările necesare și
inerente unei vieți cu sens, pe de altă parte. In Partea a IV-a a acestei cărți,
„Emoții sociale și relații”, am dedicat un capitol geloziei (Capitolul 10) și
unul invidiei (Capitolul 11), din moment ce aceste emoții pot deveni atât de
problematice, încât oamenii se sinucid sau îi ucid pe alții din cauza lor. Aș fi
putut analiza o gamă mai largă de alte emoții (cum ar fi umilința, vinovăția,
resentimentul sau furia), însă deseori gelozia și invidia le includ pe acestea
din urmă — și, totodată, date fiind natura lor socială și potențiala relevanță din
punct de vedere evoluționist și cultural, par să fie cele mai potrivite alegeri
pentru acest model. Ultimele două capitole (12 și 13) analizează felul în care
Construcția socială a emoțiilor 33

schemele emoționale pot să aibă relevanță în relațiile de cuplu, respectiv în


relația terapeutică.

REZUMAT
In ultimii 10 ani, emoțiile și reglarea emoțională au dobândit un rol tot
mai important în psihologie datorită progreselor la nivelul neuroștiințelor
emoției, modelelor cognitive, terapiei comportamentale dialectice, terapiei
prin acceptare și angajament, terapiei centrate pe emoții, terapiei bazate
pe mentalizare, dar și al altor abordări, începând de la terapia cognitiv-
comportamentală până la cea psihodinamică. In acest capitol, am avansat
ideea conform căreia una dintre componentele procesului stadial de trăire
a unei emoții este interpretarea și evaluarea emoției respective, alături de
folosirea unor strategii de reglare emoțională eficiente sau ineficiente. Am
numit aceste concepte și procese „scheme emoționale”. In filosofia și tradițiile
culturale occidentale a existat o constantă dihotomie între emoție și rațiune
— o parte susținând că emoția interferează cu acțiunea deliberată, rațională
sau virtuoasă, iar cealaltă înțelegând emoția drept sursă de sens și conexiune
interpersonală. In Occident, în ultimele câteva sute de ani, conceptele și
strategiile recomandate pentru a face față emoțiilor au cunoscut schimbări
substanțiale, unele emoții, cum ar fi gelozia sau curajul, pierzându-și „statutul
privilegiat”. In cele din urmă, am prezentat ideea că psihologia socială a emoției
și alegerii poate să ne ajute să înțelegem unele dintre cauzele erorilor pe care
oamenii le fac atunci când interpretează emoții și își prezic starea afectivă din
viitor. Restul acestei cărți investighează felul în care diferențele individuale
de la nivelul schemelor emoționale ar putea explica psihopatologia, evitarea,
non-complianța și alte comportamente problematice, analizând inclusiv cum
pot fi ajutați oamenii să înțeleagă și să modifice aceste scheme emoționale,
astfel încât să aibă o experiență terapeutică mai profundă și să reușească să se
confrunte cu experiențele dificile, dar necesare dezvoltării lor. In următorul
capitol, voi prezenta câteva dintre principiile de bază ale terapiei centrate pe
scheme emoționale.
CAPITOLUL 2
Terapia centrată pe scheme emoționale
Considerații generale

A văzut totul, a trăit toate emoțiile, de la exaltare la


disperare, i-a fost permis să cunoască marele mister,
locurile secrete,perioada apusă de dinainte de Potop.
— Gilgamesh, aprox. 2500 î.Hr.

în modele cognitive clasice, emoția precedă, acompaniază sau este o


consecință a conținutului cognitiv (Beck, Emery și Greenberg, 1985; Beck,
Rush, Shaw și Emery, 1979; D. A. Clark și Beck, 2010). Spre exemplu,
modelul cognitiv al depresiei sugerează faptul că o schemă cognitivă cu
conținut negativ referitor la propria persoană (de exemplu, „Sunt un ratat.”)
are drept consecințe o stare de tristețe, de neajutorare sau de lipsă de speranță.
Modelul cognitiv al tulburării de panică avansează ideea că interpretările
asupra senzațiilor interoceptive (de exemplu, bătăi puternice ale inimii,
tensiune musculară, amețeală) duc la escaladarea anxietății (D. M. Clark,
1996; D. M. Clark, Salkovskis și Chalkley, 1985; D. M. Clark și colab., 1999;
Salkovskis, Clark și Gelder, 1996). Modelul cognitiv ale tulburării obsesiv-
compulsive sugerează că o supraevaluare a pericolului asociat anumitor
convingeri (de exemplu, „Sunt contaminat.”), alături de convingeri cu privire
la responsabilitatea personală față de un gând și de nevoia de a neutraliza
sau de a elimina posibilitatea unui eveniment, au drept urmare un cerc
vicios format din evaluarea gândurilor, evaluarea pericolului, intoleranța la
incertitudine și încercări eșuate de a deține controlul (Salkovskis și Kirk,
1997). In cele din urmă, modelul cognitiv al tulburărilor de personalitate
pune accentul pe convingeri referitoare la caracteristicile propriei persoane
(de exemplu, „Sunt neajutorat.” sau „Sunt defect.”) și la caracteristicile
celorlalți (de exemplu, „Ei nu sunt de încredere.” sau „Mă resping.”), urmate
de strategii problematice de coping (evitare, compensare) (Beck, Freeman și
Davis, 2004).
Modelul centrat pe scheme emoționale extinde aceste modele

34
Terapia centrata pe scheme emoționale - Considerații generale 35

cognitive pentru a include evaluarea emoțiilor și strategiile de coping cu


emoțiile. Acest nou model susține că emoțiile pot devin ele însele obiecte
ale cogniției; cu alte cuvinte, ele pot fi percepute drept conținuturi pe care
individul le evaluează, le controlează sau le utilizează (Leahy, 2002, 2003b,
2009b). Această abordare provine din domeniul cogniției sociale, unde se
pune accentul pe modelele de psihologie naivă ce descriu concepte precum
intenționalitate, normalitate, comparații sociale și procese de atribuire
(Alloy, Abramson, Metalsky și Hartledge, 1988; Eisenberg și Spinrad, 2004;
Leahy, 2002, 2003b; Weiner, 1974, 1986). Heider (1958) și cei care au dus
mai departe studiul cogniției sociale au fost interesați în special de modul
în care oamenii de rând conceptualizează personalitatea, intențiile, cauzele
comportamentului și de concepte ce țin de responsabilitate. Modelul centrat
pe scheme emoționale merge pe urmele acestei orientări. Așa cum modelul
metacognitiv (vezi mai jos) este axat pe tulburări la nivelul teoriei minții, am
putea susține că modelul centrat pe scheme emoționale este axat pe tulburări
la nivelul teoriei emoției și a minții.
Spre deosebire de terapia centrată pe scheme cognitive inițiată de
Young, Klosko și Weishaar (2003), terapia centrată pe scheme emoționale
este centrată asupra convingerilor despre emoții și asupra strategiilor de control
emoțional. Terapia centrată pe scheme cognitive nu reprezintă o teorie despre
emoții, ci mai degrabă o teorie despre atribute personale ale sinelui și ale
celorlalți. In acest sens, se aseamănă mai degrabă cu modelul lui Beck și
al lui Freeman asupra schemelor cognitive personale și tulburărilor de
personalitate (Beck și colab., 2004). Modelul lui Young și al colaboratorilor
săi avansează ideea că oamenii își formează concepte referitoare la sine (de
exemplu, „nedemn de iubire”, „special”, „defect”) în urma experiențelor
timpurii (dezvoltând scheme cognitive dezadaptative timpurii), iar aceste
concepte sau scheme cognitive persistă și sunt menținute prin intermediul
evitării, al compensării sau al întăririlor. Modelul schemelor emoționale nu
este un model propriu-zis al personalității, ci mai degrabă un model axat pe
convingeri despre strategii de coping cu emoția.
Similar modelului metacognitiv propus de Adrian Wells (2009),
modelul schemelor emoționale avansează ideea că oamenii dețin teorii
meta-experiențiale cu privire la propriile emoții. Abordarea metacognitivă
nu este axată pe conținutul schematic al gândurilor intruzive (de exemplu,
contracararea gândului „Sunt un ratat.”), ci avansează ideea că evaluarea
și controlul gândurilor intruzive sunt elementele ce duc la tulburarea
obsesiv-compulsivă și la alte tulburări de ordin psihologic (Salkovskis,
1989; Salkovskis și Campbell, 1994; Wells, 2009). Nu conținutul
gândurilor în sine, ci evaluările cognitive asupra naturii efective a acestora
ca fiind doar gânduri sunt cele implicate în tulburarea obsesiv-compulsivă.
Comportamentele de siguranță, strategiile de supresie a gândurilor,
automonitorizarea, conștientizarea cognitivă a propriei persoane și convingeri
despre incontrolabilitatea gândurilor apar adesea ca urmare a evaluărilor
problematice. Tulburările psihologice sunt înțelese ca rezultate ale reacțiilor
36 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

față de gândurile, senzațiile și emoțiile ce derivă din evaluări problematice


asupra relevanței personale a unui gând; față de responsabilitatea pentru
suprimare, neutralizare sau acțiune pe baza implicațiilor unui gând; față de
2
fuziunea dintre gând și acțiune; față de intoleranța la incertitudine și față de
standardele perfecționiste (Purdon, Rowa și Antony, 2005; Rachman, 1997;
Wells, 2000; Wilson și Chambless, 1999). Modelul schemelor emoționale
este similar cu modelul metacognitiv prin faptul că susține ideea conform
căreia evaluările emoțiilor și ale strategiilor de control emoțional contribuie
la dezvoltarea și menținerea psihopatologiei.
Terapia centrată pe scheme emoționale se inspiră inclusiv din terapia
centrată pe emoții a lui Greenberg (Greenberg și Paivio, 1997; Greenberg
și Watson, 2005), concretizată prin faptul că pune accentul pe experiența
emoțională, pe exprimarea și evaluarea emoțiilor primare și secundare;
concepe emoțiile ca fiind în strânsă legătură cu nevoile și valorile; susține
că și emoțiile pot să „conțină” semnificații (similar conceptului de „teme
relaționale centrale” al lui Lazarus [1999]). Cu toate acestea, terapia centrată
pe scheme emoționale este în mod specific meta-emoțională (sau meta-
cognitivă), în sensul în care aceasta evaluează în mod direct gândurile despre
emoții și modalitatea în care funcționează emoțiile. Prin urmare, accentul
cade nu doar asupra proceselor rogersiene ce țin de exprimare, validare
și atitudine pozitivă necondiționată, ci și asupra teoriilor implicite ale
pacientului cu privire la emoție. Acest aspect se aseamănă cu abordarea
asumată de Gottman, Katz și Hooven (1997). Spre exemplu, un terapeut
centrat pe scheme emoționale ar putea investiga convingerea conform căreia
emoțiile neplăcute sunt o oportunitate pentru dezvoltarea unor emoții mai
profunde și mai semnificative, sau convingerea contrară, conform căreia
emoțiile neplăcute sunt un semn de slăbiciune și inferioritate. Un terapeut
centrat pe emoții folosește exprimarea și validarea drept tehnici terapeutice
centrale — la fel cum ar face și un terapeut centrat pe scheme emoționale. Cu
toate acestea, cel din urmă percepe validarea ca fiind un proces ce influențează
alte evaluări cognitive (sau schematice) ale emoției. Prin urmare, validarea
face posibilă înțelegerea faptului că emoțiile pacientului nu sunt unice, că
exprimarea emoțiilor nu înseamnă neapărat că persoana va fi copleșită de ele,
că, în general, vinovăția și rușinea sunt atenuate prin validare, precum și că
validarea ajută pacientul să „dea sens” emoțiilor sale. Prin urmare, procesul
de validare operează o serie de schimbări la nivelul convingerilor despre
emoție, care la rândul lor pot duce la schimbări la nivelul emoției propriu-
zise (Leahy, 2005c).
Există paralele și între terapia centrată pe scheme emoționale și terapia
prin acceptare și angajament (acceptance and commitment therapy - ACT;
Hayes, Luoma, Bond, Masuda și Lillis, 2006; Hayes, Strosahl și Wilson,
2012). Similar ACT, terapia centrată pe scheme emoționale scoate în evidență
rolul evitării și al încercărilor eșuate de suprimare. Cu toate acestea, modelul
metacognitiv centrat pe scheme emoționale oferă o descriere detaliată a
acestor teorii subiacente asupra funcționării minții, sugerând experimente
Terapia centrată pe scheme emoționale - Considerații generale 37

comportamentale specifice pentru testarea acelor ipoteze derivate în mod


explicit din afirmațiile referitoare la minte și la senzații. Trebuie menționat
faptul că, aparent, există o convergență între abordarea metacognitivă și cea
2
a ACT în ceea ce privește intervențiile terapeutice de tip mindfulness si
cele care presupun adoptarea unei perspective de observator față de gânduri
și senzații. Similar cu acestea, și terapia centrată pe scheme emoționale
promovează o abordare detașată și observațională față de detectarea și
acceptarea unei emoții ca fiind un „eveniment”, fără a se încerca evitarea sau
suprimarea ei. Pe lângă folosirea strategiilor de tip acceptare și mindfulness,
terapia centrată pe scheme emoționale scoate în evidență acea legătură
importantă între emoții și valori - încurajând pacienții să își clarifice valorile
și virtuțile care au relevanță pentru ei, astfel încât să reușească să tolereze
emoțiile dificile.
ACT reprezintă un model comportamental al psihopatologiei, care
pune accentul pe funcționalitatea comportamentului și a convingerilor,
evitarea experiențială, flexibilitatea și natura contextuală a funcționării
individuale. Ținând cont și de imensa valoare a acestor concepte, modelul
schemelor emoționale caută în același timp să elucideze acele convingeri sau
teorii ale emoțiilor care sunt specifice persoanei. In acest sens, modelul are
cu adevărat în vedere „conținutul” — respectiv, conținutul respectivelor teorii
asupra emoțiilor. De exemplu, dacă un pacient crede că emoțiile sale vor
dura o lungă perioadă de timp, nu au niciun sens și sunt rușinoase, atunci
terapeutul va colabora cu pacientul respectiv pentru a examina utilitatea și
validitatea acestor convingeri. Mai mult decât atât, evitarea experiențială -
care este, de altfel, o componentă importantă a ACT și a modelor de activare
comportamentală - este înțeleasă în terapia centrată pe scheme emoționale
ca fiind un factor de menținere a convingerilor problematice privitoare
la emoții (respectiv, convingeri cum că emoțiile sunt periculoase, în afara
controlului și trebuie suprimate). In modelul centrat pe scheme emoționale,
experiențele sunt cele care influențează convingerile despre emoții, cum ar fi
cele referitoare la durabilitate, nevoie de control și pericol. în modelul ACT
nu există o preocupare specifică față de conținutul gândurilor referitoare la
emoție și nici o explicație asupra teoriilor pe care pacientul le deține asupra
emoției.
Abordarea specifică terapiei centrate pe scheme emoționale poate
fi integrată într-o mare varietate de modele cognitiv-comportamentale,
inclusiv terapia promovată de Beck, ACT, terapia comportamentală
dialectică (dialectic-behavioral therapy — DBT), activarea comportamentală
și alte asemenea abordări — accentuând, în plus, convingerile specifice ale
pacientului cu privire la emoții și la strategii de coping cu emoția. Spre
exemplu, un terapeut centrat pe scheme emoționale poate folosi strategii de
activare comportamentală, investigând în același timp convingerile pe care
pacientul le deține cu privire la emoțiile ce urmează să fie activate, durata și
însemnătatea lor, precum și nevoia de a fi controlate.
38 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

TEME CENTRALE ALE TERAPIEI CENTRATE


PE SCHEME EMOȚIONALE
2 Terapia centrată pe scheme emoționale avansează ideea că oamenii
au teorii implicite despre emoție și reglare emoțională. într-o astfel de
terapie, accentul cade pe clarificarea și modificarea teoriilor specifice pe care
pacientul le are cu privire la emoție, pe folosirea evaluărilor de tip cognitiv
sau socratic, a testelor de tip experiențial, a experimentelor comportamentale
și alte intervenții care sprijină normalizarea, temporizarea, stabilirea unei
legături între emoții și valori, precum și găsirea unor forme adaptative de
exprimare și de validare. Atunci când pacientului i se prezintă modelul
terapeutic, terapeutul va sublinia că s-ar putea ca nu emoția în sine să fie
problema, ci mai degrabă evaluarea, teama și nevoia de a scăpa de emoție
prin strategii problematice de control emoțional. Oricine se simte câteodată
trist, însă doar unii devin deprimați. Oricine este îngrijorat, însă numai
unii oameni dezvoltă tulburare de anxietate generalizată. Oricine are frici
iraționale față de contaminare sau de comiterea unei greșeli, însă doar unele
persoane dezvoltă tulburare obsesiv-compulsivă.
Modelul centrat pe scheme emoționale pune accentul pe următoarele
șapte teme:

1. Emoțiile neplăcute și dificile sunt universale.


2. Aceste emoții au evoluat cu scopul de a ne avertiza de pericol și a
ne informa cu privire la nevoile noastre.
3. Convingerile subiacente și strategiile (schemele) referitoare la
emoții sunt cele care determină impactul pe care o emoție îl are
asupra escaladării sau al menținerii emoției respective sau a altor
emoții.
4. Schemele problematice includ catastrofarea unei emoții,
convingerea că propriile emoții nu au niciun sens, precum și
percepția unei emoții ca fiind permanentă și în afara controlului,
rușinoasă, unică propriei persoane și ca fiind ceva ce trebuie ascuns
de ceilalți.
5. Strategiile de control emoțional, cum ar fi încercările de a suprima,
a ignora, a neutraliza sau a elimina emoțiile prin abuz de substanțe
și mâncat în exces, nu fac decât să confirme convingerile negative
conform cărora emoțiile sunt experiențe intolerabile.
6. Exprimarea și validarea sunt eficiente în măsura în care
normalizează, universalizează, sprijină înțelegerea, diferențiază
emoțiile între ele, reduc vina și rușinea și ajută la consolidarea
convingerilor referitoare la capacitatea de a tolera experiența
emoțională (Leahy, 2009b).
7. Procesul de învățare a recunoașterii emoțiilor neplăcute și a
dezvoltării toleranței la frustrare poate fi înțeles în cadrul terapiei
centrate pe scheme emoționale ca parte a unui model de creștere
Terapia centrată pe scheme emoționale - Considerații generale 39

a capacităților personale - concretizat printr-o autoeficacitate


sporită și un sens mai complex al vieții.
2
In continuare, vom analiza fiecare dintre aceste subiecte.

Emoțiile neplăcute și dificile sunt universale.


In terapia centrată pe scheme emoționale, emoțiile „dificile” — cum
ar fi tristețea, anxietatea, furia, gelozia, resentimentul sau invidia - sunt
considerate experiențe universale. E greu de imaginat că cineva ar putea să
treacă prin viață fără a se confrunta cu fiecare dintre aceste emoții. Natura
universală a emoțiilor înseamnă că pacientul nu este singur (fiecare dintre noi
trăiește emoții dificile), iar emoțiile neplăcute fac parte din condiția umană și
dintr-o viață completă. Scopul terapiei este de a trăi o viață cât mai completă
- una în care emoțiile neplăcute își au locul lor, sunt înțelese ca parte a ceea
ce înseamnă să fii om și ca trăiri ce ar putea reflecta acele valori care au
importanță pentru persoana în cauză. Nu există emoții „bune” sau „rele”, așa
cum nu există foame sau excitare sexuală „bună” sau „rea”. Odată înțeleasă
ideea că emoțiile sunt universale, aceasta va contribui la normalizare, validare
și va încuraja acceptarea unei game largi de emoții, în schimbul tendinței de
a judeca, de a suprima sau de a evita emoțiile ori de a scăpa de ele.
Scopul terapiei centrate pe scheme emoționale nu este ca pacientul să se
simtă fericit sau să scape de tristețe ori anxietate. Aceasta ar fi ca și cum i-am
spune unei persoane cu tulburare de anxietate generalizată sau cu tulburare
obsesiv-compulsivă că scopul terapiei este eliminarea gândurilor intruzive.
Obiectivele sunt, mai degrabă, ca pacientul să poată recunoaște rolul
emoțiilor neplăcute și dificile, să le accepte ca parte a experienței unei vieți
complete, să le evalueze într-o manieră non-peiorativă, să evite catastrofarea
lor, să înțeleagă faptul că emoțiile sunt doar temporare și să utilizeze emoțiile
pentru a-1 ghida în urmărirea valorilor și virtuților importante pentru propria
persoană. Modelul schemelor emoționale nu consideră terapia ca o încercare
de a-1 face pe pacient să „se simtă bine”, ci mai degrabă de a-1 ajuta să își
dezvolte capacitatea de a simți totul.
Dacă recunoaștem faptul că emoțiile neplăcute fac parte din viață,
înseamnă că suntem de acord și cu ideea că viața poate fi uneori dificilă.
Acest lucru ar putea părea banal sau poate chiar prea evident pentru a merita
să fie menționat. Cu toate acestea, validarea faptului că viața este dificilă,
că unele lucruri par de-a dreptul imposibile sau că lipsa de speranță este o
emoție pe care o cunoaște aproape toată lumea înseamnă și că, din moment
ce aproape oricine va avea astfel de sentimente, trebuie să existe modalități
productive de a le face față. Dacă aproape toată lumea se confruntă cu emoții
neplăcute, dar aproape toată lumea le și depășește, atunci trebuie să existe o
modalitate de a traversa o astfel de emoție și de a o depăși. Chiar dacă viața
pare mizerabilă uneori, nu înseamnă că este lipsită de sens sau de speranță.
Unul dintre avantajele normalizării emoțiilor dificile — și de a admite
40 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

faptul că fac parte din condiția umană - este acela că pacienții nu sunt
nevoiți să creadă că emoțiile neplăcute sunt un semn de psihopatologie sau
de tulburare mintală. Emoțiile nu sunt trăsături; sunt experiențe ce vin și
2
pleacă. Sunt reacții la o situație sau evaluări ale unei situații. Așa cum nici
foamea nu este o trăsătură permanentă, orice emoție poate să dispară dacă
se schimbă condițiile, dacă sunt modificate perspectivele sau dacă atenția
este redirecționată în altă parte. Mai mult decât atât, natura universală a
emoțiilor sugerează că în cazul multor probleme ale vieții, emoția neplăcută
este semnul de recunoaștere a problemei respective. Spre exemplu, persoana
aflată în conflict cu un bun prieten s-ar putea simți furioasă și tristă. Acestea
ar putea fi, de fapt, reacții omenești la întreruperea unei relații apropiate;
înseamnă că este ceva care contează. Cu toate acestea, persoana ar putea
reacționa la situația respectivă exagerând natura conflictului - percepându-1
drept îngrozitor, permanent și ca un indicator al eșecului. Astfel de răspunsuri,
prin care este „amplificată” o reacție de frustrare, de furie sau de tristețe, sunt
cele care duc la probleme mai persistente. Deseori, într-o astfel de situație,
un terapeut centrat pe scheme emoționale ar putea să-i spună unui astfel
de pacient: „Mulți dintre noi ne-am simți triști (furioși, răniți) dacă ni s-ar
întâmpla așa ceva. Ești om; și tu ai sentimente.” Mai departe, terapeutul
ar putea să mai întrebe însă, „îmi dau seama că are sens să fii trist, dar mă
preocupă intensitatea acestei reacții de tristețe și ce anume înseamnă pentru
tine încât te face să te simți atât de rău.” Această reinterpretare a tristeții ca
fiind ceva normal, investigând în același timp intensitatea tristeții respective,
transmite pacientului ideea că tristețea în sine poate fi acceptată ca parte
a ceea ce înseamnă să fii om, însă intensitatea tristetii este cea care ar mai
trebui examinată și poate chiar modificată. Este o diferență între „De ce te
simți trist?” și „De ce te simți atât de copleșitor de trist?”
Invidia, de exemplu, este o emoție obișnuită, însă de care lumii îi este
adesea jenă sau rușine. Oamenilor le este greu să își recunoască invidia; ar
prefera să se concentreze pe cel față de care se simt invidioși și pe defectele
persoanei respective. Invidia este o emoție discreditată, asociată în multe
cazuri cu ruminare, vinovăție, tristețe și furie. Modelul centrat pe scheme
emoționale avansează ideea că invidia este o emoție universală, ce poate fi
folosită fie într-o manieră productivă, fie într-una neproductivă. Atunci când
este folosită neproductiv, invidia determină evitarea persoanei față de care
este resimțită, criticarea persoanei respective sau încercarea de a o submina.
Ruminarea, lamentarea și sentimentele de vinovăție trădează și ele folosirea
neproductivă a invidiei. Pe de altă parte, atunci când invidia este acceptată
ca parte a naturii umane și este transformată în admirație și emulație, poate
să devină o trăire motivantă, ce încurajează dezvoltarea personală. Emoțiile
sociale problematice de gelozie și invidie sunt discutate pe larg în Capitolele
10 și 11. Până atunci, reținem că invidia nu este nici bună, nici rea: este pur
și simplu parte a naturii umane.
Pacienții pot fi ajutați să universalizeze emoțiile dacă li ce cere să
caute exemple de emoții în versuri ale melodiilor, în poezii, piese de teatru,
Terapia centrată pe scheme emoționate - Considerații generate 41

romane sau în poveștile pe care le aud de la prieteni și de la membri de


familie. Spre exemplu, gelozia — o altă emoție discreditată - este subiectul
central al multor cântece, poezii, piese de teatru și povești, iar cititorii și
spectatorii sunt atrași de astfel de teme pentru că ele rezonează cu propria
lor experiență. Într-adevăr, o poveste devine și mai atractivă dacă ne permite
să ne identificăm cu personajele din ea. Spune „povestea noastră”.

Emoțiile au evoluat cu scopul de a ne avertiza asupra


pericolului și de a ne informa cu privire la nevoile noastre
Terapia centrată pe scheme emoționale își are fundamentele într-un
model evoluționist, conform căruia emoțiile - și exprimarea emoțiilor - au
evoluat deoarece au ajutat la protejarea membrilor ce alcătuiesc o specie
(Cosmides și Tooby, 2002; Ermer, Guerin, Cosmides, Tooby și Miller,
2006; Tooby și Cosmides, 1992). Emoțiile nu reprezintă „psihopatologie”,
„anormalități” sau semne de „boală” (Nesse, 1994). Emoțiile reprezintă
adaptări la provocările mediului relevant din punct vedere evoluționist,
fiind totodată universale și determinate genetic (Nesse și Ellsworth, 2009).
Spre exemplu, frica de spații deschise (adesea întâlnită la persoanele cu
agorafobie) a fost adaptativă într-un mediu în care spațiile deschise creșteau
riscul de a fi prădat. Acei strămoși care traversau spațiile deschise fără să ia în
considerare pericolul din partea prădătorilor se aflau la un risc mai crescut de
a fi detectați și atacați, iar prin aceasta eliminați din procesul de transmitere
a genelor către generațiile viitoare. Anxietatea de a vorbi în public a fost
adaptativă într-un mediu primitiv în care asumarea unui rol dominant față
de străini ar fi fost percepută drept o insultă sau o amenințare, dând așadar
curs unor reacții de răzbunare. Tristețea a fost adaptativă, deoarece îi informa
pe strămoșii noștri că nu avea niciun sens să continue o cale de acțiune care
dăduse deja greș în repetate rânduri. Furia și agresiunea au fost adaptative,
deoarece le-au permis să se protejeze față de alți membri ai speciei care ar
fi putut să le invadeze teritoriul, să le ia resursele de hrană și să îi omoare,
pe ei sau pe rudele lor. Gelozia a fost adaptativă, fiindcă proteja „investiția
parentală” și îi înlătura pe rivalii aflați în competiție pentru acces sexual și
procreare.
In terapia centrată pe scheme emoționale este investigat adesea sensul
pe care o anumită emoție l-ar putea avea din punct de vedere evoluționist.
De exemplu, îngrijorarea și anxietatea în legătură cu siguranța propriilor
copii are sens, deoarece părinții care erau mai îngrijorați pentru copiii lor și
mai protectivi față de ei aveau șanse mai mari să le supraviețuiască urmașii. O
întrebare care ajută la ilustrarea acestei idei este: „Ce-ar fi fost dacă strămoșii
noștri nu ar fi avut această emoție? Ar fi existat vreo consecință negativă?”
Spre exemplu, în Preistorie, aceia care nu își făceau griji pentru copiii lor
sau nu reacționau la plânsetul bebelușilor riscau ca odraslele lor să se piardă
prin păduri periculoase, să fie atacate și omorâte de prădători și deci să nu
supraviețuiască pentru a procrea. Strămoșilor care nu erau capabili de gelozie
42 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

le-ar fi fost „furate” partenerele de reproducere sau ar fi ajuns să îngrijească


progenituri nerelaționate genetic, scăzându-și așadar șansele de a-și perpetua
genele. Și emoția de dezgust a fost adaptativă, prin faptul că a ajutat omul
primitiv să evite contaminarea. Aversiunea față de mizerie — care este foarte
adesea una dintre temerile persoanelor cu tulburare obsesiv-compulsivă — a
fost o formă de adaptare ce a permis oamenilor să evite bolile și poate fi
așadar înțeleasă ca o altă formă de pregătire (Tybur, Lieberman, Kurzban și
DeScioli, 2013).
In plus, modelul evoluționist scoate în evidență natura automată și
reflexă a emoțiilor. Terapeutul poate arăta că are sens ca frica de înălțimi să
fie automată și imediată, Iară a depinde inițial de nicio deliberare conștientă.
E mai adaptativ să sari înapoi de lângă marginea unei stânci decât să stai
să te gândești la asta. La fel este și în cazul fricii de șerpi, manifestată prin
panică imediată și salt înapoi: această reacție este mai adaptativă decât o
deliberare mai lentă și mai cognitivă dacă șarpele este veninos sau nu. Prin
urmare, prima reacție s-ar putea să fie cea „naturală”, indiferent de inteligența
sau de cunoștințele individului. încurajarea uneî reacții rapide este tocmai
punctul forte al emoțiilor. Ele avertizează, motivează, impulsionează; sunt
automate în sine și se află în afara conștientizării (Hassin, Uleman și Bargh,
2005). Dacă ele ar fi acționat lent, nu ar fi fost destul de eficiente pentru
le permite strămoșilor noștri să evite pericolul sau să scape de prădători.
Emoțiile reprezintă „echipajul de urgență”; iau rapid măsuri de salvare și de
îndepărtare. Emoțiile sunt acolo deoarece au salvat vieți. S-ar putea ca în
situația de față să fie „reacții exagerate”, însă ele au evoluat deoarece natura
lor rapidă și copleșitoare s-a dovedit a fi utilă pentru protejarea speciei.
Mesajul care trebuie transmis pacienților este acela că emoțiile lor sunt
la fel cu cele care au supraviețuit mii de ani de evoluție, datorită faptului
că au fost adaptative în mediul de atunci. Frica de străini, frica de spații
deschise, tristețea față de pierdere, lipsa de speranță în urma eșecului,
pierderea interesului față de sex, furia față de ofense — toate acestea au fost
reacții emoționale adaptate la problemele ce se iveau într-un mediu relevant
din punct de vedere evoluționist. Spre exemplu, să luăm cazul unei femei cu
bulimie nervoasă care susține că „moare de foame” din cauză că nu a mâncat
de câteva ore. Devine anxioasă, intră în panică și apoi începe să mănânce
incontrolabil de mult. Cum ar putea să aibă sens această secvență de emoții
și comportamente din punct de vedere evoluționist? Pentru a răspunde la
această întrebare trebuie să avem în vedere că până în secolul trecut, o parte
impresionantă a omenirii trăia aproape de limita subzistenței; foamea și
malnutriția erau probleme des întâlnite, iar mâncatul excesiv era doar rareori
perceput drept o problemă, din moment ce mâncarea era insuficientă. într-
un astfel de mediu, oamenii care mâncau exagerat după ce fuseseră privați de
mâncare (și, din întâmplare, ar fi putut avea și un metabolism mai lent) aveau
șanse mai mari să evite înfometarea. Prin urmare, „reacția exagerată” la foame
prin panică față de „înfometare” a fost adaptativă în cazul oamenilor din
mediul în care a evoluat specia noastră, la fel cum a fost și un metabolism mai
Terapia centrată pe scheme emoționale - Considerații generale 43

lent, care permitea reținerea caloriilor și evitarea înfometării. întrebarea se


reduce la „Cum ar fi fost această emoție adaptativă pentru strămoșii noștri?”
Cu alte cuvinte, „La ce este bună această emoție?”
2
Inclusiv emoțiile sociale — cum ar fi umilința, gelozia și invidia — pot fi
percepute dintr-o perspectivă evoluționistă. Umilirea unui membru dominant
în ierarhie ar fi putut transmite celorlalți membri ai grupului mesajul că
persoana umilită nu se mai bucură de privilegiile asociate statutului — sau chiar
ale apartenenței la grup. Prin urmare, teama de a fi umilit este una naturală,
din moment ce excluderea subsecventă din grup sau pierderea statutului
în cadrul grupului ar fi avut ca urmare pierderea resurselor și a protecției
(Gilbert, 1992, 2000b, 2003). Invidia poate fi la rândul ei înțeleasă dintr-o
perspectivă evoluționistă (Hill și Buss, 2008). Din moment ce strămoșii
noștri făceau parte din ierarhii bazate pe criteriul dominanței, dacă cineva se
confrunta cu o pierdere din statut în comparație cu alt membru, care câștiga
un sțatut mai înalt, această situație ar fi redus din avantajele de care s-ar fi
putut bucura cel dintâi. Membrii cu un statut mai înalt aveau mai multe
șanse la potențiali parteneri sexuali, acces mai mare la mâncare, privilegiul de
a fi îngrijit de ceilalți membri ai grupului, precum și mai multe resurse pentru
urmașii lor. Statutul conferea așadar avantaje reale. De asemenea, concurența
pentru statut (care de altfel este o trăsătură a persoanelor invidioase) ar fi fost
și ea un răspuns natural, din moment ce capacitatea de a avansa în ierarhia
socială aducea cu sine avantajele descrise mai sus. Totodată, un status înalt
nemeritat sau privilegii asumate pe nedrept ar fi activat preferințe naturale
pentru corectitudine sau dreptate în distribuirea resurselor, dând naștere la
tentative de a reinstaura dreptatea prin pedepsirea sau prin respingerea celor
percepuți ca încercând să își aroge avantaje nemeritate (Boehm, 2001). Prin
urmare, în loc să se simtă vinovați sau confuzi față de invidie, pacienții care
urmează terapia centrată pe scheme emoționale sunt încurajați să perceapă
valoarea evoluționistă a acestei emoții, tendințele naturale de a se angaja în
comportamente competitive de dominanță, precum și posibilitatea ca invidia
să îi motiveze să devină mai eficienți și mai strategici (în loc să rumineze, să
evite sau să se plângă).
Modelul evoluționist al emoțiilor abordează o serie de convingeri
problematice în legătură cu emoțiile (respectiv, scheme emoționale). Dacă
emoțiile au o origine evoluționistă și adaptativă, atunci aceasta ar trebui să
ajute la normalizarea emoțiilor respective, să reducă vinovăția, să ajute oamenii
să înțeleagă de ce se simt așa cum se simt, să valideze faptul că emoțiile lor
au cu adevărat sens, precum și să încurajeze acceptarea acelor reacții care
sunt naturale. Cu toate acestea, modelul evoluționist nu sugerează faptul că
oamenii nu își pot schimba reacțiile emoționale față de anumite situații sau
că nu își pot modifica reacțiile respective odată ce au fost activate (Pinker,
2002). Modelul evoluționist este mai degrabă un prim pas în a-i ajuta pe
pacienți să înțeleagă că au reacții naturale (care ar putea fi precablate), pe care
însă le pot schimba cu ajutorul numeroaselor tehnici din terapia centrată pe
scheme emoționale.
44 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

Să luăm drept exemplu reacția emoțională a unui pacient timid atunci


când se întâlnește pentru prima dată cu persoane nefamiliare. Acest pacient ar
putea spune că se simte îngrijorat și nesigur. Din punct de vedere evoluționist,
2
aceste sentimente de anxietate și nesiguranță au fost justificate în cazul
strămoșilor noștri, în condițiile în care străinii ar fi putut să fie asasini sau
indivizi periculoși. Prima reacție pe care ar fi avut-o ar fi fost cea de anxietate,
ezitare și dorință de evitare. In plus, anxietatea socială poate fi manifestată
prin comportamente „împăciuitoare”, cum ar fi o voce domoală, privire
îndreptată înspre pământ, schimbări ale posturii corporale, scuze și ezitare
în „a lua atitudine” (Eibl-Eibesfeldt, 1972). Toate aceste comportamente ar
fi putut comunica străinilor că persoana nu reprezintă un pericol. Aceasta ar
fi fost reacția evoluționistă inițială, automată. In terapia centrată pe scheme
emoționale, însă, întrebările sunt următoarele: în ce fel această reacție
evoluționistă, automată este o reacție exagerată la situația de față? Oare acei
membri ai grupului pe care îi va întâlni pacientul sunt amenințători? Sunt
asasini? Există probabilitatea ca ei să dorească să îl umilească? Emoțiile sunt
reale — însă se pot baza pe alarme false față de pericole reale cu care obișnuiau
sa se confrunte strămoșii noștri, dar care acum nu mai sunt valabile. Acestea
au funcționat în trecut, dar acum nu mai funcționează în mod eficient. Ele ar
putea să fie reacții corecte la momentul nepotrivit. Deși s-ar putea ca emoțiile
menite să detecteze pericolul să fie bazate pe strategii de tipul „paza bună
trece primejdia rea”6, supra-generalizarea lor ar putea interfera cu experiențe
productive și semnificative. Faptul că pacientul înțelege că are o emoție — și
motivul pentru care a apărut emoția respectivă - nu înseamnă că libertatea
sa de acțiune este limitată de emoția respectivă.
Pe parcursul acestei cărți, prezentarea modelului schemelor emoționale
se axează în principal pe tristețe și anxietate. însă, așa cum am observat
anterior, emoțiile sociale - cum ar fi rușinea, vinovăția, umilirea, gelozia
și invidia — reprezintă experiențe generalizate și supărătoare. Din cauza
limitărilor de spațiu, am ales să dedic Capitolele 10 și 11 geloziei, respectiv
invidiei, în principal pentru că acestea au fost mai puțin abordate în lucrările
cognitiv-comportamentale, dar și pentru că sunt emoții puternice, care pot
duce la abuz, omucidere și suicid, pentru că acestea sunt emoții din cauza
cărora oamenii sunt în stare să ucidă.

Convingerile și strategiile referitoare la emoții


determină impactul unei emoții
Modelul schemelor emoționale avansează ideea conform căreia
convingerile despre durată, controlabilitate, toleranță, complexitate,
comprehensibilitate, normalitate și despre alte dimensiuni ale emoțiilor
vor influența măsura în care persoana devine sau nu anxioasă în legătură cu
faptul că are o emoție sau este capabilă să tolereze o emoție și să o resimtă

6 In original, „bettersafe than sorry’ (n. trad.).


Terapia centrată pe scheme emoționale - Considerații generale 45

ca fiind un fenomen intern temporar. Acest model îi ajută pe pacienți să


recunoască modalitatea în care anumite interpretări și judecăți despre emoții
pot să precipite o secvență de strategii de coping dezadaptativ, care, în mod
ironic, nu fac decât să mențină convingerile negative despre emoții. Fiecare
dintre categoriile schemelor emoționale va crea dificultăți și mai mari în
tolerarea experienței emoționale. Așa cum persoanele anxioase ar putea să
aibă tendințe distorsionate către detectarea pericolului în mediul extern (de
exemplu, „Avionul se va prăbuși.”, „Mă voi face de râs.”, „Partenerul mă va
părăsi.”), există un proces similar al detectării pericolelor reprezentate de
propria experiență emoțională. Pentru mulți oameni cu tulburări de anxietate
sau depresie, experiența anxietății este în sine amenințătoare. De pildă, un
bărbat cu tulburare de panică crede că activarea de tip anxios este un semn
că tocmai face un infarct sau că urmează să înnebunească. Aceasta trebuie
controlată imediat. O femeie deprimată care se simte tristă atunci când
rămâne singură crede că tristețea este insuportabilă și înseamnă că viața nu
merită trăită. Ea crede că trebuie să scape imediat de această tristețe, așa că
ruminează încercând să își dea seama ce se întâmplă. O femeie cu tulburare
obsesiv-compulsivă crede că activarea și gândurile de tip anxios cu care
se confruntă atunci când atinge o suprafață „contaminată” sunt indicatori
pentru cât de insuportabilă este acțiunea în sine. în fiecare dintre aceste
cazuri, experiența anxietății este percepută drept amenințătoare, îngrozitoare
și un semn al unui pericol din ce în ce mai mare. în toate cazurile, însă,
experiența este similară unei alarme false de la un detector de fum: pacientul
cu scheme negative despre emoții se raportează la „alarma de fum” ca și cum
ar fi de fapt „focul”. Alarma este considerată periculoasă. Aceasta reprezintă o
formă de fuziune între gând și acțiune, însă este un tip special de fuziune,
respectiv una între senzație și realitate. „Dacă mă simt anxios, înseamnă că
trebuie să existe un pericol.”
Am putea argumenta că rolul anxietății este de a motiva individul să ia
măsuri pentru a evada sau a evita situațiile care ar putea să reprezinte un real
pericol. în situații extreme, s-ar putea ca simplul fapt că ne gândim la ceva
ca fiind periculos să nu ne ofere motivația — disconfortul necesar — pentru
a iniția un alt tip de acțiune. Este la fel ca în cazul unui computer care
înregistrează sau detectează un proiectil care se îndreaptă spre el. Dacă nu
există o instrucțiune care îl programează să evadeze din situație, computerul
este pur și simplu o cameră video îndreptată înspre lume. Schemele
emoționale disfuncționale - cum ar fi cea că emoția de anxietate scapă de sub
control și nu poate fi acceptată — au fost adaptative în sensul în care activau
reacții defensive sau ofensive în mod automat (fără reflecție, fără întârziere),
în absența acestor reacții, noi nu am fi supraviețuit ca specie.
Emoțiile sunt reacții care au loc într-un context. Tristețea se ivește atunci
când persoana trece printr-o pierdere, frica este o reacție față de un pericol
letal, anxietatea este o reacție față de un potențial eșec, iar furia este o reacție
la umilire și insultă. Emoțiile sunt strâns legate de evenimentele care au dus
la declanșarea lor. Orice emoție apare „în legătură cu ceva” — suntem triști în
46 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

legătură cu faptul că suntem singuri, furioși în legătură cu faptul că am fost


insultați. Clarificarea acelor obiective care sunt blocate sau amenințate poate
să ajute pacientul să identifice problemele relevante în cazul unei anumite
emoții. De exemplu, dacă pacientul este furios în legătură cu traficul, pe
această cale s-ar putea clarifica faptul că pacientul pune o valoare exagerată
pe „a ajunge la timp”, în timp ce suportă o trăire emoțională puternică și
neplăcută. O examinare în detaliu cu privire la obiectul furiei poate să scoată
la iveală alte gânduri problematice (cum ar fi, „Oamenii aceștia sunt idioți.”
sau „De ce îmi blochează calea?” sau „Niciodată nu pot să obțin ceea ce îmi
doresc”.) Emoțiile sunt îndreptate către anumite ținte; investigarea scopului
sau a sensului care stă la baza unei emoții poate ajuta la modificarea emoției
respective.
Uneori, pacienții ar putea să se supraidentifice cu o emoție (de exemplu,
„Sunt o persoană furioasă.” sau „Sunt trist.”), în loc să contextualizeze
apariția acelei emoții (de exemplu, „Sunt furios atunci când am impresia
că cineva m-a insultat.”). Unii oameni își percep emoțiile drept trăsături
invariabile de-a lungul timpului. Acest lucru este foarte similar cu modul
în care oamenii își percep abilitățile sau performanța — fie sub forma unor
concepte fixe, fie capabile de schimbare graduală (Chiu, Hong și Dweck,
1997; Dweck, 2000).
Valoarea contextualizării unei emoții constă în faptul că permite o
flexibilitate crescută în procesul de evaluare și de reacție la emoția respectivă
(Hayes, Jacobson și Follette, 1994; Hayes și colab., 2006,2012). Din moment
ce fiecare dintre noi are o gamă largă de emoții, nu prea ar avea sens să ne
identificăm „șinele” cu o singură emoție. Dacă emoțiile nu sunt „sine”, atunci
înseamnă că trebuie să existe un aspect al situației - sau al felului în care o
evaluăm - care duce la reacția respectivă. Situațiile se pot schimba, evaluările
se pot schimba și emoțiile se pot schimba. Acest lucru are o relevanță directă
în evaluarea unei emoții, deoarece pune sub semnul întrebării consecvența
emoției de-a lungul timpului, unicitatea emoției într-o situație specifică sau
într-o interpretare specifică a situației, precum și măsura în care emoțiile se
pot schimba. In terapia centrată pe scheme emoționale, se pune accent pe
contextul emoției, pe variabilitatea sa, pe interpretările asupra contextului,
interpretările asupra emoției și strategiile de reglare emoțională activate.

Schemele emoționale și strategiile de reglare


emoționale sunt adesea problemele, nu soluțiile
S-ar putea ca pacienții să creadă că problema este fie situația
(„realitatea”), fie emoția pe care o trăiesc. Spre exemplu, un bărbat care stă
singur în apartamentul său s-ar putea gândi că problema sa este faptul că
„este singur”, iar „a fi singur” înseamnă că trebuie să se simtă însingurat, trist,
gol pe dinăuntru și lipsit de speranță. Drept urmare, îi este teamă că va avea
aceste sentimente și evită cu disperare să rămână singur agățându-se de relații
autodistructive. In mintea sa, singurătatea duce automat la gânduri negative,
Terapia centrată pe scheme emoționale - Considerații generale 47

cum ar fi „Sunt singur pentru că nu sunt demn de iubire.”, „Nimănui nu-i


pasă de mine.” sau „Voi fi singur pentru totdeauna.”. într-o astfel de situație,
faptul de a fi singur „trebuie să fie deprimant”. Spre deosebire de ideea că
situația în sine este cea care trebuie să ducă la tristețe și singurătate, există
perspectiva conform căreia problema este mai degrabă ceea ce bărbatul își
spune lui însuși despre singurătate. Prin urmare, tehnicile mai clasice din
terapia cognitivă ar putea să fie utile în acest caz, deoarece îl îndeamnă să își
evalueze tendința de a supra-generaliza, a catastrofa, a eticheta și a prezice
viitorul. S-ar putea să nu fie nevoie ca el să schimbe situația (sau să o evite),
ci mai degrabă să își dezvolte moduri mai adaptative de a percepe situația
respectivă.
în orice caz, odată ce au fost activate emoții de tristețe, singurătate, gol
interior și lipsă de speranță, acest bărbat poate apela la „soluții” problematice
în legătură cu emoțiile sale. Acestea includ strategii precum tentative de
suprimare, de ignorare, de neutralizare sau de eliminare a acestor emoții prin
abuz de substanțe sau alimentație compulsivă. Sau ar putea să rumineze astfel
încât „să-mi dau seama cum îmi pot rezolva această problemă.” Deoarece
crede că emoțiile sale dificile trebuie eliminate imediat, se gândește că
aceste soluții ar putea fi singura modalitate de face față. Acum însă soluțiile
respective au devenit probleme, alături de schemele problematice.
Din moment ce strategiile de control emoțional ale acestui bărbat
îi reduc doar temporar intensitatea trăirii afective, emoțiile sale revin,
„confirmându-i” pe această cale că problema este mai gravă decât credea.
S-ar putea ca el să își intensifice folosirea strategiilor precum ruminare sau
consum de alcool, însă emoțiile sale vor continua să revină. Ideea că emoțiile
revin îl face pe bărbat și mai anxios și mai speriat de propriile sentimente, iar
tristețea, anxietatea și lipsa sa de speranță escaladează.
Spre deosebire de strategiile problematice de control emoțional la care a
apelat bărbatul singuratic în apartamentul său, un terapeut centrat pe scheme
emoționale ar putea să îl ajute să examineze o serie de alte strategii care nu
sunt menite să suprime o emoție, ci mai degrabă să îi permită să se gândească
și să acționeze în manieră adaptativă, acceptându-și în același timp emoția
ca fiind un „dat”. De exemplu, terapeutul i-ar putea sugera bărbatului să
își accepte emoția ca fiind un „zgomot de fundal” - un sunet sau un cântec
care se aude în fundal în timp ce el este implicat în alte activități. Faptul că
observă emoția — așa cum ar face în cazul unui zgomot de fundal - îi permite
să o accepte drept o experiență temporară, pe care o trăiește concomitent
cu implicarea în alte experiențe. Astfel, pacientul poate apela la tehnici de
conștientizare activă, detașându-se de emoții ca și cum ar asculta o melodie.
O astfel de detașare îi poate permite pacientului să observe emoția pe măsură
ce aceasta vine și pleacă. în plus, în timp ce emoția „cântă în fundal”, pacientul
se poate implica în alte activități care ar putea să îi facă plăcere — cum ar fi să
asculte muzică, să facă exerciții fizice, să citească, să își contacteze prietenii,
să își facă planuri. Totodată, pacientul va reuși să înțeleagă faptul că în
același „spațiu de viață” pot exista în același timp și emoții pozitive, și emoții
48 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

negative. Cu alte cuvinte, atunci când se află în apartamentul său resimțind


emoțiile neplăcute în fundal, el poate să pună în aplicare exerciții de activare
a emoțiilor pozitive, cum ar fi exerciții de exprimare a recunoștinței. Atunci
2
când se concentrează pe recunoștință, el nu este nevoit să își suprime emoțiile
de singurătate, ci mai degrabă să înțeleagă faptul că viața sa poate fi destul de
amplă pentru a include toate aceste emoții.

Validarea influențează și alte scheme emoționale


Terapia centrată pe scheme emoționale subliniază importanța validării
din partea terapeutului și a autovalidării din partea pacientului. In acest
context, termenul de „validare” înseamnă recunoașterea elementelor de adevăr
din gândurile și sentimentele unei persoane - cu alte cuvinte, „Pot înțelege
de ce gândiți așa și de ce sunt justificate sentimentele dumneavoastră.”. Spre
exemplu, pacientul care se plânge că se simte izolat, trist și fără speranță atunci
când rămâne singur în apartamentul său își descrie gândurile și sentimentele
referitoare la situația respectivă. Terapeutul care îl validează poate să spună:
„înțeleg că s-ar putea să aveți impresia că singurătatea dumneavoastră va
dura la nesfârșit, iar asta vă supără foarte tare.”. Validarea nu este sinonimă
cu „acordul”. Terapeutul nu spune: „Singurătatea dumneavoastră va dura
pentru totdeauna”, ci, mai degrabă, „Gândurile dumneavoastră au sens - și pe
fondul acestor gânduri, ar avea sens inclusiv faptul că vă simțiți descurajat.”.
Validarea reprezintă o încercare de a oglindi cât mai precis ceea ce gândește
și simte pacientul. Dar, așa cum oferă o reflecție a ceea ce se petrece în
interiorul pacientului, face trimitere și către posibilitatea altor experiențe,
altor semnificații și altor emoții.
Studiile noastre (prezentate mai pe larg în Capitolul 3) arată că
validarea este corelată cu majoritatea celorlalte dimensiuni ale schemelor
emoționale. Pacienții care se consideră validați cred și că își pot exprima
emoțiile, că emoțiile lor nu vor dura la nesfârșit, că și alți oameni trec prin
aceleași emoții, că emoțiile lor nu sunt în afara controlului, că emoțiilor lor
au sens, că pot tolera emoții amestecate și că își pot accepta emoțiile prin care
trec. In plus, validarea este asociată cu niveluri mai scăzute de ruminare și
vinovăție, precum și de depresie și anxietate. De ce reprezintă totuși validarea
o convingere atât de importantă despre propriile emoții? Nu ne surprinde
faptul că exprimarea și validarea sunt relaționate, cu toate că nu există o
corelație mare între exprimarea în sine și depresie, anxietate, ruminare sau
majoritatea celorlalte scheme emoționale. Contrar teoriilor emoțiilor care
se centrează pe ideea de catharsis, nu doar exprimarea emoției este cea care
contează, ci și componentele cognitive ce țin de validare. De exemplu, o
persoană care este validată înțelege că își poate exprima emoțiile, iar acestea
nu vor scăpa de sub control și nici nu vor dura la nesfârșit. Acest lucru s-ar
putea întâmpla, deoarece exprimarea în absența validării creează sentimente
și mai profunde de invalidare (și de frustrare), ducând la o intensitate crescută
a expresiei emoționale. Dacă persoana exprimă emoții, însă alții ignoră,
Terapia centrată pe scheme emoționale - Considerații generale 49

resping sau ridiculizează exprimarea respectivă, aceasta poate să ducă la si


mai multă depresie, anxietate și furie. Exprimarea concomitentă cu 'validarea
ajută individul să ajungă la concluzia că emoțiile sale au sens, iar alții s-ar
putea simți la fel. Din moment ce una dintre strategiile la care oamenii
apelează adesea pentru a da sens emoțiilor lor este ruminarea, validarea ar
putea să scurtcircuiteze acest tip de fixație repetitivă asupra unui gând sau
sentiment: „Dacă emoțiile mele au sens pentru tine, atunci ele trebuie să
aibă sens.” Validarea reușește să îndeplinească obiective importante. In mod
ironic, unii oameni ezită să valideze pe cineva care se plânge; ei susțin că
validarea nu va face decât să le încurajeze și mai mult lamentările. Cu toate
că aceasta are un oarecare sens la nivel intuitiv, argumentul confundă totuși
exprimarea cu validarea. Dacă individul își exprimă sentimentele neplăcute
în speranța că va fi validat, iar validarea se întâmplă, atunci nu va fi nevoie
să și le mai exprime cu altă ocazie. Acest lucru seamănă cu un principiu din
teoria atașamentului: dacă nu există reacții față de plânsetul continuu al unui
bebeluș, acesta va plânge în continuare. Consolarea unui bebeluș care plânge
„închide un sistem”, așa cum ar fi argumentat Bowlby (1969, 1973, 1980).
Validarea închide așadar sistemul de căutare a unei semnificații împărtășite.
în Capitolul 6 voi examina convingerile problematice referitoare la
validare, însă în terapia centrată pe scheme emoționale se pune accentul pe
validare ca fiind nu doar o componentă valoroasă a relației terapeutice, ci și un
instrument puternic pentru modificarea schemelor emoționale și înlăturarea
strategiilor problematice de reglare emoțională. Un terapeut centrat pe
scheme emoționale va spune pacientului în mod frecvent că emoțiile sale au
sens, convingerile lui (dacă sunt adevărate) fiind de fapt cele problematice,
precum și că alții s-ar putea simți la fel ca el și că este important să fim
ascultați și înțeleși.
In unele cazuri, pacienții se invalidează pe sine — adesea afirmând că
nu au dreptul să se simtă așa cum se simt, că „doar se plâng” sau sunt „slabi”
și „respingători” pentru că au emoțiile pe care le au (Leahy, 2001, 2009b).
Această formă de autoinvalidare este tot o strategie de control emoțional;
se bazează pe convingerea că „dacă îmi ridiculizez sentimentele, ele vor
dispărea.”. Această autoinvalidare ar putea aminti de invalidarea de care au
avut parte de la părinții lor, care îi desconsiderau („Nu e mare lucru.”), îi
criticau („Te porți ca un copil mic.”) sau nu erau nici ei capabili să își regleze
emoțiile („Sunt copleșit de propriile probleme.”). Autoinvalidarea nu va
reuși să dea sens unei emoții sau să o normalizeze, ci va induce autocritică,
care, alături de depresia și anxietatea subsecventă, se vor adăuga la lista
problemelor emoționale cu care persoana va trebui să se lupte. Celor care se
autoinvalidează le-ar putea fi rușine să își dezvăluie emoțiile și gândurile; ar
putea încerca să „scape” de emoții păstrându-le secrete, temându-se că vor fi
umiliți. Un terapeut centrat pe scheme emoționale este conștient de această
problemă și va aborda ezitările pe care le-ar putea avea un pacient în a-și
destăinui gândurile și sentimentele:
50 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

„Pot să înțeleg că în unele momente vi s-ar putea părea firesc să nu vă


dezvăluiri nimănui emoțiile, să vă ascundeți gândurile. Există o grămadă
de motive pentru care oamenii ar putea să nu dezvăluie anumite lucruri.
S-ar putea să nu vă simțiți pregătit; poate că vă ia ceva mai mult timp
să vă dați seama ce simțiți și gândiți; sau poate că vă îngrijorați față de
cum aș putea reacționa eu. Mă întreb dacă ați avut orice fel de gânduri
cu privire la reținerea emoțiilor — la ascunderea numitor lucruri.”

O astfel de validare a temerii de autodezvăluire îi dă pacientului de


înțeles că terapeutul îi pricepe și îi acceptă ezitarea, fiind totodată deschis să
discute despre această experiență.

Auto-capacitarea7 reprezintă scopul terapiei


centrate pe scheme emoționale
Un element cheie al fiecăruia dintre modelele cognitiv-comportamentale
constă în faptul că pacientul este direcționat către comportamente și experiențe
pe care le-ar putea găsi neplăcute, de care se teme sau care sunt deranjante.
Aceasta include expunere cu prevenția răspunsului pentru tratamentul
tulburării obsesiv-compulsive, tratament de expunere prelungită în cazul
tulburării de stres posttraumatic, activare comportamentală în tratamentul
depresiei, expunere la stimuli interoceptivi pentru tratarea tulburării de panică
și confruntarea unei ierarhii a stimulilor fobiei în cazul fobiilor specifice.
Disconfortul, frustrarea și (în unele cazuri) chiar dezgustul sunt mijloace de
atingere a unui scop. Altfel spus, experiențele emoționale neplăcute reprezintă
instrumentele experiențiale cu ajutorul cărora pacientul poate face progrese.
Mulți pacienți, însă, vin la terapie cu scopul de a scăpa de disconfort și de a
elimina frustrarea; prin urmare, unii dintre ei fie nu vor aplica în mod consecvent
exercițiile de expunere, fie vor renunța prematur la terapie. Modelul centrat pe
scheme emoționale avansează ideea conform căreia terapia poate să fie axată
mai productiv pe scopuri precum eficiența personală, un sens mai complex
al vieții și atingerea unor scopuri dezirabile. Am numit aceste scopuri cu
termenul colectiv de „auto-capacitare”, sugerând că dacă îi ajutăm pe pacienți
să dobândească mai mult control asupra abilității lor de a se implica în sarcini
dificile, acest lucru le va da capacitatea și puterea de a avea mai mult sens în
viață. Ceea ce propune, de fapt, acest model este că dezvoltarea abilității de a
tolera emoțiile dificile (drept mijloc pentru atingerea unui scop) ajută mai mult
decât centrarea pe reducerea emoției neplăcute. Cu alte cuvinte, la fel ca ACT
și DBT, terapia centrată pe scheme emoționale sugerează că disponibilitatea
de a întreprinde lucruri dificile pentru atingerea unor scopuri valorizate este o
abordare care îi ajută mai mult pe pacienți.
Modelul auto-capacitării prezentat aici pornește de la ideea că pacientul
își poate pune trei întrebări (Leahy, 2005d, 2013): (1) „Ce îmi doresc?” (2)

7 In original, empowerment (n. trad.)


Terapia centrată pe scheme emoționale - Considerații generale 51

„Ce trebuie să fac pentru a obține acest lucru?” (3) „Sunt dispus să o fac?”.
Astfel, un pacient care vrea să slăbească 5 kilograme (scopul) va trebui să
mănânce mai puțin și să facă mai multă activitate fizică (ceea ce trebuie făcut),
întrebarea rămâne dacă pacientul este dispus să facă ceea ce trebuie făcut.
Disconfortul emoțional, autodisciplina, sacrificiile personale și acceptarea unui
anumit nivel de frustrare vin toate la pachet. Terapeutul centrat pe scheme
emoționale va aborda problema disponibilității în mod direct: „Sunteți dispus
să faceți lucruri pe care nu vă doriți să le faceți pentru a putea obține ceea
ce vă doriți să obțineți?”. Într-adevăr, terapeutul i-ar putea spune pacientului:
„Pentru moment, scopul este să faceți în fiecare zi un lucru pe care nu doriți
să îl faceți, astfel încât să vă dezvoltați autodisciplina de care veți avea nevoie
pentru a obține ceea ce este important.”. Modelul prezentat aici susține
creșterea rezilienței în detrimentul urmăririi confortului. Terapeutul poate să
stabilească drept scop principal tolerarea disconfortului - un fel de „mușchi
mintal” - pacientul fiind, așadar, îndemnat zi de zi să prețuiască ideea că
„Sunt o persoană care face ceea ce este dificil de făcut.”. Terapeutul poate să îi
sugereze că sentimentul autentic de mândrie derivă din depășirea obstacolelor,
nu din obținerea sau din deținerea a ceva: „Gândiți-vă la lucrurile pe care le-ați
făcut de-a lungul vieții [de exemplu, ați făcut un copil, ați terminat facultatea,
ați ajutat un prieten sau o rudă bolnavă, ați deprins o abilitate]. Câte dintre
aceste lucruri au avut și o parte de disconfort și frustrare?”. Probabil că fiecare
dintre ele a implicat și un disconfort considerabil. Terapeutul poate continua
în felul următor: „Mândria derivă din tolerarea disconfortului — adică atunci
când facem lucruri dificile — cu scopul de a atinge obiectivele la care ținem.”.
Există două concepte ne ajută în mod special în astfel de cazuri: „disconfort
constructiv” și „imperfecțiune de succes” (Leahy, 2003, 2005d). Disconfortul
constructiv se referă la folosirea experiențelor neplăcute ca mijloace de a atinge
acele scopuri pe care persoana le valorizează. Un exemplu în acest sens este
disponibilitatea de a trece prin disconfortul unor exerciții fizice intense pentru
a slăbi și a fi în formă. Imperfecțiunea de succes implică disponibilitatea de a
te angaja în mod perseverent în comportamente ce nu sunt întru totul perfecte,
atâta timp cât reprezintă un mijloc de a atinge scopuri valorizate. Și în acest
caz, disponibilitatea de a face exerciții fizice în mod regulat — chiar dacă nu
e vorba de un antrenament complet - poate să ajute pacientul care vrea să
slăbească să facă progrese către scopul de a avea o condiție fizică mai bună.
Pacienții sunt încurajați să își monitorizeze zi de zi experiența activităților
neplăcute și să vadă aceste experiențe ca făcând parte dintr-o perspectivă mai
amplă, caracterizată de sens și scopuri valorizate. In acest caz, accentul este
deplasat de pe a te simți bine, confortabil sau fericit pe a fi capabil să folosești
în mod eficient disconfortul. Terapeutul poate să întrebe: „Dacă veți simți
oricum disconfort, de ce să nu realizați totuși ceva?”.
Prin abordarea bazată pe auto-capacitare se urmărește dezvoltarea
unui comportament instrumental eficient și a autoeficacității. Include
următoarele aspecte: orientarea către viitor; orientarea către scop; rezolvarea
de probleme; responsabilitatea personală; răspunderea personală; investiția
52 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

în disconfort; amânarea recompensei; perseverența; planificarea; asumarea


riscului; productivitatea; învățare și provocări; precum și mândria derivată
din performanță. In continuare, prezentăm definiții ale acestor aspecte:
2

Orientarea către viitor: Lucrează pentru a obține recompense viitoare.


Orientarea către scop: își stabilește scopuri clare și rămâne axat pe ele.
Rezolvarea de probleme: Percepe frustrarea drept oportunitate de a
rezolva o problemă.
Responsabilitateapersonală: Are standarde de conduită (adică standarde
pentru ce este corect și moral) pentru sine și își asumă responsabilitatea
pentru performanță.
Răspundereapersonală: Se evaluează pe sine în funcție de aceste standarde
și își asumă responsabilitatea pentru consecințe atunci când este cazul.
Investiția în disconfort: Percepe disconfortul ca fiind o investiție necesară
în vederea progresului personal.
Amânarea recompenselor: Este dispus să își amâne recompensele
personale, pentru a obține recompense în viitor - cu alte cuvinte, este
dispus să „economisească” pentru viitor.

Acest model al auto-capacitării este ilustrat în Figura 2.1.

INVESTIȚIE ÎN SCOP I-’IX'A)


COMPORTAMENT
DISCONFORT

Figura 2.1. Auto-capacitare și emoție

REZUMAT
Terapia centrată pe scheme emoționale nu este genul de terapie care
ne face să ne simțim bine, să fim fericiți sau să avem o viată ideală. Prin
ea se recunoaște faptul că o viață completă aduce cu sine o multitudine
Terapia centrata pe scheme emoționale - Considerații generale 53

de posibilități emoționale — dintre care unele ar putea fi fericite, altele ar


putea fi triste, iar unele s-ar putea să fie pur și simplu mizerabile. Nu există
atașament fără pierdere, nu există sens fără posibilitatea deziluziei, nu există
2
străduință fără frustrare. Terapia centrată pe scheme emoționale pornește
de la înțelepciunea zicalei „Pentru a depăși o situație trebuie să treci prin
ea.” Aceasta încurajează fiecare pacient să se perceapă pe sine drept „genul
de om care face lucruri dificile”, nu „genul de om care caută soluția ușoară”.
Modelul schemelor emoționale cuprinde concepte precum „disconfort
constructiv”, „imperfecțiune de succes”, „robustețe mintală”, „ghidarea după
valori” și „calitatea de martor la tragedie” drept componente ale rezilienței și
ale trăirii unei vieți complete.
Dacă oamenii nu ar putea face față decât unor medii în care nu există
factori de stres, rasa umană nu ar mai fi supraviețuit până în ziua de azi.
Strămoșii noștri au fost zi de zi martori ai morții, se străduiau din răsputeri
să facă rost de mâncare, erau atacați de prădători și erau violați și uciși de
către vecini. Reziliența trebuie să fi fost o trăsătură comună, altfel primii
oameni s-ar fi predat și ar fi murit. Dar nu au făcut asta. Au făcut ceea ce era
greu de făcut și astfel au supraviețuit. Acesta este mesajul terapiei centrate pe
scheme emoționale — că dificultățile vieții sunt greu de îndurat, ne rănesc, ne
deziluzionează și ne provoacă o gamă completă de emoții. Dacă înțelegem
că acest lucru face parte dintr-o viață cu sens, ne va ajuta să normalizăm, să
validăm și să acceptăm costul existenței.
CAPITOLUL 3
Un model al schemelor emoționale

Cele mai bune și mai frumoase lucruri din lume nu pot fi


văzute sau atinse. Ele trebuie simțite cu inima.
— Helen Keller

Acest capitol descrie cum pot fi extinse teoriile asupra emoției


printr-un model social-cognitiv al emoțiilor. După o analiză succintă
a altor teorii referitoare la emoții, voi examina dimensiunile specifice ale
conceptualizării emoției și strategiile de reglare emoțională, precum și relația
lor cu psihopatologia.

MODELUL SCHEMELOR EMOȚIONALE


VERSUS ALTE TEORII ALE EMOȚIEI
Gross (1998, 2002) a avansat ideea că reglarea emoțională se poate
petrece în diferite momente ale unei succesiuni de evenimente. El distinge
între strategii de reglare emoțională „centrate pe antecedente” și cele „centrate
pe răspuns” - cu alte cuvinte, strategii prin care facem față problemei înainte
de a apărea emoția și după ce a apărut emoția. Inițial, oamenii ar putea să
prefere selectarea acelor situații care ridică mai puține probleme - respectiv,
să evite declanșatorii emoțiilor problematice. Spre exemplu, un bărbat care
trece printr-o despărțire ar putea să evite locurile în care a mai mers cu
fosta lui parteneră. Cu toate că s-ar putea ca evitarea să ne scadă nivelul
de anxietate sau de stres, faptul că ne bazăm pe evitare ne scade inclusiv
șansa de a obține recompense sau de a face față cu bine obstacolelor. Pe
de altă parte, oamenii ar putea prefera să modifice situația prin rezolvare
de probleme sau prin activare comportamentală, cum ar fi urmărirea altor
comportamente ce oferă recompense sau, în cazul unei despărțiri, întâlniri
cu oameni noi. Rezolvarea de probleme este Într-adevăr o strategie de coping
folosită în mod frecvent (Aldao și Nolen-Hoeksema, 2010, 2012a, 2012b),

54
Un model al schemelor emotionale 55

însă nu toate situațiile stresante pot fi supuse modificărilor sau rezolvării de


probleme. Prin urmare, ar mai putea să apară încă emoții nedorite.
Odată apărute aceste emoții, oamenii pot să aleagă să își distragă
atenția de la stimulii care le cauzează dificultăți. Cu toate acestea, în general,
distragerea atenției nu este o strategie eficientă de a face față dificultăților
vieții. Or, oamenii ar mai putea apela la restructurări cognitive pentru
a reevalua situația. în exemplul referitor la despărțire, bărbatul poate să
reevalueze avantajele despărțirii, să își evalueze partenera într-o lumină
mai negativă sau să privească alternativele într-un mod mai favorabil.
Restructurarea cognitivă este un element definitoriu pentru terapia cognitivă
și există dovezi considerabile care îi susțin eficacitatea, însă emoții dificile pot
apărea chiar și în urma restructurărilor raționale. în cele din urmă, oamenii
își pot modifica sau pot încerca să își controleze reacțiile emoționale — de
exemplu, prin suprimare. De pildă, bărbatul care trece printr-o despărțire
își poate suprima emoțiile consumând diverse substanțe sau încercând „să
nu se mai simtă atât de rău”. Gross și John (2003) au dovedit Într-adevăr că
reevaluarea este mai eficientă decât suprimarea emoției; de fapt, suprimarea
avea drept urmare o activare mai crescută a sistemului nervos simpatic.
Modelul evaluării stresului formulat de către Lazarus propune ideea
că oamenii ajung să resimtă stres ca urmare a modului în care evaluează
presiunile externe (sau factorii de stres) cu care se confruntă (Lazarus, 1999;
Lazarus și Folkman, 1984). Faptul că ne evaluăm capacitatea de coping
sugerează prezența unei componente cognitive a stresului, însă în modelul
lui Lazarus accentul cade asupra surselor externe de dificultate. Modelul
schemelor emoționale avansează ideea că oamenii diferă unii de alții prin
prisma evaluărilor pe care le fac propriei trăiri a stresului. De exemplu,
ei ar putea să își evalueze stresul (anxietatea, frustrarea) pe mai multe
dimensiuni, precum durată, comprehensibilitate și control. Aceste evaluări -
care reprezintă scheme emoționale sau concepte ale emoțiilor — ar putea să
influențeze la rândul lor reacțiile de stres, în sensul creșterii sau al descreșterii
experienței stresului. Spre exemplu, dacă eu cred că frustrarea pe care o simt
atunci când fac fată unei situații dificile este de scurtă durată, este de înțeles
și se află în controlul meu, atunci nu voi deveni și mai anxios. Pe de altă parte,
dacă eu cred că frustrarea pe care o simt va dura săptămâni la rând, este de
neînțeles și va scăpa de sub control, atunci eu mă voi confrunta cu și mai mult
stres. S-ar putea să devin și mai stresat din cauza acestui stres suplimentar,
declanșând pe această cale o cascadă a experiențelor și a evaluărilor care
induc stres (vezi Figura 3.1. verso).
Schemele emoționale din cadrul modelului de față sunt diferite de
schemele emoționale descrise de Greenberg și colegii săi în modelul aferent
terapiei centrate pe emoții (de exemplu, Greenberg și Safran, 1987, 1989,
1990). în modelul lui Greenberg, emoțiile aduc cu sine un conținut cognitiv
ce ar putea să aibă însemnătate; cu alte cuvinte, emoțiile sunt activate și ne
informează cu privire la sensul experiențelor. De exemplu, emoția de tristețe
ar putea „conține” gândul „întotdeauna voi fi singur.”. Modelul schemelor
56 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

Trei tipuri de evaluare:


Factor de stres, coping, emoție

Figura 3.1. Evaluări ale factorului de stres, coping-ului și emoției

emoționale se inspiră din ideile valoroase ale ■ modelului lui Greenberg,


însă definește „schemele” ca fiind acele concepte, evaluări și strategii la care
oamenii apelează în legătură cu emoțiile pe care le au. Cu toate că pornim de
la ideea că inducerea unei emoții va activa adesea gândurile asociate cu emoția
respectivă (ceea ce concordă și cu modelul lui Beck), în modelul schemelor
emoționale facem un demers suplimentar pentru a investiga convingerile
individului cu privire la emoția în sine. Modelul schemelor emoționale
este un model social-cognitiv în care emoțiile sunt obiecte ale gândirii, nu
doar surse ale gândurilor și imaginilor. Prin urmare, putem investiga care
crede individul că va fi durata, controlabilitatea și comprehensibilitatea unei
emoții. Acestea sunt conceptualizările emoției care ne interesează în mod
special în cadrul terapiei centrate pe scheme emoționale.
Abordarea centrată pe emoții a lui Gottman și a colaboratorilor săi
identifică o serie de „filosofii” meta-emoționale pe care părinții le-ar putea
avea cu privire la emoțiile copiilor lor (Gottman, Katz și Hooven, 1996). Cea
mai pozitivă dintre aceste filosofii este aceea de „îndrumare emoțională”, care
are cinci componente: conștientizarea propriilor emoții și a emoțiilor altora,
chiar și a celor de intensitate scăzută; perceperea emoției negative a copilului
ca o oportunitate de a se apropia față de copil și de deveni o persoană relevantă
în viața acestuia; validarea sentimentelor copilului; asistare în etichetarea
emoțiilor; rezolvarea de probleme și stabilirea scopurilor împreună cu
copilul (Gottman și colab., 1996). Gottman a identificat inclusiv o serie de
reacții problematice la emoțiile unui copil, cum ar fi „indiferență”, „dispreț/
critică” și „copleșire”. Părintele indiferent minimalizează emoția copilului
(„Nu îți face griji. Nu e mare lucru.”), părintele disprețuitor sau critic
etichetează copilul drept ridicol sau imatur („Nu te mai purta ca un copil
mic.”), iar părintele copleșit reacționează atrăgând atenția asupra propriilor
dificultăți cu privire la emoții („Nu mă pot descurca. Eu însumi am prea
multe probleme.”). Cercetările din domeniul îndrumării emoționale arată
Un model al schemelor emoționale 57

că aceasta facilitează procesele fiziologice și reglarea emoțională la copil. O


serie de studii a demonstrat cum convingerile părinților cu privire la emoții
au un efect semnificativ asupra strategiilor de creștere a copilului și asupra
unor variabile ce țin de copil (Dunsmore și Halberstadt, 1997; Eisenberg,
Cumberland și Spinrad, 1998; Halberstadt și colab., 2013; McGillicuddy-De
Lisi și Sigel, 1995). Halberstadt și colegii săi (2013) au elaborat un chestionar
(Convingerile părinților cu privire la emoțiile copiilor - Parents’Beliefs about
Childrens Emotions) alcătuit din șapte subscale: Costul atitudinii pozitive,
Valoarea furiei, Manipulare, Control, Cunoștințele părinților, Autonomie
și Stabilitate. S-a constatat că aceste convingeri sunt direct relaționate cu
practicile de socializare parentală. Modelul schemelor emoționale se inspiră
din modelul lui Gottman despre filosofiile meta-emoționale, extinzându-1
totodată pentru a include dimensiuni specifice referitoare la explicație,
evaluare și interpretare, precum și strategii asociate convingerilor despre
emoție și reglare emoțională.
Modelul schemelor emoționale se bazează inclusiv pe „teoriile atribuirii”
— respectiv, teoriile cu privire la cauzele evenimentele și la stabilitatea
emoțiilor (Alloy și colab., 1988; Jones și Davis, 1965; Kelley, 1973; Weiner,
1986). Există așadar o serie de dimensiuni care au relevanță în acest caz: dacă
oamenii cred sau nu că emoțiile lor le sunt specifice (adică nu se regăsesc și la
alți oameni), au o cauză externă, sunt invariabile (rămân la fel în orice situație
- adică sunt trăsături stabile) sau că pot fi controlate în mod conștient. Alte
dimensiuni ale evaluărilor iau în considerare dacă emoția „are sens” (cu alte
cuvinte, este comprehensibilă), este periculoasă sau dăunătoare, este de lungă
durată sau este rușinoasă. In plus, oamenii au convingeri cu privire la valoarea
expresiilor de tip emoțional și se întreabă dacă ceilalți îi vor valida (sau îi vor
respinge ori umili). Unii oameni consideră că emoțiile lor sunt o pierdere
de timp și că ei ar trebui să fie întotdeauna raționali — că emoțiile „le stau în
cale”. Alții cred că nu pot să tolereze sentimente amestecate și că ar trebui să
își dea seama cum „se simt cu adevărat”.
Modelul schemelor emoționale recunoaște faptul că emoțiile au evoluat
pentru că au avut valoare adaptativă de-a lungul istoriei speciei noastre,
echipându-i pe oameni cu un sistem de detectare a pericolelor, reacții rapide
și intuitive și „structuri modulare” pentru soluționarea problemelor. De
exemplu, agorafobia, care este însoțită de o anxietate intensă și de tendința de
cădere, de evitare sau de evadare, reprezintă o structură modulară adaptativă
menită să protejeze de eventuale atacuri din partea prădătorilor atunci când
individul se află în spații vulnerabile (spații deschise sau spații închise unde
ieșirea este blocată). La fel stau lucrurile și în cazul celor mai des întâlnite
temeri — de apă, de câini, de fulger, de înălțimi și de păianjeni - care sunt
și ele adaptative, din moment ce ne protejează de pericole mortale. Prin
modelul schemelor emoționale se caută normalizarea unei game largi de
emoții (inclusiv anxietatea, tristețea, furia, gelozia, invidia și rușinea), acestea
fiind considerate emoții ce au evoluat și care sunt activate în mod automat,
de îndată ce individul se confruntă cu un stimul sau cu o situație relevantă.
58 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

Așa cum am descris în Capitolul 2, acest model evolutiv al emoțiilor ajută


la normalizarea — și chiar la universalizarea - emoțiilor și ne ajută să le dăm
sens; astfel, putem valida experiența emoțională a oamenilor, putem face
emoțiile comprehensibile și putem reduce vinovăția și rușinea asociată lor.
Modelele evolutive sau biologice ale emoției sunt puse câteodată în
antiteză cu modelele social-constructiviste ale emoției: se argumentează cum
că emoțiile sunt fie determinate biologic, fie construite la nivel social. Modelul
schemelor emoționale recunoaște valoarea ambelor abordări. Predispoziția
biologică și universalitatea emoțiilor sunt percepute ca argumente pentru
comprehensibilitatea și normalitatea emoției; prin intermediul lor, așadar,
se pot aborda la nivel cognitiv probleme ce țin de sensul și legitimitatea
emoțiilor. Spre exemplu, în modelul centrat pe scheme emoționale, invidia
(care este adesea o emoție compromisă) este asociată unor aspecte biologice
universale ce țin de ierarhia dominanței, competiția pentru statut și resurse
și preferința pentru o distribuție corectă a resurselor. Totodată, modelul
stabilește o conexiune între emoția de invidie și constructele sociale prin
care aceasta este discreditată în mod arbitrar ca fiind o emoție „rușinoasă”.
Prin urmare, am putea avea constructe sociale cu privire la emoțiile cu
predispoziție biologică și la factorii lor declanșatori.
Mai mult decât atât, mulți oameni au interiorizat un tip de„perfecționism
emoțional”. Cu alte cuvinte, ei consideră că emoțiile lor trebuie să fie clare,
sub controlul lor total, confortabile, „bune” și întru totul comprehensibile.
Acest perfecționism emoțional se leagă de un model aparte al teoriei minții
pe care eu îl numesc „mintea pură”. Oamenii care interiorizează convingeri
referitoare la mintea pură consideră că ei nu ar trebui să aibă gânduri
nedorite, intruzive, sentimente „antisociale”, fantezii care par „impure” sau
„imorale” nici senzații, gânduri ori emoții contradictorii și ambigue. Modelul
schemelor emoționale avansează ideea că emoțiile sunt adesea cascade haotice
de interferențe ambigue și experiențe impredictibile, care seamănă destul
de mult cu un caleidoscop al percepțiilor și emoțiilor aflat în plină rotație,
încercările de a avea o minte pură nu vor avea alt rezultat decât un eșec
în a suprima și a controla impredictibilul. Mintea pură se regăsește adesea
sub forma unei asumpții care se află în spatele intoleranței la sentimente
mixte („Da, dar nu știu cum mă simt cu adevărat.”), al vinovăției și rușinii
cu privire la gânduri și imagini („Ce e în neregulă cu mine de am astfel
de sentimente?”) și a convingerii că propriile emoții sunt incomprehensibile
(„NujDot să-mi dau seama ce e în neregulă cu mine.”).
în strânsă legătură cu ideea de minte pură se află „perfecționismul
existențial” — respectiv, convingerea că viața noastră trebuie să urmeze
o traiectorie ideală, că trebuie să aflăm „ce avem de făcut”. în acest caz,
asumpțiile subiacente sunt că există o „cale” anume pe care ar trebui să o
urmăm, că dragostea și munca noastră ar trebui să fie ideale, conflictele
în relații sunt întotdeauna rele, iar alegerile ar trebui să ne îndrume pe căi
lipsite de ambiguitate. Perfecționismul existențial este o filosofic persistentă
despre cum ar trebui să fie experiențele noastre de viață. Spre exemplu, un
Un model al schemelor emoționale 59

bărbat care are de ales între mai multe alternative dezirabile a întâmpinat
mari dificultăți, deoarece credea că el trebuie să își găsească „adevărata sa
pasiune”, să își dea seama „ce are de făcut” și că nu ar trebui să fie nevoit să
facă niciun compromis. El considera conflictele cu partenera sa ca fiind un
semn că relația era sortită eșecului - în loc să creadă că astfel de conflicte
sunt parte a oricărei relații. El credea că ambivalența este întotdeauna un
semn rău, în loc să creadă că ambivalența este de multe ori inevitabilă. în
capitolele viitoare ale cărții de față, voi demonstra cum perfecționismul
existențial, perfecționismul emoțional și mintea pură sunt aspecte care
contribuie la convingerile problematice despre emoții specifice și dau naștere
unor strategii ineficiente de reglare emoțională.

EXEMPLE CARE ILUSTREAZĂ MODELUL ÎN ACȚIUNE


Gândiți-vă la următoarea situație ipotetică. John află că este concediat
de la locul de muncă, după mai puțin de un an. Compania face restructurări
de personal, ultima evaluare a fost neconcludentă, iar el nu mai este satisfăcut
cu munca sa de ceva vreme. John observă o serie de senzații fiziologice
(respirație rapidă, puls crescut, un gol în stomac). El consideră că i s-a
declanșat o reacție emoțională intensă din cauza faptului că a fost dat afară,
dar nu prea își dă seama care emoție este cea pe care o simte. Este agitat,
ca și cum ar vrea să arunce ceva sau să lovească ceva. Vrea să își contacteze
fosta șefă, însă consideră că acest lucru ar fi umilitor și își dă seama că nici
nu prea știe ce să spună. Ar vrea să îl sune pe Ed, prietenul său, dar se simte
rușinat și confuz și se gândește că l-ar împovăra pe Ed cu prolemele lui. John
observă o serie de gânduri care îi trec prin minte: „Nu pot să cred că am fost
dat afară.” și „Nu pot să cred că ar face asta fără să-mi dea o explicație.”.
Totodată, el se mai gândește: „Șefa mea era o narcisistă — pentru ea nimic
nu era vreodată suficient de bine.” și „Mi-e mai bine fără slujba asta.”. Dar
după aceea observă și alte gânduri „Voi fi șomer și mă voi simți mizerabil.” și
„Nu-mi iese nimic”. începe să se gândească: „Mă simt furios, anxios și trist.
In același timp, mă simt și confuz. Și, dintr-un motiv sau altul, mă simt și
ușurat.”. Lui John i se pare că aceste emoții intră în conflict una cu cealaltă,
din moment ce este convins că ar trebui să aibă un singur sentiment: „Nu
pot să-mi dau seama cum mă simt cu adevărat.”. Așa că începe să rumineze
și să își întoarcă emoțiile pe toate părțile, încercând să își dea seama cum „se
simte cu adevărat”. începe să îi fie rușine din cauza anxietății sale, gândindu-
se că dacă este anxios și trist înseamnă că este un om slab. Prin urmare, scad
șansele ca el să fie dispus să discute aceste lucruri cu Ed sau cu alți prieteni
ai săi.
John își examinează sentimentele de anxietate și se gândește: „S-ar putea
să mă simt anxios din cauză că n-am idee ce se va întâmpla în continuare.”.
Dar apoi se întreabă dacă nu cumva se simte anxios pentru că a băut prea
multă cafea: „Poate e de la cafeină.”. El se întreabă dacă aceste sentimente de
60 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

anxietate sunt cauzate de „evenimente externe” sau de „ceva ce are legătură


cu mine.”. Nu este sigur de ce se simte anxios, trist, furios, confuz și puțin
ușurat: „Nu are niciun sens. Cum pot să am atâtea sentimente diferite? Ar
trebui să mă simt într-un singur fel. Sunt derutat.”. începe să rumineze,
cugetând la emoțiile sale, încercând în continuare să își dea seama cum se
simte „cu adevărat”: „Sunt ușurat să nu am un loc de muncă, pentru că sunt
un leneș? Oare am vrut să fiu dat afară?”.
El se întreabă dacă anxietatea lui va dura Ia nesfârșit. Se gândește:
„Nu pot să stau zi de zi cu nivelul acesta de anxietate. Nu voi fi în stare
să funcționez.”. El crede că anxietatea lui nu îl va lăsa să doarmă, să își
digere mâncarea, să muncească sau să se concentreze pe ceea ce are de făcut.
Imaginația lui începe să fie copleșită de idei de pericol, pe măsură ce încep
să îi apară gânduri cum că va înnebuni și va fi târât într-o cămașă de forță.
Acum, John se gândește că trebuie să preia controlul asupra acestor
emoții. Dar începe să plângă. în încercarea de a-și reține lacrimile, el se simte
și mai tensionat, și mai speriat, și mai lipsit de control. „Nu pot să las asta să
îmi vină de hac.” spune el, iar apoi își aprinde un'joint și spune: „Asta are să
mă calmeze.”. Se gândește: „Trebuie să mă calmez. Trebuie să pricep chiar
acum ce mi se întâmplă, altfel am să o iau razna. Și cine știe unde are să ducă
asta?”.
Pe măsură ce începe să își facă griji despre anxietatea și tristețea pe
care le simte, el crede că aceste sentimente ar putea dura pentru totdeauna.
El nu reușește să își dea seama că se pot ivi multe alte situații. Poate că se va
trezi mâine dimineața și se va bucura că nu trebuie să meargă la muncă, îi va
conveni să nu trebuiască să aibă de-a face cu corvezile unei munci monotone,
în care stagnează și unde este condus de o șefa care îl critică. Nu se gândește
că ar putea fi ușurat să ia cina cu Ed sau cu un alt prieten. Nu își dă seama că
va trăi și alte experiențe care îi vor influența sentimentele. Nu reușește să își
amintească că și alte sentimente negative s-au șters cu timpul și cu experiența
— că emoțiile sunt trecătoare, schimbătoare, evanescente, că ele mereu vin și
pleacă. John se concentrează pe un singur sentiment la un moment dat și
pe un singur detaliu: faptul că a fost dat afară. Ii este greu să se detașeze și
să înțeleagă că va avea alte sentimente, alte momente și alte interacțiuni cu
alți oameni care îi vor eclipsa până la urmă toată această experiență. Din
cauză că se concentrează pe emoția pe care o are exact în acest moment,
îi este greu să anticipeze că și aceasta va trece. începe să intre în panică,
având senzația presantă că trebuie să se simtă mai bine și să scape imediat
de această anxietate teribilă. Vede lumea prin prisma schemelor lui negative
referitoare la sentimentele sale de anxietate - scheme care îl ancorează în
momentul prezent și nu îl lasă să perceapă niciun fel de posibilitate în viitor.
Așa cum surprinde povestea noastră fictivă, bietul John are o gamă largă
de convingeri negative sau scheme cu privire la emoții. Pentru el, emoțiile
sale nu au sens; nu simte că și le poate exprima în mod deschis sau că poate
fi validat; ruminează asupra sentimentelor sale; îi este rușine de ele; nu
poate să își tolereze sentimentele amestecate și crede că sentimentele sale
Un model al schemelor emoționale 61

vor scăpa de sub control și vor dura la nesfârșit. John este un bun exemplu
pentru cum evaluările negative ale emoțiilor pot să ducă la strategii de
coping problematice. Figura 3.2 prezintă o diagramă a modelului schemelor
emoționale. (în Capitolul 5, arăt cum poate fi folosită această diagramă,
atunci când îi prezentăm pacientului modelul.)
în continuare, vom examina Figura 3.2, folosind cazul lui John drept
exemplu. în primul rând, el pornește prin a avea o gamă largă de emoții
- furie, anxietate, tristețe și un sentiment de ușurare. El își observă apoi
emoțiile și, într-o anumită măsură, le și etichetează. în continuare, el își
percepe emoțiile ca fiind problematice: crede că nu are sens să simtă unele
emoții (cum ar fi ușurarea); îi este rușine de anxietatea și tristețea sa și
crede că emoțiile lui vor scăpa de sub control și vor dura la nesfârșit; nu
își normalizează această varietate de emoții și nu își dă seama că mulți alți
oameni ar avea sentimente asemănătoare cu ale lui. El este intolerant față
de sentimentele sale amestecate, ruminând asupra motivului pentru care se
simte așa cum se simte și încercând să identifice felul în care „se simte cu

Figura 3.2. Un model al schemelor emoționale


62 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

adevărat.” Pe fondul interpretărilor negative ale emoțiilor sale, el încearcă să


și le suprime fumând marijuana; evită oamenii, deoarece îi este rușine și se
consideră o povară pentru ei; dă vina pe fosta lui șefa și se blamează și pe
sine; ruminează asupra a ceea ce s-a întâmplat, cu scopul de „a pricepe” și
se îngrijorează cu privire la viitor. John ilustrează un stil problematic de a
reacționa emoțional la un eveniment major de viață.
In aceeași ordine de idei, imaginați-vi-o pe Mary, care observă că se
simte „incomod”. S-ar putea că îi fie greu să își dea seama care este emoția pe
care o trăiește; la început recunoaște doar o serie de senzații fiziologice, cum
ar fi furnicături la nivelul degetelor, bătăi accelerate ale inimii și amețeală.
Când se gândește la aceste senzații și la ceea ce tocmai s-a întâmplat, s-ar
putea să creadă că în prezent traversează un episod de tristețe. Primul pas
dintr-o secvență problematică a schemelor cognitive este faptul că Mary este
derutată de tristețea pe care o simte; nu înțelege ce ar putea să o facă să se simtă
atât de tristă. începe să își evalueze tristețea în mod negativ: „Nu ar trebui să
mă simt tristă.”, „Nu am niciun drept să fiu tristă.”, „Nimeni altcineva nu s-ar
simți trist în această situație.” și „Nu m-ar înțelege nimeni.”. In continuare,
începe să se simtă neajutorată cu privire la tristețea ei, deoarece nu poate să
îi găsească un motiv. Se gândește apoi că tristețea ei va dura la nesfârșit, că
o va copleși, că nu va fi în stare să funcționeze și că își va pierde controlul,
încearcă să își spună să nu mai fie tristă, se înfurie pe ea pentru faptul că
este tristă, iar acestea o fac însă și mai lipsită de speranță și mai anxioasă
față de tristețea ei. Ea decide în continuare că cel mai bine ar fi să evite alte
comportamente care de obicei îi făceau plăcere, deoarece este tristă și nu are
deloc energie. Se îngrijorează că este o povară pentru ceilalți și consideră că,
din cauza tristeții pe care o trăiește, nimic nu o poate ajuta să se simtă mai
bine: „Dacă mă simt tristă acum, atunci mă voi simți tristă și împreună cu
prietenii mei.”. Ea se izolează și începe să rumineze asupra tristeții sale, ceea
ce dă naștere la și mai multă tristețe. Acest cerc vicios, compus din emoție —
evaluare — coping problematic — emoție (vezi Figura 3.3), este o consecință

Dispoziție
tristă ' Confuzie /
Evitare /
Neajutorare /
Izolare
Evaluare negativă

Durată /
Escaladare /
Sentiment de copleșire /
Lipsă de speranță
Pierderea controlului

Figura 3.3. Ciclul emoției și al schemelor emoționale negative în cazul tristeții


Un model al schemelor emoționale 63

Figura 3.4. Ciclul coping-ului cu tristețea, pe baza


modelului adaptativ al schemelor emoționale

des întâlnită a strategiilor eșuate de reglare emoțională, care, la rândul lor,


derivă din teorii problematice pe care le avem cu privire la propriile emoții.
Comparați acest scenariu din cazul lui Mary cu cel care ilustrează un
model mai adaptativ al schemelor emoționale și strategii mai eficiente de
coping cu tristețea. Acest model apare în Figura 3.4. In acest model, Mary
simte tristețe și este capabilă să își eticheteze emoția ca fiind „tristețe”. în
plus, ea reușește să o normalizeze, deoarece i se pare că emoția are sens;
reușește să obțină validare din partea unui prieten. Totodată, este capabilă să
înțeleagă faptul că tristețea ei nu este o reacție neobișnuită (și alții s-ar simți
la fel). In continuare, ea crede că tristețea este temporară, are anumite limite
și nu se va accentua, reușind astfel să accepte faptul că va fi tristă o vreme. Nu
se simte presată să își suprime tristețea sau să scape de ea. Nu intră în panică
din cauza faptului că este tristă. Ea își activează apoi o serie de strategii de
reglare emoțională care au șanse mari de a fi utile. încearcă să își dea seama
dacă există vreo problemă ce trebuie rezolvată; ia în considerare opțiunea
de a reinterpreta situația („Nu este o catastrofa.”); reușește să își distragă
atenția cu alte activități. Nu în cele din urmă, este capabilă să îmbunătățească
situația. Drept urmare a acestor scheme emoționale și strategii de reglare
emoțională mai adaptative, dispoziția ei afectivă se îmbunătățește.
Modelul schemelor emoționale apelează la perspectiva conform căreia
64 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

emoția urmează o secvență de mișcări, începând cu apariția unui eveniment


și continuând cu o experiență emoțională (o perturbare, activare sau — așa
cum a observat Platon - o „tulburare a sufletului”) (Sorabji, 2000). Ulterior,
persoana evaluează „ceea ce se întâmplă”, ia în considerare propriile scopuri
sau valori relevante, examinează acțiuni sau interpretări alternative și decide
să acționeze. în plus, conștientizarea unei emoții poate să urmeze la rândul ei
unei secvențe de mișcări: persoana recunoaște emoția, o interpretează, ia în
considerare valori și scopuri și reflectează asupra alternativelor prin care își
poate regla emoția — în sens ascendent sau descendent. Să luăm ca exemplu
o variantă alternativă a episodului în care John își pierde locul de muncă.
El observă că se simte furios, trist, anxios și puțin ușurat. Reflectă asupra a
ceea ce se petrece — i s-a întâmplat să își piardă locul de muncă. își identifică
scopurile - să obțină o slujbă bună, dar și să se bucure de viață în perioada în
care nu lucrează. Ia în considerare diferite interpretări („A cui a fost vina?”,
„Voi fi pentru totdeauna șomer?”, „Există oare disponibile și alte locuri de
muncă, mai bune?”, „Cum ar trebui să îmi petrec timpul?”). în continuare,
el alege să își petreacă timpul cu prietenii săi apropiați, să își dea timp să se
vindece, să se mențină ocupat, în timp ce evaluează ce fel de alegeri poate
să facă în viitor. în mod similar, acțiunile întreprinse ca reacție la emoție
pot cuprinde recunoașterea activării și a emoțiilor; normalizarea, validarea,
precum și acceptarea duratei, comprehensibilității și naturii sentimentelor
amestecate; identificarea acelor scopuri și valori pe care el le atribuie unei
munci cu sens; asumarea responsabilității pentru viața sa; dobândirea unor
abilități noi și a satisfacției în viață; precum și inițierea acelor planuri și
comportamente care urmează să asigure experiențe plăcute, pline de sens.
Pe baza acestui model al acțiunilor putem pune următoarea întrebare: „După
ce apare o emoție, ce faceți sau la ce vă gândiți în continuare?”. Modelul
schemelor emoționale avansează ideea că există două tipare paralele de
acțiune: unul care se axează pe gânduri și pe acțiuni relaționate cu valori
și scopuri și un altul care se axează pe interpretare, procesare și folosirea
emoției — tot în legătură cu valorile și scopurile. Oamenii pot să treacă de la
o emoție la acțiune, iar apoi la valori. Prin urmare, un clinician poate întreba
pacientul despre emoția sa de resentiment: „Da, s-ar putea să aibă sens faptul
că aveți resentimente în momentul prezent, dar cât timp vreți să rămâneți
cu aceste resentimente? încotro vreți să vă îndreptați și ce valori vreți să
urmăriți?” Emoția este un pas - o mișcare - în această secvență.

DIMENSIUNI SPECIFICE ALE SCHEMELOR EMOȚIONALE


în modelul schemelor emoționale există 14 dimensiuni ale
conceptualizării și evaluării unei emoții, precum și ale reacției la emoție. Aici
voi prezenta pe scurt fiecare dintre dimensiuni; în următoarele capitole, voi
prezenta cum se face evaluarea acestor dimensiuni, precum și tehnicile care
pot fi folosite pentru le aborda.
Un model al schemelor emoționale 65

Durată
Cât de mult durează emoțiile? Unii oameni cred că emoțiile pe care le
trăiesc vor dura mult timp - probabil la nesfârșit. în practica clinică, eu și
colegii mei auzim pacienți cu astfel de convingeri spunând lucruri precum:
„Câteodată mă tem că dacă îmi dau voie să am un sentiment puternic, nu
are să îmi mai treacă.”. Oamenii care au convingerea că emoțiile durează
mult timp nu le percep ca fiind temporare sau situaționale. în unele cazuri,
experiențele emoționale sunt considerate „trăsături” (de exemplu, „Sunt o
persoană tristă.”). în loc să vadă experiențele emoționale ca un fenomen
trecător, această dimensiune îi face pe oameni să creadă că emoțiile neplăcute
ar putea să persiste și să creeze în continuare suferință.

Control
Unii pacienți cred că emoțiile lor sunt scăpate de sub control și trebuie
neapărat controlate: „Dacă îmi dau voie să trăiesc unele dintre aceste
sentimente, mă tem că am să-mi pierd controlul.”, „Mă îngrijorează faptul
că nu voi putea să îmi controlez sentimentele.” și „îmi fac griji că, dacă am
anumite sentimente, s-ar putea să o iau razna.”. Convingerile referitoare la
lipsa de control pot fi înfricoșătoare pentru unii oameni, care ajung să creadă
că trebuie să facă aproape orice pentru a prelua controlul.

Comprehensibilitate
Oamenii cred adesea că emoțiile lor nu au niciun sens. Unii sunt confuzi
în legătură cu sentimentele lor. Spre exemplu, astfel de persoane ar putea
spune: „Sunt lucruri la mine pe care pur și simplu nu le înțeleg.”, „Pentru
mine, sentimentele mele nu au sens.”, „Cred că sentimentele mele sunt
stranii sau ciudate.” sau „Sentimentele mele par să vină de nicăieri.”. Faptul
că le este greu să dea sens emoției îi face pe oameni să se simtă confuzi față
de experiența lor și neajutorați în legătură cu ceea ce au de făcut.

Consens
Unii oameni cred că ei sunt singurii care se confruntă cu anumite
emoții, ajungând pe această cale să se gândească că sunt anormali sau chiar
defecți. Acești oameni au convingeri precum: „De multe ori, am impresia că
eu reacționez cu niște sentimente pe care alții nu le-ar avea.”, „Sunt mult mai
sensibil decât alți oameni.” sau „Alții nu au sentimentele pe care le am eu.”.
Totodată, ar putea să se întrebe: „Oare alții au același gen de reacții sau de
experiențe emoționale ca și mine sau există ceva unic ori diferit la emoțiile
mele?”. Normalizarea sentimentelor și a experiențelor trăite de astfel de
oameni reprezintă o componentă importantă a tratamentului cognitiv în
anxietate, tulburare de stres posttraumatic și tulburare obsesiv-compulsivă. De
exemplu, dacă ajutăm un pacient cu tulburare obsesiv-compulsivă să înțeleagă
64 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

emoția urmează o secvență de mișcări, începând cu apariția unui eveniment


și continuând cu o experiență emoțională (o perturbare, activare sau — așa
cum a observat Platon - o „tulburare a sufletului”) (Sorabji, 2000). Ulterior,
persoana evaluează „ceea ce se întâmplă”, ia în considerare propriile scopuri
sau valori relevante, examinează acțiuni sau interpretări alternative și decide
să acționeze. In plus, conștientizarea unei emoții poate să urmeze la rândul ei
unei secvențe de mișcări: persoana recunoaște emoția, o interpretează, ia în
considerare valori și scopuri și reflectează asupra alternativelor prin care își
poate regla emoția — în sens ascendent sau descendent. Să luăm ca exemplu
o variantă alternativă a episodului în care John își pierde locul de muncă.
El observă că se simte furios, trist, anxios și puțin ușurat. Reflectă asupra a
ceea ce se petrece — i s-a întâmplat să își piardă locul de muncă. își identifică
scopurile - să obțină o slujbă bună, dar și să se bucure de viață în perioada în
care nu lucrează. Ia în considerare diferite interpretări („A cui a fost vina?”,
„Voi fi pentru totdeauna șomer?”, „Există oare disponibile și alte locuri de
muncă, mai bune?”, „Cum ar trebui să îmi petrec timpul?”). In continuare,
el alege să își petreacă timpul cu prietenii săi apropiați, să își dea timp să se
vindece, să se mențină ocupat, în timp ce evaluează ce fel de alegeri poate
să facă în viitor. In. mod similar, acțiunile întreprinse ca reacție la emoție
pot cuprinde recunoașterea activării și a emoțiilor; normalizarea, validarea,
precum și acceptarea duratei, comprehensibilității și naturii sentimentelor
amestecate; identificarea acelor scopuri și valori pe care el le atribuie unei
munci cu sens; asumarea responsabilității pentru viața sa; dobândirea unor
abilități noi și a satisfacției în viață; precum și inițierea acelor planuri și
comportamente care urmează să asigure experiențe plăcute, pline de sens.
Pe baza acestui model al acțiunilor putem pune următoarea întrebare: „După
ce apare o emoție, ce faceți sau la ce vă gândiți în continuare?”. Modelul
schemelor emoționale avansează ideea că există două tipare paralele de
acțiune: unul care se axează pe gânduri și pe acțiuni relaționate cu valori
și scopuri și un altul care se axează pe interpretare, procesare și folosirea
emoției — tot în legătură cu valorile și scopurile. Oamenii pot să treacă de la
o emoție la acțiune, iar apoi la valori. Prin urmare, un clinician poate întreba
pacientul despre emoția sa de resentiment: „Da, s-ar putea să aibă sens faptul
că aveți resentimente în momentul prezent, dar cât timp vreți să rămâneți
cu aceste resentimente? încotro vreți să vă îndreptați și ce valori vreți să
urmăriți?” Emoția este un pas — o mișcare — în această secvență.

DIMENSIUNI SPECIFICE ALE SCHEMELOR EMOȚIONALE


In modelul schemelor emoționale există 14 dimensiuni ale
conceptualizării și evaluării unei emoții, precum și ale reacției la emoție. Aici
voi prezenta pe scurt fiecare dintre dimensiuni; în următoarele capitole, voi
prezenta cum se face evaluarea acestor dimensiuni, precum și tehnicile care
pot fi folosite pentru le aborda.
Un model al schemelor emoționale 65

Durată
Cât de mult durează emoțiile? Unii oameni cred că emoțiile pe care le
trăiesc vor dura mult timp — probabil la nesfârșit. In practica clinică, eu și
colegii mei auzim pacienți cu astfel de convingeri spunând lucruri precum:
„Câteodată mă tem că dacă îmi dau voie să am un sentiment puternic, nu
are să îmi mai treacă.”. Oamenii care au convingerea că emoțiile durează
mult timp nu le percep ca fiind temporare sau situaționale. In unele cazuri,
experiențele emoționale sunt considerate „trăsături” (de exemplu, „Sunt o
persoană tristă.”). In loc să vadă experiențele emoționale ca un fenomen
trecător, această dimensiune îi face pe oameni să creadă că emoțiile neplăcute
ar putea să persiste și să creeze în continuare suferință.

Control
Unii pacienți cred că emoțiile lor sunt scăpate de sub control și trebuie
neapărat controlate: „Dacă îmi dau voie să trăiesc unele dintre aceste
sentimente, mă tem că am să-mi pierd controlul.”, „Mă îngrijorează faptul
că nu voi putea să îmi controlez sentimentele.” și „îmi fac griji că, dacă am
anumite sentimente, s-ar putea să o iau razna.”. Convingerile referitoare la
lipsa de control pot fi înfricoșătoare pentru unii oameni, care ajung să creadă
că trebuie să facă aproape orice pentru a prelua controlul.

Comprehensibilitate
Oamenii cred adesea că emoțiile lor nu au niciun sens. Unii sunt confuzi
în legătură cu sentimentele lor. Spre exemplu, astfel de persoane ar putea
spune: „Sunt lucruri la mine pe care pur și simplu nu le înțeleg.”, „Pentru
mine, sentimentele mele nu au sens.”, „Cred că sentimentele mele sunt
stranii sau ciudate.” sau „Sentimentele mele par să vină de nicăieri.”. Faptul
că le este greu să dea sens emoției îi face pe oameni să se simtă confuzi față
de experiența lor și neajutorați în legătură cu ceea ce au de făcut.

Consens
Unii oameni cred că ei sunt singurii care se confruntă cu anumite
emoții, ajungând pe această cale să se gândească că sunt anormali sau chiar
defecți. Acești oameni au convingeri precum: „De multe ori, am impresia că
eu reacționez cu niște sentimente pe care alții nu le-ar avea.”, „Sunt mult mai
sensibil decât alți oameni.” sau „Alții nu au sentimentele pe care le am eu.”.
Totodată, ar putea să se întrebe: „Oare alții au același gen de reacții sau de
experiențe emoționale ca și mine sau există ceva unic ori diferit la emoțiile
mele?”. Normalizarea sentimentelor și a experiențelor trăite de astfel de
oameni reprezintă o componentă importantă a tratamentului cognitiv în
anxietate, tulburare de stres posttraumatic și tulburare obsesiv-compulsivă. De
exemplu, dacă ajutăm un pacient cu tulburare obsesiv-compulsivă să înțeleagă
66 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

că multe alte persoane vor avea fantezii sau sentimente asemănătoare, acest
lucru reduce etichetarea negativă a obsesiilor (Salkovski și Kirk, 1997). In
modelul schemelor emoționale, a înțelege că alții trăiesc sentimente similare
este o formă de validare — un proces care reduce depresia și anxietatea.

Vinovăția și rușinea
In ce măsură simte o persoană rușine, vinovăție sau jenă în cazul unei
emoții? Această dimensiune face trimite la convingerea conform căreia
persoana în cauză nu ar trebui să aibă anumite sentimente. Aceasta se reflectă
în comentarii precum: „E greșit să ai unele sentimente.” sau „Mi-e rușine de
sentimentele mele.”. Indivizii care se simt vinovați sau rușinați ar putea avea
tendința de a se critica pentru emoții, de a-și ascunde emoțiile de ceilalți,
precum și de a fi anxioși sau triști în legătură cu emoțiile pe care le trăiesc.

Raționalitatea
Indivizii care pun accentul pe raționalitate în detrimentul trăirii
emoționale consideră că a fi logic și rațional reprezintă un model superior
de funcționare. Aceștia cred că emoțiile lor trebuie eliminate sau controlate,
astfel încât să nu devină piedici în calea rezolvării de probleme raționale ori
eficiente sau a funcționării. Exemple de accent pe raționalitate sunt: „Trebuie
să fiu rațional și logic în tot ceea ce fac.” și „Nu poți să te bazezi pe faptul că
sentimentele tale îți vor spune ce e bine pentru tine.”.

Percepție simplistă a emoțiilor


Unii oameni cred că ei ar trebui să se simtă într-un singur fel în
legătură cu diverse aspecte ale vieții; ei întâmpină, așadar, dificultăți cu
privire la sentimentele amestecate. In unele cazuri, aceasta ia forma gândirii
dihotomice despre sine („Eu sunt în întregime rău.”) sau despre alții („El
este în întregime rău.”). Percepția diferențiată, echilibrată și complexă
asupra sinelui și a celorlalți cuprinde conștientizarea faptului că aceeași
persoană poate să aibă calități diferite și contradictorii, în funcție de situație
sau de moment. Așadar, șinele și ceilalți variază. Un tip mai diferențiat de
gândire oferă oamenilor șansa de a-și pune în legătură sentimente aparent
contradictorii, care uneori sunt inevitabile. Exemple ale percepției simpliste
asupra sinelui sau asupra celorlalți includ următoarele: „Nu pot să suport
atunci când am sentimente contradictorii - cum ar fi să-mi placă și să îmi
displacă aceeași persoană.”, „Când am sentimente contradictorii cu privire la
cineva, mă supăr sau devin confuz.” și „îmi place să îmi fie foarte clar felul
în care mă simt cu mine însumi.". O percepție simplistă a emoției reflectă o
percepție dihotomică a experienței, de tipul totul-sau-nimic.
Un model al schemelor emoționale 67

Valori
Oamenii care pun accentul pe valori consideră că emoțiile lor sunt
consecințe firești ale valorilor care îi ghidează în viață. Prin urmare, scopul
lor nu este neapărat „să se simtă bine”, ci mai degrabă să „aibă o viață cu
sens”. Accentul pe valori ar putea deriva dintr-un model cognitiv existențial
al procesării emoționale. Astfel de oameni cred că anxietatea, depresia sau
furia îi poate ajuta să își clarifice ceea ce „contează cu adevărat” și, prin
urmare, dau voie procesării emoționale să se întâmple. Terapia centrată pe
scheme emoționale promovează ideea că valorile sprijină organizarea sensului
inerent acțiunii și experienței, prin care persoana poate elucida ce „contează
cu adevărat” pentru ea, astfel încât pe această cale să dea profunzime și
substanță dificultăților inevitabile ale vieții. Afirmații care reflectă valori
includ „Există valori mai înalte spre care tind.” sau „Când mă simt rău sau
sunt trist, îmi examinez valorile.”.

Exprimare
Oamenii care au convingerea că își pot exprima emoțiile sunt dispusi
să le afișeze în prezența celorlalți și să își comunice gama de sentimente pe
care o au. Disponibilitatea de a exprima sentimente reflectă o acceptare a
faptului că emoțiile sunt importante și că ar putea să faciliteze schimbarea
sau înțelegerea. Desigur, s-ar putea ca simpla exprimare a emoțiilor să nu
reflecte neapărat și convingerea că propriul stil de exprimare este util —
reflectă doar faptul că persoana este dispusă și capabilă să exprime emoții.
Următorii itemi reflectă exprimarea emoțională: „Consider că este important
să îmi dau voie să plâng pentru a-mi exterioriza emoțiile.” și „Simt că îmi pot
exprima deschis emoțiile.”.

Validare
Unii oameni consideră că au parte de un public receptiv la emoțiile
lor; cu alte cuvinte, cred că alții le acceptă emoțiile, le înțeleg, le recunosc
valoarea și arată empatie față de ele. Așa cum urmează să prezint în Capitolul
6, validarea influențează o serie de alte dimensiuni ale schemelor emoționale.
Validarea normalizează emoția, reduce vinovăția și rușinea, sprijină
diferențierea emoției, ajută individul să realizeze că experiența emoțională
poate fi acceptată și tolerată și demonstrează faptul că emoțiile au sens.
Exemple ale unor grade diferite la nivelul convingerilor (sau așteptărilor)
referitoare la validare includ următoarele: „Alții îmi înțeleg și îmi acceptă
sentimentele.”, „Nu vreau să știe nimeni de unele dintre sentimentele mele.”
și „Nimănui nu îi pasă cu adevărat de sentimentele mele.”.

Acceptare
Unii oameni își dau voie să își trăiască sentimentele; nu investesc atâta
68 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

de mult efort în încercarea de a le inhiba. Acceptarea înseamnă pur și simplu


înțelegerea faptului că ceea ce este, este. Ne permite să ne trăim viața, inclusiv
emoțiile, ca fiind parte firească a realității. „Acceptarea ideală” se petrece în
absența judecății, a controlului sau a fricii și marchează punctul de pornire de
la care persoana poate fie să acționeze, fie să nu acționeze. Acceptarea este un
fel de „a lăsa să intre” sau „a lăsa să fie”. Exemple de comentarii care reflectă
diverse grade de acceptare sunt: „îmi accept sentimentele.” și „Nu vreau să
recunosc că am anumite sentimente - dar știu că le am.”.

Blamarea
O reacție des întâlnită pe care o au unii oameni față de emoțiile lor
negative este de a-i blama pe alții pentru propriile sentimentele. Ei s-ar
putea simți provocați, tratați incorect, exploatați, ignorați, abuzați sau pur
și simplu neînțeleși - dar în fiecare dintre cazuri, „motivul” pentru care simt
ceea ce simt este că altcineva le-a cauzat trăirea emoțiilor respective. Itemi care
reflectă blamarea sunt: „Dacă ceilalți oameni s-ar. schima, eu m-aș simți mult
mai bine.” și „Ceilalți oameni îmi cauzează sentimente neplăcute.”.

Amorțirea
Unii oameni întâmpină dificultăți în a trăi emoții; ei susțin adesea
faptul că sunt amorțiți, că nu simt nimic sau că se simt detașați de realitate,
în modelul schemelor emoționale, amorțirea este înțeleasă drept consecință
a evitării emoționale, ceea ce inhibă orice formă de procesare emoțională a
experienței. Neavând acces la experiența directă a emoției, astfel de persoane
nu au cum să învețe că emoțiile pot fi tolerate, că ele nu îi copleșesc sau
debilitează ori că acestea nu durează pentru totdeauna. Pacienții care trăiesc
o stare de amorțire spun adesea lucruri precum: „De multe ori mă simt
5 1 emoțional — ca si cum? nu as avea deloc sentimente.”.
amortit

Ruminarea
Câteodată, oamenii se „blochează” într-o emoție — se gândesc neîncetat
la faptul că au un sentiment neplăcut, își pun întrebări fără răspuns (de
exemplu, „Ce e în neregulă cu mine?”) și își concentrează atenția în mod
repetat asupra experiențelor lor negative. Ruminarea poate fi considerată
drept un stil problematic de coping în confruntarea cu gânduri și emoții
nedorite. Oamenii care ruminează cred adesea că nu pot să renunțe la o
emoție sau la un gând, că trebuie să descifreze situația și că nu pot să accepte
că un gând este doar un gând, iar emoția este temporară (Wells, 1995). în
modelul schemelor emoționale se susține ideea că ruminarea este o strategie
problematică de coping cu emoția neplăcută sau nedorită, deoarece ne face să
rămânem blocați într-o experiență emoțională sau o amintire, evocându-ne
și mai mult negativitatea experienței emoționale și împiedicându-ne să
funcționăm productiv. Câteva exemple de comentarii din partea pacienților
Un model al schemelor emoționale 69

care ruminează includ: „Când mă simt rău, stau singur și mă gândesc mult la
cât de rău mă simt.”, „Adesea îmi spun «Ce-i în neregulă cu mine?»” și „Mă
concentrez mult pe sentimentele sau pe senzațiile mele fizice.”.

Dimensiunile asociate altor modele cognitiv-comportamentale


Multe dintre dimensiunile menționate anterior sunt relevante prin
prisma altor modele terapeutice. Spre exemplu, supralicitarea raționalității si
a logicii — sau „anti-emoționalitatea” — este considerată ca fiind problematică
în modelele centrate pe catharsis și pe emoții, dar nu are o implicație clară
în cazul unui model de tip cognitiv. Modelul centrat pe emoții sugerează
că supra-raționalitatea ar putea inhiba exprimarea, validarea, acceptarea
și înțelegerea de sine care derivă atunci când ne dăm voie să trăim emoții.
In modelul terapiei centrate pe acceptare și angajament (ACT; Hayes și
colab., 2012), supralicitarea raționalității este înțeleasă ca o formă de evitare
experiențială - prin faptul că limbajul și logica sunt folosite drept bariere în
fața intensității și a sensului ce caracterizează experiența directă. în modelul
dezvoltării ego-ului (Loevinger, 1976), abilitatea de a înțelege că putem avea
sentimente contradictorii și complicate este un semn de funcționare superioară
a ego-ului, de diferențiere cognitivă și de complexitate cognitivă. Totodată,
această abilitate se regăsește și în dialectica gândirii, componentă centrală a
modelului din terapia comportamental-dialectică (DBT; Linehan, 1993,2015).
In mod similar, ACT a avansat ideea conform căreia clarificarea propriilor
valori reprezintă o componentă esențială în terapie, mai ales din moment ce
o acțiune valorizată poate oferi persoanei motivația și justificarea de care are
nevoie în fața experiențelor emoționale dificile. Accentul cade pe o viață cu scop
sau o viață ce merită să fie trăită - o viziune promovată și în cadrul DBT.
Accentul pe exprimarea emoției are un istoric îndelungat, avându-și
originea în modelul catharsisului propus de Freud. Cu toate acestea, oamenii
diferă semnificativ între ei din acest punct de vedere. într-un model cognitiv,
nu se pune accentul pe exprimare în sine ca factor implicat în reducerea
depresiei sau a anxietății, spre deosebire de modelele catharsisului și cele
centrate pe emoții, care scot în evidență importanța exprimării pentru
reducerea afectului negativ și, respectiv pentru creșterea nivelului de înțelegere
și acceptare, în cazul teoriei centrate pe emoții. Pennebaker și colegii săi au
susținut că tehnica expressive writing poate avea efecte pozitive semnificative
asupra emoției și stării de bine, (de exemplu, Pennebaker și Chung, 2011).
Teoria interpersonală a lui Joiner sugerează că stilurile problematice de
exprimare ar putea să îi îndepărteze pe ceilalți oameni, în special exprimarea
afectivității negative urmată de respingerea sfaturilor (de exemplu, Joiner,
Brown și Kistner, 2006).

8 Tehnică al cărei nume s-a păstrat ca atare; implică relatarea în scris a anumitor evenimente
din punct de vedere subiectiv, persoana ținând seama de gândurile, emoțiile și imaginile sale
mentale. Se folosește mai ales pentru procesarea traumelor, (n. trad.).
70 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

ACT subliniază rolul acceptării și al flexibilității psihologice într-o


gamă largă de psihopatologii (Blackledge și Hayes, 2001; Hayes, 2002,
2004, Hayes și colab., 2006, 2012), iar DBT propune ideea conform căreia
acceptarea radicală este în multe cazuri punctul de pornire al schimbării
eficiente (Linehan, 1993,2015). Cercetările asupra plânsului arată că oamenii
care încearcă să își inhibe plânsul trăiesc distres (Labott și Teleha, 1996).
în mod similar, datele provenite din cercetarea asupra efectelor paradoxale
ale suprimării gândurilor - respectiv, încercări de a suprima gânduri și
sentimente nedorite care ulterior cauzează intensificarea experiențelor
respective - sugerează că acceptarea sentimentelor ar trebui să reducă
depresia și anxietatea (Purdon și Clark, 1994; Wegner și Zanakos, 1994).
Teoriile centrate pe emoții și pe catharsis prezic, de asemenea, că acceptarea
sentimentelor duce la o rezolvare mai rapidă a depresiei și anxietății.
în modelul schemelor emoționale, blamarea este înțeleasă ca un stil
problematic de coping cu emoția negativă, deoarece ne anulează propria
responsabilitate față de emoție și o atribuie în schimb unei alte persoane,
asupra căreia nu avem control. Astfel, dacă îi blamăm pe ceilalți pentru o
emoție, înseamnă că devenim neajutorați în a face față emoției respective.
Mai mult decât atât, blamarea celorlalți pentru o emoție poate să ducă ușor
la alte scheme emoționale, cum ar fi ruminarea, percepția propriilor emoții
ca fiind de lungă durată sau sentimentul că nu suntem înțeleși sau validați
de către ceilalți. în modelul centrat pe emoții nu se sugerează că blamarea
ar fi un antidot util pentru depresie sau anxietate, însă modelul catharsisului
percepe blamarea ca o deplasare sau ca o proiecție a sentimentelor negative
despre sine, prezicând prin urmare o relație inversă între depresie sau
anxietate și blamare. Modelele cognitive nu sprijină modelul catharsisului;
din perspectiva modelelor cognitive, am putea argumenta mai degrabă că
blamarea celorlalți este o formă de centrare pe „judecată” (în care judecățile
negative pot fi îndreptate atât către sine, cât și către ceilalți).
Amorțirea ar putea fi experiența culminantă a lipsei de acceptare sau a
„evitării experiențiale” a emoției (Hayes și colab., 2012). Un stil de coping
represiv, caracterizat uneori prin alexitimie, a fost pus asociat cu disforia,
tulburările de comportament alimentar și cu somatizarea (Taylor, Bagby și
Parker, 1991; Weinberger, 1995). în abordarea terapiei centrate pe emoții se
subliniază că evocarea emoțiilor este importantă pentru a accesa sensurile,
nevoile și strategiile problematice de coping ale persoanei (Greenberg și
Watson, 2005). Și în DBT este recunoscută ideea că amorțirea emoțională
se află în opoziție cu acceptarea radicală, fiind adeșea o altă formă de evitare
problematică. Modelele comportamentale ale fricii și anxietății susțin că
activarea „schemei fricii” este o componentă esențială în modificarea fricii
(de exemplu, Foa și Kozak, 1986).
Nolen-Hoeksema (2000) și Papageorgiou și Wells (2001a) au arătat
că ruminarea este asociată unui nivel mai crescut de depresie și anxietate,
persoanele cu tendință spre ruminare crezând adesea că această strategie îi
pregătește pentru ce e mai rău și îi ajută să găsească o soluție la problemele
Un model al schemelor emoționale 71

lor. In ACT, ruminarea este considerată o formă de inflexibilitate și de evitare


experiențială, care îi face pe oameni să „se blocheze în mintea lor” (Hayes și
colab., 2004,2012; Hayes, Wilson, Gifford, Follette și Strosahl, 1996).
Așa cum am menționat anterior și în descrierea detaliată a acestui
model, modelul schemelor emoționale abordează multe dintre subiectele ce
constituie elemente cheie ale altor teorii. Spre exemplu, evitarea experiențială
sau emoțională este un aspect ce ține de ACT, valorile reprezintă o componentă
majoră a ACT, validarea este un element major al DBT, iar conștientizarea
metacognitivă a îngrijorării este similară convingerilor despre natura emoției.
Cu toate acestea, modelul schemelor emoționale se diferențiază de cele
menționate anterior prin faptul că este un model social-cognitiv ce descrie
teoria pe care o avem fiecare dintre noi asupra emoției și reglării emoționale.
Cu alte cuvinte, caută să definească în linii mari conținutul gândirii,
convingerile și asumpțiile, schemele și modurile care împreună caracterizează
interpretările pe care le facem asupra emoției și convingerile pe care le avem
cu privire la reglarea emoțională. Modelul schemelor emoționale prezintă
Într-adevăr anumite similarități cu modelul general al schemelor cognitive
avansat de către Beck și colegii săi, însă în modelul propus aici, schemele
se referă la natura emoției. In plus, modelul schemelor emoționale provine
din modelul proceselor social-cognitive descris de către Heider (1958) în
teoria lui asupra modului în care oamenii își explică fenomenele mentale și
interpersonale. Prin urmare, modelul schemelor emoționale poate fi înțeles
drept un model social-cognitiv al experienței emoționale.

CERCETĂRI ASUPRA SCHEMELOR EMOȚIONALE


Există dovezi științifice care susțin modelul schemelor emoționale în
asociere cu anxietatea, depresia și alte forme de psihopatologie. Dintre cele 14
dimensiuni ale schemelor emoționale, 12 prezintă o corelație semnificativă cu
Inventarul de depresie Beck-II (Beck Depression Inventory-II, BDI-II) și
Inventarul de anxietate Beck (Beck Anxiety Inventory - BAI) (Leahy, 2002).
într-un studiu separat, analizele de regresie multiplă pas cu pas au arătat că
vinovăția/ rușinea, ruminarea, controlul și invalidarea au fost cei mai buni
predictori ai depresiei măsurate prin BDI-II (Leahy,Tirch și Melwani, 2012).
într-un alt studiu asupra relației dintre anxietate, flexibilitate psihologică și
scheme emoționale, din analizele de regresie multiplă a reieșit că anxietatea
este cel mai bine prezisă de convingeri cu privire la control, flexibilitate
psihologică și durată (Tirch, Leahy, Silberstein și Melwani, 2012).
Teoria metacognitivă avansează ideea că îngrijorarea este activată și
menținută de „sindromul atenției cognitive”, caracterizat prin monitorizarea
amenințărilor și prin strategii problematice de control mental (Wells, 2005a,
2005b, 2005c, 2009). Persoanele cu tendințe spre îngrijorare consideră
că îngrijorarea împiedică deznodămintele negative și îi pregătește pentru
acestea, că trebuie menținută o atenție continuă asupra conținutului mental
72 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

(conștientizare cognitivă); și că îngrijorarea este în afara controlului și trebuie


suprimată. Prin urmare, cei care se îngrijorează sunt blocați într-o dilemă,
între convingerile pozitive și cele negative despre îngrijorare. Un model
alternativ al îngrijorărilor este reprezentat de teoria evitării emoționale
propusă de către Borkovec și colegii săi, în care îngrijorarea este o strategie
cognitivă prin care persoana suprimă sau evită temporar trăirea unei activări
anxioase (Borkovec, 1994; Borkovec, Alcaine și Behar, 2004; Borkovec,
Lyonfields, Wiser și Deihl, 1993). Modelul schemelor emoționale apropie
modelul metacognitiv de cel al evitării emoțiilor, pornind de la premisa că
strategiile metacognitive specifice îngrijorării ar putea fi activate din cauza
convingerilor negative privitoare la emoție. într-un studiu care a investigat
relația cu o măsură derivată a convingerilor negative despre emoții (însumarea
dimensiunilor din Scala Leahy de evaluare a schemelor emoționale [Leahy
Emoțional Schema Scale - LESS]), fiecare dintre factorii metacognitivi din
Chestionarul Wells de evaluare a metacognițiilor-30 (Wells Metacognitions
Questionnaire-30, MCQj30) a corelat semnificativ cu convingerile negative
despre emoții, sporind astfel validitatea de construct a instrumentului LESS
(Leahy, 2011b). Rezultatele ce descriu relația dintre LESS, MCCL30 și
depresie sugerează că factorii metacognitivi ce țin de îngrijorare ar putea
fi într-o anumită măsură activați și din cauza convingerilor negative despre
emoții. Inclusiv tiparul predictorilor în analizele de regresie multiplă pas
cu pas având criteriu anxietatea (măsurată prin BAI) reflectă acest model
integrativ al meta-emoțiilor - meta-cognițiilor. Astfel, cei mai buni predictori
ai anxietății au fost convingerile privitoare la controlul emoțiilor (LESS),
incontrolabilitatea și pericolul asociat îngrijorării (MCQ;30), îngrijorarea
pozitivă (MCQj30) (negativ), conștientizarea cognitivă a sinelui (MCQj
30), convingeri despre faptul că emoțiile sunt incomprehensibile (LESS),
nivel redus de exprimare emoțională (LESS) și convingeri că emoțiile nu
sunt validate (LESS).
într-un studiu care a investigat satisfacția în relațiile intime, a fost
elaborat un chestionar de 14 itemi pentru a evalua modul în care participanții
percepeau reacția partenerului sau a partenerei la emoțiile lor (Scala schemelor
emoționale din relații; Relationship Emoțional Schema Scale — RESS;
Leahy, 2010b). Cu alte cuvinte, instrumentul măsoară percepția individului
asupra convingerilor despre emoții ale partenerului sau ale partenerei.
Fiecare dintre cele 14 scoruri RESS a demonstrat o corelație semnificativă
cu satisfacția maritală (măsurată prin Scala de adaptare în cuplu; Dyadic
Adjustment Scale — DAS) (Leahy, 2012a). Și în acest caz, analizele de
regresie multiplă au scos la iveală rezultate surprinzătoare, mai ales în ceea
ce privește importanța validării. Ordinea pas cu pas a predictorilor din LESS
ai satisfacției maritale măsurate prin DAS a fost următoarea: un nivel mai
ridicat de validare, blamare scăzută, un nivel mai înalt al valorilor, o percepție
mai puțin simplistă asupra emoției, comprehensibilitate ridicată și o mai
bună acceptare a sentimentelor (Leahy, 2011a). Aceste date sugerează că
validarea ar putea modifica alte scheme emoționale, sprijinind pe această cale
Un model al schemelor emoționale 73

reglarea emoțională. S-ar putea ca acesta să fie motivul pentru care pacienții
copleșiți din punct de vedere emoțional caută validare.
încă o dovadă ce susține importanța validării provine de la rezultatele
obținute prin analiza de regresie pas cu pas a predictorilor LESS la scala de
măsurare a dependenței de alcool din Inventarul clinic multiaxial Millon-
III (Milion Clinica! Multiaxial Inventory-III, MCMI-III). Cei mai buni
predictori ai LESS pentru dependența de alcool măsurată prin MCMI-III au
fost validarea, valorile, percepția simplistă asupra emoției, blamarea, consensul
și amorțirea (Leahy, 2010a). Aceste rezultate sugerează că persoanele care au
un istoric de dependență de alcool consideră că emoțiile lor nu sunt validate,
cred că emoțiile lor nu au legătură cu valorile lor, au dificultăți în a-și tolera
sentimentele amestecate, îi blamează pe ceilalți, consideră că alții nu se simt
la fel ca ei și se confruntă adesea cu amorțire emoțională. Probabil că prin
intermediul unor întâlniri de grup cum sunt cele ale Alcoolicilor Anonimi,
aceste persoane ajung să fie validate, să stabilească o relație cu valorile, să
diferențieze între emoțiile complexe, să reducă blamarea și să simtă că se află
în consens cu ceilalți.
O examinare a variabilelor care prezic scoruri ridicate la dimensiunile
asociate personalității de tip borderline din MCMI-III a scos la iveală
următorii predictori: comprehensibilitate, ruminare, validare, amorțire,
blamare, percepție simplistă asupra emoțiilor, control, valori și raționalitate
(scăzută). Prin urmare, persoanele care au avut scoruri ridicate pentru
personalitatea de tip borderline considerau că emoțiile lor nu au sens,
ruminau, se confruntau cu un nivel mai scăzut de validare, se simțeau
amorțiți, îi blamau pe ceilalți pentru sentimentele lor, aveau dificultăți în
tolerarea sentimentelor amestecate, considerau că emoțiile lor sunt în afara
controlului, considerau că emoțiile lor nu sunt asociate valorilor lor și puneau
mai puțin accent pe raționalitate. Aceste date sunt în cea mai mare parte
concordante cu modelul DBT al tulburării de personalitate borderline, ceea
ce sugerează că „miturile despre emoții” constituie o caracteristică centrală
a acestei tulburări, că invalidarea este o vulnerabilitate fundamentală și că
dereglarea emoțională este extrem de importantă. Totodată, datele ce țin de
schemele emoționale oferă descrieri mai specifice ale „miturilor” respective.
Schemele emoționale sunt asociate în mod diferențiat unei game largi
de tulburări de personalitate. într-un studiu, mai mulți pacienți adulți au
completat scala LESS și secțiunile referitoare la tulburări de personalitate
din chestionarul MCMI-III (Leahy, 2011a). Cei care au obținut scoruri
ridicate pentru personalitățile de tip evitant, dependent și borderline au avut
și percepții excesiv de negative asupra propriilor emoții, pe când cei care au
obținut scoruri ridicate pentru personalitățile de tip narcisist și histrionic
au avut percepții excesiv de pozitive asupra propriilor emoții. în mod
surprinzător, persoanele care au obținut scoruri ridicate pentru personalitatea
de tip compulsiv au avut la rândul lor percepții pozitive asupra propriilor
emoții. S-ar putea ca ultimul rezultat menționat să însemne că cei care au
tendințe compulsive nu disting între gânduri și emoții din prisma acestui
74 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

instrument de măsurare, din moment ce ei consideră că ceea ce gândesc sau


simt are sens pentru ei. Comparați aceste rezultate cu datele din analiza de
regresie multiplă în cazul persoanelor cu scoruri ridicate la personalitatea de
tip narcisist: un nivel scăzut de vinovăție/ rușine, de exprimare și de ruminare,
dar și un nivel mai ridicat al valorilor. Aceste rezultate sugerează că persoanele
narcisiste resimt mai puțină vinovăție față de emoțiile lor, consideră că își pot
exprima sentimentele, ruminează mai puțin asupra felului în care se simt
și consideră că emoțiile lor sunt asociate valorilor lor. Așa cum persoanele
narcisiste au tendința de a-și idealiza propria identitate, tot așa par să își
idealizeze și propriile emoții.

ROLUL SCHEMELOR EMOȚIONALE ÎN PSIHOPATOLOGIE


Cercetările descrise mai sus arată că schemele emoționale sunt corelate
cu o gamă largă de tulburări — depresie, anxietate, îngrijorare cronică,
dependență de substanțe, disfuncții la nivelul relațiilor și tulburări de
personalitate. Modelul schemelor emoționale avansează ideea că odată ce
o emoție este activată sau declanșată, interpretările, reacțiile și strategiile
de reglare emoțională vor determina dacă emoția va fi sau nu menținută,
escaladată sau redusă. Desigur, analiza corelațională nu poate să aducă
dovezi definitive pentru o direcție cauzală, însă un număr mare de rezultate
semnificative ne sugerează că schemele emoționale sunt o parte importantă
a experienței de procesare emoțională.
Anumite scheme emoționale par să aibă valoare predictivă mai mare
decât altele cu privire la anumite tulburări. Spre exemplu, vinovăția/ rușinea,
ruminarea, controlul și validarea au fost cei mai buni predictori ai depresiei
măsurate prin BDI-II (Leahy,Tirch și Melwani, 2012). Nu este surprinzător
că vinovăția prezice depresia la BDI-II, din moment ce inventarul cuprinde
o serie de itemi ce reflectă o gândire caracterizată prin autocritică și regrete,
în acord cu rezultatele obținute de alți cercetători, ruminarea a înregistrat
corelații ridicate cu depresia, întrucât ruminarea este adesea o strategie
de coping pentru depresie (Nolen-Hoeksema, 1991, 2000; Papageorgiou
și Wells, 2004, 2009; Wells și Papageorgiou, 2004). Controlul a fost un
predictor major pentru depresie, sugerând că persoanele care simt neajutorare
cu privire la modificarea dispoziției negative e mai probabil să fie deprimate.
Acest aspect este în acord cu teoriile depresiei referitoare la neajutorare
și la lipsă de speranță, care sugerează că acele convingeri despre propria
eficiență în a produce rezultate dezirabile și a evita deznodăminte negative
sunt factori determinând semnificativi ai instalării și menținerii depresiei
(Abramson, Metalsky și Alloy, 1989; Alloy și colab., 1988; Panzarella, Alloy
și Whitehouse, 2006). într-un studiul al lui Leahy,Tirch și Melwani (2012),
convingerile negative referitoare la controlul emoțiilor au obținut corelații
ridicate atât cu aversiunea față de risc, cât și cu flexibilitatea psihologică,
sugerând că e mai puțin probabil ca oamenii să riște să facă schimbări, dacă
Un mode] al schemelor emoționale 75

ei consideră că emoțiile lor nu pot fi reglate și, totodată, mai puțin probabil
să reacționeze flexibil în diverse contexte, dacă ei cred că nu își pot controla
emoțiile.
Dovezile care arată că validarea este un predictor major al depresiei
susțin ideea că depresia cuprinde o componentă interpersonală referitoare
la lipsa de suport și de conectare la ceilalți. Acest aspect concordă cu o
serie de teorii ale depresiei, inclusiv teoria care stă la baza psihoterapiei
interpersonale (Klerman, Weissman, Rounsaville și Chevron, 1984), teoria
interpersonală a depresiei a lui Joiner (Joiner și colab., 2006; Joiner, Van
Orden, Witte și Rudd, 2009), teoria atașamentului (Bowlby, 1969, 1973,
1980), teoria mentalizării (Bateman și Fonagy, 2006; Fonagy și Target, 2006),
teoria relațiilor de obiect (Kohut, 1971/2009, 1977), și teoriile din spatele
terapiei centrate pe client (Rogers, 1951; Rogers și Asociația Americană de
Psihologie, 1985) și al DBT (Linehan, 1993, 2015). Dar cum funcționează
validarea? Scorurile la LESS referitoare la validare au corelat semnificativ cu
fiecare dintre cele 13 scheme emoționale, exceptând raționalitatea (Leahy,
studiu nepublicat, 2013). Analizele de regresie multiplă pas cu pas au arătat
că cei mai buni predictori ai invalidării au fost blamarea, durata mai lungă
și comprehensibilitatea scăzută. Astfel, pacienții care se simțeau invalidați
aveau o probabilitate mai mică de a-i blama pe ceilalți, considerau că emoțiile
lor nu vor dura la nesfârșit și credeau că emoțiile lor au sens. Ne ajută să știm
că validarea este o schemă emoțională atât de centrală, asociată cu aproape
toate celelalte scheme și având o valoare predictivă atât de ridicată pentru
depresie, blamare, durată și comprehensibilitate. In capitolele care urmează,
voi sublinia importanța validării și a autoinvalidării în practicarea terapiei
centrate pe scheme emoționale.
In mod similar, regresiile multiple în care schemele emoționale prezic
anxietatea (măsurată prin BAI) au arătat de asemenea că variabilele control,
flexibilitate psihologică și convingeri despre durată au fost cei mai buni
predictori ai anxietății (Tirch și colab., 2012). Anxietatea este trăită adesea
ca o destrămare sau ca o pierdere a controlului asupra pericolului asociat
unei situații sau asupra pericolului asociat emoțiilor trăite de persoana în
cauză (Barlow, 2002; D. M. Clark, 1999; Hayes, 2002; Heimberg, Turk și
Mennin, 2004; Hofmann, Alpers și Pauli, 2009; Mennin, Heimberg, Turk și
Fresco, 2002; Rapee și Heimberg, 1997; Wells, 2009; Wells și Papageorgiou,
2001). Spre exemplu, tulburarea de panică reflectă convingerea că experiența
personală a anxietății va escalada și va duce la nebunie sau la pericol medical,
tulburarea de anxietate socială (cunoscută anterior drept fobie socială)
reflectă convingerea că persoana va pierde controlul asupra senzațiilor de
anxietate și va fi umilită, iar tulburarea de stres posttraumatic (care până de
curând era clasificată drept o tulburare de anxietate) reflectă convingerea că
în momentul de față amenință un pericol incontrolabil. Totodată, gândurile
despre necesitatea de a deține controlul (deoarece pierderea controlului va
duce la o catastrofa și mai mare) stau la baza paradoxului inerent majorității
tulburărilor de anxietate: persoana trebuie să dețină controlul senzațiilor și al
76 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

emoțiilor, dar nu poate să le controleze, având așadar nevoie de și mai mult


control. Oamenii devin mai anxioși, deoarece cred că pierderea controlului
este obligatoriu periculoasă. Într-adevăr, abordările de tip mindfulness și
cele bazate pe acceptare vizează astfel de probleme prin faptul că îi pun
pe pacienți să renunțe la tentativele de a-și controla gândurile, senzațiile
și emoțiile de tip anxios și, în schimb, să adopte față de aceste experiențe
fenomenologice atitudinea unui observator, fără a face judecăți de valoare
(Hayes și colab., 2006,2012; Roemer și Orsillo, 2009).
Dată fiind influența multifațetată pe care convingerile negative despre
emoții și schemele emoționale specifice o exercită asupra a numeroase
probleme psihologice manifestate, scopul terapiei centrate pe scheme
emoționale este de a evalua teoriile personale ale pacienților asupra propriilor
emoții și asupra emoțiilor celorlalți, precum și de a examina cum potențiale
modificări la nivelul acestor „teorii naive” pot modifica funcționarea. Terapia
centrată pe scheme emoționale apelează la o gamă largă de tehnici și
conceptualizări pentru a aborda evaluările negative ale pacienților cu privire
la emoție și la strategii problematice de reglare emoțională (de exemplu,
evitare, suprimare, abuz de substanțe, amorțire, escaladare, răzbunare pe fond
de furie).

REZUMAT
Modelul centrat pe scheme emoționale este un model cognitiv al
evaluării emoțiilor propriei persoane și ale celorlalți. In acest model,
„schemele” reprezintă interpretări, evaluări, atribuiri și alte evaluări cognitive
asupra emoției, precum și strategii de reglare emoțională care se pot dovedi
eficiente sau ineficiente. Acest model reflectă influențe multiple: teoria
cognitivă a lui Beck, teoria metacognitivă a lui Wells, teoria centrată pe
emoții a lui Greenberg, modelele conceptului de mindfulness, modelul lui
Gottman, ACT și DBT. însă, spre deosebire de toate aceste modele, cel
centrat pe scheme emoționale este un model social-cognitru al evaluărilor
emoției (nu al evaluărilor referitoare la gânduri sau la comportament). Este
un model despre teoria emoției, ce descrie cum reacționează oamenii atunci
când ei înșiși (sau alții) trăiesc sau exprimă o emoție. Terapeuții centrați
pe scheme emoționale evaluează schemele emoționale ale pacienților cu
ajutorul scalei LESS sau al succesorului ei, LESS II (consultați Capitolul
4). Fiecare scală este alcătuită din 14 dimensiuni ce reflectă convingeri cu
privire la durată, control, comprehensibilitate, consens, vinovăție/ rușine și
alte evaluări și interpretări, dar și strategii precum acceptarea, ruminarea
și blamarea. Cercetările care au investigat schemele emoționale au dovedit
că aceste convingeri sunt relaționate mai multor tipuri de psihopatologii,
printre care depresie, anxietate, abuz de substanțe, conflicte relaționale și
tulburări de personalitate.
Partea II
INIȚIEREA TRATAMENTULUI
CAPITOLUL 4
Evaluarea inițială și interviul inițial

Oricine altcineva poate dobândi întreaga cunoaștere pe care


o posed, însă inima mea îmi aparține doar mie.
— Johann Wolfgang von Goethe

Primele ședințe cu un pacient pot să ofere terapeutului un volum


semnificativ de informații referitoare la emoțiile specifice care îi creează
dificultăți pacientului, la convingerile pacientului despre emoțiile respective,
la relatările despre cum au fost gestionate emoțiile în familia de origine, la
felul cum funcționează la nivel emoțional relațiile din prezent ale pacientului,
la strategiile problematice de a face față emoțiilor și la încercările din trecut
de a face față emoțiilor dificile. în plus față de aceste informații, terapeutul ar
trebui să fie atent la felul în care sunt discutate subiectele încărcate emoțional,
care este intonația și natura nonverbală ale acestor expresii, dacă pacientul
trece de la un subiect emoțional la unul irelevant, precum și dacă pacientul
încearcă sau nu să își suprime emoțiile sau, dimpotrivă, să își intensifice o
emoție odată ce aceasta este activată (iar dacă da, cum). Uneori, convingerile
implicite cu privire la emoții sunt reflectate în ceea ce așteaptă pacientul
de la terapie: „Vreau să nu mă mai simt trist.” „Nu suport felul în care mă
tratează soția mea.” sau „Am înțeles că aceasta este terapie de scurtă durată.”.
Scopurile pe plan emoțional care reflectă convingeri despre emoții și o „stare
de bine” ar putea fi dezirabile, însă ar putea și să mascheze intoleranță față de
experiența emoțională. La fel ca în cazul oricărei prime evaluări psihologice
sau psihiatrice, terapeutul va căuta să afle natura diagnosticului psihiatric
(din prezent și din trecut) și va evalua stilurile și distorsiunile cognitive,
deficitele și excesele comportamentale, pierderile și conflictele interpersonale,
punctele forte și abilitățile personale, precum și motivația pentru schimbare
(Morrison, 2014).
Terapia centrată pe scheme emoționale începe de la prima ședință sau,
în cazul pacienților care completează formulare înainte de a intra în terapie,
de la evaluarea inițială în care se utilizează formulare de auto-raportare.

79
80 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

La Institutul american pentru terapie cognitivă, le cerem pacienților să


completeze un set amplu de instrumente de auto-raportare care include
informații generale (cum ar fi, istoricul tratamentului psihologic, istoricul
consumului de substanțe, medicamente luate în prezent sau în trecut, acuze
prezentate), precum și o gamă largă de chestionare de auto-raportare.
Pacienții completează următoarele formulare:

1. Inventarul de depresie Beck-II (Beck Depression Inventory-II -


BDI-II; Beck, Steer și Brown, 1996)
2. Inventarul de anxietate Beck (Beck Anxiety Inventory - BAI;
Beck și Steer, 1993)
3. Scala Leahy de evaluare a schemelor emoționale II (Leahy
Emotional Schema Scale II - LESS II; Leahy, 2012b)
4. Scala de evaluare a afectelor pozitive și negative (Positive and
Negative Affect Schedule — PANAS; Watson, Clark și Tellegen,
1988)
5. Chestionarul de evaluare a metacogriițiilor 30 (Metacognitions
Questionnaire 30 — MCQAO; Wells și Cartwright-Hatton, 2004)
6. Chestionarul de evaluare a strategiilor de reglare emoțională
(Emotion Regulation Strategies Questionnaire - ERSQ; Aldao și
Nolen-Hoeksema, 2012a)
7. Chestionarul de evaluare a acceptării și acțiunii-II (Acceptance
and Action Questionnaire-II - AAQ_- II; Bond și colab., 2011)
8. Scala de adaptare în cuplu (Dyadic Adjustment Scale - DAS;
Spanier, 1976)
9. Scala de evaluare a schemelor emoționale în relații (Relationship
Emotional Schema Scale - RESS; Leahy, 2010b)
10. Evaluarea stilurilor parentale (Measure of Parental Styles -
MOPS; Parker și colab., 1997)
11. Experiențe în relații apropiate - varianta revizuită (Experiences in
Close Relationships-Revised - ECR-R; Fraley, Waller și Brennan,
2000)
12. Scala de evaluare a auto-compătimirii — forma scurtă (Self-
Compassion Scale-Short Form (SCS-SF; Raes, Pommier, Neff și
Van Gucht, 2011)
13. Inventarul clinic multiaxial Millon-III (Millon Clinical Multiaxial
Inventory-Ill - MCMI-III; Millon, Millon, Davis și Grossman,
1994)

Bateria de formulare de auto-raportare este trimisă prin email


pacientului înainte de prima întâlnire, astfel încât clinicianul să poată avea
acces la o varietate largă de informații cu privire la tulburări psihiatrice
(inclusiv tulburări de personalitate), severitatea simptomelor, satisfacția în
relații, strategii de reglare emoțională, factori metacognitivi implicați în
procesul de îngrijorare, probleme de atașament, experiențe de socializare,
Evaluarea inițială și interviul inițial 81

flexibilitate psihologică și alte probleme. Pentru terapia centrată pe scheme


emoționale ne interesează în special strategiile problematice de reglare
emoțională, conceptualizarea pe care pacientul o are asupra emoției, istoricul
de învățare socială a emoțiilor și efectele acestor procese asupra stării de bine
la nivel psihologic. în acest capitol, analizez mai întâi conținutul specific al
majorității acestor formulare de auto-raportare, urmând ca apoi să descriu
scopurile unui interviu centrat pe scheme emoționale în decursul evaluării
inițiale. In cele din urmă, informațiile adunate în cadrul interviului sunt
puse în legătură cu stabilirea scopurilor în terapie și cu elaborarea unei
conceptualizări de caz ce poate ghida tratamentul.

EVALUARE PRIN AUTO-RAPORTARE


în prima fază, este administrat LESS II - un chestionar cu 28 de itemi
care măsoară 14 dimensiuni ale schemelor emoționale. Acesta evaluează felul
în care pacientul gândește și reacționează atunci când nu se simte bine. Cu
toate acestea, pot fi administrate chestionare suplimentare bazate pe LESS
II, în funcție de emoția vizată. Spre exemplu, LESS-Anxietate și LESS-
Furie se referă la aceleași 14 dimensiuni ca LESS II, însă sunt centrate pe
modul în care pacientul se gândește la anumite emoții și reacționează față de
acestea. Unii pacienți ar putea avea scheme problematice despre tristețe sau
anxietate, însă ar putea considera că furia lor este justificată, că are sens și că
dețin control asupra ei. Chiar dacă am putea interpreta aceasta ca un semn că
pacienții respectivi nu au o percepție problematică asupra furiei, clinicianul
ar trebui să evalueze dacă o astfel de percepție pozitivă asupra emoției nu
este cumva disfuncțională în relațiile interpersonale. Acest lucru nu este ieșit
din comun în cazul pacienților a căror furie a interferat cu relațiile sau cu
munca; schemele lor emoționale ar putea fi excesiv de pozitive. Așa cum
am arătat în Capitolul 3, cercetările noastre demonstrează că persoanele
care obțin scoruri ridicate la scalele ce evaluează trăsăturile de tip narcisist
și histrionic au percepții deosebit de pozitive asupra emoțiilor lor. Cele 14
dimensiuni ale LESS II sunt prezentate în Figura 4.1. (verso) (Observați că
unele dintre acestea sunt de fapt variante inversate ale dimensiunilor descrise
în Capitolul 3.)
Să ne uităm mai îndeaproape la fiecare dintre dimensiunile cuprinse în
LESS II. Prima dimensiune, Invalidare, se referă la convingerea că ceilalți nu
înțeleg emoțiile persoanei respective sau că celorlalți nu le pasă de ele. Aceasta
este o componentă centrală a DBT și reprezintă un factor major în procesul
prin care oamenii învață că emoțiile lor contează, au sens și sunt prețuite de
ceilalți. Cea de-a doua dimensiune, Incomprehensibilitate, se referă la ideea
că propriile emoții au sens - că acestea nu sunt absurde sau haotice ori că
apar din senin. Într-adevăr, o caracteristică centrală a modelului schemelor
emoționale este psihoeducația pacientului, care ajută individul să înțeleagă
panica, depresia, anxietatea socială sau alte probleme cu care se confruntă.
82 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

Notă: R = Scor inversat (1 = 6; 2 = 5; 3 = 4; 4 = 3; 5 = 2; 6 = 1)

Invalidare = (Item 06R + Item 12) / 2


Item 6. Ceilalți îmi înțeleg și îmi acceptă emoțiile. (Scor inversat)
Item 12.Nimănui nu îi pasă cu adevărat de sentimentele mele.

Incomprehensibilitate = (Item 03 + Item 07) / 2


Item 3. Sunt lucruri la mine pe care pur și simplu nu le înțeleg.
Item 7. Sentimentele mele nu au sens pentru mine.

Vinovăție = (Item 02 + Item 10) / 2


Item 2. Este greșit să ai unele sentimente.
Item 10.îmi este rușine de sentimentele mele.

Percepție simplistă asupra emoțiilor = (Item 23 + Item 28) / 2


Item 23.îmi place să îmi fie absolut clar ceea ce simt față de altcineva.
Item 28.îmi place să îmi fie absolut clar ceea ce simt față de mine
însumi.

Devalorizare = (Item 14R + Item 26R) / 2


Item 14. Atunci când mă simt deprimat, încerc să mă gândesc la cele
mai importante lucruri în viață - ceea ce valorizez. (Scor inversat)
Item 26.Exist valori mai înalte spre care tind. (Scor inversat)

Pierdere a controlului = (Item 05 + Item 17) / 2


Item 5. Dacă îmi dau voie să am unele dintre aceste sentimente, mă
tem că îmi voi pierde controlul.
Item 17.Mă îngrijorez că nu voi fi capabil să îmi controlez
sentimentele.

Amorțire = (Item 11+ Item 20) / 2


Item 11.Anumite lucruri care îi deranjează pe ceilalți nu mă
deranjează și pe mine.
Item 20.Mă simt deseori „amorțit” din punct de vedere emoțional —
ca si cum nu as avea sentimente.

Rațiune excesivă = (Item 13 + Item 27) / 2


Item 13.Pentru mine este important să fiu rațional și practic, mai
degrabă decât sensibil și deschis la sentimentele mele.
Item 27. Cred că este important să fii rațional și logic în aproape
toate privințele.
Figura 4.1. Cele paisprezece dimensiuni ale Scalei Leahy de evaluare
a schemelor emoționale II (LESS II). După Leahy (2012a). Copyright
2012 - Robert L. Leahy. Toate drepturile rezervate. (Nu reproduceți.)
Evaluarea inițială si interviul inițial 83

Durată = (Item 09 + Item 19R) / 2


Item 9. Câteodată mă tem că, dacă îmi dau voie să am un sentiment
puternic, nu ar mai trece.
Item 19.Sentimentele puternice durează doar o perioadă scurtă de
timp. (Scor inversat)

Consens redus = (Item 01 + Item 25R) / 2


Item 1. Deseori mă gândesc că eu reacționez având sentimente pe
care alții nu le-ar avea.
Item 25.Cred că am aceleași sentimente pe care le au și alți oameni.
(Scor inversat)

Neacceptarea sentimentelor = (Item 24R + Item 18) / 2


Item 24.1mi accept sentimentele. (Scor inversat)
Item 18.Trebuie să te păzești împotriva anumitor sentimente.

Ruminare = (Item 22 + Item 16) / 2


Item 22.Când mă simt deprimat, stau singur și mă gândesc mult la
cât de rău mă simt.
Item 16.îmi zic adesea, „Ce e în neregulă cu mine?”

Exprimare redusă = (Item 04R + Item 15R) / 2


Item 4. Cred că este important să îmi dau voie să plâng pentru a-mi
„exterioriza” sentimentele. (Scor inversat)
Item 15.Simt că îmi pot exprima deschis sentimentele. (Scor
inversat)

Blamare = (Item 08 + Item 21) / 2


Item 8. M-as simți mult mai bine dacă alti oameni s-ar schimba.
Item 21.Alți oameni mă fac să am sentimente neplăcute.
Figura 4.1. (continuare)

Cea de-a treia dimensiune, Vinovăție și rușine, se referă la convingerea


că persoana nu ar trebui să aibă emoțiile pe care le are - că acestea trădează
un defect de caracter, o slăbiciune sau trăsături personale indezirabile. Spre
exemplu, o persoană poate deveni autocritică din cauză că se simte anxioasă
sau deprimată, ceea ce nu face decât să exacerbeze problema. Cea de-a patra
dimensiune este Percepție simplistă a emoțiilor, care se referă la intoleranța față
de sentimentele mixte sau de ambivalența emoțională. A cincea dimensiune,
Devalorizare, reflectă convingerea că propriile emoții nu sunt asociate cu
propriile valori. Spre exemplu, un bărbat care afirmă că se simte trist din cauză
că îi este dor de partenera sa ar putea să nu accepte faptul că tristețea este o
componentă necesară a faptului ca el valorizează intimitatea și angajamentul.
Oamenii reușesc să tolereze și să își accepte emoțiile dificile dacă ele fac parte
84 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

din viața pe care o valorizează.


A șasea dimensiune a LESS II, Pierdere a controlului, se referă
la convingerea că emoțiile noastre trebuie controlate — în unele cazuri,
suprimate — și că, dacă ne dăm voie să ne simțim anxioși sau triști, aceasta va
duce la escaladarea emoției. Cea de-a șaptea dimensiune este Amorțire, care
se referă la convingerea persoanei că nu trăiește emoții intense sau puternice
(sau orice fel de emoții), precum și că experiența sa emoțională nu are forță
sau impact. Cea de-a opta dimensiune este Rațiune excesivă, care reflectă
convingerea că ar trebui să fim raționali, nu emoționali și că emoționalitatea
este ceva ce trebuie evitat și înlocuit de gândirea rațională sau logică. Cea
de-a noua dimensiune, Durată, reflectă convingerea că emoțiile noastre vor
dura la nesfârșit și că pe parcurs ele vor deveni intolerabile. Spre exemplu, o
femeie care se simte tristă ar putea crede că tristețea ei va continua pentru
o lungă perioadă de timp sau poate chiar pentru totdeauna, iar aceasta i-ar
putea intensifica sentimentele de lipsă de speranță.
Cea de-a 10-a dimensiune din LESS II, Consens redus, reflectă
convingerea că ceilalți oameni nu ne împărtășesc emoțiile sau că există ceva
unic și diferit la experiența noastră emoțională; prin urmare, ne-am putea
simți singuri pe lume și defecți din cauză că avem aceste experiențe. Cea de-a
11-a dimensiune este Ruminare, care reflectă convingerea că noi trebuie să
ne măcinăm din cauza sentimentelor negative și să ne concentrăm asupra
sensului pe care acestea îl poartă sau asupra lipsei lor de sens, adesea într-o
manieră repetitivă, Ia nesfârșit. Spre exemplu, o persoană care se simte tristă
se concentrează asupra tristeții, întrebând: „Ce este în neregulă cu mine?” sau
„De ce se întâmpla asta?” într-o manieră repetitivă, în care niciun răspuns la
aceste întrebări nu pare să fie suficient. Neacceptarea sentimentelor reprezintă
cea de-a 12-a dimensiune, care reflectă convingerea că nu putem permite
trăirea emoțiilor de un anumit fel, acestea trebuind evitate sau eliminate.
Cea de-a 13-a dimensiune, Exprimare redusă, reflectă convingerea că nu
ne putem exprima deschis emoțiile, cum ar fi să vorbim despre emoții, să
le împărtășim sau să le manifestăm non-verbal (de exemplu, prin plâns).
Aceasta diferă de dimensiunea Invalidare, care se referă la convingerea că
ceilalți nu înțeleg emoțiile și nu le pasă de emoții. Putem să exprimăm
emoții, dar să ne simțim invalidați. Cea de-a 14-a dimensiune este Blamare
sau convingerea că emoțiile pe care le avem sunt cauzate de acțiunea sau de
inacțiunea altor oameni. De pildă, un bărbat ar putea spune că furia lui este
cauzată de comportamentul soției sale, în loc să se gândească la faptul că
furia lui ar putea fi în parte cauzată și de modul în care el vede lucrurile.
In plus, apelăm la un formular de auto-raportare care evaluează felul în
care un pacient percepe reacția partenerului sau a partenerei față de emoțiile
lui — RESS pentru pacienți, având subtitlul „Cum îmi gestionează partenerul/
partenera emoțiile”. Chestionarul RESS este prezentat în figura 4.2.
Terapeutul poate să derive și alte scale pentru schemele emoționale care
să se „potrivească” problemelor emoționale centrale ale pacientului.
Evaluarea inițială și interviul inițial 85

CUM ÎMI GESTIONEAZĂ PARTENERUL EMOȚIILE


Ne interesează cum considerați că reacționează partenerul dumneavoastră atunci
când aveți anumite emoții neplăcute și dificile. Folosiți următoarea scală și notați
în dreptul fiecărei afirmații cifra care descrie cel mai bine modul în care perceperi
reacția partenerului la emoțiile dumneavoastră. Completați acest chestionar doar
dacă sunteți momentan într-o relație.
1 = Foarte neadevărat 2 = Oarecum neadevărat 3 = Puțin neadevărat
4 = Puțin adevărat 5 = Oarecum adevărat 6 = Foarte adevărat
1. Comprchensibilitatc Partenerul meu mă ajută să dau sens emoțiilor melc. _______
2. Validare Partenerul meu mă ajută să mă simt înțeles și _______
important atunci când vorbesc despre cum mă simt.
3. Vinovăție/Rușine Partenerul meu mă critică și încearcă să îmi inducă _______
vinovăție și rușine față de ceea ce simt.
4. Diferențiere Partenerul meu mă ajută să înțeleg că este în regulă să
ai sentimente contradictorii.
5. Valori Partenerul meu face legătura între sentimentele mele _______
neplăcute și anumite valori importante.
6. Control Partenerul meu crede că nu am control din cauza _______
sentimentelor.
7. Amorțire Partenerul meu pare să fie amorțit și indiferent atunci _______
când vorbesc despre sentimentele mele.
8. Raționalitate Partenerul meu crede că o mare parte a timpului sunt _______
irațional.
9. Durată Partenerul meu crede că sentimentele mele neplăcute _______
vor dura la nesfârșit.
10. Consens Partenerul meu mă ajută să înțeleg că mulți oameni _______
se simt la fel ca mine.
11. Acceptare Partenerul meu îmi acceptă și îmi tolerează _______
sentimentele neplăcute și nu încearcă să mă forțeze
să mă schimb.
12. Ruminare Partenerul meu pare să se macine și să întoarcă pe _______
toate părțile motivul pentru care mă simt într-un
anumit fel.
13. Exprimare Partenerul meu mă încurajează să îmi exprim _______
sentimentele și să vorbesc despre cum mă simt.
14. Blamare Partenerul meu mă blamează pentru faptul că sunt _______
supărat.
Acum, vă rugăm să vă mai uitați încă o dată este aceste 14 afirmații și să răspundeți la
următoarele întrebări:
Care sunt cele mai rele 3 modalități în care partenerul reacționează
față de dumneavoastră?
Care sunt cele mai bune 3 reacții pe care Ie are partenerul față de
dumneavoastră? ___________________
Figura 4.2. Scala schemelor emoționale în relații (RESS). Drepturi de autor
2010 lui Robert L. Leahy. Toate drepturile rezervate. (Nu reproduceți.)
86 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

Spre exemplu, LESS II poate fi modificată pentru a evalua scheme


privitoare la singurătate, invidie, gelozie, lipsă de speranță sau orice altă
emoție. Terapeutul poate să evalueze inclusiv scheme emoționale privitoare
la impulsuri, cum ar fi alimentația compulsivă, purgarea, verificarea sau
alte comportamente compulsive. Deși nu există etaloane pentru populația
generală, scorurile mai ridicate la varianta originală a LESS sunt asociate cu
depresia, anxietatea, dependența de substanțe și tulburările de personalitate.
Celelalte 11 formulare de auto-raportare pe care le folosim sunt enumerate
mai sus, iar în Anexa 4.1. pot fi găsite descrieri ale majorității acestor scale.
Bineînțeles, clinicienii pot decide să folosească doar unele (sau
niciunul) dintre aceste formulare, însă, din experiența noastră, o evaluare
inițială cuprinzătoare oferă atât pacientului, cât și clinicianului informații
semnificative care vor fi relevante pentru elaborarea unei conceptualizări de
caz și a unui plan de tratament. Spre exemplu, LESS II oferă informații
despre anumite convingeri problematice asupra emoțiilor, ERSQ_ oferă
informații despre strategiile preferate de reglare emoțională, PANAȘ indică
echilibrul sau raportul dintre emoțiile pozitive și cele negative, AAQTI
oferă informații despre flexibilitate psihologică, aspect ce poate fi asociat
reacțiilor la emoții problematice; MCQj30 oferă informații cu privire la
convingerile despre gândurile intruzive care vor avea o relevanță directă
pentru convingerile despre emoții problematice, Chestionarul DAS arată
care aspecte ale relației intime de bază cauzează probleme, RESS identifică
felul în care pacientul crede că reacționează partenerul sau partenera lui
la emoțiile sale, Chestionarul MOPS oferă informații despre experiențe
problematice cu părinții apărute avute în timpul copilăriei, ECR-R oferă
informații despre anxietate și evitare în relațiile intime, MCMI-III relevă
o gamă largă de scoruri standardizate pentru tulburările de personalitate
și alte dimensiuni ale psihopatologiei. Cu această evaluare inițială amplă,
clinicianul va avea un excelent punct de plecare pentru înțelegerea aspectelor
problematice, a convingerilor despre emoții, a experiențelor de învățare
socială a emoțiilor și de reglare emoțională specifice pacientului în cauză.

INTERVIUL INIȚIAL
Interviul inițial poate să dureze două sau mai multe ședințe și este de
preferat ca psihologul clinician să aibă acces la toate formularele completate
odată cu începerea tratamentului. Pe lângă evaluarea prezenței tulburărilor
de anxietate și de dispoziție afectivă, a consumului patologic de substanțe,
a tulburărilor de personalitate și a altor categorii de diagnostic, terapeutul
centrat pe scheme emoționale va fi interesat în special de emoțiile care îl
preocupă pe pacient cel mai mult, de felul în care sunt exprimate aceste
emoții în interacțiunea cu terapeutul, de convingerile pacientului despre
emoții, de încercările de reglare emoțională din trecut și din prezent, de
natura procesului de învățare socială a emoțiilor din perioada copilăriei
Evaluarea inițială și interviul inițial 87

pacientului, precum și de dimensiunile specifice ale schemelor emoționale


manifestate de către pacient.

Problemele emoționale principale


Adesea, pacienții vin la terapie axați pe o singură emoție - sau doar
pe câteva emoții. Spre exemplu, o femeie căsătorită și-a descris problema
principală ca fiind îngrijorarea că va avea atacuri de panică, precum și teama
de a pierde controlul și de a fi umilită din cauza acestor atacuri. Pe parcursul
interviului inițial, și-a descris soțul ca fiind ideal — „înțelegător cu desăvârșire”
și „minunat”. Diagnosticul inițial a fost tulburare de panică cu. agorafobie.
In ședințele ulterioare, a ieșit totuși la iveală considerabil de multă furie
împotriva soțului ei, pe care îl percepea ca fiind indiferent și absent. Părea,
așadar, că își dorește să prezinte o relație armonioasă cu soțul ei, criticându-și
în același timp propria „slăbiciune” pentru faptul că avea atacuri de panică.
Un alt pacient, un bărbat căsătorit, a acuzat inițial teama de atacuri de panică
atunci când traversa tunele. Și-a descris cu doar câteva cuvinte conflictele
pe care le avea cu soția și cele două fiice. La o investigație mai amănunțită,
emoția care îl afecta cel mai mult era de fapt intensa furie — chiar dispreț -
pe care o simțea față de soția sa și, în plan secund, față de fiica sa mai mare;
el considera că acestea nu îl respectau suficient de mult. Se poate, așadar,
ca emoția pe care o prezintă pacientul să nu fie singura emoție importantă
ce trebuie abordată de către pacient și terapeut. în cazurile în care există o
incongruență între acuzele prezentate și problemele de reglare emoțională
subsidiare, ca în cele două exemple de mai sus, clinicianul se va interesa
de motivul pentru care anumite emoții sunt percepute ca fiind o problemă
mai mare decât altele. Spre exemplu, pentru bărbatul care are dificultăți în
a-și controla furia ar putea fi mai puțin ego-distonic dacă s-ar concentra pe
problemele „nejustificate” ale soției față de furia sa decât pe anxietatea față
de a fi „umilit” sau „controlat”.

Exprimarea emoțiilor
Pacienții diferă între ei în ceea ce privește exprimarea emoțiilor în
ședința inițială și în ședințele ulterioare. Unii pacienți sunt expresivi (plâng,
afișează o mimică tristă, își coboară ochii), pe când alții ar putea părea
placizi, indiferenți sau distanți. In unele cazuri, un pacient ar putea să afișeze
nonverbal emoții care de altfel par incompatibile cu ceea ce se rostește în acel
moment. Terapeutul trebuie să observe intonația, expresia feței, contactul
vizual, postura corpului, ezitările în discurs, încercările de a reține plânsul,
tendința de a schimba subiectul atunci când se discută aspecte mai dificile,
gesticulările, mișcările corpului și alte indicii non-verbale ale emoțiilor. Este
conținutul a ceea ce se vorbește congruent cu expresia nonverbală observată
în același moment?
O tânără i-a spus terapeutului că a apelat la terapie cognitiv-comporta-
88 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

mentală pentru că îi era greu să adoarmă: „M-ar ajuta dacă m-ați învăța
câteva trucuri.”. Cu toate acestea, istoricul ei era marcat de psihopatologie
semnificativă, inclusiv episoade de depresie majoră, tulburări de comportament
alimentar, auto-mutilare prin tăiere, o tentativă de suicid, abuz de mai multe
tipuri de substanțe (în prezent și în trecut), relații dăunătoare cu bărbați și
anxietate generalizată. Pe măsură ce își relata istoricul de viață, afișa un zâmbet
nepotrivit, deseori glumind și minimalizând importanța a ceea ce spunea (de
exemplu, „Era distractiv atunci.”). A avut loc următorul schimb de replici:

TERAPEUT: Dumneavoastră descrieți o serie de dificultăți și tragedii


reale din viața dumneavoastră, dar vorbiți de parcă totul ar fi o glumă
— ceva ce nu ar trebui să luăm în serios. Mă întreb oare de ce se îmi
prezentați lucrurile așa — făcând să pară că emoțiile și experiențele
dumneavoastră reprezintă doar glume superficiale.
PACIENTĂ: Nu vreau să par o plângăcioasă. Nu vreau să dau prea
mare importanță lucrurilor care mi s-au întâmplat. Tot ce îmi doresc
este să aflu câteva trucuri care să mă ajute sa adorm.
TERAPEUT: Sună de parcă nu ar trebui să vă luăm emoțiile în serios.
Așa relaționați cu oamenii - din postura cuiva care nu trebuie luat în
serios?
PACIENTĂ: Eu sunt genul de țipă petrecăreață. Sunt genul care se
urcă pe bar și dansează. Eu sunt cea de care oamenii râd.
TERAPEUT: Ce s-ar întâmpla dacă v-ar lua în serios și ar apucă să vă
cunoască?
PACIENTĂ: Nu las pe nimeni să mă cunoască.

Aceasta a dus la o discuție despre felul în care reacționau părinții ei față


de emoțiile pe care le avea când era mai mică.

PACIENTĂ: îmi amintesc o dată când aveam 16 ani și am fost în


excursie în Europa, iar prietenul meu m-a anunțat că se desparte de
mine. Când am ajuns acasă, am încercat să iau o supradoză. Alama m-a
dus la spital și mi-a spus: „Sigur e din cauza schimbării de fus orar!”
Nu a considerat că am nevoie de terapie. Suntem genul de familie care
păstrează aparențele; aparținem de clubul exclusivist de agrement9. Noi
nu vorbim despre probleme.

Deși această pacientă încerca să facă față, dificultăților prezentând


imaginea unei persoane preocupate de aparențe, superficiale și „petrecărețe”,
își trăia suferința ca fiind ceva imposibil de înțeles și de controlat. Din

9 Country club, în original. Se referă la un tip de locație exclusivistă, regăsită în general


în afara orașului, frecventată preponderent de membrii clasei superioare din Statele Unite
sau din Marea Britanic (dar și din alte țări), unde se oferă recreere (de exemplu, golf, tenis,
restaurante etc.). Accesul este permis doar membrilor clubului respectiv, (n. trad.)
Evaluarea inițială și interviul inițial 89

cauză că a fost marginalizată și invalidată de către părinții ei, ea a recurs la


invalidare de sine și la tentative de a-și minimaliza problemele. Mai mult
decât atât, faptul că avea „emoții dificile” era perceput drept „o dezamăgire
față de familie”, facând-o așadar să nu aibă încredere în propria persoană - si
nici în terapeut: „Nu am să vă dau voie să mă vedeți plângând.”.
Alte expresii nonverbale ale emoțiilor includ înfățișarea generală a
pacientului și mișcările acestuia. Spre exemplu, pacientul este îmbrăcat în
haine anoste sau provocatoare? Mișcările sale sunt lente și măsurate? Este
agitat din punct de vedere fizic (de exemplu, gesticulând atunci când este
acaparat de emoții)? Menține contactul vizual? Intonația vocii sale este joasă,
monotonă, lipsită de emoționalitate? Zâmbește în momente nepotrivite?
Mai există alte aspecte non-verbale? Faptul că expresia non-verbală este
sau nu congruentă cu conținutul verbal al conversației este în mod special
relevant. Descrie evenimente tulburătoare sau poate chiar traumatice într-o
voce monotonă, ce nu trădează nicio emoție, sau poate chiar cu un zâmbet
nepotrivit? Cum sunt exprimate în prezentarea pacientului emoțiile ce stau
la baza istoricului și a experiențelor sale?

Convingeri despre emoții


Terapeutul centrat pe scheme emoționale se interesează în mod
deosebit de convingerile pacientului cu privire la emoții. Acestea includ
convingeri despre emoții „bune” și „rele”, rușine față de ideea că alți oameni
știu de emoțiile pacientului, convingeri despre durată și nevoie de control,
toleranță față de sentimente mixte, convingeri despre posibilitatea ca alți
oameni să aibă același fel de emoții și convingeri despre nevoia de a exprima
emoții. Pe parcursul cărții voi prezenta fiecare dintre aceste dimensiuni cu
suficient de multe detalii, însă, în interviul inițial, terapeutul poate începe
să culeagă informații despre aceste scheme emoționale. LESS II poate ajuta
la identificarea unora dintre aceste convingeri, iar terapeutul poate folosi
rezultatele la LESS II ca punct de plecare pentru investigații mai detaliate.

TERAPEUT: Am observat în chestionar [LESS II] că dumneavoastră


credeți că ceilalți oameni nu vă pot înțelege emoțiile. Care dintre emoții
credeți că nu ar fi înțelese de alții?
PACIENTĂ: Păi, faptul că sunt deprimată. Eu nu înțeleg asta. Până la
urmă, am o casă frumoasă, soțul meu mă susține foarte mult; ce motiv
am să fiu deprimată? Ar trebui să mă simt fericită.
TERAPEUT: Atunci când vorbiți despre depresia dumneavoastră,
soțul ce spune?
PACIENTĂ: îmi spune că nu am de ce să mă simt rău. îmi spune
că există mulți oameni care se confruntă cu dificultăți reale fără să fie
deprimați. îmi spune că ar trebui să fiu recunoscătoare.
TERAPEUT: Se pare că el spune că nu aveți dreptul să fiți deprimată.
Cum vă simțiți atunci când el spune asta?
90 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

PACIENTĂ: Mă face să mă simt și mai deprimată pentru că simt - adică


— nici nu am dreptul la aceste sentimente și cred că sunt cu siguranță
egoistă. Iar apoi mă întreb dacă îl dezamăgesc dacă sunt deprimată.
TERAPEUT: Mai sunt și alte sentimente pe care le aveți atunci când
el spune asta?
PACIENTĂ: Cred că mă simt furioasă. Știu că nu ar trebui. El încearcă
doar să fie de ajutor.
4 TERAPEUT: Prin urmare, credeți, se pare, că depresia și furia
dumneavoastră nu au niciun sens, că nu aveți dreptul la aceste
sentimente și că nimeni - nici măcar dumneavoastră — nu le înțelege.
Așadar, toate astea sunt cu siguranță dificile pentru dumneavoastră — să
aveți sentimente care nu au sens, pe care nu le înțelege nimeni și să vă
simțiți vinovată din cauza asta.
PACIENTA: Da, e ca un cerc vicios.

Un alt pacient a spus că motivul pentru care vrea să înceapă terapia este
acela că soția lui considera că el are o „problemă cu furia”. A recunoscut că
uneori își pierdea cumpătul, dar asta se îmbunătățise în ultimele săptămâni.
A menționat că soția lui obișnuia să nu fie atentă la ce spunea el, uita adesea
ceea ce îi ceruse și nu era suficient de pragmatică în rezolvarea problemelor.
„Nu suport când oamenii spun «Nu pot». Nu există așa ceva în vocabularul
meu. Asta este o eschivare.” El a spus că furia lui are sens, că soția lui era cea
care îl înfuria, că muncea din greu să își susțină familia și nu se simțea apreciat.
„Dacă ar asculta ceea ce spun, nu am mai avea niciun fel de probleme.” In
acest caz, bărbatul avea convingeri problematice despre emoțiile și nevoile
soției sale. El credea că ea ar trebui să recepționeze tot ceea ce spunea el,
să facă totul conform indicațiilor sale, să nu i se opună și să aprecieze toate
lucrurile bune pe care el le făcea. Cu toate acestea, el a observat că nu putea
să înțeleagă de ce era atât de mânios atunci când ea nu îl „auzea”. Aceasta a
dus la o discuție despre cum părinții au reacționat la emoțiile sale în perioada
copilăriei. El și-a descris mama ca fiind intimidată de tatăl lui, care era furios
și avea tendința să controleze, menționând că ea încerca deseori să „facă pace”
sau cel puțin să se ferească din calea lui. El a mai descris și cum obișnuia tatăl
lui să „îl susțină”.

TERAPEUT: Deci, cum obișnuia să reacționeze tatăl dumneavoastră


la emoțiile pe care le aveați când erați mic?
PACIENT: Am să vă dau un exemplu de acum câțiva ani. L-am sunat
și el m-a întrebat „Cum merg lucrurile?”, „Grozav.” i-am spus. Iar el
mi-a spus: „Asta vreau să aud - «Grozav». Asta vreau să aud.”. Dar știți,
exact așa și este. Nu vrea să audă nimic altceva. Doar că lucrurile merg
bine. Când eram mic și se lua de mine vreun copil, el spunea: „Are să
fie în regulă. Nu-ți fa griji. Vezi-ți de treabă.”. Niciodată nu avea timp
pentru mine.
TERAPEUT: Se pare că el vă desconsidera sentimentele, iar
Evaluarea inițială și interviul inițial 91

dumneavoastră v-ați simțit obligat să îi spuneți mereu că sunteți în


regulă.
PACIENT: O, a fost un tată bun. (Ezitând.) Nu vreau să îl vorbesc de
rău.
TERAPEUT: Considerați că îl trădați prin faptul că vorbiți despre
asta?
PACIENT: Poate. Un pic. El a încercat.

In acest caz particular, pacientul era sensibil față de invalidarea


din partea soției lui, pe fondul istoricului său anterior de invalidare și de
desconsiderare din partea tatălui său. In plus, el considera că soția lui trebuia
să fie de acord cu el așa cum făcea mama lui față de tatăl său. Cu ocazia
unei investigații mai detaliate, pacientul a descris câteva perioade de depresie
majoră, în care nu își dădea seama de ce este deprimat și a trebuit să își ia
liber de la serviciu. El considera că nimeni nu îl înțelege, nici măcar el însuși:
„Nu îmi dădeam seama de ce mă simțeam atât de deprimat.”. Schemele
emoționale problematice - în special cele referitoare la invalidare și auto-
invalidare - reflectă adesea absența conștientizării. în acest caz, persoana a
relatat că nu înțelege de ce se simte așa cum se simte, continuând să își apere
tatăl ca fiind „un om bun”. De fapt, pentru el, emoțiile lui erau un semn că
își dezamăgea tatăl, dar și o marcă a dezonoarei. In mod ironic, el percepea
într-o lumină similară emoțiile soției lui - ca fiind acuze nejustificate și lipsă
de recunoștință.
Acest pacient avea o serie de convingeri specifice cu privire la exprimarea
și validarea emoțiilor sale. El considera că trebuie să își exprime furia în mod
direct și cu convingere și că este îndreptățit să facă asta într-o manieră ostilă.
In același timp, el considera că soția lui ar trebui să îi valideze sentimentele și
dorințele facându-i imediat pe plac, iar dacă se întâmpla să uite, aceasta este
un semn că ea nu îl respectă. Mediul invalidant din copilăria sa, precum și
situația din prezent, în care se simțea invalidat de către soția lui, au contribuit
la formarea convingerii sale că nimănui nu-i pasă de fapt de sentimentele lui
și că el trebuia fie să își ascundă sentimentele, în cazul tatălui său, fie să le
exprime dramatic, în cazul soției și fiicei lui.
O femeie, al cărei soț murise cu câțiva ani înainte de începerea terapiei,
a povestit că pleacă de la birou, merge spre casă sorbind whisky dintr-o
sticlă înfășurată într-o pungă și ajunge acasă beată. La LESS II a răspuns
că emoțiile ei nu au sens, că ea nu ar trebui să aibă emoțiile pe care le are, că
nimeni nu îi poate înțelege sentimentele, că dacă și-ar permite să se exprime,
ar pierde controlul și că se simte vinovată și rușinată de emoțiile sale.

TERAPEUT: Ce s-ar întâmpla dacă ați ajunge acasă și nu ați avea


nimic de băut? Cum ar fi dacă nu ați fi amețită? Cum v-ați simți și la
ce v-ați gândi?
PACIENTĂ: M-aș simți foarte singură, tristă. Nu am pe nimeni; nu am
la cine să vin acasă. M-aș simți goală pe dinăuntru; ar fi greu. (Plângând)
92 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

TERAPEUT: Deci ați avea sentimente de tristețe, singurătate și gol


interior. Ați răspuns în chestionar că sentimentele pe care le aveți nu au
sens pentru dumneavoastră. Care dintre sentimente nu au sens?
PACIENTA: Niciunul din ele. Adică, am un loc de muncă bun. Ce
motiv as avea să mă simt câteodată atât de tristă? Nu știu ce e în
neregulă cu mine.
TERAPEUT: Există vreo posibilitate să vă simțiți tristă și singură din
cauză că vă este dor de soțul dumneavoastră care a murit?
PACIENTĂ: Știu că așa este. Dar de ce nu pot trece peste asta?
TERAPEUT: Prin urmare, încă vă este dor de el și vă întrebați ce este în
neregulă cu dumneavoastră de aveți aceste sentimente. Totodată, se pare
că dumneavoastră considerați că nu vă puteți tolera aceste sentimente
atunci când mergeți acasă, așa că încercați să scăpați de ele înainte de
ajunge acolo.
PACIENTĂ: Da. Mi se pare atât de dureros.
TERAPEUT: Și ați mai spus și că nu credeți că cineva ar putea înțelege
felul în care vă simțiți. Așadar, spuneți cuiva aceste lucruri?
PACIENTA: Doar dumneavoastră, deocamdată.

Procesul de învățare socială a emoțiilor


Convingerile despre propriile emoțiile și despre emoțiile altora se
consolidează adesea în perioada copilăriei, prin reacția părinților față de
exprimarea emoțională. Terapeutul poate să îl întrebe pe pacient: „Când
ați fost copil, la cine obișnuiați să apelați atunci când erați supărat și cum
reacționa persoana respectivă?” Pornind de la modelul formulat de Gottman
cu privire la învățarea socială a emoțiilor în cadrul familiei, terapeutul va
încerca să își dea seama dacă părintele (sau o altă persoană) a fost indiferent,
a avut probleme de reglare emoțională, a fost copleșit sau disprețuitor — sau
dacă, mai degrabă, s-a implicat în „îndrumare emoțională”, punând întrebări,
validând, dezvoltând subiectul și ajutând copilul în procesul de rezolvare
a problemelor (Gottman și colab., 1996, 1997; Katz, Gottman și Hooven,
1996). Adesea, persoanele care au avut parte de reacții indiferente din
partea părinților lor (de exemplu, „Nu e așa mare lucru. Va fi bine.”) vor
spune „Mama [sau tata] m-a susținut.”, în loc să caracterizeze reacția ca
fiind una de minimalizare si de indiferentă. Cu toate acestea, la o cercetare
mai atentă, terapeutul poate determina cu precizie ceea ce s-a spus și poate
întreba pacientul: „Dacă ați trece acum printr-un moment dificil, o reacție
de felul acesta vi s-ar părea dovadă de susținere său vi s-ar părea un răspuns
tăios, indiferent?”. Mai pot fi explorate apoi și alte aspecte: Au avut părinții
suficient timp pentru emoții? Se discuta măcar despre emoții acasă? Erau
anumite emoții sau sentimente percepute drept problematice, imature sau
rele? Aveau cumva părinții probleme de reglare emoțională și erau copleșiți
de propriile emoții? A existat vreun frate sau vreo soră care crea probleme
atât de mari, încât familia nu a mai avut timp pentru emoțiile pacientului?
Evaluarea inițială și interviul inițial 93

Reflectați asupra următoarelor exemple de procese problematice de învățare


socială a emoțiilor:

O femeie a descris felul în care mama ei obișnuia să o ridiculizeze atunci


când plângea, spunându-i că este „doar o răsfățată”. Ea a încercat să obțină
aprobarea mamei fiind „drăguță” și „îmbrăcându-se frumos”, însă nimic nu
părea să fie suficient de bine. La vârsta adultă, ea considera că emoțiile ei nu
au sens și că singura modalitate prin care putea fi ascultată de către ceilalți
era să se comporte ca și cum toate evenimentele negative erau de fapt situații
de criză și să plângă intens.

Un bărbat cu alexitimie a povestit că în familia sa, compusă din oameni


cu educație superioară și orientați către reușită, obișnuiau să se poarte
discuții „raționale” și „instructive” despre politică și afaceri, iar despre emoții
se considera că stau în calea productivității și maturității. La vârsta adultă, el
întâmpina probleme mari în a-și identifica emoțiile sau a-și aminti cum se
simțea, precum și dificultăți semnificative în luarea deciziilor. El considera
că ar fi fost imprudent să își dezvăluie emoțiile față de prieteni, membri ai
familiei sau față de actuala prietenă, de teamă că aceștia vor folosi „slăbiciunea”
respectivă împotriva lui.

Un tânăr destul de „macho”, care avea mânecile de la bluză tăiate și


mușchi proeminenți, și-a asumat o atitudine ostilă și provocatoare față
de terapeut (bărbat) în prima ședință. Cu toate că pacientul provenea din
partea superioară a clasei de mijloc, încerca să vorbească asemenea unui
gangster dur. Fusese crescut într-un mediu competitiv, axat pe reușită și
statut, care l-a făcut să se simtă anxios și trist, însă aceste emoții „efeminate”
erau desconsiderate. Tatăl său varia între a-1 critica și a încerca în zadar să
îl salveze, în timp ce pacientul continua mascarada, prefacându-se că este
provocator și dur.

O femeie a relatat că si-a dorit susținerea mamei atunci când era mică,
însă nu putea avea încredere în mama ei. Obișnuia să se îmbufneze, să plângă
și în cele din urmă să țipe pentru a-i atrage mamei atenția, însă mama ei
oscila între indiferență, dispreț și încercări prefăcute de apropiere. Femeia
și-a amintit o situație în care mama ei și-a întins brațele și i-a spus că o
iartă, însă atunci când a mers să fie îmbrățișată de mamă, aceasta i-a dat o
palmă. La vârsta adultă, femeia avea bulimie nervoasă, îi era adesea teamă de
propriile emoții și credea că nu poate avea încredere în nimeni.

Desigur, procesul de învățare socială a emoțiilor include, pe lângă


emoție, și comportament. Include atingere, îmbrățișare, mângâiere și ținere
în brațe. Obișnuiau părinții sau alți membri ai familiei să atingă sau să
mângâie copilul, să se joace fizic cu el? Care a fost reacția copilului la aceste
lucruri? Cum reacționează pacientul adult la atingere? Se simte confortabil
94 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

să atingă alți oameni? Un tânăr cu anxietate socială a relatat că se simte jenat


să atingă o femeie atunci când ies la o întâlnire: „Nu întinzi puțin coarda
dacă o atingi sau o săruți? Nu se va simți oare ofensată?”. El s-a prezentat în
terapie într-o manieră excesiv de formală și intelectualizată, fiind extrem de
politicos și cuviincios. Terapeutul l-a întrebat cum se simte într-o situație în
care prietenii l-ar putea atinge, iar el a relatat: „Oamenii mă văd ca și cum
aș fi de neatins. Când eram la facultate, prietena mea s-a despărțit de mine
- presupun că nu eram suficient de afectuos și de cald. Tocmai îi povesteam
asta colegului de cameră și i-am spus că am nevoie de o îmbrățișare, iar el
mi-a spus, «Dar eu credeam că tu ești de neatins.»”.
Un alt tânăr a relatat cum tatăl lui fusese rece și distant, având adesea
tendința de a-1 critica și a-1 trata cu superioritate. Tatăl, un om care avea
tendința de a intelectualiza foarte mult, își exercitase puterea asupra
pacientului atunci când acesta fusese copil și încă mai făcea acest lucru.
Mama avea o atitudine deferentă față de tată, al cărui narcisism părea să
domine întreaga familie. Pacientul a povestit că în copilărie dădaca lui fusese
cea de la care primise cea mai multă afecțiune, aceasta obișnuind să se joace
cu el, să îl țină în brațe și să îl atingă. La vârsta adultă, el simțea că nu merită
intimitate și iubire din partea vreunei femei care era inteligentă și de succes,
căutând adesea compania prostituatelor, deoarece știa că acestea nu l-ar
respinge niciodată. A declarat că are repulsie față de propriul corp, care în
cele din urmă s-a concretizat într-o tulburare dismorfică corporală. Niciunul
dintre părinții lui nu fusese perceput drept o sursă de confort emoțional în
copilărie, iar pacientul a recunoscut că singurul mod prin care putea atrage
atenția erau crizele sale de furie.

Strategii problematice de reglare emoțională


In timpul interviului inițial - și pe parcursul terapiei - clinicianul trebuie
să evalueze felul în pacientul care a reacționat la emoțiile sale începând din
copilărie, precum și strategiile de reglare emoțională pe care le-a folosit. Care
dintre emoții au fost greu de tolerat? Ce gânduri apăreau odată cu emoțiile
respective? Cum a făcut față pacientul în perioada copilăriei sau a adolescenței
la aceste emoții? Terapeutul trebuie să se intereseze în mod direct de strategii
concrete, inclusiv de evitarea situațiilor care provocau emoții („Au fost lucruri
pe care ați evitat să le faceți din cauză că vă declanșau anumite emoții?”),
comportamente sexuale nepotrivite, intensificarea acuzelor, țipete, crize de
furie, abuz de substanțe, restricție alimentară, alimentație compulsivă sau
nevoia de reasigurare.

TERAPEUT: Deci, atunci când erați mică și erați supărată, ce obișnuiați


să faceți pentru a gestiona acele emoții?
PACIENTĂ: Era o pierdere de vreme să apelez la părinți. Tata era de
obicei drogat sau amețit de băutură, iar mama obișnuia să bea câteva
pahare și pur și simplu nu era prezentă. Adică, știți, noi nu vorbeam
Evaluarea inițială și interviul inițial 95

despre emoții. Mă descurcam singură cu ceea ce simțeam.


TERAPEUT: Și ce făceați pentru a vă liniști emoțiile?
PACIENTA: Fumam multă iarbă. Mă detașam de toate. Asta mă calma.
Puteam să uit.
TERAPEUT: Altceva?
PACIENTA: Mi-am dat seama că sunt atractivă atunci când au început
băieții să se dea la mine. Ei voiau sex, iar eu eram dispusă să o fac, ca
să mă integrez. Asta mă făcea să am impresia că arăt bine. înfățișarea
mea se schimbase, așa că dintr-o dată eram ceea ce își doreau ei, așa că
le ofeream asta.
TERAPEUT: Dar acum? Cum faceți față sentimentelor dumneavoastră?
PACIENTĂ: Pur și simplu încerc să mă distrez, fumez niște iarbă - mă
droghez în fiecare seară. Și beau. Un timp am luat cocaină. Asta scăpase
de sub control. Iar dacă un tip mă vrea, mă gândesc: de ce nu? Măcar
atâta pot să fac.
TERAPEUT: împărtășiți vreodată ceea ce simțiți cu adevărat?
PACIENTA: Nu, eu nu sunt așa. Eu nu sunt slabă. Asta este ceea ce
voi, psihologii, vreți să fac, dar la ce bun? Oricum nimănui nu-i pasă.
Nimeni nu știe cu adevărat cine sunt eu.
TERAPEUT: Ce s-ar întâmpla daca aș ajunge să aflu cine sunteți?
PACIENTĂ: Nu v-ar plăcea de mine.

O altă tânără a relatat că în perioada adolescenței nu reușea să o


determine pe mama ei să acorde atenție felului în care se simțea. Se simțise
deprimată, anxioasă și neiubită; îi era rușine de înfățișarea ei și apela la mama
ei pentru susținere. Mama ei era medic pediatru și îi spunea: „Crezi că tu
ai probleme? Eu am de-a face cu copii bolnavi și pe moarte. Tu ești doar o
răsfățată.”. Pacienta a continuat: „Când aveam 13 ani, am devenit anorectică,
mă înfometam, refuzam să mănânc, pierdeam în greutate. Credeam că voi
reuși să obțin atenție din partea mamei mele. Dar nimic nu a funcționat.”.
Această pacientă s-a plâns că soțul ei distant nu reușea niciodată să se apropie
de ea emoțional, însă ea avea un amant (un bărbat căsătorit) cu care putea
vorbi. In primele câteva ședințe de terapie, s-a întrebat cu voce tare dacă nu
cumva era prea dependentă emoțional - repetând precum un ecou vocea
mamei sale critice, care o desconsiderase din punct de vedere emoțional.
Un bărbat a relatat că în adolescență fusese hărțuit de alți copii; aceștia
îl înjurau și îl ridiculizau pentru faptul că era relativ scund de înălțime. El
a povestit că luase atunci decizia să nu își arate niciun fel de sentimente,
ci să îi trateze într-o manieră „logică”, asumând că în astfel de situații este
vorba „despre ei”, nu „despre mine”. Părea ceva extraordinar de rațional și de
stoic din partea unui adolescent. Totodată, el a relatat că mereu și-a dorit să
ajungă un om de știință, deoarece era atras de rigoarea și precizia științei și
a matematicii. A menționat că mama lui nu reușea să își exprime prea bine
emoțiile, iar tatăl lui, un om de știință amator, era preocupat de „invențiile”
sale. Voia să înceapă terapia, deoarece soția lui tocmai îi spusese că el era
96 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

insensibil și o trata cu superioritate, nereușind să se apropie emoțional de ea.

TERAPEUT: Ce vrea să spună prin aceea că sunteți insensibil?


PACIENT: Presupun că spun lucruri care îi rănesc sentimentele. Dar
nu întotdeauna sunt conștient că fac asta. [Pacientul relatează apoi un
exemplu de comentariu pe care l-a făcut la adresa soției lui, ce trădează
superioritate și autoritate]
TERAPEUT: Cum credeți că s-a simtit atunci când dumneavoastră
ați spus asta?
PACIENT: Cred că a fost furioasă. Mi-a spus că este furioasă.
TERAPEUT: Care a fost intenția dumneavoastră atunci când ați spus
asta?
PACIENT: Voiam pur și simplu să îi transmit care este informația
corectă. Dar, știți, spun adesea lucruri de genul acesta - corectez oameni,
le spun cum stau lucrurile de fapt.
TERAPEUT: Se pare că deseori considerați că faptele sunt mai
importante decât sentimentele.
PACIENT: Atunci când stau să mă gândesc la asta, îmi pasă de
sentimentele ei. Mă simt puțin vinovat. Dar cred că atunci când spun
lucruri de genul acesta nu mă gândesc și la sentimentele ei.

Acest individ a făcut față emoțiilor intelectualizând hărțuirea suferită


în adolescență, considerând că își poate „rezolva” sentimentele rănite
prin rațiune. Drept urmare, el a devenit mai puțin conștient de propriile
sentimente și mai puțin preocupat de sentimentele și de intențiile celorlalți.
Ca om de știință, el avea succes în munca sa, dar întâmpina dificultăți în
a citi emoțiile sale și ale celorlalți. Nu avea intenții reprobabile, așa cum
presupunea soția lui; era inconștient în mod neintenționat și folosea faptele
și logica drept modalități de a câștiga un oarecare „control” asupra mediului
amenințător în care și-a trăit adolescența. Din moment ce avea un nivel
ridicat de inteligență, a primit pentru aceasta considerabil de multe întăriri
în viața sa profesională, însă calitatea relației cu soția lui se deteriora.
Unii pacienți apelează la alți oameni pentru a-și regla emoțiile, în loc să
se bazeze pe propria abilitate de a se liniști sau de a se calma. Spre exemplu,
o pacientă cu tulburare de personalitate borderline a relatat că atunci când se
simte rău din punct de vedere emoțional, o sună pe mama ei (indiferent de
ora din zi sau din noapte), plânge la telefon și se plânge de cât de îngrozitoare
este viața ei. Atunci când mama îi sugerează să folosească tehnicile pe care
le-a învățat în terapia comportamentală dialectică, pacienta strigă la ea:
„Nu încerca să fii terapeutul meu!”. Ea și mama ei împărtășesc o convingere
similară despre emoțiile tinerei femei - aceea că ea este incapabilă sa își
regleze emoțiile de una singură, iar mama ei este responsabilă să o facă să
se simtă mai bine. Această dependență duală față de nevoia de reasigurare,
combinată cu respingerea ajutorului, a dus la conflicte suplimentare între
mamă și fiică, ceea ce a contribuit la confirmarea convingerii împărtășite
Evaluarea inițială și interviul inițial 97

că fiica este incapabilă să își regleze propriile emoții. Terapeutul ar putea


recunoaște valoarea suportului social și a validării, însă poate investiga astfel
de convingeri ale pacienților — respectiv că e nevoie de alții pentru a le regla
sentimentele.

TERAPEUT: Cum se rezolvă lucrurile atunci când apelați la mama


dumneavoastră pentru a vă liniști?
PACIENTA: Știu că mă iubește, dar ajungem să ne certăm.
TERAPEUT: Poate că îi cereți să facă ceva ce nu este capabilă să facă
— adică să regleze felul în care vă simțiți.
PACIENTĂ: Dacă i-ar pasă de mine, m-ar ajuta.
TERAPEUT: Dar asta pare să însemne că dumneavoastră nu aveți niciun
fel de deprinderi pe care să le folosiți în cazul propriilor emoții. Mi-ați
spus că de două luni mergeți la un grup de terapie comportamentală
dialectică. Nu vi s-au oferit acolo niște tehnici?
PACIENTA: Ba da, dar pur și simplu nu simt că le pot folosi atunci
când sunt supărată.
TERAPEUT: Faptul că nu încercați să le folosiți când sunteți supărată
și că încercați să o determinați pe mama dumneavoastră să vă liniștească
- iar ea nu este capabilă - trebuie să fie înfricoșător și chiar și mai
supărător.
PACIENTĂ: Așa este.
TERAPEUT: Dar poate dacă dumneavoastră sunteți cea care are
emoția (este emoția dumneavoastră), tot la dumneavoastră este și
soluția — tehnicile pe care le dețineți.
PACIENTĂ: Știu că aveți dreptate. Dar este greu.
TERAPEUT: Da, este greu. Dar ați făcut o mulțime de lucruri grele.
Iar dacă le-ați folosi, v-ați putea da seama că acele tehnici sunt utile.
Poate am putea să anticipăm că urmează să vă simțiți rău la un moment
dat săptămâna aceasta și să facem un plan pentru tehnicile pe care să
le folosiți.

Dimensiuni specifice ale schemelor emoționale


Terapeutul centrat pe scheme emoționale se interesează de convingerile
specifice ale pacientului cu privire la durată, control, acceptare și alte
dimensiuni ale schemelor emoționale introduse în Capitolul 3 și evaluate
prin LESS II (unele în formă inversată). în capitolele viitoare va fi prezentată
mai detaliat modalitatea prin care clinicianul poate aborda aceste convingeri
utilizând o varietate largă de tehnici, însă, în interviul inițial, terapeutul
poate pune întrebări ce vizează aceste dimensiuni.

• Validare. „Considerați că ceilalți oameni vă înțeleg sentimentele și


le pasă de ele?” Spre exemplu, o tânără femeie cu tulburare de personalitate
borderline a relatat că părinții ei nu o înțeleg și că nu reușește să îi facă să
98 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

vadă lucrurile din perspectiva ei. Ea credea că atunci când ei îi dădeau sfaturi
sau încercau să aibă o privire de ansamblu asupra lucrurilor, nu le păsa de
sentimentele ei și căutau să obțină doar ceea ce voiau ei.
• Durată. „Atunci când sunteți supărat(ă), în momentul acela, cât timp
aveți impresia că va dura supărarea? Simțiți supărarea ca pe un sentiment
trecător sau ca ceva care va tot continua?” Spre exemplu, o femeie se temea că
tristețea ei va dura la nesfârșit și că ea va fi întotdeauna deprimată. Asemenea
multor pacienți care au scheme emoționale cu privire la durată, ea își percepea
emoția ca fiind o trăsătură durabilă, nu un sentiment temporar.
• Control. „Vă temeți că emoția dumneavoastră va scăpa de sub control?
Mai concret, ce vă temeți că se va întâmpla dacă scapă de sub control? Puteți
să îmi descrieți cel mai rău deznodământ posibil pe care îl anticipați? Mi-
ați putea oferi o imagine care să arate cum este atunci când acel sentiment
scapă de sub control?” Spre exemplu, un pacient credea că anxietatea lui se
va accentua și va scăpa de sub control atunci când călătorește cu avionul.
El se temea că se va ridica de pe scaun, va striga, va fugi la ușă și va lovi cu
pumnul în ea. Niciunul dintre aceste lucruri nu s-a întâmplat vreodată, însă
el se raporta la pierderea controlului în imaginar ca la un semn că își pierdea
cu adevărat controlul.
• Vinovăție/ rușine. „Există unele emoții în legătură cu care vă simțiți
vinovat? Care este motivul pentru care considerați că nu ar trebui să aveți o
anumită emoție?” Spre exemplu, un bărbat căsătorit se simțea vinovat pentru
că le considera pe alte femei atractive sexual și se temea că fanteziile cu ele
ar putea duce la pierderea controlului și la distrugerea căsniciei sale. „Există
unele emoții de care vă este rușine? V-ar fi teamă că alți oameni le-ar putea
afla? Ce ar însemna pentru dumneavoastră ca ceilalți să afle că simțiți aceste
lucruri? Vă temeți că sunt lucruri despre dumneavoastră pe care le-aș putea
afla, de care v-ar fi rușine?” Spre exemplu, un bărbat religios a relatat că are
sentimente de natură sexuală față de alți tineri de la ora de limba ebraică,
spunând că ar fi fost umilitor dacă alți oameni ar fi descoperit această dorință
a sa. Totodată, se temea că dacă se încrede în terapeut, exista riscul ca alți
membri ai comunității lui să afle că el merge la terapie, iar el să fie persecutat
din această cauză.
• Percepție simplistă asupra emoțiilor. „Vi se pare dificil să aveți sentimente
mixte față de cineva — inclusiv față de propria persoană? Cum gestionați
acele sentimente mixte [de exemplu, căutare de reasigurări, adunare de
informații, dificultate în luarea deciziei, ruminare, procrastinare, critică)? De
ce vă deranjează să aveți sentimente mixte?” Spre exemplu, un bărbat și-a
descris sentimentele mixte față de prietena lui și ezita să îi pună că o iubește
și că este dispus să își ia un angajament. El căuta reasigurări din partea
prietenilor lui de sex masculin, încerca să își demonstreze că mariajul este o
situație negativă, indiferent de parteneră, și rumina asupra dificultății de a
lua o decizie. El considera că sentimentele lui trebuiau să fie pure și totale.
• Exprimare. „Există sentimente greu de exprimat? Care sunt acestea?
Ce vă temeți că s-ar putea întâmpla dacă v-ați exprima acele sentimente?
Evaluarea inițială și interviul inițial 99

Dacă vă îngrijorează exprimarea unui sentiment, cum gestionați situația?”


Spre exemplu, o femeie fără partener, care recent încercase să rămână
însărcinată, se temea că emoțiile ei se vor „revărsa” în „momente nepotrivite”
(în biserică, la o ceremonie de nuntă, în timp ce citea o poveste sensibilă pe
avion). Ea a relatat că îi este teamă că dacă începe să își exprime emoțiile va
ajunge să plângă, iar asta ar fi umilitor în timpul terapiei.
• Comprehensibilitate. „Există sentimente care nu au sens pentru
dumneavoastră? Care sunt acestea? Atunci când sentimentele dumneavoastră
nu au sens, la ce vă gândiți sau ce faceți în continuare?” Spre exemplu, văduva
descrisă mai sus în acest capitol a relatat că nu reușește să înțeleagă de ce
este atât de supărată atunci când se întoarce în apartamentul ei gol după o
zi lungă de muncă. Anticipând că va fi tristă, ea obișnuia să bea în timp ce
mergea spre casă.
• Valori. „Sentimentele de tristețe, anxietate, furie sau de singurătate
pe care le aveți sunt asociate cu lucruri pe care le prețuiți?” Spre exemplu, o
femeie singură, după o despărțire, plângea în timp ce descria cât de singură
se simte de la despărțire. Deși inițial se întreba de ce „trebuie să se simtă atât
de rău”, ea a înțeles că valorizează intimitatea, dragostea și angajamentul, așa
încât sentimentele ei de tristețe și singurătate erau consecințe ale valorilor
respective.
• Amorțire. Există momente în care vă simțiți amorțit(ă)? Există
momente când observați că anumite lucruri care îi deranjează pe ceilalți nu
vă deranjează și pe dumneavoastră? Cum vă gândiți la această amorțire sau
ce impresie aveți despre ea?” Spre exemplu, un bărbat cu alexitimie a observat
că se întâmpla adesea să nu simtă nimic atunci când vedea sau auzea lucruri
care i-ar fi supărat pe alți oameni. Atunci când prietena lui plângea, el oscila
între indiferență și ușoară frustrare. El a relatat, într-o manieră distantă: „Eu
nu sunt sentimental. Cred că emoțiile sunt o pierdere de vreme. Oricum,
oamenii îți vor folosi emoțiile împotriva ta.”
• Consens (asemănare cu ceilalți). „Sentimentele dumneavoastră sunt
diferite de cele ale altor oameni? Care dintre sentimentele pe care le aveți
par să fie ieșite din comun? Ce înseamnă pentru dumneavoastră faptul că
aveți sentimente pe care considerați că alții nu le au?” Spre exemplu, femeia
descrisă anterior, cea care obișnuia să bea în drum spre casă de la locul de
muncă, a relatat că sentimentele ei de tristețe, gol interior și de singurătate
erau diferite de sentimentele pe care le aveau alți oameni. Ea se simțea
confuză, rușinată și îngrijorată că avea o gamă de sentimente care i se părea
că o diferențiază de ceilalți. Din cauza convingerii că suferă de o „tulburare
unică”, era reticentă să își împărtășească sentimentele cu alți oameni.
• Raționalitate. „Considerați că ar trebui să fiți rațional și logic în
aproape orice aspect? Considerați că emoțiile vă stau în cale?” Spre exemplu,
bărbatul cu alexitimie descris mai sus era deosebit de axat pe raționalitate;
el percepea emoțiile ca fiind o pierdere de vreme și o interferență în calea
gândirii raționale, eficiente. El obișnuia să se critice pentru că era sentimental
și considera că familia lui l-ar fi perceput ca fiind fără control dacă i-ar fi
100 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

descris depresia prin care trecea.


• Acceptare. „Va este greu să acceptați pur și simplu că aveți un sentiment
atunci când acesta apare? Ce sentimente sunt mai greu de acceptat? De ce? Ce
vă temeți că s-ar putea întâmpla dacă, pe moment, ați accepta pur și simplu
un anumit sentiment?” De exemplu, un bărbat care suferea de tulburare
de panică considera că el nu poate să accepte senzațiile de anxietate sau
îngrijorarea față de anxietate; el considera că dacă și-ar accepta anxietatea,
asta ar însemna să lase garda jos și să piardă controlul.
• Ruminare. „Se întâmplă adesea să vă măcinați din cauza sentimentelor
negative pe care le aveți și să ajungeți să fiți preocupat de gândurile și emoțiile
dumneavoastră?” Spre exemplu, un bărbat singur și-a descris sentimentele de
gol interior și de lipsă de sens, neputând să înțeleagă de ce este nefericit,
din moment ce, obiectiv vorbind, avea succes. El rumina asupra acestor
sentimente și considera că are o problemă profundă, în privința căreia nu
putea fi ajutat.
• Blamare. „îi blamați pe alții pentru sentimentele dumneavoastră și vă
gândiți că v-ați simți mult mai bine dacă ceilalți oameni s-ar schimba?” De
exemplu, bărbatul căsătorit descris anterior, a cărui soție insistase ca el să
vadă un terapeut pentru problema legată de furie, a relatat că motivul pentru
care se simte furios era faptul că soția lui nu îl ascultă sau nu face ceea ce se
așteaptă el de la ea.

în afară de aceste 14 dimensiuni, clinicianul poate să investigheze


senzația de urgență temporală pe care pacientul o simte atunci când apare
o emoție: „Atunci când aveți o emoție, aveți senzația că trebuie să faceți
ceva imediat pentru a o «gestiona»?”. Unii oameni cred că o emoție
intensă se va accentua dacă ei nu acționează rapid; această convingere ar
putea să ducă la comportamente impulsive, care au funcția de recompensă
imediată prin reducerea temporară a emoției. Spre exemplu, o femeie care
avea sentimente de tristețe și gol interior asociate relației conflictuale cu
partenerul ei considera că trebuie să scape imediat de emoțiile respective,
ceea ce o facea să mănânce compulsiv. Aceasta avea ca urmare sentimente
imediate de recompensare, însă ulterior se concretiza în gânduri auto-critice
și în convingerea că a scăpat de sub control. Alte convingeri emoționale ce
pot fi evaluate includ convingeri despre posibilitatea de a schimba o emoție
— spre exemplu: „Oare ce factori v-ar permite să simțiți o altă emoție, mai
dezirabilă?”. Așa cum am arătat în Capitolul 3, atunci când facem predicții
despre emoțiile viitoare pornind de la emoțiile prezente, tindem adesea să
ignorăm eventuale evenimente sau strategii de coping care ar putea schimba
o emoție. Crede oare pacientul în caracterul evanescent sau tranzitoriu al
emoțiilor ori percepe emoția curentă ca fiind o trăsătură stabilă, independentă
de evenimente și alte comportamente? în cele din urmă, pot fi explorate
scopurile emoționale, cum ar fi dorința de liniște, satisfacție, iubire, apreciere
și compasiune. S-ar putea să fie nevoie ca terapeutul să introducă ideea
Evaluarea inițială și interviul inițial 101

că emoțiile pot fi și scopuri, nu doar trăiri curente, iar pacientul își poate
imagina cum stabilește un plan de viață și de exersare a comportamentelor,
gândirii, asumării riscurilor și a relaționării care ar avea potențialul de a da
naștere unui set nou și „mai dezirabil” de emoții. In loc să se gândească la
emoții ca fiind ceva ce „doar mi se întâmplă”, pacientul poate analiza pe care
dintre emoții și le dorește de-a lungul dezvoltării sale. O parte dintre aceste
idei referitoare la scopuri emoționale sunt discutate în Capitolul 9.

ELABORAREA UNEI CONCEPTUALIZĂRI DE CAZ


După evaluarea și interviul inițial, clinicianul poate începe să colaboreze
cu pacientul pentru elaborarea unei conceptualizări de caz din perspectiva
terapiei centrate pe scheme emoționale. Deși recunoaște importanța unui
tablou diagnostic standard, clinicianul va dori să evalueze modalitatea în
care convingerile și strategiile problematice de reglare emoțională contribuie
la aceste categorii standard de diagnostic. Spre exemplu, cum contribuie
convingerile despre durata și controlul emoției la tulburarea privind consumul
de substanțe? Cum contribuie convingerile despre incapacitatea de a obține
validare, incontrolabilitatea emoției si intoleranta fată de sentimente mixte la
tulburarea de personalitate borderline? Pentru a ilustra cum poate fi elaborată
o conceptualizare de caz, vom începe cu cazul „fetei petrecărețe” descrisă
anterior în acest capitol - o tânără care s-a prezentat cu abuz de canabis, abuz
de alcool, istoric de abuz de cocaină, bulimie nervoasă în prezent, tulburare
depresivă majoră, tulburare de anxietate generalizată, insomnie, istoric de
automutilare prin tăiere, tentative de suicid în trecut, tulburare de personalitate
borderline și relații nesănătoase cu bărbați. Prezentarea generală de mai jos
poate fi utilizată pentru elaborarea unei conceptualizări de caz pentru această
persoană, iar Figura 4.3. (verso) poate fi utilizată drept ghid general.

1. Care dintre emoții sunt problematice dinperspectivapacientului? Furie,


anxietate, singurătate și tristețe.
2. Scheme emoționale predominante. Emoțiile sunt incomprehen-sibile,
durează la nesfârșit, sunt diferite de emoțiile celorlalți, trebuie să fie suprimate
sau eliminate imediat, sunt semne de slăbiciune, sunt rușinoase și nu pot fi
exprimate sau validate.
3. Procesul de învățare socială a emoțiilor. Istoric timpuriu și prezent de
invalidare atât din partea mamei, cât și a tatălui; umilită și desconsiderată
din cauza sentimentelor ei de tristețe și singurătate; a fost făcută să se simtă
neloială familiei din cauză că este „egoistă” în privința emoțiilor sale; modele
de rol ale părinților care își „gestionau” emoțiile prin abuz de droguri și de
alcool; accent pe afișarea unei imagini favorabile în detrimentul autenticității;
accent pe aspect fizic în detrimentul personalității și caracterului.
102 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

Procesul de învățare Scheme Emoții


socială a emoțiilor emoționale problematice

Strategii problematice de Strategii


reglare emoțională adaptative
de reglare
emoțională

Convingeri despre
emoțiile celorlalți Scheme, reglare
emoțională și
dispoziție afectivă/
anxietate/ furie

Consecințe
interpersonale ale
schemelor emoționale și
ale reglării emoționale

Figura 4.3. Modelul conceptualizării de caz

4. Strategii problematice de reglare emoțională. Evitare; încercarea de a


părea veselă; supunere față de nevoile celorlalți; abuz de canabis, alcool și
cocaină; comportament sexual nepotrivit; automutilare prin tăiere; ruminare,
îngrijorare și ignorarea nevoii de ajutor.
5. Strategii adaptative de reglare emoțională. Este capabilă să apeleze la
strategii de rezolvare a problemelor și să formeze alianțe cu specialiști în
sănătate mintală; a apelat la terapie și la tratament medicamentos.
6. Convingeri referitoare la emoțiile altor oameni. Idealizează capacitățile
altora (sunt percepuți ca „având totul sub control”, neavând nevoie de ajutor și
fiind fericiți cu viața lor); convingerea că ar trebui să liniștească și să calmeze
emoțiile mamei și ale tatălui ei; convingerea că este obligată să facă bărbaților
pe plac, astfel încât ei să se simtă bine, cu scopul de a preveni respingerea.
Se axează mai puțin pe eventuale vulnerabilități ale altora, fie așteptându-se
ca ei să fie puternici și perfecți, fie desconsiderându-i pentru slăbiciune și
inferioritate. Se percepe pe sine ca fiind genul care face oamenilor pe plac; își
propune să fie în special provocatoare sexual în interacțiunea cu bărbați pe
care nu îi cunoaște, astfel încât „să dovedească faptul că i-ar putea avea”. Are
un nivel scăzut de conștientizare a emoțiilor mamei și ale tatălui ei sau ale
bărbaților
? cu care se întâlnește.
>
Evaluarea inițială și interviul inițial 103

7. Relația între schemele emoționale, reglarea emoțională și depresie,


anxietate șifurie. Din moment ce consideră că emoțiile ei vor dura la nesfârșit
și se vor intensifica, apelează la canabis, alcool, cocaină și la comportamente
de purgare pentru a-și înlătura sentimentele și gândurile neplăcute. Crede că
emoțiile ei nu au sens, sunt rușinoase și sunt semne de slăbiciune, iar alții nu
i le împărtășesc, așa că ezită să își exprime emoțiile, să manifeste emoții non­
verbal sau să caute validare. Percepe validarea ca fiind o slăbiciune patetică.
Ii este teamă să exprime furie, deoarece nu simte că este îndreptățită la
sentimente de furie, temându-se că exprimarea furiei va duce la respingere
totală. Fiind izolată de ceilalți din pricina dificultăților ei emoționale, ea
fie ruminează întrebându-se ce este în neregulă cu ea, fie își administrează
singură droguri și alcool.
8. Consecințe interpersonale ale schemelor emoționale și ale reglării
emoționale. Din moment ce crede că are defecte fundamentale și nu este
demnă de iubire, ea nu își împărtășește sentimentele cu ceilalți. Se teme
că dacă ar fi cu un „tip de treabă”, ar putea ajunge să se atașeze și să aibă
încredere în el, așa că îi vede pe „tipii drăguți” ca fiind „fraieri” - temerea îi
este confirmată însă prin faptul că știe că lucrurile nu vor merge niciodată cu
„tipii răi”, așa că se așteaptă deja la respingere și abandon. O sperie ideea de
a ajunge să fie apropiată emoțional de un „tip drăguț”, deoarece respingerea
din partea lui ar fi mult mai dureroasă. Prin urmare, fie evită astfel de bărbați,
fie îi provoacă să o respingă. încearcă să mențină relațiile doar la nivel
superficial, deoarece se percepe ca fiind „genul de fată petrecăreață”, care
„nu simte nimic serios”. Spune că îi este teamă să „deschidă un borcan cu
viermi” cu alți oameni — sau cu propriile emoții. Percepe relațiile apropiate ca
fiind „periculoase”, deoarece „oamenii ar putea să ajungă să afle cum ești cu
adevărat”.

REZUMAT
In întâlnirile inițiale cu un pacient, obiectivele sunt să elaborați teoriile
acestuia asupra emoției și reglării emoționale, să le conectați cu istoricul
de învățare socială a emoțiilor din trecutul pacientului, să analizați cum
sunt menținute aceste convingeri în relațiile interpersonale din prezent, să
evaluați consecințele strategiilor problematice de reglare emoțională sau de
evitare a emoțiilor și să ajungeți să înțelegeți modul în care convingerile
și strategiile asociate emoției mențin sau exacerbează depresia, anxietatea,
abuzul de substanțe și dificultățile din relații. Faptul că îi arătați pacientului
conceptualizarea de caz - folosind chiar diagrama din Figura 4.3 - i-ar
putea oferi acestuia pentru prima dată șansa de a înțelege cum i s-au format
convingerile despre emoții și cum sunt acestea profund implicate în faptul
că el apelează la evitare, toleranță scăzută la frustrare și la alte strategii care
nu îl ajută.
Planul de tratament al pacientului începe încă din etapa de evaluare
104 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

(și continuă cu evaluarea pe termen lung). Acesta va cuprinde inclusiv


prezentarea modelului de tratament către pacient, identificarea acelor
dimensiuni specifice ale schemelor emoționale care creează probleme,
identificarea declanșatorilor emoțiilor, analiza strategiilor utile și inutile
pe care pacientul le-a folosit în reglarea emoțională, clarificarea valorilor
pacientului și determinarea scopurilor pe care acesta și-ar dori să le atingă,
analizarea rolului pasivității și izolării, la nevoie, implicarea pacientului
în tehnici de activare comportamentală și expunere, precum și asistarea
pacientului în procesul de dezvoltare a unei game cât mai largi de abilități
pentru reglare emoțională (de exemplu, restructurare cognitivă, creșterea
toleranței la disconfort, depășirea evitării experiențiale, exersarea fricii și
detașarea conștientă). Capitolele care urmează prezintă intervenții specifice
menite să abordeze o gamă largă de probleme asociate convingerilor
problematice despre propriile emoții și despre emoțiile celorlalți, prezentând
și modalitatea în care clinicianul poate să îl ajute pe pacient să își urmărească
scopurile valorizate.

ANEXA 4.1. DESCRIEREA INSTRUMENTELOR DE MĂSURARE


ADMINISTRATE ODATĂ CU INTRAREA ÎN TRATAMENT
Din Lista de evaluare a afectelor pozitive și negative (PANAȘ) derivă
doi factori generali, Afecte pozitive și Afecte negative. Persoanele pot
obține scoruri ridicate sau scăzute pe fiecare dintre acești factori. Scorurile
obținute la PANAȘ rămân stabile pentru o perioadă de 2 luni, demonstrând
asocieri cu alte măsurători ale emoțiilor și ale personalității. Recomandăm
clinicienilor să fie atenți care sunt emoțiile pozitive sau negative pe care
pacientul le trăiește cel mai des, precum și care este raportul dintre emoțiile
pozitive și cele negative. Ne interesează în mod special dacă pacientul
raportează absența emoțiilor pozitive, însă înregistrează scoruri mari pentru
emoții negative. Terapia se poate axa așadar pe creșterea frecvenței emoțiilor
pozitive. Unii pacienți ar putea raporta frecvențe scăzute din ambele tipuri
de emoții, sugerând prezența anhedoniei sau a alexitimiei. Pentru un pacient
care obține scoruri ridicate la Afecte negative, pot fi identificate emoțiile
specifice, alături de convingerile referitoare la emoțiile respective și de
strategiile de reglare emoțională activate.
Chestionarul strategiilor de reglare emoțională (ERSQ) evaluează
10 reacții diferite la emoții, dintre care unele ar putea fi problematice (de
exemplu, suprimarea sentimentelor, ascunderea sentimentelor, îngrijorarea,
critica de sine), iar altele ar putea fi de ajutor (de exemplu, încercarea de a
gândi diferit asupra lucrurilor, acceptarea, rezolvarea de probleme). Acest
chestionar își va dovedi utilitatea pentru evaluarea modului în care scheme
emoționale negative ale pacientului sunt asociate unor strategii problematice
specifice de coping emoțional, iar rezultatele lui pot fi utile pentru a explica
pacientului relațiile respective, așa cum este descris în Capitolul 5. Această
Evaluarea inițială și interviul inițial 105

scală este prezentată în Figura 5.1 din Capitolul 5.


Chestionarul de evaluare a metacognițiilor—30 (MCQDO) evaluează
cinci factori care stau labazaîngrijorării,pornind de la modelul metacognitival
lui Wells: Convingeri pozitive despre îngrijorare, Convingeri negative despre
îngrijorare, încredere cognitivă, Nevoie de control și Auto-conștientizare
cognitivă. Acești factori sunt relevanți nu doar pentru modul în care oamenii
se gândesc sau reacționează la gândurile lor intruzive (de exemplu, îngrijorări),
ci pot indica inclusiv felul în care oamenii se gândesc la emoțiile lor. Spre
exemplu, convingerile negative despre emoții și nevoia de control asupra
emoțiilor sunt direct asociate cu doi dintre factorii ce alcătuiesc MCQ^dO.
In plus, persoanele care se concentrează permanent asupra emoțiilor lor au
o probabilitate mai mare de a avea scoruri ridicate la Auto-conștientizare
cognitivă. Se presupune că acestor persoane le este mai greu să „iasă afară
din mintea lor.” De fapt, acești factori metacognitivi sunt asociați cu scheme
emoționale problematice: persoanele care au convingeri negative despre
emoțiile lor au o probabilitate mai mare de a avea și convingeri pozitive
despre funcția îngrijorării, considerând în același timp că îngrijorarea trebuie
controlată.
Chestionarul de evaluare a acceptării și acțiunii-II (AAQjII) se
bazează pe modelul flexibilității cognitive, conștientizării și acceptării,
înaintat de Hayes și colegii săi. Persoanele cu scheme emoționale negative au
o probabilitate mai mare de a avea un nivel scăzut de flexibilitate psihologică,
de a întâmpina dificultăți în acceptarea propriilor gânduri și emoții și de a le
fi greu să se detașeze de ele. Conceptele și tehnicile din terapia prin acceptare
și angajament (ACT) pot fi cu adevărat cu utile pentru facilitarea unui nivel
crescut de acceptare și pentru combaterea complicațiilor emoționale de
moment, promovând în același timp centrarea pe scopuri valorizate.
Scala de adaptare în cuplu (DAS) este un instrument folosit la scară
largă pentru măsurarea satisfacției în relații, evaluând domeniile de conflict
dintre parteneri. Scorurile ridicate sunt asociate cu un nivel mai ridicat de
satisfacție în relație. Cercetările noastre au demonstrat existența unei asocieri
puternice între scorurile la DAS și percepția pacientului asupra felului în care
partenerul sau partenera sa se raportează la emoțiile sale (ale pacientului).
Evaluarea stilurilor parentale (MOPS) este alcătuită din trei dimensiuni,
ce reprezintă amintiri despre felul în care au reacționat mama și tatăl
pacientului atunci când acesta era mic: Indiferență, Abuz și Control excesiv.
Ne-am aștepta ca persoanele care au trecut prin experiențe de indiferență,
de abuz sau de control excesiv din partea oricăruia dintre părinți să aibă
convingeri negative despre propriile emoții, să le fie greu să aibă încredere în
ceilalți și să aibă dificultăți legate de validare.
Răspunsurile la scala Experiențe în relații apropiate - varianta revizuită
(ECR-R) prezintă interes pentru terapia centrată pe scheme emoționale,
prin faptul că unele persoane ar putea ajunge să aibă probleme de reglare în
cadrul relațiilor apropiate din cauza atașamentului lor anxios sau ar putea
ajunge să fie detașați din cauza fricii de a fi acaparați, controlați sau de a fi
106 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

respinși. Această scală măsoară stilurile de atașament anxios și evitant în


relațiile apropiate dintre adulți. Investigarea pe rând a itemilor poate oferi
clinicianului informații cu privire la acei declanșatori din relațiile apropiate
care ar putea provoca anxietate, gelozie, furie sau tristețe.
Scala de evaluare a auto-compătimirii - forma scurtă (SCS-SF) este un
chestionat alcătuit din 12 itemi, care evaluează modul de reacție a persoanei
la emoții negative. Scala evaluează șase dimensiuni (Bunătate față de sine,
Judecată de sine, Omenie, Izolare, Mindfulness și Supra-identificare). Auto-
compătimirea este asociată unei game largi de măsurători ale psihopatologiei
(Neff, 2012). SCS-SF oferă clinicianului informații asupra felului în
care pacientul își liniștește sau își reglează emoțiile — fie bazându-se pe
manifestarea bunătății față de sine, pe normalizarea emoțiilor, prin apelul la
omenie sau (alternativ) criticându-se ori ajungând să se supra-identifice cu
o emoție.
In cele din urmă, Inventarul clinic multiaxial Millon-III (MCMI-III)
este un instrument de auto-raportare standardizat, folosit la scală largă, din
care derivă scoruri factoriale pentru 10 sindroarrie clinice și 14 tulburări
de personalitate. MCMI-III este valoros în mod special pentru evaluarea
unor arii de funcționare cum ar fi depresia, anxietatea, tulburarea de stres
posttraumatic, abuzul de substanțe, precum și o gamă largă de dimensiuni ale
tulburărilor de personalitate, pe baza modelului lui Milion.
CAPITOLUL 5
Prezentarea modelului schemelor emoționale

Inima trebuie ținută în frâu; dacă îi dăm drumul, curând


vom pierde și controlul minții.
— Friedrich Nietzsche

După realizarea evaluării inițiale și a interviului inițial, prima etapă


a terapiei propriu-zise are menirea de a-1 ajuta pe pacient să înțeleagă ce
sunt schemele emoționale, cum influențează acestea menținerea anxietății,
a depresiei sau a altor tulburări de ordin psihiatric, cum duc convingerile
despre emoții la strategii problematice de coping, cum au fost învățate
convingerile respective despre emoții și cum ar putea fi schimbată în bine
funcționarea pacientului prin modificarea acestor convingeri și strategii.
In terapia centrată pe scheme emoționale este esențial ca pacientul să își
înțeleagă propria teorie asupra emoțiilor. Prin faptul că înțelege schemele
emoționale ca fiind „teorii” sau „construcții individuale”, pacientul poate
ajunge să înțeleagă că unele teorii nu se potrivesc neapărat cu realitatea, iar
unele teorii noi ar putea fi mai adaptative.

INSTRUIREA PACIENTULUI CU PRIVIRE LA


EMOȚII ȘI SCHEME EMOȚIONALE
Primul pas atunci când îi prezentăm pacientului modelul schemelor
emoționale este să îl ajutăm să identifice ce sunt emoțiile și cum diferă
acestea de gânduri, comportamente și realitate.

TERAPEUT: Urmează să vorbim mult despre gândurile, emoțiile și


comportamentul dumneavoastră. Toate acestea sunt legate între ele, dar
sunt diferite. Spre exemplu, haideți să ne imaginăm că vă gândiți că aveți
prea mult de lucru, iar șeful va fi foarte furios față de dumneavoastră.
Acestea sunt gândurile pe care le aveți despre ceea ce urmează să se

107
108 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

întâmple. însă apoi observați că inima vă bate mai repede, vă simțiți


anxios și ușor furios față de șef și vă gândiți că șeful nu e corect față
de dumneavoastră. Acum, senzațiile pe care le aveți - faptul că vă bate
inima mai repede și că vă simțiți anxios - sunt emoțiile dumneavoastră.
Dar vă puteți da seama că emoțiile pe care le aveți pot să implice și
gânduri referitoare la șef. Astfel, s-ar putea să vă comportați diferit. Ați
putea să lucrați și mai mult sau ați putea să vă plângeți la colegii de
muncă. Prin urmare, emoțiile sunt compuse din senzații, o conștientizare
a felului în care vă simțiți; ați putea avea gânduri despre ceva și ați putea
5 să vă raportați diferit la oameni. Emoția dumneavoastră este anxietate
și implică senzațiile pe care le aveți, conștientizarea felului în care vă
simțiți, gânduri cum că șeful ar putea fi supărat și modalitatea în care
relaționați cu oamenii atunci când sunteți anxios. înțelegeți ceea ce spun?
PACIENT: Cum diferă emoțiile de gânduri?
TERAPEUT: Păi, gândurile sunt afirmații precum „Șeful meu este
întotdeauna dificil.” sau „Nu voi reuși niciodată să termin asta.” Ce
e interesant la astfel de gânduri e că noi le ’putem testa în raport cu
dovezile. Putem aduna dovezi că șeful este sau nu dificil ori că veți
reuși sau nu să terminați ce aveți de făcut. într-un fel, gândurile pot să
fie adevărate sau false sau undeva la mijloc. Insă dacă dumneavoastră
spuneți că vă simțiți anxios și că vă bate inima, nu întrebăm dacă asta
este adevărat. Presupunem că aveți dreptate în legătură cu asta - vă
cunoașteți emoțiile în momentul în care le trăiți. Dar am putea să vă
întrebăm in legătură cu ce sunteți anxios.
PACIENT: Cum are să mă ajute asta?
TERAPEUT: E o întrebare bună. Am putea să vă analizăm gândurile
sau să vedem dacă putem să vă schimbăm comportamentul. Asta ar
putea să ajute. Dar știm că uneori întâmpinați dificultăți cu emoțiile
dumneavoastră. Prin urmare, am putea să vedem ce faceți sau la ce vă
gândiți atunci când vă simțiți anxios sau trist.
PACIENT: La ce m-aș putea gândi?
TERAPEUT: S-ar putea să aveți gânduri referitoare la anxietatea
dumneavoastră. Spre exemplu, v-ați putea gândi că nu are sens, că ar
putea dura o perioadă lungă de timp sau că este periculoasă. Iar aceste
gânduri referitoare la anxietatea dumneavoastră ar putea să vă facă și
mai anxios.
PACIENT: Deci aș putea să devin anxios că sunt anxios?
TERAPEUT: Este posibil. S-a putea să fie așa, Va trebui să investigăm.

După această introducere despre ceea ce înseamnă emoția, terapeutul îi


face pacientului o prezentare de ansamblu asupra principiilor terapiei centrate
pe scheme emoționale. Rezultatele obținute la LESS II în etapa de evaluare
(consultați Capitolul 4) îi dau terapeutului repere ale discuției - respectiv,
convingerile pacientului cu privire la durată, control, comprehensibilitate și
alte dimensiuni ale schemelor emoționale.
1
Prezentarea modelului schemelor emoționale 109

TERAPEUT: Am observat în formular [LESS II] că dumneavoastră


considerați că emoțiile pe care le aveți vor dura mult timp. Care dintre
emoții credeți că va dura mult timp?
PACIENT: Cred că tristețea. Atunci când mă simt la pământ, am
impresia că va ține pentru totdeauna. Că pur și simplu n-am să scap
niciodată de acolo.
TERAPEUT: Prin urmare, aveți o convingere despre durata tristeții
dumneavoastră — cum că va avea o durată lungă. Vă face asta să vă
simțiți lipsit de speranță câteodată?
PACIENT: Da, cred că da. Am impresia că nu voi scăpa niciodată de
starea aceea.
TERAPEUT: Și atunci când simțiți că nu există nicio speranță, iar
tristețea va dura pentru totdeauna, ce faceți în continuare?
PACIENT: Presupun că stau și îmi pun întrebări în legătură cu asta.
Adică mă tot gândesc la asta: „De ce mă simt așa? Ce e în neregulă cu
mine?”.
TERAPEUT: Prin urmare, putem observa că vă simțiți trist, apoi vă
gândiți că va dura pentru totdeauna, ceea ce vă face să vă simțiți fără
speranță; apoi ruminați și vă măcinați din cauza acestui lucru. Și cum vă
simțiți atunci când ruminați?
PACIENT: Trist.

In acest exemplu, terapeutul reușește să facă legătura între convingerea


despre durată și o altă emoție (lipsa de speranță), iar apoi o asociază pe aceasta
din urmă cu ruminarea, care menține tristețea. O astfel de ilustrare a unui
proces de scheme emoționale ce se auto-îndeplinește și se auto-confirmă este
primul pas în stabilirea legăturii dintre emoție, pe de o parte, și strategiile
problematice de coping și depresie, pe de altă parte. Investigația începe
axându-ne pe emoție, pe ceea ce individul crede despre emoție și pe strategia
problematică de coping care este activată. Convingerile despre emoție sunt
asociate cu coping-ul emoției.

TERAPEUT: Haideți să ne mai uităm o dată la ceea ce spuneți despre


emoțiile dumneavoastră. La una dintre întrebări ați spus că emoțiile pe
care le aveți nu au sens pentru dumneavoastră. Cu alte cuvinte, par să
fie de neînțeles. Care emoție pare de neînțeles?
PACIENT: Păi, nu înțeleg de ce mă simt atât de trist. Am o slujbă bună
și o căsnicie bună și sunt sănătos. Ce motiv am să mă simt atât de trist?
TERAPEUT: In regulă, atunci când vă gândiți că sentimentele
dumneavoastră sunt de neînțeles, ce faceți în continuare?
PACIENT: O tot întreb pe soția mea dacă am să fiu bine. Ea mă susține
uneori, dar îmi dau seama că acest lucru ar putea să o îndepărteze. Și mă
supăr și din cauza asta.
TERAPEUT: Aparent, considerați că sentimentele pe care le aveți nu
au sens, iar atunci cereți reasigurări în mod repetat, iar apoi vă îngrijorați
110 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

că o îndepărtați pe soția dumneavoastră?


PACIENT: Da, și asta mă întristează.
TERAPEUT: Așadar, până acum am văzut că aveți o serie de convingeri
despre emoțiile dumneavoastră - cum că acestea vor dura pentru
totdeauna, că nu au sens - iar aceste convingeri vă fac și mai trist și mai
lipsit de speranță, iar apoi începeți să ruminați și să cereți reasigurări;
aceste lucruri vă pot face la rândul lor frustrat și trist. Prin urmare,
este un cerc vicios, în care convingerile dumneavoastră dau naștere unor
modalități problematice de coping. înțelegeți ceea ce spun?
PACIENT: Da, mi se pare că asta este ceea ce fac.

După ce ilustrează conexiunile descrise mai sus, terapeutul este pregătit


să introducă modelul centrat pe scheme emoționale. Acesta va deveni baza
conceptualizării de caz și a planificării tratamentului.

TERAPEUT: Fiecare dintre noi are convingeri despre propriile emoții.


Uneori, atunci când ne simțim triști, credem că tristețea are sens - de
exemplu, suntem triști după ce moare cineva la care am ținut. Tristețea
noastră are sens. Am putea considera și că tristețea noastră se va diminua
în timp, pe măsură ce trecem prin procesul despărțirii de persoana dragă.
Considerăm că tristețea noastră este normală. Am putea crede că alți
oameni vor recunoaște că are sens să fim triști. Toate acestea reprezintă
convingerile noastre despre tristețe în situația respectivă: are sens, nu
va dura pentru totdeauna și alți oameni s-ar simți la fel; putem obține
validare. Dar să ne imaginăm că ați avea alte convingeri despre emoția
dumneavoastră. De exemplu, ați putea considera că tristețea pe care o
simțiți nu are sens - că va dura pentru totdeauna, că alți oameni nu s-ar
simți la fel și că nimeni nu v-ar putea înțelege. Totodată, v-ați putea
teme că tristețea se va accentua și vă va copleși, iar dumneavoastră veți
pierde controlul. Prin urmare, ajungeți să fiți confuz față de tristețea pe
care o simțiți și să vă fie frică de ea. Aceste două exemple ilustrează felul
în care anumite convingeri despre emoție vă afectează în mod diferit.
PACIENT: Presupun că am multe convingeri negative despre
sentimentele mele - în special ideea că ele vor dura la nesfârșit și că vor
scăpa de sub control.
TERAPEUT: Da, iar aceste convingeri se numesc „scheme emoționale”.
Asta înseamnă, pur și simplu, că dumneavoastră aveți propria teorie
despre tristețea pe care o simțiți, de pildă. Ajungem așadar să ne punem
o serie de întrebări. în primul rând: vă face teoria dumneavoastră să
fiți și mai trist? Spre exemplu, dacă veți considera că tristețea pe care
o simțiți va dura la nesfârșit, atunci ați putea să vă simțiți și mai trist
și mai lipsit de speranță. în al doilea rând, teoria dumneavoastră vă
aduce în punctul de a rumina, de a vă izola, a rămâne pasiv sau de a
căuta încontinuu reasigurări? In cel de-al treilea rând, dacă ați avea o
teorie diferită a tristeții pe care o simțiți — dacă ați considera că aceasta
Prezentarea modelului schemelor emoționale 111

are sens, că este temporară, că nu va scăpa de sub control sau că există


lucruri pe care le puteți face pentru a vă orienta către emoții pozitive -
ar schimba această nouă teorie ceva pentru dumneavoastră?
PACIENT: Asta sună ca o pretenție destul de mare.
TERAPEUT: Haideți să ne uităm la această diagramă {prezintă
diagrama modelului centratpe scheme emoționale, Figura3.2 în Capitolul3).
Observați că ați putea avea o multitudine de emoții — tristețe, anxietate,
sentimente de natură sexuală - spre care v-ați putea apoi îndrepta sau
nu atenția. Să spunem că v-ați normaliza emoțiile: ați crede că emoțiile
dumneavoastră au sens, că alți oameni s-ar simți la fel și că v-ați putea
accepta sentimentele respective. Ați putea totodată să le împărtășiți cu
un prieten apropiat, care vă validează, iar apoi să vă duceți viața mai
departe. Nu ar fi asta o modalitate grozavă de a vă gândi la emoții?
PACIENT: Da. Mi-aș dori să pot. Dar nu așa mă gândesc acum.
TERAPEUT: Păi, poate că asta s-ar putea schimba. Haideți să ne
uităm încă o dată la diagramă și să vedem dacă vreunul dintre aspectele
acestea vă descrie pe dumneavoastră. In unele cazuri, ați putea gândi că
emoțiile pe care le aveți nu au sens, că vor dura pentru totdeauna, că
trebuie controlate - și poate că vă simțiți vinovat sau vă este rușine de
ele. S-ar putea să credeți că emoțiile dumneavoastră sunt problematice.
Vi se potrivește câteodată vreunul dintre aceste aspecte?
PACIENT: Tot timpul. Mai ales acum de când sunt mai deprimat.
TERAPEUT: Și probabil că vă gândiți: „Cum pot să scap de aceste
emoții?”. în astfel de situații, unii oameni beau, mănâncă în mod
compulsiv sau consumă droguri. Alții se izolează sau evită anumite
experiențe. Vi se potrivește vreunul dintre aceste lucruri?
PACIENT: Nu beau chiar așa de mult, dar mănânc mai multă mâncare
nesănătoasă.
TERAPEUT: Totodată, s-ar putea ca aceste modalități problematice
de coping să nu facă decât să adâncească tristețea pe care o simțiți. Iar
atunci ciclul începe din nou: „Sunt trist.”, „Tristețea mea nu are sens.”,
ruminare, izolare, mai multă tristețe, sentiment și mai intens de lipsă de
speranță. Și tot așa.
PACIENT: Mi se potrivesc lucrurile astea. Dar sună deprimant.
TERAPEUT: Da, îmi dau seama că sună deprimant. Dar cum ar fi dacă
ați avea convingeri diferite despre emoțiile dumneavoastră și modalități
diferite de coping? Cum ar fi atunci?
PACIENT: Presupun că m-aș putea simți mai bine. Dar cum se poate
face așa ceva?
TERAPEUT: Cu asta vă poate ajuta acest fel de terapie.

Terapeutul și pacientul ar putea analiza cum se manifestă eventualele


dificultăți pe care pacientul le întâmpină cu observarea, etichetarea și
diferențierea diverselor emoții. Spre exemplu, pacientul ar putea observa pur
și simplu că „Am fost supărat.”, însă o analiză mai atentă scoate la iveală
112 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

faptul că pacientul s-a simțit frustrat, furios, anxios, trist, confuz și invidios.
(Pacienților cu alexitimie le este mai greu să recunoască și să eticheteze
emoții, dar și să lege emoțiile de amintiri specifice.) In loc să normalizeze
aceste emoții, să le exprime, să învețe din ele și să le valideze, pacientul ar
putea apela la evitarea experiențelor. Acest lucru este asociat cu o evaluare
negativă a emoțiilor, cum ar fi convingerea că aceste sentimente vor dura la
nesfârșit, că sunt unice pentru persoana în cauză, nu pot fi controlate și nu
au nici un sens. Astfel de interpretări alimentează și mai mult cercul vicios al
evitării, externalizării, suprimării și ruminației.
în această primă fază a terapiei centrate pe scheme emoționale, pacientul
învață cum procesul de observare, etichetare, diferențiere, evaluare și utilizare
constructivă sau problematică a emoțiilor contribuie la problemele pentru
care caută ajutor. în plus, în această fază a terapiei, terapeutul și pacientul
investighează amintiri timpurii ce țin de procesul de învățare socială a
emoțiilor, prin care pot fi trasate legături între stiluri parentale indiferente
sau dezorganizate și convingeri specifice despre emoții — ceea ce urmează să
prezint în cele ce urmează.
Prezentările schematice în care convingerile sunt asociate cu reglarea
emoțională ajută pacientul să înțeleagă cum este folosită evaluarea
pentru înțelegerea schemelor emoționale și a strategiilor care stau la baza
psihopatologiei. în plus, terapeutul poate folosi o astfel de prezentare pentru
a-1 sprijini pe pacient în diferențierea emoțiilor și a nivelurilor la care operează
emoția (respectiv emoții primare și secundare), la identificarea modelelor
implicite ce descriu conținutul și funcția emoțiilor, la determinarea cauzelor
emoțiilor și la identificarea proceselor de reglare emoțională la propria
persoană și la alții. Așa cum am menționat mai sus, reprezentarea modelului
schemelor emoționale oferită în Capitolul 3 (consultați Figura 3.2) este utilă
pacienților la începutul terapiei.

STABILIREA LEGĂTURII DINTRE SCHEMELE EMOȚIONALE


ȘI STRATEGIILE PROBLEMATICE DE COPING
Așa cum am arătat în transcrierile de mai sus, convingerile despre durata
sau despre comprehensibilitatea unei emoții pot să aibă drept consecință
strategii problematice de coping, cum ar fi evitare, ruminare și căutare
excesivă de reasigurări. Terapeutul poate să identifice care dintre convingerile
ce țin de schemele emoționale au fost evidențiate în LESS II sau cu ocazia
interviului, urmând ca mai apoi să analizeze consecințele convingerilor
respective. Spre exemplu, un pacient care consideră că „Emoțiile mele vor
scăpa de sub control.” (la fel ca femeia din dialogul de mai jos) va recurge la
strategii menite să suprime sau să scadă intensitatea emoțională, iar atunci
când aceste strategii eșuează, va fi și mai determinat să suprime emoția
respectivă.
Prezentarea modelului schemelor emoționale 113

TERAPEUT: Am observat că în chestionar [LESS II] ați răspuns că


dumneavoastră considerați că emoțiile pe care le aveți pot scăpa de sub
control. Atunci când aveți un astfel de gând referitor la propriile emoții,
ce faceți în continuare?
PACIENTA: Mă simt anxioasă. îmi este teamă.
TERAPEUT: Are sens. Dar mă întreb dacă există vreo modalitate prin
care încercați să obțineți control sau ceva ce spuneți sau faceți pentru a
nu vă mai simți atât de anxioasă.
PACIENTA: Câteodată mănânc prostii. La început asta mă face să mă
simt mai calmă. Mă pot îndopa pur și simplu cu mâncare.
TERAPEUT: OK, deci atunci când vă gândiți că emoțiile vă vor scăpa
de sub control, se întâmplă să mâncați în exces. înțeleg asta. Mai sunt și
alte lucruri pe care le faceți?
PACIENTA: Mă îngrijorez pentru ce urmează să mi se întâmple: „Voi
înnebuni? Asta va dura pentru totdeauna?”. Au fost dăți când am crezut
că nu pot să suport senzația și am crezut că poate mi-ar fi mai bine să
mor. Dar nu aș face nimic în privința asta. E doar ceva la care m-am mai
gândit cu unele ocazii.
TERAPEUT: Pot înțelege că v-ar putea fi foarte greu. Așadar, vă
îngrijorați și apoi vă gândiți că nu există nicio speranță și se pare că
trebuie să faceți ceva pentru a scăpa de acel sentiment.
PACIENTA: O sun pe prietena mea Gillian pentru că, uitați, ea mă
poate calma. Mă poate ajuta să simt că va fi OK.
TERAPEUT: Prin urmare, Gillian este o persoană foarte importantă
pentru dumneavoastră. E ca și cum v-ați gândi: „Modalitatea prin
care îmi stăpânesc emoțiile este să determin pe altcineva să mă ajute.”.
Dumneavoastră vă gândiți: „Gillian mă poate calma.”. Este ca și cum
v-ați gândi: „Altcineva poate prelua controlul emoțiilor mele și mă
poate ajuta.”.

In aceste caz, pacienta poate înțelege cum convingerile despre emoție


au drept urmare strategii problematice de coping, dar și faptul că, în unele
cazuri, ea încredințează controlul asupra emoțiilor sale unei alte persoane. De
fiecare dată, este vorba de o lipsă de autoeficacitate; ea se simte copleșită de
o anumită parte din ea însăși și simte nevoia de a scăpa de propria persoană.
Această luptă constantă cu sine însăși o face să se simtă și mai anxioasă și mai
deprimată, iar cercul vicios se reia.
O pacientă, care a fost prezentată în Capitolul 4, o văduvă în vârstă de
aproape 60 de ani, obișnuia să plece de la lucru la finalul zilei și să meargă
pe jos spre casă în timp ce bea whisky dintr-o sticlă aflată în pungă. Când
ajungea la apartamentul ei era deja beată. Așa cum s-a prezentat în Capitolul
4, terapeutul a întrebat-o: „Ce s-ar întâmpla dacă ați ajunge acasă în
apartament și nu ați avea nimic de băut? Cum ar fi dacă nu ați fi amețită?”. Ea
a relatat că îi este teamă că ar ajunge să fie copleșită de singurătate și tristețe
din cauza faptului că apartamentul ei este gol. Soțul ei murise în urmă cu 2
114 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

ani și îi era dor de el. Atunci terapeutul a continuat: „Și dacă v-ați simți Într-
adevăr singură și tristă, ce s-ar întâmpla în continuare?”. Ea a relatat că nu
se gândise în detaliu la asta, dar considera că tristețea și singurătatea s-ar fi
înrăutățit: „Ar fi de nesuportat — nu s-ar mai termina niciodată.”. Terapeutul
a răspuns că aparent ea credea că trebuie să evite respectivele sentimente de
tristețe și singurătate, iar băutul este unica modalitate care o ferea să nu fie
copleșită de propriile emoții. Dacă nu ar crede că tristețea și singurătatea se
vor accentua și o vor copleși, nu ar mai fi nevoie să bea. Ne vom reîntoarce
la această pacientă într-un capitol ulterior, însă experiența ei ne arată cum
se pot transforma convingerile despre emoții în modalități problematice de
coping.

IDENTIFICAREA MODULUI ÎN CARE SCHEMELE


EMOȚIONALE AU FOST ÎNVĂȚATE ÎN CADRUL FAMILIEI
Schemele emoționale sunt trăite adesea sub forma unor reacții
automate asupra cărora, în general, persoana nu reflectă. De exemplu, până
să fie întrebat de convingerea că o emoție va dura la nesfârșit, s-ar putea ca
pacientul să fi trăit ani buni fără a lua în considerare că aceasta ar putea să
nu fie conformă cu realitatea. Așa cum am arătat anterior, distanțarea de
o anumită convingere este primul pas în modificarea ei. O modalitate de
distanțare o reprezintă înțelegerea modului în care convingerile respective
au fost învățate în cadrul familiei. Dacă au fost învățate, atunci pot fi și
dezvățate. Copiii învață că emoțiile lor au sens prin „dialogurile despre
emoții” din cadrul familiei. Cu alte cuvinte, atunci când sunt folosite cuvinte
ce denotă emoții, părintele reflectă, etichetează și detaliază emoția pe care
copilul o descrie, ajutându-1 pe acesta să exploreze modalități de a-i face față.
Așa cum am arătat în Capitolul 3, s-a demonstrat că această „îndrumare
emoțională” este o componentă importantă în dezvoltarea autocontrolului
la copii (Eisenberg și Spinrad, 2004; Gottman și colab., 1996; Hanish și
colab., 2004; Michalik și colab., 2007; Rotenberg și Eisenberg, 1997;
Sallquist și colab., 2009). Gottman și colegii săi (1996) au identificat și mai
multe strategii problematice de învățare socială a emoțiilor, care au fost de
asemenea prezentate în Capitolul 3: stilurile dezorganizat, indiferent și cel
dezaprobator. Strategia indiferenței neagă importanța emoției copilului („O,
asta nu-i nimic. Nu-ți bate capul. De ce faci așa un tărăboi din asta?”), stilul
dezaprobator cuprinde critică și control excesiv asupra sentimentelor copilului
(„Nu te mai purta ca un copil mic! De ce nu te poți maturiza odată?”), iar în
ceea ce privește stilul dezorganizat, părinții sunt copleșiți de propriile emoții
și resping emoțiile copilului („Nu vezi că am și eu problemele mele? Nu pot
face față și la faptul că taică-tău bea, și la nebuniile tale. Lasă-mă în pace!”).
Experiențe de acest fel, în care persoana este ignorată, criticată, umilită,
desconsiderată sau minimalizată atunci când este supărată pot avea un efect
de lungă durată asupra convingerilor pe care aceasta le are despre emoțiile
Prezentarea modelului schemelor emoționale 115

sale sau despre cum vor reacționa ceilalți. Spre exemplu, când pacienții erau
supărați în copilărie, obișnuiau părinții lor să îi consoleze, să îi încurajeze să
își exprime emoțiile, să îi ajute să înțeleagă că emoțiile lor au sens, să îi ajute
să învețe modalități de a rezolva probleme, să le ofere alternative plăcute sau
să negocieze conflictele? Sau obișnuiau să le spună copiilor că nu au niciun
motiv să fie supărați, că sunt răzgâiați, că se comportă ca niște copii mici?
In unele cazuri, cum este cel al pacientului din Capitolul 4, la care soția
identificase o „problemă cu furia”, pacientul s-ar putea să spună: „Tatăl meu
obișnuia să îmi spună că totul va fi bine. El încerca să mă susțină.”. Cu toate
acestea, la o analiză mai atentă, astfel de reasigurări pot fi înțelese și ca o 5
dovadă de indiferență față de emoții, comunicându-i-se copilului: „Emoțiile
tale sunt exagerate față de ceea ce se întâmplă. Nu e nevoie să mai vorbim
despre sentimentele tale, iar tu ar fi bine să treci peste asta.”. întrebarea este
dacă părinții și-au făcut suficient timp și au avut spațiul emoțional necesar
pentru a asculta sentimentele copilului. în următorul caz, această femeie a
avut parte de un tată indiferent și de o mamă copleșită:

TERAPEUT: Atunci când erați supărată în copilărie, la care dintre


părinți simțeați că vă este greu să apelați?
PACIENTA: Păi, tatăl meu era mereu ocupat cu munca, iar atunci când
venea acasă era obosit și nu prea voia să spună mare lucru. Așa că am
învățat că nu prea are sens să vorbesc cu el.
TERAPEUT: Vă amintiți vreo reacție pe care o avea la sentimentele
dumneavoastră?
PACIENTA: O, obișnuia să spună: „Nu-ți fa griji. O să-ți treacă.”.
TERAPEUT: Cum vă făcea să vă simțiți atunci când vă spunea asta?
PACIENTA: De parcă nu avea timp pentru mine. De parcă emoțiile
mele îl enervau.
TERAPEUT: Dar mama dumneavoastră?
PACIENTĂ: Ea era destul de deprimată și anxioasă, iar lucrurile nu
stăteau prea bine între ea și tatăl meu. Așa că ea obișnuia să vorbească
adesea despre greutățile ei. Era tristă și singură și simțea că tata era prea
ocupat cu munca.
TERAPEUT: Deci se pare că atenția cădea pe emoțiile ei și nu rămânea
prea mult timp pentru ale dumneavoastră?
PACIENTA: Da, presupun că da. Ea obișnuia să spună: „îmi este și mie
destul de greu. Tatăl tău nu e niciodată acasă. Eu trebuie să am grijă de
tine și de sora ta. Acum ce te mai deranjează?”.
TERAPEUT: Deci ea era copleșită de propriile sentimente, iar
sentimentele dumneavoastră urmau să fie o povară pentru ea. Cum vă
facea asta să vă simțiți?
PACIENTĂ: Tristă... și vinovată. Da, vinovată din cauză că îi cream
dificultăți.

Ce scheme emoționale au fost învățate aici? Această pacientă a învățat


116 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

că ea nu are dreptul la propriile sentimente, că ea este cea vinovată, că emoțiile


ei sunt o povară pentru alții, că alții nu îi vor valida sentimentele sau nu o vor
încuraja să și le exprime, dar și că emoțiile ei sunt ceva rău. Ea nu a învățat
cum să își eticheteze sentimentele, cum să le diferențieze, cum să le dea sens
sau cum să le regleze. Mesajul primit a fost acesta: „Termină cu emoțiile tale
și nu da bătăi de cap oamenilor!”.
Terapeutul poate să analizeze mai atent mesajele referitoare la emoții
care au fost învățate în cadrul familiei pacientului. Au existat cumva
anumite emoții care nu erau în regulă? Spre exemplu, nu era în regulă să
fii furios, anxios sau trist? A existat oare mesajul că emoțiile copilului nu
au sens, că acesta reacționează exagerat, că alți oameni nu ar simți la fel
ca el? Sau obișnuiau părinții să valideze emoțiile, să încurajeze exprimarea,
să normalizeze emoțiile și să consoleze copilul? A fost oare numit copilul
cu apelative precum „scăpat de sub control”, „egoist”, „nebun” sau „prost”?
Obișnuiau părinții să „supra-interpreteze ” emoțiile (de exemplu, „Tu încerci
de fapt să mă manipulezi cu plânsetul tău. N-o să-ți meargă.”)?
Unii copii sunt puși în postura în care li se cere să aibă grijă de emoțiile
părinților lor - o formă de „parenting inversat”. Spre exemplu, o pacientă
și-a descris mama ca fiind constant anxioasă și îngrijorată față de propria
anxietate. Tatăl era furios, distant și impredictibil. Mama apela la fetiță -
atunci când aceasta avea 8 ani — ca sursă de consolare. „îmi amintesc că mama
îmi spunea că este îngrijorată din cauza durerilor pe care le avea în piept, și
că dacă îi puteam aduce niște aspirină? Ea obișnuia să spună: «Poate ar trebui
să rămâi acasă, să nu îți vizitezi prietena.» Simțeam că trebuie să am grijă de
ea.”. Odată ajunsă adult, această pacientă se întreba încontinuu dacă emoțiile
ei au sens, dacă terapeutul o înțelege sau dacă emoțiile ei vor ține pentru
totdeauna. Parentingul inversat de care a avut parte atunci când avea grijă de
emoțiile mamei sale a facut-o să aibă impresia că nimeni nu o va proteja sau
nu va avea grijă de ea. Ca urmare a acestei absențe de parenting emoțional,
ea s-a căsătorit cu un bărbat cu tendințe excesive spre control, care o iubea
nebunește, dar care o făcea să creadă că este incapabilă să aibă grijă de ea.
Atunci când ea a început să aibă rezultate mai bune la locul de muncă, el a
desconsiderat-o, spunându-i că este egoistă. Femeia trecuse dintr-un cămin
în care mama ei o controla prin vinovăție și frică, la un cămin în care soțul ei
o controla prin mesajul că ea este slabă și incompetentă.
Ce scheme emoționale au fost învățate în acest caz? Fetita care a avut
parte de parenting inversat a învățat că ea nu își poate exprima sentimentele,
că ea nu va fi validată, că emoțiile ei ar fi o povară pentru ceilalți, că ea
trebuie să aibă grijă de ceilalți, că ea trebuie să țină cont de ceea ce doreau
alții și să aibă grijă de nevoile lor, că emoțiile ei nu au sens și că nimeni nu îi
împărtășește emoțiile. Mama ei reușea doar rareori să se liniștească singură,
așa că ea nu a învățat cum să își autoregleze sentimentele sau cum să își
amelioreze singură situația. A căutat o figură parentală într-un partener care
să compenseze pentru ceea ce i-a lipsit atunci când a fost mică. S-a așteptat
ca soțul ei să aibă grijă de emoțiile ei.
Prezentarea modelului schemelor emoționale 117

Dându-și seama de felul în care schemele emoționale au fost învățate,


pacientul reușește să se distanțeze de ele, deoarece astfel poate înțelege
că propriile convingeri despre emoții se datorează în mare parte unui stil
problematic de educație primită din partea părinților. Nu ne propunem, însă,
să ne blocăm în a învinovăți părinții pentru dificultățile pe care le întâmpină
adultul cu emoțiile, ci mai degrabă să ajutăm pacientul să înțeleagă că astfel
de convingeri despre emoții pot varia în funcție de mediul de învățare. Mai
mult decât atât, faptul că înțelege experiența învățării sociale a emoțiilor ajută
pacientul să dea sens emoției și să nu se mai simtă atât de vinovat pentru
că nu a învățat convingeri și strategii de reglare emoțională mai adaptative.
Terapeutul îi poate spune: „Nu vă puteți învinovăți pentru ceva ce părinții nu
v-au învățat niciodată.”

TERAPEUT: Vedeți, așadar,cum ați ajuns să învățați anumite convingeri


despre emoții atunci când ați fost mică. Nu este vina dumneavoastră că
părinții nu v-au fost de ajutor. V-ați putea chiar întreba cum au ajuns ei
să aibă convingeri atât de negative despre emoții. S-ar putea ca părinții
lor să fi fost critici și indiferenți față de emoții. Este posibil așa ceva?
PACIENTĂ: Da, mama mamei mele era deosebit de critică. Era ceea
ce am numi o „narcisistă”. Totul se reducea la persoana ei. Considera că
tatăl meu nu era suficient de bun pentru mama mea. Chiar și azi, mamei
pare să îi fie frică de ea. îmi dau seama de asta.
TERAPEUT: Ei bine, părinții dumneavoastră au avut o capacitate
limitată de a vă ajuta să vă înțelegeți emoțiile și să le faceți față. S-ar
putea ca propriile lor limitări să își aibă originea în copilăria lor. Dar
vestea bună este că dumneavoastră puteți învăța noi modalități de a vă
gândi la propriile emoții și de a le face față.
PACIENTA: Asta ar fi bine. (Pauză) Presupun că a cam venit vremea.
TERAPEUT: Da, a cam venit vremea. Nu ar fi grozav, așadar, dacă ați
putea învăța că emoțiile dumneavoastră au sens, că alți oameni ar putea
avea aceleași sentimente, că emoțiile dumneavoastră nu vor dura pentru
totdeauna și nu vă vor copleși? Nu ar fi grozav dacă ați putea învăța să
acceptați unele emoții ca fiind experiențe pe care le aveți pe moment,
realizând în același timp că puteți să cultivați alte emoții pozitive și să
trăiți o viață în care este suficient spațiu pentru toate emoțiile - pozitive
și negative?
PACIENTĂ: Asta ar fi minunat. Dar nici nu știu cum este posibil așa
ceva.
TERAPEUT: Păi, putem afla asta. Este ceva la care putem lucra
împreună, dacă doriți. Asta este ceva ce putem încerca să facem.

Terapeutul poate investiga mai atent care emoții nu au fost acceptate în


cadrul familiei. Un exemplu extrem al unor astfel de emoții poate fi observat
în următorul caz, un fost jucător semi-profesionist de fotbal în vârstă de
24 de ani, care suferea de o tulburare de conversie. Acesta era incapabil
118 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

de muncă și locuia cu mama lui, față de care simțea o frustrare destul de


intensă, din cauză că ea obișnuia să îl critice în mod regulat. Se plângea că
are dificultăți să stea în picioare și obișnuia să se așeze culcat pe podea în
biroul terapeutului. Susținea că are o „furie murdară” și că vrea să elimine
orice gânduri și sentimente de furie. El a spus că în confesiunea lui religioasă
(susținea că este „născut din nou”10) erau interzise sentimentele de furie, însă
nu putea să specifice în care dintre învățăturile confesiunii sale erau interzise
în mod explicit sentimentele. în urma investigațiilor medicale a reieșit că nu
exista nimic în neregulă cu el din punct de vedere clinic care să explice nevoia
lui de a sta culcat pe podea. „Mă simt mai confortabil întins aici.”, a spus el.
Terapeutul l-a întrebat despre furia din cadrul familiei sale:

TERAPEUT: Când erați mic, cum era atunci când vă înfuriați?


PACIENT: Ni se spunea că furia este un păcat, că nu trebuie să te
înfurii niciodată pe cineva din familie. Că erai rău.
TERAPEUT: Așadar, vă făceau să vă simțiți vinovat dacă erați furios?
Vi se spunea că sunteți rău?

De-a lungul câtorva ședințe, terapeutul a observat că, atunci când


pacientul era întrebat despre mama lui, acesta începea să se simtă furios față
de criticile pe care aceasta i le adresa; pe măsură ce furia lui creștea, el se
ridica de pe podea și părea să fie fizic mai puternic. Atunci când terapeutul
s-a exprimat referitor la această observație, el s-a retras întinzându-se pe
podea și a spus că furia lui este rea. Acesta este un exemplu dramatic al
felului în care mesajele ce induc copiilor vinovăție față de furie pot să dea
naștere unei psihopatologii severe.
Un alt pacient, care părea să sufere de alexitimie, întâmpina dificultăți
în a-și identifica emoțiile. El își pierduse locul de muncă și își căuta o slujbă
de mai bine de 7 luni. Afișa puține expresii faciale atunci când vorbea despre
probleme emoționale. Totodată, el a spus că nu știe ce simte, de fapt, pentru
prietena lui. Când a fost întrebat dacă a fost vreodată îndrăgostit, el a spus,
„Poate - dacă mă gândesc în urmă. Nu știu.”. Terapeutul l-a întrebat dacă a
vorbit vreodată cu părinții lui despre sentimentele sale, atunci când era mic.

PACIENT: Ei nu vor să audă de sentimentele tale. Sunt preocupați


exclusiv de realizări - să intri în școlile care trebuie, să fii om de succes.
Nu, ar fi o pierdere de vreme să vorbești despre sentimente.
TERAPEUT: Dar acum?
PACIENT: Dacă le-aș spune cum mă simt, dacă le-aș spune că trec
printr-o perioadă dificilă, ar folosi asta împotriva mea. E un semn de
slăbiciune.

10 Born-again, în original. Se referă la confesiunile de tip neo-protestant în care se pune


accentul pe pocăință și pe asumarea unui stil de viață conform cu preceptele confesiunii
respective, (n. trad.).
Prezentarea modelului schemelor emoționale 119

Așadar, în familia acestui pacient, emoțiile erau interzise, nu erau


conforme cu valorile de realizare și statut și, în același timp, emoțiile aduceau
cu sine vulnerabilitate interpersonală.

CLARIFICAREA MODALITĂȚII ÎN CARE SCHEMELE


EMOȚIONALE POT INFLUENȚA PSIHOPATOLOGIA
în dezvoltarea motivației pentru schimbare, terapeutul poate apela în
acest punct la o parte din informațiile referitoare la convingerile pacientului
despre emoții și la stilul dezadaptativ de coping, pentru a-i arăta pe această
cale că schimbarea convingerilor poate ajuta în procesul de abordare a
problemelor prezentate de către pacient. Pacienții care anterior se bazau pe
pasivitate, evitare, abuz de substanțe, ruminare, comportamente compulsive și
alte strategii inutile de coping pot începe să testeze cum, odată cu schimbarea
convingerilor lor despre emoție, strategiile respective nu își mai au rostul. De
pildă, în cazul văduvei care se întorcea beată în apartamentul ei, dacă ea ar
putea ajunge să înțeleagă că tristețea ei dezvăluie un set de valori mai înalte,
respectiv dragostea și devotamentul (de care poate fi mândră), că tristețea și
singurătatea pot fi percepute ca amintiri temporare ale unei persoane iubite
și că aceste sentimente pot să vină și să plece fără să o copleșească, s-ar putea
să nu mai aibă atât de multă nevoie de alcool ca o modalitate de evitare sau
de suprimare a sentimentelor ei.
In timpul interviului inițial, terapeutul poate să pună întrebări referitoare
la strategiile specifice de reglare emoțională, aprofundând investigația prin
intermediul chestionarelor. Un instrument care vizează o serie de strategii
generale de reglare emoțională a fost elaborat de către Aldao și Nolen-
Hoesksema (2012a). Chestionarul de evaluare a strategiilor de reglare
emoțională (Emotion Regulation Strategies Questionnaire - ERSQ) este
prezentat în Figura 5.1. Acest chestionar simplu permite o evaluare rapidă
pentru a afla dacă pacienții apelează la tehnici de rezolvare a problemelor,
restructurare cognitivă, acceptare, suprimare, distragere a atenției sau
autocritică, dacă își ascund sentimentele față de alții, dacă se îngrijorează
sau ruminează, caută reasigurări sau „fac altceva” (de exemplu, respiră adânc,
beau, mănâncă etc.). Pe lângă ERSQj. care poate fi administrat odată cu
începerea tratamentului (vezi Capitolul 4), terapeutul poate întreba pacienții
despre alte comportamente la care aceștia apelează, detaliind categoria „fac
altceva”. Spre exemplu, se întâmplă ca pacientul să se disocieze, să se „piardă”
pe internet, să răsfoiască reviste de pornografie, să se automutileze, să se
implice în comportamente compulsive (de exemplu, curățenie compulsivă),
să contacteze oameni într-o manieră nepotrivită, să plângă, să facă o criză
de furie sau să se implice în alte comportamente problematice? în cazul
depresiei, este relevantă în special utilizarea pasivității și a evitării ca strategii
de coping. De pildă, când se simte „rău”, i se întâmplă pacientului să stea
întins în pat perioade lungi de timp, să evite să interacționeze cu oamenii,
120 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

să nu răspundă la comunicarea venită din partea altor oameni, să doarmă


mult, să rumineze și, în general, să se retragă? S-ar putea ca pacienții să nu
perceapă acestea ca fiind „strategii de coping” sau „lucruri pe care le fac” -
însă, în mod ironic, a nu face „nimic” ar putea să fie cea mai des întâlnită
strategie de coping.

AȚI ÎNCERCAT să Deloc Puțin Oarecum Mult


veniți cu idei pentru a schimba situația sau a O o o o
rezolva problema
vă gândiți în mod diferit la situație, pentru a o o o o
schimba felul în care vă simțiți
permiteți sau să acceptați prezența o o o o
sentimentelor
vă „reprimați” sentimentele sau să vi le scoateți o o o o
din minte
faceți ceva pentru a vă lua gândul de la situație o o o o
vă criticați pentru propriile sentimente o o o o
vă ascundeți sentimentele de alții o o o o
vă îngrijorați față de situație sau să ruminați o o o o
asupra ei
vorbiți cu alții o o o o
faceți altceva (ați respirat adânc, ați băut alcool, o o o o
ați mâncat pentru a vă simți mai bine)

Figura 5.1. Chestionarul de evaluare a strategiilor de reglare


emoțională (ERSQ). Din Aldao și Nolen-Hoeksema (2012a).
Copyright Elsevier (2012). Republicat cu permisiune.

Terapeutul poate identifica strategiile tipice și le poate apoi conecta la


convingerile despre emoții. Să luăm exemplul unei femei care stă întinsă în
pat cea mai mare parte a zilei de sâmbătă, plângându-se că nu are energie
și nici motivație și spunând despre ea că se simte tristă. Pacienții deprimați
se plâng adesea de „lipsă de energie” și de „lipsă de motivație”, iar apoi
concluzionează „logic” că ei „nu pot face nimic”. Femeia consideră că energia
sau motivația de care dispune este limitată și epuizată, iar dacă ar face ceva
ar epuiza-o și mai mult. Vrea să își conserve puținul de energie pe care îl mai
are. Totodată, ea consideră că interacțiunea cu oamenii ar face-o să fie și mai
tristă și mai frustrată.
Pacienta apelează la pasivitate și la evitare ca strategii de coping.
Terapeutul o poate întreba despre tristețea și energia ei, investigând ce s-ar
întâmpla dacă ea chiar s-ar ridica din pat, ar ieși din apartament, ar face
câteva exerciții fizice și s-ar vedea cu niște prieteni:

PACIENTA: Aș fi epuizată. Pur și simplu nu pot să o fac.


Prezentarea modelului schemelor emoționale 121

TERAPEUT: Dar dacă ați avea o convingere diferită despre motivația


dumneavoastră? Spre exemplu, cum ar fi dacă ați crede că motivația
dumneavoastră de a face un lucru ar crește odată ce începeți să îl faceți?
Spre exemplu, cum ar fi dacă ați crede că motivația dumneavoastră de a
face exerciții fizice ar crește odată ce începeți să faceți efort fizic?
PACIENTA: Presupun că m-aș ridica din pat și aș face exerciții.
TERAPEUT: Atunci, dacă ar fi să vă imaginați că faceți exerciții, că vă
ridicați din pat și faceți ceva, cum preziceți că v-ați simți?
PACIENTA: S-ar putea să mă simt mai bine. Dar nu am energia
necesară.
TERAPEUT: Care este cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla dacă
ați face exerciții și ați avea un nivel scăzut de energie?
PACIENTA: Presupun că m-aș simți și mai obosită.
TERAPEUT: Care este cel mai bun lucru care s-ar putea întâmpla
dacă ați face exerciții fizice, dar ați începe cu un nivel scăzut de energie?
PACIENTA: Aș putea avea mai multă energie.
TERAPEUT: S-ar putea ca aceasta să fie o cale de a vă scoate din
depresie. Ați putea experimenta făcând ceva activ atunci când emoțiile
dumneavoastră vă spun să rămâneți pasivă și să evitați.

Terapeutul poate să demonstreze că este posibil să acționăm și în


absenta motivației.
Mulți pacienți cred că trebuie să fie „pregătiți” pentru schimbare sau
motivați să se schimbe. Ei se gândesc: „Trebuie să vreau să o fac.”, ca și cum
dorința trebuie întotdeauna să preceadă acțiunea. Terapeutul le poate spune:
„Cum ar fi dacă m-ați vedea pe mine plimbându-mă prin fața acestei clădiri
încolo și încoace, uitându-mă de-a lungul străzii ca și cum aș aștepta să apară
un autobuz? M-ați întreba: «Ce faceți?», iar eu aș răspunde: «Aștept să îmi
apară motivația, ca să mă pot duce la lucru.» Ce părere ați avea atunci?”. Acest
exemplu este util pentru pacienții care evită să facă lucruri inconfortabile din
cauză că nu se simt motivați sau pregătiți. Ei consideră că trebuie să aibă
energia, dorința sau motivația necesară. Un mod de a răspunde la această
convingere este spunând: „Nu vi se întâmplă să faceți zilnic lucruri pentru
care nu sunteți cu adevărat motivat, pur și simplu pentru că trebuie să le
faceți - cum ar fi să mergeți la muncă?”.
Din moment ce ruminarea este o strategie dezadaptativă des întâlnită
în reglarea emoțională, terapeutul poate să o asocieze schemelor emoționale
problematice, cum ar fi dificultatea de a accepta emoțiile sau dificultatea
de a accepta sentimentele „contradictorii”. De exemplu, un tânăr rumina
excesiv în urma despărțirii de prietena lui: „Nu găsesc nicio logică în toată
situația. Nu înțeleg ce a mers prost.”. El avea o intoleranță crescută față de
incertitudinea situației, realizând totodată că nu poate accepta despărțirea
și nu poate să își „reconcilieze” sentimentele mixte pe care le avea față de
prietena lui - respectiv faptul că încă o iubea, dar era și furios și dezamăgit
față de ea. Astfel, el a apelat la ruminare ca strategie de a încheia acel capitol
120 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

să nu răspundă la comunicarea venită din partea altor oameni, să doarmă


mult, să rumineze și, în general, să se retragă? S-ar putea ca pacienții să nu
perceapă acestea ca fiind „strategii de coping” sau „lucruri pe care le fac” -
însă, în mod ironic, a nu face „nimic” ar putea să fie cea mai des întâlnită
strategie de coping.

AȚI ÎNCERCAT să Deloc Puțin Oarecum Mult


veniri cu idei pentru a schimba situația sau a O o o o
rezolva problema
vă gândiți în mod diferit la situație, pentru a o o o o
schimba felul în care vă simțiți
permiteți sau să acceptați prezența o o o o
sentimentelor
vă „reprimați” sentimentele sau să vi le scoateți o o o o
din minte
faceți ceva pentru a vă lua gândul de la situație o o o o
vă criticați pentru propriile sentimente o o o o
vă ascundeți sentimentele de alții o o o o
vă îngrijorați față de situație sau să ruminați o o o o
asupra ei
vorbiți cu alții o o o o
faceți altceva (ați respirat adânc, ați băut alcool, o o o o
ați mâncat pentru a vă simți mai bine)

Figura 5.1. Chestionarul de evaluare a strategiilor de reglare


emoțională (ERSQ). Din Aldao și Nolen-Hoeksema (2012a).
Copyright Elsevier (2012). Republicat cu permisiune.

Terapeutul poate identifica strategiile tipice și le poate apoi conecta la


convingerile despre emoții. Să luăm exemplul unei femei care stă întinsă în
pat cea mai mare parte a zilei de sâmbătă, plângându-se că nu are energie
și nici motivație și spunând despre ea că se simte tristă. Pacienții deprimați
se plâng adesea de „lipsă de energie” și de „lipsă de motivație”, iar apoi
concluzionează „logic” că ei „nu pot face nimic”. Femeia consideră că energia
sau motivația de care dispune este limitată și epuizată, iar dacă ar face ceva
ar epuiza-o și mai mult. Vrea să își conserve puținul de energie pe care îl mai
are. Totodată, ea consideră că interacțiunea cu oamenii ar face-o să fie si mai
tristă și mai frustrată.
Pacienta apelează la pasivitate și la evitare ca strategii de coping.
Terapeutul o poate întreba despre tristețea și energia ei, investigând ce s-ar
întâmpla dacă ea chiar s-ar ridica din pat, ar ieși din apartament, ar face
câteva exerciții fizice și s-ar vedea cu niște prieteni:

PACIENTA: Aș fi epuizată. Pur și simplu nu pot să o fac.


Prezentarea modelului schemelor emoționale 121

TERAPEUT: Dar dacă ați avea o convingere diferită despre motivația


dumneavoastră? Spre exemplu, cum ar fi dacă ați crede că motivația
dumneavoastră de a face un lucru ar crește odată ce începeți sa îl faceți?
Spre exemplu, cum ar fi dacă ați crede că motivația dumneavoastră de a
face exerciții fizice ar crește odată ce începeți să faceți efort fizic?
PACIENTA: Presupun că m-aș ridica din pat și aș face exerciții.
TERAPEUT: Atunci, dacă ar fi să vă imaginați că faceți exerciții, că vă
ridicați din pat și faceți ceva, cum preziceți că v-ați simți?
PACIENTA: S-ar putea să mă simt mai bine. Dar nu am energia
necesară.
TERAPEUT: Care este cel mai rău lucru care s-ar putea întâmpla dacă
ați face exerciții și ați avea un nivel scăzut de energie?
PACIENTA: Presupun că m-aș simți și mai obosită.
TERAPEUT: Care este cel mai bun lucru care s-ar putea întâmpla
dacă ați face exerciții fizice, dar ați începe cu un nivel scăzut de energie?
PACIENTA: Aș putea avea mai multă energie.
TERAPEUT: S-ar putea ca aceasta să fie o cale de a vă scoate din
depresie. Ați putea experimenta făcând ceva activ atunci când emoțiile
dumneavoastră vă spun să rămâneți pasivă și să evitați.

Terapeutul poate să demonstreze că este posibil să acționăm și în


absența motivației.
Mulți pacienți cred că trebuie să fie „pregătiți” pentru schimbare sau
motivați să se schimbe. Ei se gândesc: „Trebuie să vreau să o fac.”, ca și cum
dorința trebuie întotdeauna să preceadă acțiunea. Terapeutul le poate spune:
„Cum ar fi dacă m-ați vedea pe mine plimbându-mă prin fața acestei clădiri
încolo și încoace, uitându-mă de-a lungul străzii ca și cum aș aștepta să apară
un autobuz? M-ați întreba: «Ce faceți?», iar eu aș răspunde: «Aștept să îmi
apară motivația, ca să mă pot duce la lucru.» Ce părere ați avea atunci?”. Acest
exemplu este util pentru pacienții care evită să facă lucruri inconfortabile din
cauză că nu se simt motivați sau pregătiți. Ei consideră că trebuie să aibă
energia, dorința sau motivația necesară. Un mod de a răspunde la această
convingere este spunând: „Nu vi se întâmplă să faceți zilnic lucruri pentru
care nu sunteți cu adevărat motivat, pur și simplu pentru că trebuie să le
faceți — cum ar fi să mergeți la muncă?”.
Din moment ce ruminarea este o strategie dezadaptativă des întâlnită
în reglarea emoțională, terapeutul poate să o asocieze schemelor emoționale
problematice, cum ar fi dificultatea de a accepta emoțiile sau dificultatea
de a accepta sentimentele „contradictorii”. De exemplu, un tânăr rumina
excesiv în urma despărțirii de prietena lui: „Nu găsesc nicio logică în toată
situația. Nu înțeleg ce a mers prost.”. El avea o intoleranță crescută față de
incertitudinea situației, realizând totodată că nu poate accepta despărțirea
și nu poate să își „reconcilieze” sentimentele mixte pe care le avea față de
prietena lui - respectiv faptul că încă o iubea, dar era și furios și dezamăgit
față de ea. Astfel, el a apelat la ruminare ca strategie de a încheia acel capitol
122 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

din viața lui, de a-i da sens și de a evita probleme similare în viitor. Terapeutul
i-a arătat că în spatele ruminării sale se afla convingerea că el nu își poate
accepta tristețea pe care o simte, că nu își poate accepta sentimentele mixte și
că nu poate accepta faptul că s-ar putea să fi ratat o serie de indicii referitoare
la relație. Ruminarea a devenit, așadar, o strategie de a evita acceptarea.
Aceste observații au reușit să îl motiveze să perceapă rolul ruminării ca o
strategie care dăduse greș.

FOLOSIREA CONCEPTUALIZĂRII DE CAZ PENTRU


ELABORAREA UNUI PLAN DE TRATAMENT
Conceptualizarea de caz, discutată în Capitolul 4, și planificarea
tratamentului sunt două aspecte inter-relaționate în terapia centrată pe
scheme emoționale. In etapa inițială a terapiei, terapeutul și pacientul adună
informații despre convingerile și emoțiile pacientului, despre strategiile
dezadaptative tipice de coping, despre originea unora dintre aceste convingeri
despre emoții și despre impactul convingerilor și al strategiilor respective
asupra depresiei, anxietății, furiei, relațiilor interpersonale, motivației și
muncii. Acesta este un proces continuu, desfășurat de-a lungul întregii terapii,
pe măsură ce apar și alte informații relevante despre impactul schemelor
emoționale și despre felul în care sunt menținute în prezent. In Capitolul 4,
este oferită o prezentare generală a conceptualizării de caz, iar în Figura 4.3
este redat un model al conceptualizării de caz.
Să luăm exemplul unei paciente ale cărei scheme emoționale îi afectau
funcționarea interpersonală și grija față de propria persoană. Veronica era
o femeie măritată, având un lung istoric de conflicte maritale. Se temea de
intimitate sexuală cu soțul ei, care o înșelase de câteva ori și care spusese
încă de la începutul căsniciei că nu credea că își dorește de fapt să fie
căsătorit. Convingerile ei despre emoții (tristețe, furie, confuzie, anxietate)
se refereau la faptul că emoțiile ei nu au sens, că ea trebuie să scape imediat
de sentimentele respective, altfel ar fi scăpat de sub control, că nu are dreptul
să aibă acele sentimente, din moment ce nu este o „soție bună”, că nimeni nu
ar înțelege-o, că nu își poate exprima acele emoții, deoarece nu s-ar mai opri
niciodată din plâns și că alții nu s-ar simți la fel ca ea. Veronica a relatat că
mama ei, medic pediatru, nu avea niciodată timp pentru sentimentele ei și
obișnuia să îi spună: „Tu nu ar trebui să te plângi de nimic. Ai idee ce fel de
probleme au copiii pe care îi consult eu?”. Ea a fost învățată că sentimentele
ei reprezintă o povară pentru mama ei, că ea este egoistă și infantilă, că
mama ei se simțea dezgustată de „nevoile ei excesive”. Copil fiind, s-a simțit
adesea singură și încă de la începutul adolescenței a ajuns să sufere atât de
anorexie, cât și de bulimie nervoasă. Ea considera că mama ei nu i-a luat în
seamă tulburările de comportament alimentar, afirmând: „Nu încerci decât să
obții atenție din partea mea.”. Ea a relatat că timp de câțiva ani, în facultate,
abuzase de droguri și avusese numeroși parteneri sexuali cu care nu simțise
Prezentarea modelului schemelor emoționale 123

prea multă intimitate emoțională. Ea credea că intimitatea sexuală îi va aduce


și apropiere emoțională, însă rareori îi oferea vreo satisfacție emoțională
reală. Acestea i-au confirmat și mai mult convingerea că este de datoria ei
să satisfacă nevoile emoționale ale celorlalți și că nimeni nu o cunoaște cu
adevărat. In acel moment, ea era încă măritată și locuia cu soțul ei - dar avea
totodată și o relație extraconjugală cu un bărbat căsătorit, cu care nu vedea
niciun viitor. Ea obișnuia să rumineze asupra situației în care se afla, dar îi
era teamă să facă vreo schimbare, din moment ce „acesta este cel mai bun
lucru pe care îl pot primi”. Ea era percepută bine la locul de muncă, dar avea
reticențe în a pretinde o promovare, gândindu-se că nu o merită. învățase că
nu are nici un drept la propriile emoții, deci nu se simțea îndreptățită la mai
nimic în viață.
După câteva ședințe de terapie și de evaluare, terapeutul a elaborat
împreună cu Veronica o conceptualizare de caz, a cărei diagramă este redată
în Figura 5.2. Aceasta ilustrează cum a învățat pacienta despre emoțiile ei
în copilărie, ce strategii dezadaptative a folosit când a fost mică (izolarea,
suprimarea sentimentelor, alimentația compulsivă, restricție alimentară,
perfecționism față de greutate și înfățișare), dar și cum au dus inițial
convingerile ei despre emoție și convingerea că ea nu merită iubire la
comportamentul sexual nepotrivit și la abuzul de substanțe din facultate,

Figura 5.2. Diagrama conceptualizării de caz pentru Veronica


124 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

iar apoi la senzația că este prinsă în capcană într-o căsnicie din care lipsește
iubirea și într-o aventură extraconjugală imposibilă. Prin urmare, scopurile
terapiei erau ca ea să își analizeze aceste convingeri despre emoții, să își
modifice convingerile că nu merită iubire și atenție, să găsească strategii
mai adaptative de a gestiona problemele din căsnicia ei, să întocmească o
„cerere de drepturi” și o listă de nevoi, să folosească tehnici de rezolvare de
probleme pentru depășirea situațiilor, să învețe să se accepte pe sine ca ființă
umană supusă greșelii, care nu e nevoită să fie perfectă, precum și să găsească
strategii de a face față emoțiilor puternice atunci când acestea apăreau.
Planul de tratament este elaborat pornind direct de la conceptualizarea
de caz. începând cu evaluarea și cu prezentarea procesului de terapie către
pacient, planul trece prin identificarea și modificarea schemelor emoționale,
eliminarea strategiilor problematice de coping cu emoțiile, dezvoltarea unor
scheme emoționale și strategii de coping mai adaptative, identificarea unor
valori și virtuți care să direcționeze comportamentul și alegerile și folosirea
psihologiei pozitive pentru a construi o viață mai împlinită la nivel emoțional.
Așa cum subliniem pe parcursul acestei cărții, scopul ultim nu este neapărat
ca pacienții să se simtă mai bine; scopul este ca ei să aibă o viață mai împlinită.

REZUMAT
Prezentarea modelului schemelor emoționale către pacient este un
proces continuu, care câteodată se întinde de-a lungul tuturor etapelor
terapiei. Conceptualizarea de caz reprezintă adesea prima ocazie cu care
pacientul a înțeles că propriile convingeri despre emoții au fost determinate
de experiențe problematice de învățare, în urma cărora a început să apeleze
la o serie de strategii de îndeplinire a nevoilor și de gestionare a emoțiilor
care însă nu îl ajută. Aceste tipare au continuat în cadrul relațiilor, muncii,
grijii față de propria persoană și alte domenii ale vieții și, totodată, s-ar putea
ca ele să fi creat o senzație de lipsă de speranță în a mai avea o viață cu sens.
Într-adevăr, conceptualizarea de caz poate fi una dintre experiențele cu cel
mai mare potențial de validare din viața pacientului: ar putea să îi arate că
altcineva înțelege, că emoțiile sale au cu adevărat sens, că poate să vorbească
despre emoții fără să se decompenseze și că există un plan de schimbare.
în capitolele din Partea a IlI-a (Capitolele 6-9), mă ocup de un grup
selecționat de dimensiuni ale schemelor emoționale: validare, durată, control,
vinovăție, acceptare, viziune simplistă asupra emoțiilor (intoleranță față de
ambiguitate) și valori. Alte dimensiuni, cum ar fi comprehensibilitatea,
amorțirea, raționalitatea, consensul, ruminarea, exprimarea și blamarea
sunt analizate de-a lungul cărții acolo unde sunt descrise diverse probleme
prezentate de către pacienți.
Partea III

INTERVENȚII SPECIFICE
PENTRU SCHEMELE EMOȚIONALE
CAPITOLUL 6
Importanța validării

Trebuie să învățăm să plângem ciuma,


nu doar să o vindecăm.
— MlGUEL DE llNAMUNO

Conceptul de emoție și suferință împărtășite a fost descris, printre


altele, de filosoful și prozatorul spaniol Miguel de Unamuno (1921/1954) în
cartea intitulată „Despre sentimentul tragic al vieții”11. Comparând abordarea
raționalității și a pragmatismului cu experiența suferinței împărtășite - și
caracterul inevitabil al suferinței în viață - de Unamuno relatează povestea
unui tânăr (reprezentând raționalitatea și pragmatismul) care se întâlnește
cu un bătrân (reprezentând viziunea tragică). Bătrândul stă la marginea
drumului, plângând. Tânărul îi spune: „Bătrâne, de ce plângi?” Bătrânul
răspunde: „Fiul meu a murit. Plâng moartea fiului meu.” Tânărul, prin
prisma raționalității sale, răspunde: „Dar plânsul nu rezolvă nimic. Fiul tău
este mort.” Atunci bătrânul răspunde: „Plâng întocmai pentru că plânsul nu
rezolvă nimic. Trebuie să învățăm cum să plângem ciuma, nu doar cum să o
vindecăm.” de Unamuno considera că viața nu se rezumă doar la rezolvarea
de probleme, doar la utilitate și doar la contracararea rațională a suferinței
inevitabile, inerente ființelor umane. Pentru de Unamuno, „sentimentul
tragic” reprezintă o viziune asupra lumii potrivit căreia se pot întâmpla
lucruri groaznice, pe care putem să le împărtășim și la care să fim martori,
elementul de catharsis face parte din calitatea de martor la dificultățile pe
care le vom întâmpina fiecare dintre noi și există noblețe în sentimentele
străinilor. Conform lui de Unamuno, tragedia nu înseamnă pesimism și nici
întristare. Reprezintă o recunoaștere a faptului că plângem deoarece anumite
lucruri contează și ne place să știm că nu suntem singuri.
Validarea este recunoașterea faptului că, deși este destul de greu

11 Despre sentimentul tragic al vieții la oameni si popoare, de Miguel de Unamuno, Editura


Institutul European, 1995. (n. trad.)
127
128 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

să suferi, este și mai rău să suferi de unul singur. în terapia centrată pe


scheme emoționale, terapeutul înțelege natura esențială a validării: în relația
terapeutică (la fel ca în toate celelalte relații semnificative), rezolvarea
problemelor începe cu împărtășirea acestora și cu recunoașterea faptului că
și persoana care suferă are nevoie să fie ascultată, înțeleasă și, până la urmă,
sprijinită. Validarea este metoda prin care terapeutul va sprijini dezvoltarea
unui sentiment de siguranță emoțională la pacient. Cu alte cuvinte, pacientul
poate considera că „Vulnerabilitatea mea este în siguranță aici. Pot să am
încredere în această persoană când vine vorba de sentimentele mele. Această
persoană vrea să mă cunoască, să aibă grijă de mine, chiar să mă protejeze.”.
Validarea este o componentă fundamentală a oricărei forme de atașament.
Oamenii vulnerabili vor să li se rezolve problemele, dar caută în același timp
și siguranță și înțelegere.
La acest lucru s-a referit de Unamuno prin ideea de a plânge ciuma,
nu doar de a o vindeca. Firește că nimeni nu se va aștepta ca terapeutul
să plângă literalmente pentru pacient sau ca terapeutul să aibă întocmai
sentimentele pe care le împărtășește pacientul. însă dacă pacientul vorbește
despre sentimentele sale, plânge și își exteriorizează în mod deschis emoțiile,
atunci terapeutul trebuie să dea impresia că ceea ce se rostește este realmente
ascultat - că emoțiile au fost percepute de către terapeut, că există o oglindire,
o reflectare, o apropiere. Pacientul va dori să creadă că terapeutul are o
oarecare idee despre cum este să te simți așa cum se simte el, precum și că
sentimentele acelea sunt respectate. O „disputare” prea rapidă sau prea ușoară
a conținutului rostit i-ar putea transmite pacientului ideea că „Trebuie să ne
îndepărtăm de sentimentele tale cât de repede putem.”. Dacă acordăm însă
pacientului timp și spațiu pentru a-și exprima emoțiile și chiar pentru a cerne
conținutul emoțional — cu alte cuvinte, dacă dăm pacientului șanse de a-și
„lăsa emoțiile să se întâmple” — îi comunicăm că „Sentimentele tale contează.
Experiența ta este importantă. Am timp pentru tine. Sunt aici pentru tine.”.
Nimeni nu vrea să fie grăbit atunci când exprimă o suferință. Vrem să fim
ascultați - și ocrotiți. Faptul că ne împărtășim suferința înseamnă că avem
încredere în cealaltă persoană.
Acest capitol analizează ceea ce este - și ceea nu este - validarea. El
sintetizează o serie de concepții greșite comune pe care le au pacienții și
terapeuții despre validare, precum și modalitățile prin care aceștia se pot
bloca în căutarea validării în detrimentul schimbării. Așa cum terapia poate
cuprinde atât acceptarea a ceea ce ne este dat, cât și posibilitatea schimbării,
validarea cuprinde atât recunoașterea și respectul, față de sentimentele și
semnificațiile din momentul prezent, cât și explorarea unor noi modalități
de a face față, de a interpreta și de a simți. Această dialectică — pentru unii
aparent o contradicție - este ceea ce poate să creeze dificultăți în procesul de
schimbare.
Importanța validării 129

LA CE NE REFERIM PRIN „VALIDARE"?


„Validare” (a găsi adevărul în ceea ce simțim și gândim) este punctul de
echilibru între „empatie” (a recunoaște sentimentele pe care le are cealaltă
persoană) și „compasiune” (a simți cu și pentru o altă persoană, a-ți păsa de
suferința ei și a manifesta bunătate față de persoana respectivă) (Leahy, 2001,
2005c, 2011b). Cu mulți ani în urmă, Cari Rogers (1951) a descris atributele
unei „atitudini pozitive necondiționate” - abilitatea terapeutului de a arăta
înțelegere și acceptare față de sentimentele unui pacient, așa încât să creeze
un mediu emoțional sigur, propice pentru schimbare. In modelul schemelor
emoționale, validarea include atitudinea pozitivă necondiționată, dar merge
mai departe de atât: circumscrie o înțelegere a ceea ce înseamnă invalidarea
pentru o anumită persoană, standardele individului față de validare, precum
si consecințele invalidării.
Atunci când empatizăm cu celălalt, suntem capabili să identificăm
sentimentul pe care îl are acesta - spre exemplu: „Mi pare că te simți trist
și singur.”. Atunci când îl validăm pe celălalt, nu ne rezumăm doar la a-i
identifica sentimentul, ci îi și comunicăm că înțelegem motivele pentru care
se simte așa cum se simte: „Văd că ești trist și singur și pot să înțeleg că are
sens, dat fiind că ai pierdut această relație, iar pentru tine contează atât de
mult să te apropii de oamenii la care ții.”.
Faptul că găsim „adevărul” în sentimentele altor oameni — chiar dacă
adevărul înseamnă gânduri „distorsionate” sau seturi de reguli „preferențiale”
ori chiar dacă suferința celorlalte persoane este o consecință a propriei lor
mândrii ori gelozii - ne permite nouă, ascultătorilor, să confirmăm faptul că
suferința celorlalți înseamnă ceva pentru noi. Validarea se referă la sens și
nimeni nu și-a dorit vreodată să simtă că este singura persoană care înțelege
sensul respectiv. Semnificațiile au menirea de a fi împărtășite și înțelese de
către ceilalți; semnificațiile stau la baza conversației. Acesta este motivul
pentru care oamenii se străduiesc să clarifice ceea ce au vrut să spună. De
aceea întreabă „înțelegi ce vreau să spun?”. In validare, noi, ascultătorii,
suntem acei martori care văd „adevărul” vorbitorilor și suntem influențați
de suferința acestora. Pentru persoanele care își împărtășesc suferința nu
ajunge ca noi doar să înțelegem conținutul a ceea ce se rostește; nu ajunge
să parafrazăm sau să repetăm cuvânt cu cuvânt ceea ce ne-au spus vorbitorii.
S-ar putea ca aceștia să își dorească ceva mai mult de atât: s-ar putea ca
ei să vrea să știe că noi înțelegem „cum e să treci prin asta”. Validarea nu
este o simplă înregistrare a „faptelor” (de exemplu, „Asta este ceea ce s-a
întâmplat.”). Cuprinde într-o anumită măsură senzația că un ascultător
înțelege cum a fost o experiență prin care ai trecut, cum te-ai simțit atunci
și ce a însemnat. Transmite ideea că ascultătorul își poate imagina cum ar fi
pentru el sau ea să aibă această experiență, să se pună în locul vorbitorului.
Reprezintă o uniune temporară a minților, care dizolvă bariera dintre sine și
celălalt.
Un vorbitor poate să exprime emoții direct (vorbind despre sentimente,
130 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

plângând, lamentându-se, descriind, bucurându-se) - însă dacă această


exprimare ajunge la urechi surde, dacă exprimarea nu este auzită, reflectată,
înțeleasă, agreată sau trăită în vreun fel de către ascultător, pentru ca mai
apoi să i se dea o semnificație comună, atunci exprimarea nu s-a transformat
în acea conexiune care vine odată cu validarea. Validarea nu înseamnă doar
înregistrarea unei expresii („Observ că ești supărat.”). Validarea este sensibilă
la ceea ce s-a auzit: aude sentimentul și semnificația, respectă momentul
în care se află persoana. Validarea face parte din sistemul de atașament. Cu
alte cuvinte, aceasta are elemente în comun cu procesul prin care cineva ia
în brațe un bebeluș care plânge. Arată apropiere; dovedește grijă. Validarea
dă vorbitorului impresia că „M-ai auzit. înțelegi cum mă simt. Iți pasă.”
Validarea creează un mediu emoțional sigur - unul în care suferința (sau
bucuria) vorbitorului este respectată, semnificația este înțeleasă, iar vorbitorul
nu se mai simte singur.

TEORIA ATAȘAMENTULUI ȘI VALIDAREA


Bowlby (1969, 1973) și Ainsworth, Blehar, Waters și Wall (1978)
au avansat ideea că bebelușii sunt predispuși din naștere să formeze și să
mențină atașamentul față de o singură figură, iar întreruperile în legătura de
atașament vor activa anumite sisteme comportamentale ce caută reîntregirea,
până în punctul în care atașamentul este asigurat. Modele etologice ale
atașamentului propuse de Bowlby au pus accent pe faptul că atașamentul
are implicații din punct de vedere evoluționist în stabilirea proximității
față de adulți, care ar putea proteja bebelușii, i-ar hrăni și i-ar putea învăța
comportamente adecvate, asigurându-le pe această cale supraviețuirea.
Teoreticienii în domeniul atașamentului au continuat să dezvolte acest
model, accentuând că este important ca un bebeluș sau un copil să stabilească
un sentiment de siguranță în atașament - nu doar proximitatea (Sroufe și
Waters, 1977). Această siguranță necesită ca îngrijitorul să aibă capacitatea
de a reacționa în mod predictibil față de copil.
Bowlby a avansat ideea că siguranța (sau nesiguranța) în atașament
se stabilește prin dezvoltarea unui „model intern de lucru” - sau a unei
reprezentări cognitive — al unei figuri de atașament în care poți (sau nu) avea
încredere. Mai exact, un model intern de lucru pentru un bebeluș cu atașament
securizant cuprinde încrederea că îngrijitorul va reacționa la plânsete de
suferință, va fi sensibil în a liniști bebelușul prin interacțiuni reciproce și va
fi predictibil în a oferi interacțiuni pozitive (mai degrabă decât punitive). Cu
cât sensibilitatea îngrijitorului față de nevoile pe care le exprimă bebelușul
este mai mare, cu atât mai mult se pun bazele unei reprezentări mai sigure
asupra funcționării în lume (Feeney și Thrush, 2010; Mikulincer și colab.,
2001). Dacă știm că figura parentală răspunde cu grijă la suferința noastră,
vom începe să credem că lumea este predictibilă și sigură. Asumpția care
ghidează teoria atașamentului este aceea că acest model intern de lucru —
Importanta validării 131

stabilit în copilăria timpurie - va influența viitoarele experiențe de atașament


pe care persoana le va avea cu alți oameni în viața sa. Această sensibilitate,
așa cum a fost ea descrisă de către Bowlby și alții, este ceea ce marchează
fundamentul timpuriu al schemelor referitoare la validare.
Ainsworth și colegii și succesorii ei au trasat distincția dintre patru stiluri
de atașament: „securizant”, „anxios”, „évitant” și „dezorganizat” (Ainsworth
și colab., 1978; De Wolff și van IJzendoorn, 1997). Alte sisteme de clasificare
folosite au delimitat trei tipuri: „securizant”, „évitant” și „ambivalent” (Troy
și Sroufe, 1987; Urban, Carlson, Egeland și Sroufe, 1991). Cercetările asupra
stilurilor de atașament sugerează că atașamentul din prima parte a copilăriei
prezice funcționarea socială la vârsta școlară și din prima parte a vârstei adulte
— mai specific, relațiile cu co-vârstnicii, depresia, agresivitatea, dependența și
competența socială (Ainsworth și colab., 1978; Arend, Gove și Sroufe, 1979;
Cassidy, 1995; De Wolff și van IJzendoorn, 1997; Elicker, Englund și Sroufe,
1992; Englund, Kuo, Puig și Collins, 2012; Kerns, 1994; Urban și colab.,
1991). Adulții care consideră că au un atașament „securizant” își descriu
experiențele timpurii cu îngrijitorii ca fiind marcate de sensibilitate față de
emoții (Hazan și Shaver, 1987). Cu toate că experiențele de atașament pot să
aibă implicații pe termen lung, s-ar putea să existe și diferențe de ordin genetic
între stilurile de atașament, asociate cu trăsături ereditare de personalitate
(Donnellan, Burt, Levendosky și Klump, 2008). Importanța experiențelor de
atașament și a sensibilității este o componentă centrală a teoriei mentalizării
propusă de Fonagy, Bateman și alții (de exemplu, Bateman și Fonagy, 2004;
Fonagy, 1989).
Conform teoriei mentalizării, capacitatea de a ne reprezenta stările
mentale proprii și ale celorlalți reprezintă un proces reciproc de reflecție și
de învățare, fiind o componentă importantă a auto-reglării. Aceste procese
dinamice timpurii ce țin de atașament sunt înțelese de către teoreticienii
din domeniul mentalizării ca fiind factori centrali în apariția tulburării de
personalitate borderline și a altor forme de psihopatologie.
Lucrarea de față susține că validarea în relațiile semnificative este un
indicator al aspectelor legate de atașament. In primul rând, pe parcursul
procesului de formare și de menținere a atașamentului în prima parte
a copilăriei, componentele elementare ale validării includ sensibilitatea
îngrijitorului față de suferința copilului, factor ce consolidează reprezentarea
mintală a copilului cum că „Sentimentele mele au sens pentru ceilalți.”și „Alții
mă aud.”. în cazul în care copilul are un model de lucru de tipul „Figura mea
de atașament nu este de încredere, mă respinge sau este indiferentă.”, atunci
se vor dezvolta scheme problematice referitoare la validare și invalidare. Spre
exemplu, modelul de lucru „Sentimentele mele nu contează pentru alții.” se
va transforma în senzația că „Oamenii mă vor invalida.”, „Oamenii vor fi
indiferenți față de mine.” și „Sunt singur cu sentimentele mele, fără susținere
din partea altora.”
In al doilea rând, faptul că îngrijitorul este atent și alină emoțiile copilului
îl încurajează pe acesta din urmă să creadă „Sentimentele mele neplăcute
132 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

pot fi alinate.” Inițial, această alinare are loc prin intermediul atenției și a
reasigurărilor din partea îngrijitorului, însă mai târziu este internalizată de
către copil sub forma unor afirmații optimiste și de auto-alinare direcționate
către sine. în accepțiunea lui Bowlby, astfel de afirmații devin în cele din
urmă un model intern de lucru - o reprezentare internă referitoare la ideea
că „Sentimentele mele au sens și pot fi alinate.” Dacă, însă, modelul de lucru
intern este „Sentimentele mele nu vor fi alinate.”, atunci s-ar putea crea și
activa scheme emoționale negative, cum ar fi „Sentimentele mele vor dura la
nesfârșit.”, „Sentimentele mele sunt incontrolabile. ” sau „Sentimentele mele
sunt periculoase.”.
In de-al treilea rând, comunicarea sentimentelor copilului către îngrijitor
devine nu doar o oportunitate de exprimare a acestora, ci și o ocazie cu care
îngrijitorul poate să conecteze stările emoționale la evenimentele externe
care le-au „cauzat” (de exemplu, „Ești supărat pentru că te-a lovit fratele
tău.”). încercarea îngrijitorului de a înțelege cauza sentimentelor copilului
și a o împărtăși copilului poate să îl ajute pe acesta și să facă distincție între
sentimentele respective („Se pare că ești furios și jignit.”) și să își construiască
o teoria a minții care poate fi aplicată atât propriei persoane, cât și celorlalți.
Într-adevăr, în absența unei teorii adecvate a minții, copilului poate să îi fie
subminată capacitatea de a manifesta empatie, validare și compasiune față de
alții - și va fi incapabil să aline sentimentele altor oameni. Mai mult decât
atât, în absența unei teorii adecvate asupra propriei minți și asupra propriilor
emoții, persoana va întâmpina dificultăți în recunoașterea, diferențierea și
controlul emoțiilor respective.
Pacienții aflați în terapie intră în relația terapeutică având diferite stiluri
de atașament ale adultului - securizant, anxios, evitant sau dezorganizat,
conform tipologiei lui Ainsworth și a succesorilor ei. Stilul de atașament
anxios, caracterizat prin comportamente de dependență și nevoie de
reasigurări, poate fi atât consecința, cât și cauza temerilor persoanei că nu
va obține validarea. Persoanele cu un stil de atașament anxios ar putea avea
convingeri idiosincratice cu privire la validare (de exemplu, „Trebuie să simți
ceea ce simt eu ca să mă înțelegi.”) și s-ar putea teme că terapeutul va începe
să îi critice sau se va retrage. Cu toate acestea, persoanele anxioase vor căuta
totuși validarea și, în final, atașamentul față de terapeut. Pe de altă parte, stilul
de atașament evitant se va exprima prin prudență și distanță; pacienții cu acest
stil vor evita contactul mai apropiat și deschiderea în relația terapeutică - așa
cum fac și în alte relații. S-ar putea ca aceste persoane să evite dezamăgirea
sperând la mai puțin și să evite respingerea împărtășind mai puțin. Pacienții cu
un stil de atașament dezorganizat ar putea să aibă dificultăți cu identificarea
nevoilor — sau ar putea să escaladeze exprimarea nevoilor respective de teamă
că nu vor fi auziți, iar nevoile lor nu vor fi niciodată îndeplinite. Conflictele
la nivelul unor experiențe timpurii de atașament ar putea să se transforme
într-o oscilare între căutarea validării (adesea prin escaladarea solicitărilor, a
lamentărilor sau a exprimării emoționale) și prudență față de validare (din
moment ce figura de atașament este percepută ca fiind impredictibilă).
Importanța validării 133

META-EMOȚIA ȘI VALIDAREA
Așa cum am menționat în capitolele anterioare, John Gottman și colegii
săi au avansat ideea că părinții diferă din punctul de vedere al convingerilor și
al valorilor față de experiența și exprimarea emoțională, pe care le-au descris
ca „filosofii meta-emoționale” (de exemplu, Gottman și colab., 1996). Spre
exemplu, unii părinți percep experiența și exprimarea emoțiilor „neplăcute”
- cum ar fi furia, tristețea sau anxietatea - din partea copiilor lor ca fiind
situații negative ce trebuie evitate. Asemenea emoții trebuie suprimate sau
evitate, nefiind tolerate decât emoțiile pozitive sau neutre. Aceste percepții
negative asupra emoțiilor sunt transmise prin intermediul unor interacțiuni
în care părintele va fi expeditiv față de emoțiile copilului, le va critica sau va
fi copleșit de ele. De exemplu, un părinte expeditiv ar putea spune: „Nu e
mare lucru. Are să îți treacă.”; un părinte critic ar putea spune: „Te comporți
ca un copil mic. Maturizează-te.”, iar un părinte copleșit ar putea spune:
„Am propriile mele probleme, așa că nu pot să fac față și alor tale.” In oricare
dintre aceste cazuri, emoțiile copilului sunt invalidate, desconsiderate și
marginalizate.
Spre deosebire de aceste stiluri problematice de învățare a emoțiilor,
Gottman și colegii (1996) au identificat un stil de „ antrenament al emoțiilor”
care se referă la abilitatea de a recunoaște până și niveluri de intensitate
emoțională scăzută, de a folosi chiar și emoțiile „neplăcute” ca oportunități de
intimitate și susținere, de a ajuta copilul să eticheteze și să diferențieze emoțiile
și de a se implica împreună cu copilul în procesul de rezolvare a problemelor.
Părintele care adoptă stilul de antrenament al emoțiilor seamănă destul de
mult cu părintele care apelează la abordarea centrată pe client descrisă de
Rogers, datorită atitudinii pozitive necondiționate, a acceptării și explorării;
la această ascultare reflectivă și empatică se adăugă însă și disponibilitatea de
a diferenția și de a eticheta diverse emoții, sugerându-se totodată că un copil
poate apela la rezolvarea de probleme pentru a face față dificultăților. Părinții
care adoptă stilul de antrenament al emoțiilor au șanse mai mari să aibă
copii care vor fi capabili să își liniștească propriile emoții. Cu alte cuvinte,
antrenamentul emoțiilor contribuie la autoreglarea emoțională.
In plus, copiii ai căror părinți apelează la antrenamentul emoțiilor
sunt mult mai eficienți în interacțiunea cu cei de aceeași vârstă, chiar și în
situațiile în care comportamentul adecvat în relație cu ceilalți copii înseamnă
inhibarea exprimării emoționale. Astfel, copiii ai căror părinți apelează la
antrenamentul emoțiilor au un nivel mai ridicat de „inteligență emoțională”
— adică știu când să își manifeste și când să își inhibe exprimarea și știu
cum să își proceseze și să își regleze propriile emoții (Eisenberg și colab.,
1998; Eisenberg și Fabes, 1994; Mayer și Salovey, 1997; Michalik și colab.,
2007). Antrenamentul emoțiilor nu are doar rolul de a dezvolta la copii un
stil cathartic. Mai degrabă, acesta le permite să identifice, să diferențieze, să
valideze, să se liniștească pe sine și să rezolve probleme; contribuie la teoria
minții referitoare la emoție. Un terapeut centrat pe scheme emoționale ajută
134 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

pacientul să identifice experiențele de invalidare din prezent și din trecut,


sprijinindu-1 în același timp să se simtă validat în cadrul relației terapeutice.
Cu toate acestea, din cauză că mulți pacienți (dacă nu chiar majoritațea
lor) au avut parte de reacții de indiferență, punitive și disprețuitoare atunci
când au căutat validare din partea altora, terapeutul îl va ajuta pe pacient
să se concentreze pe ceea ce a însemnat experiența invalidării în trecut (de
exemplu, „Emoțiile mele sunt o povară.”) și de ce par să eșueze tentativele de
validare în relația terapeutică prezentă (de exemplu, „Sunteți de partea lor.”).

DE CE CONTEAZĂ VALIDAREA?
Așa cum am arătat în Capitolul 3, cercetarea noastră arată că invalidarea
a fost un predictor cheie pentru depresie (Leahy, Tirch și Melwani, 2012),
iar printre cele 14 dimensiuni ale schemelor emoționale, un nivel scăzut de
invalidare a fost cel mai bun predictor al conflictului marital. De asemenea, a
fost predictorul cheie pentru consumul de alcool și alte substanțe și al treilea
cel mai bun predictor pentru tulburarea de personalitate de tip borderline.
Validarea a fost asociată cu 12 dintre cele 13 dimensiuni ale schemelor
emoționale. Dintr-o analiză de regresie multiplă a reieșit că cei mai buni
predictori ai validării dintre celelalte dimensiuni au fost blamarea, durata și
incomprehensibilitatea. Cu alte cuvinte, a fost mai puțin probabil ca oamenii
care se considerau validați să îi blameze pe alții, să considere că emoțiile
lor vor dura la nesfârșit și să creadă că emoțiile lor sunt incomprehensibile.
Validarea pare să fie, așadar, o componentă centrală a schemelor emoționale,
a psihopatologiei și a relațiilor interpersonale.
Importanța validării - și a eșecului ei - se reflectă în propria mea
experiență ca terapeut. Acum câțiva ani, înarmat cu tehnicile mele de
terapie cognitivă, m-am regăsit într-un impas lucrând cu un bărbat destul de
inhibat, care încerca să își dea seama ce să facă în privința locului de muncă
și a relațiilor sale intime. Pe măsură ce foloseam tehnicile una după alta
pentru a-i identifica gândurile automate, a le categorisi, a examina costurile
și beneficiile și a analiza dovezile, am observat că se retrage din ce în ce
mai mult din interacțiunea noastră. Reacția mea inițială, desigur, a fost să
cred că opune „rezistență” și (din naivitate) să confrunt această „rezistență”;
inevitabil, acest lucru l-a făcut să se retragă și mai tare. Nu înregistram niciun
progres - însă, și mai important, el nu înregistra niciun progres. Prin urmare,
l-am întrebat: „Mi se pare că vă retrageți din discuțiile noastre. Cum vedeți
dumneavoastră ceea ce se petrece?”. S-a uitat la mine oarecum nedumerit
(deoarece acest gen de afirmații nu erau stilul meu) și a remarcat: „Nu păreți
să ascultați ceea ce spun. Dumneavoastră pur și simplu vă aplicați tehnicile.”.
Avea dreptate. Fetișizasem tehnicile.
Când am început să discutăm despre cum fusese acea experiență pentru
el, a relatat că se simțise complet singur în încăpere, ca și cum nu l-ar fi
auzit nimeni. Am explorat cum seamănă această experiență cu altele pe care
Importanța validării 135

le trăise. Și-a dat seama că mama lui fusese o persoană foarte dominantă și
critică, care considera că punctul ei de vedere este singurul valid. Totodată,
el a spus că îi era greu să își pună în ordine sentimentele și gândurile, că
i se întâmpla să se simtă anxios și să se blocheze, iar tehnicile din terapia
cognitivă îi aminteau de criticismul mamei sale. Totodată, a remarcat că
și prietena lui părea să aibă o ușoară tendință către dominare, iar asta îl
împiedica să se apropie de ea.
Mi-aș dori să îi spun acestui bărbat cât de recunoscător îi sunt pentru
că m-a pus pe calea cea dreaptă. M-a schimbat ca terapeut. Am realizat —
deoarece el clarificase acest lucru pentru mine - că trebuia ca el să fie ascultat
pentru ca eu să fiu ascultat. Sentimentele, gândurile, confuzia și inhibiția lui
erau tot ceea ce conta în discuția noastră. A trebuit să învăț să mă rețin pe
mine și să îi dau lui timp și spațiu pentru a afla ceea ce simte. A trebuit să las
agenda deoparte, să las tehnicile deoparte, să intru în lumea lui și să îi accept
confuzia; a fost nevoie să recunosc faptul că traseul de aici până acolo nu
mergea întotdeauna în linie dreaptă și nu eu eram cel care trasa liniile. L-am
urmat pe el. Acum putea să vorbească, deoarece eu eram mai dispus să ascult.
Trebuie să recunosc că nu a fost prima dată când mi-am dat seama
că s-ar putea să am tendința de a invalida. Într-adevăr, chiar și atunci când
încercam să transmit validare, ar fi putut să pară de fapt că este invalidare.
Dar ceea ce am învățat din interacțiunile mele cu acest pacient și cu alții a
fost că explorarea invalidării, recunoașterea, mărturisirea, împărtășirea ei și
chiar recunoașterea propriilor puncte oarbe este în sine un proces de validare.
Iar odată ce acești pacienți au crezut că eu îi voi valida, au putut să aibă
încredere în mine.

MEDIILE INVALIDANTE DIN TRECUTUL ȘI


DIN PREZENTUL PACIENTULUI
Invalidarea în copilărie
Modelul schemelor emoționale recunoaște importanța experiențelor
timpurii de învățare emoțională. Are puncte comune cu teoria din spatele
DBT (Linehan, Bohus și Lynch, 2007), cu teoria mentalizării (Fonagy,
2002) și cu modelul ce stă la baza terapiei centrate pe compasiune (Gilbert,
2009) prin faptul că recunoaște importanța invalidării emoționale, a lipsei
capacității de reacție și a lipsei de compasiune în apariția convingerilor
problematice despre sine și ceilalți. Deși aceste abordări subliniază în mod
clar importanța mediilor invalidante, modelul schemelor emoționale este
centrat în special pe acele convingeri despre emoții și despre ceilalți care
sunt activate drept urmare a experiențelor respective - cu alte cuvinte, pe
conținutul social-cognitiv al invalidării. Spre exemplu, odată ce terapeutul a
identificat percepțiile negative problematice pe care un pacient le are asupra
emoțiilor (de exemplu, „Eu nu pot să obțin validare.”, „Emoțiile mele sunt
rușinoase.”), terapeutul și pacientul pot să analizeze modul în care aceste
136 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

convingeri despre emoții au fost învățate în perioada copilăriei. Terapeutul


poate întreba: „Când erați copil, cum reacționa mama [tatăl] dumneavoastră
atunci când erați supărat?” și „Dacă erați supărat, obișnuiați să apelați la mama
sau la tatăl dumneavoastră?”. Pacienții care prezintă scheme emoționale
negative descriu adesea medii invalidante din punct de vedere emoțional.
Următoarele răspunsuri sunt tipice:

„Tatăl meu era distant — nu părea să fie niciodată prezent — și atunci


când era prezent era rece, ca și cum nu ar fi fost deloc interesat de noi.”
„Mama mea vorbea întruna la telefon sau ieșea să se vadă cu prietenii ei.
Mă făcea să mă simt de parcă eu o întrerupeam.”
„Eram mereu îngrijorat pentru mama mea, care avea atât de multe
probleme cu tata, care era mereu furios. Nu mai era loc pentru emoțiile
mele, deoarece eu trebuia să o calmez pe ea.”
„Mama mea era medic pediatru, iar atunci când eu obișnuiam să vorbesc
despre problemele mele, mă facea să mă simt vinovată. Obișnuia să
spună: «Nu realizezi că problemele tale' nu se compară cu cele ale
copiilor pe care eu îi ajut?».”

Pentru pacienți, aceste comentarii invalidante și indiferente par să fie în


continuare amintiri dureroase.
Terapeutul poate apoi să investigheze: „Cum v-au făcut să gândiți sau să
vă simțiți comentariile acestea din partea părinților, pe care mi le descrieți ca
fiind invalidante și pline de desconsiderare?” Pacientul cu tatăl rece și absent
se gândea: „Nimeni nu este interesat de sentimentele mele — sau de mine.”.
Pacientul cu mama care vorbea întruna la telefon se gândea: „Oamenilor
nu le pasă de mine decât dacă îi fac să înțeleagă că ceea ce mi se întâmplă
este cu adevărat groaznic. Trebuie să mă fac auzit.”. Veronica, pacienta a
cărei mamă expeditivă era medic pediatru (consultați Capitolul 5) se gândea:
„Sigur sunt răsfățată și răzgâiată dacă am nevoile pe care le am.”. Gama de
sentimente este și ea importantă — de la furie, anxietate, rușine, vinovăție,
tristețe, neajutorate, până la indiferență, resemnare și confuzie. Astfel de
pacienți nu spun niciodată că i-au făcut să se simtă mai bine.
Pe lângă experiența unor interacțiuni indiferente, invalidante și critice,
terapeutul poate să investigheze ce făcea pacientul pentru a fi ascultat sau
pentru a-și valida emoțiile. Unii pacienți cu părinți expeditivi (care erau prea
ocupați cu propriile emoții) relatează că obișnuiau să încerce să se facă auziți
plângându-se de simptome fizice, creând urgențe, făcând crize de furie sau
intrând în încurcături. O pacientă, care părea să își intensifice cu regularitate
emoțiile, a relatat cum încerca să fie „o fetiță bună”— îmbrăcându-se „așa cum
trebuie”, fiind manierată și încercând să îi facă mamei pe plac. Când acest
lucru nu funcționa, ea obișnuia să creeze urgențe — purtându-se ca și cum era
extrem de supărată, plângând sau lamentându-se zgomotos. O altă pacientă
a relatat că își găsea refugiul în păpuși, fantezie și în cititul unor cărți în care
„lucrurile erau în siguranță.” Un alt pacient și-a canalizat eforturile către a fi
Importanta validării 137

un student bun și a obține recunoaștere din partea profesorilor săi. In sfârșit,


un pacient care fusese ignorat de către tată și hărțuit de copii de aceeași
vârstă a relatat că adoptase o atitudine filosofică, lipsită de emoții, semănând
cu un învățăcel stoic care exersează indiferența. In terapie, el părea rațional și
binevoitor, fără a arăta prea multe emoții, și descria în același timp cum soția
lui se plângea că el este deconectat de ea la nivel emoțional.

Compensări pentru mediile invalidante


Compensările pentru mediile invalidante (fie mediile din perioada
copilăriei descrise mai sus, fie mediile din prezent, descrise mai jos) se împart
în câteva categorii: (1) căutarea unor surse alternative de validare, cum ar fi
un alt părinte, o altă rudă sau un alt prieten; (2) tentative de a-i face pe plac
părintelui invalidant și de a-1 impresiona, astfel încât persoana să fie acceptată;
(3) escaladarea exprimării emoției; (4) somatizare pentru a primi asigurări;
(5) refugiu în fantezie; (6) implicare în comportamente sexuale excesive
pentru a simți afecțiune și dorință din partea altora; (7) intelectualizare și
negare a nevoilor emoționale; (8) abuz de alcool sau de droguri pentru a
găsi confort și (9) inversarea rolurilor de atașament prin îngrijirea celorlalți,
în special a părintelui care invalidează (parenting inversat). Fiecare dintre
aceste „adaptări” are implicații pentru psihopatologie, cum ar fi dependențe,
dereglare emoțională, manifestare excesiv de dramatică a emoțiilor, anxietate
față de sănătate, stil emoțional represiv, alexitimie, tulburări legate de
consumul de substanțe și relații dăunătoare.
Vom analiza în continuare aceste forme variate de compensare pentru
invalidare. In primul rând, persoana ar putea să caute alte surse de validare.
Unii copii ar putea înțelege repede că părinții lor nu se pricep la validare, însă
un bunic sau un prieten ar putea fi de ajutor. Ei își redirecționează interesele
de atașament către acești oameni. Pacientului poate să îi fie util să identifice
acele persoane din perioada copilăriei (sau din prezent) la care a apelat (sau
apelează) pentru susținere emoțională. Existența unor surse alternative de
validare poate să îl ajute pe pacient să realizeze că invalidarea a fost specifică
unui părinte și nu poate fi generalizată la toți ceilalți oameni. In plus,
identificarea acelor figuri din viața pacientului care au capacitate de validare
și de compasiune poate să ajute la invocarea unei reprezentări compasionale
— un proces discutat mai jos. In orice caz, acele figuri din viața pacientului
care „validează” pot să fie și figuri problematice. Spre exemplu, o femeie a
descris cum tatăl ei avea izbucniri de furie, iar mama ei era preocupată cu
propria anxietate față de sănătate. Ca tânără femeie, ea s-a îndreptat către
un bărbat (cu care s-a și căsătorit) care o susținea, era „protectiv” și afectuos
fizic. Ea a crezut că își poate îndeplini nevoile de atașament prin intermediul
lui. Cu toate acestea, și el a ajuns să fie alcoolic, să o controleze, să fie posesiv
și exigent, facând-o să se simtă prinsă în capcana atașamentului ei disperat
față de „singura persoana care m-a înțeles”. Nu toate figurile care „validează”
sunt alegeri constructive.
138 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

In al doilea rând, copilul ar putea să se străduiască din greu să îi facă


pe plac părintelui, pentru a obține validare. Spre exemplu, o femeie a relatat
că mama ei, care era întrucâtva narcisistă și preocupată de propria persoană,
avea o atitudine expeditivă și disprețuitoare față de nevoile ei emoționale,
înțelegând că mama ei nu avea de gând să o valideze, ea a încercat să-și
impresioneze mama îmbrăcându-se în ținute de „fetiță drăguță”, obținând
note bune la școală și încercând să se adapteze la tipologia socială pe care
o valoriza mama ei. în loc să obțină validare pentru emoțiile ei sau pentru
identitatea sa personală, ea a realizat că nu poate obține validare decât dacă
reflectă idealurile narcisiste ale mamei ei. Odată ajunsă la vârsta adultă, ea
a dezvoltat o vulnerabilitate de a le face pe plac oamenilor cu tendințe de
exploatare și narcisism, inclusiv primului ei soț și altor membri de familie.
Terapeutul poate ajuta pacientul să identifice astfel de compensări pentru
invalidare, întrebându-1: „Dacă ați crezut că nu puteți obține validare pentru
felul în care vă simțeați, ați încercat să obțineți aprobare pentru alte calități
sau alte comportamente? Cum a funcționat asta?”. In plus, terapeutul poate
investiga dacă pacientul apelează în momentul de față la metode similare de
căutare a validării.
Cel de-a treilea tip de reacție la invalidare pentru mulți copii (și adulți) este
escaladarea intensității de exprimare. Crizele de furie, țipetele, amenințările,
furtul, neascultarea și alte comportamente problematice sunt adesea reacții
la convingerea „Eu nu sunt ascultat.” Spre exemplu, un tânăr a relatat că în
copilărie încercase fără succes să obțină validare - sau orice fel de atenție - din
partea tatălui său, care era preocupat cu planurile sale de afaceri. Din cauză că
nu reușea să se facă auzit, băiatul obișnuia să manifeste crize de furie, „pe de-o
parte, pentru a-mi pedepsi tatăl și, pe de altă parte, pentru a primi atenție.”.
Terapeutul l-a întrebat: „Care este cea mai pozitivă amintire pe care o ai cu
tatăl tău de când erai copil?”. El a răspuns: „îmi amintesc că aveam cam 5 ani
și am mers în dormitorul părinților mei, iar tatăl meu mă ținea în poală și mă
sălta de jos în sus.”. Odată devenit adult, el și-a redirecționat încercările de
a obține validare căutând să îndeplinească aspirațiile profesionale ale tatălui
său și devenind profesor universitar, însă și-a dat seama încă o dată că tatăl
lui avea o capacitate limitată de a recunoaște și a aprecia individualitatea
fiului său. La fel ca mulți oameni care nu reușesc să obțină validare din partea
părinților, a considerat că el este cel care are o deficiență (nu este atractiv, nu
este interesant, nu este valoros), nu cealaltă persoană. El a ajuns să creadă că îi
lipsește validitatea pentru validare; nu era destul de bun.
Escaladarea comportamentelor de căutare a validării este o problemă des
întâlnită la pacienții care sunt descriși frecvent ca fiind „dereglați emoțional”.
Strigatul sau țipatul reprezintă adesea o reacție la convingerea: „Nu mă auzi.”.
Din nefericire, oamenii care își intensifică țipatul sunt adesea expediați din
cauză că sunt „iraționali” sau din cauză că nici măcar „nu merită să îi asculți”,
consolidându-li-se și mai tare credința că ei nu pot fi validați. Terapeutul
poate să întrebe pacientul care escaladează intensitatea comportamentelor
de căutare a validării:
Importanța validării 139

„Am impresia că dumneavoastră nu credeți că oamenii vă aud sau că le


pasă de felul în care vă simțiți. Este posibil să vă fi simțit astfel de mai
multe ori în trecut - spre exemplu, atunci când erați mic? V-ați simțit
asa în alte relații? Vă simțiți câteodată astfel si alături de mine?”

Sau:

„Poate că strigați pentru că dumneavoastră considerați că aceasta este


singura cale de a fi auzit, singura cale de a fi luat în serios. Atunci când
strigați, oamenii vă validează sau se îndepărtează? Există oameni care
strigă și ei la dumneavoastră? Ați pierdut prieteni din cauza asta? Dacă
am putea găsi o modalitate mai eficientă de a vă face auzit, ați fi dispus
să o încercați?”

Un alt stil problematic de a intensifica validarea sunt încercările


repetate de apropiere de persoanele care și-au manifestat indiferența. Spre
exemplu, o tânără obișnuia să le trimită mesaje prin telefon prietenilor pe
care îi îndepărtase, facându-i astfel să se simtă urmăriți de ea. Alți oameni ar
putea să trimită mesaje calomnioase sau pline de furie prin e-mail sau prin
telefon. Aceste stiluri problematice de căutare a validării duc la și mai multă
respingere, depresie și izolare - și, în mod ironic, la escaladarea aceluiași
comportament de căutare a validării.
In al patrulea rând, unii oameni se axează pe acuze somatice, fie ele
reale sau imaginare. Absențele frecvente de la școală, acuzele fizice vagi sau
bolile „nediagnosticate” ar putea să trădeze tentative indirecte de a căuta
validarea și confortul emoțional. Spre exemplu, un bătrân cu un lung istoric
de ipohondrie a relatat că soția lui era indiferentă față de orice formă de
exprimare emoțională: „A fost dintotdeauna rece, un pic formală, rece chiar
și față de copii. Nu o interesează deloc nepoții.” Inițial, el obișnuia să caute
susținere emoțională din partea soției lui pentru acuze fizice vagi și îngrijorări
față de sănătate, dar ea era expeditivă și adesea disprețuitoare. El a relatat că
de multe ori a simțit că, pentru el, consultațiile la doctori sunt o metodă de
socializare: „E ca și cum ei m-ar invita la prânz. Le pasă de mine. Pentru
mine e o modalitate de a primi acea afecțiune tandră de care nu am parte
acasă.”. Adesea, comportamentele de căutare a atenției pentru acuze somatice
ar putea să ducă într-o anumită măsură la susținere și la validare, dar sunt
șanse ca partenerii și prietenii să ajungă să nu mai ia în seamă problemele de
ordin medical, considerându-le „încă o alarmă falsă”. în plus, ruminarea și
preocuparea față de probleme fizice nu va face decât să sporească anxietatea
și depresia prin care trece pacientul. Este util să fie validată nevoia de atenție
și de „grijă și afecțiune tandră”, sugerând în același timp că preocuparea față
de maladiile de ordin fizic nu va face decât să creeze și mai multe probleme.
Nevoia de atenție poate fi preîntâmpinată prin încurajarea validării de sine și
a compasiunii față de propria persoană, așa cum este prezentat mai jos.
In al cincilea rând, pacienții înlocuiesc validarea din partea celorlalți cu
140 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

fantezii despre o lume ideală sau palpitantă. Aceasta este, firește, mai puțin
amenințătoare, din moment ce persoana nu riscă să fie respinsă într-o lume
imaginară. O pacientă a relatat cum și-a inventat un alter-ego imaginar
atunci când era mică, pentru a înlocui nevoia de a primi validare din partea
mamei sale critice și abuzive. Acest alter-ego — un spectator imaginar de­
al ei - a devenit sursa ei de confort. De asemenea, putea să le vorbească și
păpușilor ei, deoarece simțea că are o legătură specială cu ele. în adolescență,
i-a înlocuit pe acești spectatori cu pisica ei. Terapeutul a întrebat: „Când
erați adolescentă, credeați că există cineva cu care puteți vorbi, cu care vă
puteți împărtăși sentimentele?”. Pacienta a răspuns: „Pisica mea, categoric.
Obișnuiam să vin acasă și să vorbesc cu ea și să simt că ea mă înțelege. Cred
că am să mă fac bine după ce îmi iau o pisică.”. Un bărbat cu tulburare de
personalitate evitantă a descris cum simțea că se poate pierde în cărți de
ficțiune, în special cărți de aventuri: „Mă simt de parcă pot să îmi asum o
personalitate diferită în aceste cărți, mă imaginez făcând parte din aventură.
Mă simt respectat și prețuit în aceste fantezii.”. El a descris cum obișnuia să
viseze timp de ore întregi cu ochii deschiși că evadează. Relația cu soția lui
era ca un parteneriat paralel - nu făceau niciodată sex, vorbeau doar rareori
despre lucruri importante și puneau pur și simplu în scenă un joc actoricesc,
prefăcându-se că sunt un cuplu fericit — în timp ce el avea o aventură cu o
altă femeie.
Comportamentele sexuale excesive sunt cea de-a șasea modalitate prin
care unii oameni caută un înlocuitor pentru validare. Un bărbat care și-a
descris soția ca fiind expeditivă și manipulativă obișnuia să viziteze prostituate
în mod regulat, pentru masaje și sex. El susținea că acestea îi înțeleg nevoile
și nu îi dădeau bătăi de cap. Când nu mergea la prostituate, se întâlnea cu
„prietena lui”, pe care o „ajuta financiar” plătindu-i chiria. Susținea că ea
este cineva cu care poate să vorbească fără a fi respins. Un alt bărbat, care în
aparență era religios, obișnuia să plătească o prostituată pentru conversație,
nu pentru sex; el aranja să îi fie adusă cina într-o cameră de hotel, unde
vorbea cu ea și încerca să o impresioneze cu inteligența lui. O femeie a cărui
părinți beau excesiv de mult alcool și erau indiferenți la sentimentele ei a
relatat că obișnuia să caute întâlniri sexuale anonime cu bărbați, cu scopul de
a se simți dorită și de a se simți atrasă de o altă persoană. Era conștientă că
astfel de relații nu duceau nicăieri, dar „E mai simplu așa; nu voi fi rănită.”.
Al șaptelea tip de compensare pentru invalidare este reprezentat
de intelectualizarea și de negarea nevoilor emoționale. Aceste persoane
consideră că emoțiile lor nu vor fi niciodată acceptate, înțelese sau prețuite
de către ceilalți; drept consecință, ele adoptă o atitudine de negare de sine și
de raționalitate excesivă față de emoții. Spre exemplu, o femeie al cărei soț
alcoolic nu era dispus să facă sex din cauza disfuncției sale erectile a început
terapia cognitivă susținând că ea are cu siguranță prea multe nevoi: „Până la
urmă, am fost căsătoriți timp de aproape 25 de ani și, de regulă, oamenii de
vârsta noastră nu fac sex. Poate că eu vreau prea mult.”. Această intelectualizare
caracterizată prin negare de sine nu i-a permis să își recunoască frustrarea
Importanța validării 141

și a ținut-o blocată într-o relație dăunătoare. Mai târziu, pe măsură ce și-a


validat nevoia de sex și de afecțiune, ea a început să se afirme, iar asta a dus
în cele din urmă la schimbări semnificative în consumul de alcool al soțului și
o îmbunătățire a relației lor intime. Unul dintre bărbații prezentați anterior,
care acuza o lipsă de susținere din partea părinților lui pentru faptul că îi
era greu să își găsească un loc de muncă, a găsit refugiu într-o strategie de
raționalitate excesivă: „îmi dau seama că sunt, cu siguranță, irațional atunci
când mă gândesc că am nevoie de înțelegere și susținere. Ar trebui să fiu în
stare să mă descurc și fără ele.”. Atunci când a fost întrebat ce părere are
despre ideea de a împărtăși emoții sau a simți emoții, el a răspuns: „Emoțiile
sunt o pierdere de vreme. Nu te ajută la nimic.” A adăugat: „Oamenii profită
de tine atunci când văd că ești cuprins de emoții.”. Acest refugiu într-o
atitudine anti-emoțională, exagerat de rațională nu este ceva neobișnuit și
ar putea fi unul dintre motivele pentru care o parte dintre aceste persoane
apelează la terapie cognitiv-comportamentală. Un pacient a fost surprins
că pomenesc de emoții și validare: „Credeam că aceasta este o abordare
rațională. Nu credeam că ne vom pierde vremea cu emoțiile.”.
Reacția anti-emotională si excesiv de rațională la un istoric de invalidare
poate fi un obstacol dificil în terapie, deoarece pacienții ar putea încerca
să folosească terapia cognitivă împotriva oricăror forme de experiență
emoțională. Spre exemplu, pacienții ar putea spune: „Știu că nu am nevoie
de asta; pur și simplu prefer altceva.”, ca și cum oamenii nu ar avea anumite
dorințe și nevoi universale. „Știu că nu ar trebui să mă deranjeze că soțul meu
nu este interesat de sex. Sunt eu prea sentimentală, am prea multe nevoi.”
Terapeutul centrat pe scheme emoționale poate să reformuleze obiectivele
terapeutice ca ceva prin care „să conștientizați ceea ce aveți nevoie și să faceți
în așa fel încât să vă fie îndeplinite nevoile” și poate să arate că „emoțiile
ne-ar putea informa cu privire la ceea ce avem nevoie, ce ne lipsește și ce să
cerem.”. Terapia nu este un exercițiu de reorganizare a afirmațiilor adevărate
și false într-un „tabel logic al adevărului”. Este un proces prin care pacienții
descoperă adevărul despre cine sunt ei, ce au nevoie și unde să găsească
împlinire pentru nevoile respective. Supralicitând raționalitatea, un pacient
riscă să ignore acele nevoi care sunt articulate prin intermediul emoțiilor.
Terapeutul poate spune: „Nu vă puteți îndeplini nevoile dacă nu vă dați voie
să le simțiți absența.”.
Cea de-a opta reacție la invalidare este găsirea alinării în droguri,
alcool sau mâncare. Cercetările noastre asupra schemelor emoționale au
arătat că, într-o regresie liniară, cei mai bun predictori pentru istoricul de
dependență de alcool sunt validarea, controlul și blamarea (Leahy, 2010b).
Prin urmare, persoanele care considerau că emoțiile lor nu sunt validate sau
sunt în afara controlului, ori care îi blamau pe ceilalți, aveau o probabilitate
mai mare de a raporta și un istoric de dependență de alcool. In contextul
curent de viață, atunci când compensează pentru invalidare, unele persoane
vor apela la consumul de substanțe sau la alimentația compulsivă pentru
a găsi confort, deoarece consideră că nu sunt capabili să câștige acceptare
142 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

din partea celorlalți. Cercetările asupra factorilor de risc pentru abuzul de


substanțe din perioada adolescenței arată că nivelurile de apropiere familială,
socială și școlară (cotate invers) sunt predictori ai abuzului de substanțe
(Sale, Sambrano, Springer și Turner, 2003). Într-adevăr, relevanța validării
și a conexiunilor sociale în tratamentul consumului de alcool și de droguri
ar putea fi unul dinte motivele pentru care mulți dintre acești pacienți pot
beneficia de pe urma terapiei de grup sau a programelor în doisprezece pași12,
unde se pune accent pe împărtășirea experienței, reducerea sentimentului
de izolare și validarea dificultăților inerente. Comportamentele de afiliere
cresc nivelurile de oxitocină, iar nivelurile crescute de oxitocină scad
vulnerabilitatea față de consumul de alcool sau de droguri (McGregor și
Bowen, 2012). S-ar putea ca persoanele care găsesc alinare în alcool, droguri
sau alimentație compulsivă să își satisfacă nevoile emoționale neîndeplinite
de validare prin faptul că își cresc nivelul de oxitocină.
în cele din urmă, cel de-al nouălea tip de reacție la invalidare este
reprezentat de tendința compulsivă de a-i îngriji pe alții, în special
parenting-ul inversat. Bowlby (1969, 1973) a avansat cu mulți ani în urmă
ideea că problemele la nivelul atașamentului timpuriu ar putea duce la
îngrijirea compulsivă a altora. Cei care au un atașament nesecurizant s-ar
putea adapta direcționându-și comportamentul specific de atașament către
a avea grijă de alți oameni - inclusiv parenting inversat (copii care au grijă
de părinți) și îngrijirea compulsivă a altora (soț/ soție sau partener(ă), copii,
străini sau chiar animale). Acest comportament de afiliere redirecționat ar
putea să ofere acele efecte de alinare specifice conexiunii sociale care lipsesc
din cauza lipsei de validare, însă ar putea să aibă inclusiv funcția de a asigura
dependența celorlalți de sine - persoana „asigurându-se” pe această cale
că ceilalți nu o vor părăsi. în plus, faptul că persoana se axează pe nevoile
altora poate să interfereze cu capacitatea de a se axa pe propriile nevoi. O
femeie care a avut parte ani de zile de invalidare din partea tatălui ei, iar mai
târziu din partea soțului ei, se concentra în mod excesiv pe încercarea de a
alina orice dispoziție negativă pe care o manifesta fiica ei cu tulburare de
personalitate borderline. Ea considera că a fi o mamă bună însemna că trebuie
să aibă grijă de toate nevoile pe care le avea fiica ei, crezând în același timp că
nefericirea fiicei sale reprezenta o catastrofa. Conform abordării centrate pe
schemele emoționale, ea trebuia să își schimbe percepția dihotomică asupra
nevoilor fiicei sale și asupra propriilor nevoi, dar și să fie ajutată să găsească
un echilibru între grija față de sine și un nivel rezonabil de atenție acordată
fiicei sale, stabilind în același timp limite realiste. Ea a recunoscut că se simte
egoistă atunci când stabilește limite sau când se ocupă de propriile nevoi,
spunând că acesta a fost mesajul transmis de către mama ei atunci când ea
era mică și cerea susținere din partea acesteia.

12 Tviebve-Step programs, în original. Se referă la grupuri de susținere pentru persoanele


care se confruntă cu dependență sau abuz de substanțe (dar și alte probleme de ordin
comportamental), de tipul,Alcoolicii Anonimi” (n. trad.).
Importanța validării 143

Mediul invalidant din prezent


Mediul invalidant din prezent este și el relevant, deoarece s-ar putea
să consolideze percepțiile negative asupra emoțiilor. Un studiu prezentat în
Capitolul 3 a evidențiat cum descriu partenerii aflați într-o relație maritală
sau de concubinaj reacțiile negative ale partenerilor față de emoțiile lor (ale
subiecților). Respectivele reacții negative percepute din partea partenerilor
explicau aproape 50% din varianța satisfacției față de relație și aveau o putere
mare de predicție privind depresia. Terapeutul poate folosi chestionarul
RESS (consultați Capitolul 4, Figura 4.2) pentru a investiga interacțiunile
emoționale pe care pacientul le are în momentul prezent: „Când sunteți
supărat, cum reacționează partenerul față de dumneavoastră? Vă face să vă
simțiți vinovat față de emoțiile dumneavoastră? Vă ajută să înțelegeți că și alții
s-ar simți la fel?”, punând și alte întrebări asociate cu dimensiunile specifice ale
schemelor emoționale. De exemplu, bătrânul ipohondru prezentat anterior a
relatat că soția lui obișnuia să îi spună că el nu are să se schimbe niciodată, că
se comportă prostește, că ar trebui „să treacă peste asta,” și că este „un ciudat”
din cauza felului în care se simte. O altă pacientă și-a descris soțul ca fiind
abuziv din punct de vedere verbal și având o atitudine disprețuitoare față de
emoțiile ei. Acesta obișnuia să spună: „Ești ca un copil mare. Nu ai de ce să te
plângi.”. O altă pacientă a relatat inițial că soțul ei o susține și o încurajează,
însă la o investigație mai atentă, ea a remarcat că el obișnuia să îi spună: „Nu
te îngrijora, nu e mare lucru; ai să treci peste asta.”. Până să analizeze acest
aspect, ea nu realizase că de fapt simțea că el o expediază și o tratează cu o
oarecare superioritate, cu toate că avea intenții bune.
Terapeutul poate investiga natura suportului social: „Atunci când vă
simțiți rău, la cine apelați pentru susținere? Cum reacționează persoanele
respective? Ce impresie vă lasă reacțiile lor? Ce lipsește? Ce v-ar plăcea să
vă spună?”. In plus, terapeutul poate pune întrebări despre acele persoane
semnificative din viața pacientului care nu oferă validare: „Există oameni care
fac parte din viața dumneavoastră de la care ați avea rețineri să cereți validare
sau susținere? Cum au reacționat ei până acum? Cum v-a făcut asta să vă
simțiți?”. In unele cazuri, pacienții ar putea să ceară susținere din partea unor
persoane care sunt veșnic critice, indiferente și punitive — și, din nefericire,
printre persoanele respective se numără adesea și soțul/ soția ori partenerul/
partenera. Inițial, terapeutul le poate sugera pacienților că ar putea alege să
nu mai caute validare din partea persoanelor critice și, în schimb, să caute
validare din partea celor care îi susțin sau să se valideze ei înșiși. Cu toate
acestea, terapeutul poate să sugereze și faptul că terapia de cuplu - centrată pe
schemele emoționale și pe reacțiile din partea partenerului — ar putea să ajute
la dezvoltarea unui mediu caracterizat de mai multă validare. Spre exemplu,
o pacientă s-a plâns că soțul ei este distant, mult prea axat pe intelectualizare
și indiferent. In cadrul terapiei de cuplu, el a indicat că își dorește să o susțină
pe soția lui, însă se gândește că dacă o ascultă atunci când se plânge nu va
face decât să îi încurajeze lamentările. Schema lui emoțională era că vorbitul
144 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

despre sentimente este o pierdere de vreme. Terapeutul a reușit să îi facă


pe cei doi soți să exerseze ascultarea activă și validarea prin joc de rol; spre
mirarea soțului, a descoperit că, de fapt, este foarte important pentru el să îi
fie validate sentimentele. Astfel, i-a sporit motivația și dorința de a apela la
ascultare activă si validare în relația cu soția lui.

Reconcilierea cu mediile invalidante din trecut


După ce au fost discutate și clarificate situațiile de invalidare din trecut
și din prezent, terapeutul poate întreba pacientul ce și-ar fi dorit să spună sau
să facă părinții atunci când acesta era supărat. Veronica, pacienta cu mama
distantă, medic pediatru, a remarcat: „Mi-aș fi dorit ca mama să se fi așezat
lângă mine și să discute cu mine despre cum mă simțeam. Mă simțeam atât
de singură. In adolescență am ajuns să sufăr de o tulburare de comportament
alimentar, dar mama mea tot nu părea să aibă timp pentru mine.”. Terapeutul
a întrebat: „Ce v-ați dori ca ea să fi spus sau să fi făcut?”. Veronica a răspuns:
„M-ar fi făcut să mă simt cu adevărat mai bine dacă ar fi spus pur și simplu
«Sentimentele tale contează pentru mine. Am fost prea ocupată la serviciu.
Haide să vorbim despre cum te simți și despre ce se întâmplă. îmi pare rău
că nu ți-am dat suficient de multă atenție. Tu contezi pentru mine.»”. Un alt
pacient a spus: „îmi doresc ca tatăl meu să îmi fi dat măcar o îmbrățișare și
să îmi fi spus cât sunt de special.”. Mai mulți pacienți spun: „îmi doresc ca
mama mea [tatăl meu] să fi spus «îmi pare rău.»”.
Unii pacienți care au avut parte de experiențe de invalidare spun că din
cauza acestora le-a fost greu să dea sens emoțiilor lor, să le exprime și să le
accepte. Absența validării i-a făcut să creadă că emoțiile lor sunt o povară
pentru alții și/ sau o pierdere de vreme, că emoțiile lor nu sunt la fel ca ale
celorlalți, că ei sunt egoiști pentru faptul că au sentimentele respective și că
pot fi auziți doar dacă își intensifică emoțiile. Alții au învățat că este mai bine
să își suprime emoțiile (concentrându-se, de exemplu, pe aspecte superficiale
ale înfățișării lor sau pe reușita școlară) sau pur și simplu să „treacă peste ele.”
O femeie a spus: „Era mai ușor să arăt bine decât să fac pe cineva să îi pese
de sentimentele mele.”.
Unii pacienți se plâng că li s-a întâmplat adesea ca părinții lor să le ofere
propria „interpretare” a emoțiilor: „Obișnuiau să îmi spună cum mă simt eu de
fapt.”. Probabil că sub influența ideilor de origine psihanalitică, unii părinți
considerau că emoțiile raportate de către copiii lor erau doar un paravan
pentru sentimente și intenții mai profunde, care adesea erau patologizate de
către părinți. Veronica (fiica medicului pediatru) a spus: „Când eram supărată
din cauză că mama nu avea suficient timp pentru mine, ea obișnuia să spună:
«Nu vrei decât să fii buricul pământului. Din cauză că nu ți se face tot timpul
pe plac, vrei să mă pedepsești pe mine.»”. Aceasta o facea pe Veronica să se
simtă furioasă, vinovată și confuză, făcând-o să creadă că, de fapt, ea nici
măcar nu își cunoaște propriile sentimente. O altă pacientă a menționat că
mama ei obișnuia să încerce să o facă să se simtă vinovată atunci când dorea
Importanța validării 145

să își viziteze prietenele: „Ție chiar nu îți pasă de mine. Nu îți pasă dacă mă
îmbolnăvesc și mor. Sigur, du-te și întâlnește-te cu prietenii tăi și lasă-mă
singură aici.Ție chiar nu îți pasă de mine.”. Unii pacienți relatează că părinții
lor le interpretau plânsul drept manipulare: „Nu ai să mă faci să mă simt
vinovat cu plânsul tău. Nu mai încerca să mă manipulezi. Cu cât plângi mai
mult, cu atât am să te ignor mai mult.”. Reacțiile sau interpretările părinților
față de „cum te simți cu adevărat” creează adesea la pacienți senzația că nu
pot avea încredere în propriile percepții asupra propriilor sentimente și că
trebuie să se bazeze pe alții pentru a interpreta sentimentele respective.
Într-adevăr, unii dintre pacienții aflați în această situație ajung să dezvolte
o dependență considerabilă de reasigurări din partea altora pentru decizii,
sentimente și percepții. De exemplu, un pacient a cărui mamă obișnuia să
îi interpreteze sentimentele și să îi spună ce simțea el cu adevărat a devenit
indecis până la obsesie: „Ce credeți că ar trebui să fac?”.
Mediile invalidante afectează fiecare dintre dimensiunile schemelor
emoționale. Spre exemplu, părinții (și partenerii) transmit mesaje despre
durată („Ai să continui să plângi la infinit.”), lipsă de consens („Alți copii
nu se poartă așa.”), vinovăție/ rușine („Ești pur și simplu răzgâiat.”), lipsă
de acceptare („Nu vei avea încotro decât să schimbi felul în care te simți.”
„Nu pot să suport așa ceva.”), control („N-ai niciun pic de control asupra
sentimentelor tale. Trebuie să îți revii chiar acum!”) și incomprehensibilitate
(„Nu te înțeleg deloc. Habar n-am despre ce vorbești.”). Aceste mesaje despre
emoții devin internalizate, iar copiii ajung să își perceapă propriile emoții la
fel cum i-au învățat părinții lor. Un bărbat a relatat că mama lui, care era
ocupată la telefon și îl expedia atunci când el încerca să îi câștige atenția,
l-a făcut să creadă că sentimentele lui nu contează. In cadrul terapiei, el și-a
reprodus reacția de furie față de indiferență prin faptul că a perceput greșit
intențiile terapeutului: „Sunteți ca toți ceilalți. Nu mă ascultați.”. El a relatat
că se plânge încontinuu la locul de muncă față de cantitatea de muncă și față
de ceea ce percepea a fi compensație nedreaptă, fără a-și da însă seama că se
submina singur la serviciu. Printre încercările lui de a-i face pe oameni să îi
ia sentimentele în serios se numărau nemulțumiri repetate, jigniri, izbucniri
de furie și comportamente pasiv-agresive prin care își manifesta îmbufnarea.
Am descoperit că este util să rog pacientul să completeze LESS II așa
cum crede că l-ar completa fiecare dintre părinți [sau soț/soție ori partener(ă)]:
Spre exemplu: „Dacă mama dumneavoastră ar completa acest chestionar în
funcție de felul în care se gândește la emoțiile dumneavoastră, ce credeți că
ar spune?”. Aceasta duce adesea la o revelație imediată asupra schemelor
emoționale negative ale părintelui (sau ale partenerului/ partenerei) -
dezvăluind faptul că cealaltă persoană considera că emoțiile pacientului nu au
sens, că pacientul nu are niciun drept la propriile sentimente, că sentimentele
lui durează pentru totdeauna sau că pacientul ar trebui să aibă alte sentimente.
Pacientul poate apoi să completeze chestionarul așa cum și-ar dori să se fi
gândit cealaltă persoană la emoțiile lui. Spre exemplu, un pacient a spus: „Mi-
aș dori ca mama mea să mă fi încurajat să vorbesc despre sentimentele mele
146 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

și să îmi fi spus că înțelege motivul pentru care mă simt astfel. Mi-aș dori să
îmi fi spus că și alți copii se simt așa.”. Atunci când pacientul realizează că
a internalizat teoria problematică a celeilalte persoane asupra emoțiilor, se
poate ajunge la o înțelegere mai profundă și la o distanțare față de sistemul
respectiv de convingeri. „Nu e vorba despre mine - ea pur și simplu nu a știut
cum să se comporte ca mamă.” a remarcat un pacient.

CEI PATRU PAȘI ÎN PROCESUL DE VALIDARE


Cum sună o validare ideală? Propunerea mea este că aceasta include
patru pași: parafrazarea, manifestarea empatiei, găsirea adevărului și
explorarea. Parafrazarea a ceea ce a spus cealaltă persoană înseamnă că
ascultătorul repetă vorbitorului ceea ce a auzit, fără a trage concluzii sau a
interpreta: Spre exemplu: „Așadar, mi-ați spus că șeful dumneavoastră nu
vă tratează corect, iar dumneavoastră considerați că faceți o treabă bună și
ar trebui să fiți plătit mai bine decât sunteți plătit acum.”. Prin parafrazare
se cere și feedback, pentru a stabili dacă ascultătorul a înțeles cu adevărat
mesajul corect - cu alte cuvinte, „Am auzit bine ce ați spus?”
Manifestarea empatiei înseamnă identificarea emoțiilor pe care le
comunică vorbitorul - fără a trage concluzii referitoare la ele, ci oglindind
în mod explicit emoțiile existente: „Se pare că vă simțiți frustrat și furios din
cauza acestei situații.”. Persoana care validează în mod ideal nu implică și alte
emoții (de exemplu, „Sigur vă simțiți și trist pe deasupra.”), deoarece aceasta
nu reprezintă o reflectare a ceea ce s-a auzit. Terapeuții care ascultă ar trebui
să aibă în vedere faptul că, în unele cazuri, celor care au avut parte de părinți
sau de parteneri care i-au invalidat li s-a spus adesea de către ceilalți cum se
simt „de fapt” — ceea ce este invalidant. Este important să nu ne abatem de la
informația transmisă de către vorbitor. Și în acest caz, ascultătorul ar trebui
să ceară feedback: „Am înțeles corect care sunt sentimentele dumneavoastră
sau mi-a scăpat ceva?”.
în continuare, procesul de validare implică găsirea adevărului în dreptul
de a avea sentimentele respective, date fiind evenimentele și interpretarea pe
care vorbitorul o are asupra lor: „îmi dau seama că o astfel de situație v-ar face
să fiți furios și frustrat, din moment ce dumneavoastră considerați că investiți
atât de mult timp și efort, dar nu vi se pare că salariul reflectă asta. Așadar,
sunteți furios pentru că vi se pare atât de nedrept.” Din nou, ascultătorul trebuie
să nu se abată de la ceea ce spune vorbitorul. Ar trebui evitate interpretările
sau inferențele precum „Da, asta vi se pare că aduce a mama dumneavoastră,
motiv pentru care sunteți atât de furios.” Astfel de interpretări arbitrare pot
să pară expeditive și condescendente, sugerând vorbitorului: „Sentimentele
tale nu sunt valide în acest caz, deoarece reacționezi exagerat din cauza
experiențelor negative din relația cu mama ta.” Aceste interpretări pot să fie
explorate mai târziu, după ce a fost realizată validarea; dacă sunt oferite prea
repede, ele invalidează și îl îndepărtează pe vorbitor.
Importanța validării 147

în cele din urmă, ascultătorul poate să exploreze prezența altor gânduri,


sentimente și amintiri pe care le-ar putea avea vorbitorul, astfel încât acesta
să își clarifice experiența respectivă: „Mai sunt și alte gânduri sau sentimente
pe care le aveți în legătură cu asta?” sau „Puteți să îmi spuneți mai multe
despre experiența pe care ați avut-o?”. Acest tip de întrebări exploratorii de
„deschidere” și de „invitare” asigură condițiile necesare pentru ca vorbitorul
să își împărtășească experiența cu un ascultător care comunică faptul că nu
judecă și că nu este directiv atunci când ascultă și acceptă ceea ce reiese în
cadrul discuției.
Atunci când validează, ascultătorul nu caută să schimbe vorbitorul sau
să îl învețe modalități mai bune de coping. Aceasta se poate petrece mai
târziu — sau deloc. Unii terapeuți ar putea să intervină prea devreme, fără
a-și ajuta pacienții să se simtă ascultați, acceptați și înțeleși. Spre exemplu,
dacă terapeutul din situația de mai sus ar fi început să interpreteze furia
- „Nu sunteți furios pe șeful dumneavoastră; sunteți furios pe mama
dumneavoastră.” —, pacientul ar fi perceput aceste cuvinte ca fiind încă un
răspuns critic și expeditiv din partea unui potențial ascultător. De fapt,
spusele ascultătorului ar fi sunat la fel cu cele ale mamei pacientului. Sau, dacă
terapeutul trece prea repede la „disputare rațională” - „Care sunt dovezile pro
și contra ideii că dumneavoastră sunteți tratat nedrept?” sau „Este posibil oare
ca în acest caz dumneavoastră să distorsionați situația prin personalizare și
citirea gândurilor?” - pacientul ar putea considera că terapeutul are tendința
de a domina, de a critica și de a controla. Este foarte probabil ca această
convingere să îndepărteze și mai mult pacientul.
Atunci când se recurge la validare în cadrul terapiei, scopul este de a
stabili un mediu emoțional sigur în care pacientul să aibă încredere în terapeut
atunci când vine vorba de vulnerabilitatea sa. în special în cazul pacienților
care au descris experiențe anterioare de invalidare, care au parteneri ce tind
să critice și să invalideze sau care au dat răspunsuri la LESS II indicând
percepții negative asupra emoțiilor - mai ales convingerea că nu pot exprima
emoții sau că nu sunt validați — se poate pune accent mai direct asupra
validării. în plus, validarea nu se limitează la primele ședințe sau la demersul
de cunoaștere a pacientului; aceasta face parte din procesul continuu de
stabilire si de menținere a încrederii.

MICRO-ABILITĂȚI
„Micro-abilitățile” sunt aspecte esențiale ale validării, fără a fi însă
suficiente pentru validare. Printre aceste comportamente terapeutice
generale se numără atenția, punerea de întrebări, concentrarea, confruntarea,
reflectarea și alte abilități care facilitează ascultarea activă și cresc calitatea
alianței terapeutice (Ridley, Mollen și Kelly, 2011a, 2011b). Ritmul adecvat,
ascultarea activă, atenția la comportamentul non-verbal, întrebările deschise,
precum și reflectarea empatică și sumarizarea sunt toate elemente utile
148 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

pentru a asigura condițiile necesare unei validări eficiente. Ascultătorul care


validează comunică verbal și non-verbal un stil caracterizat de afecțiune,
acceptare și lipsa criticii. Așa cum am arătat mai sus, micro-abilitățile fac
adesea parte dintr-un răspuns cu potențial de validare. Terapeutul poate
transmite un astfel de răspuns cald și onest prin faptul că stabilește ritmul
interacțiunii, astfel încât să nu grăbească pacientul în cadrul discuției;
permite momente de liniște și pauze, astfel încât pacientul să își poată
aduna gândurile și sentimentele; folosește o voce blândă, caldă, cu intonație
adecvată și accent pe cuvintele care au relevanță pentru pacient („Se pare că
ați simțit cu adevărat că nu sunteți respectat?}-, dar și prin faptul că menține o
poziție adecvată a corpului (deschisă, relaxată), contact vizual (privire directă,
dar nu fixă) și expresivitate facială (reflectând emoțiile pe care le-ar putea
avea pacientul - de exemplu, dacă pacientul exprimă frică, fața terapeutului
va exprima preocupare și înțelegere).
Pe lângă micro-abilitățile descrise mai sus, terapeutul competent poate
să apeleze la o abordare terapeutică de tipul „Sherlock Holmcs” atunci
când observă pacientul. Adesea, experiențele emoționale ale pacientului
și obiceiurile sale în relaționarea cu ceilalți pot fi depistate în felul în care
pacientul „se prezintă” la terapie. Terapeutul orientat către observare poate
să fie atent la cum este îmbrăcat și aranjat pacientul (excesiv de pedant,
neglijent, nepăsător, provocator), la intonația vocii pacientului; la mimica
facială a pacientului, la orice tendință din partea pacientului de a-și coborî
sau a-și întoarce privirea, precum și la ezitări în vorbire, postura corpului, râs
inadecvat, oftaturi prelungi și alți indicatori. Spre exemplu, un bărbat care
este îmbrăcat foarte îngrijit ar putea fi totodată și excesiv de îngrijorat de
cum apare în fața celorlalți și preocupat de faptul că înfățișarea lui trebuie să
fie perfectă, astfel încât el să fie acceptat. Un pacient provocator din punct de
vedere sexual ar putea considera că dacă relaționează într-o manieră sexuală
își poate ascunde alte vulnerabilități, iar persoana lui poate fi acceptată
sub forma unui obiect sexual sau că poate obține controlul prin seducerea,
controlarea și hărțuirea celorlalți. Coborârea privirii ar putea sugera că
pacientul se simte jenat (sau cel puțin inconfortabil) atunci când vorbește
despre anumite subiecte. Intonația vocii pacientului ar putea sugera că un
anumit subiect de discuție este fie tratat superficial, fie accentuat. în orice
caz, terapeutul nu își poate da seama ce se întâmplă cu pacientul la nivel
emoțional decât dacă investighează acest lucru.

TERAPEUT: Am observat că vocea v-a devenit mai stinsă atunci când


ați început să vorbiți despre mama dumneavoastră și despre faptul că ei
nu părea să îi pese. De ce ați avut o voce mai scăzută?
PACIENT: Cred că mă simțeam vinovat. Mă simțeam de parcă, știți,
de parcă nu ar trebui să o critic.
TERAPEUT: A sunat așadar aproape ca și cum ați dat volumul la
minim atunci când ați început să vă dați seama că mama a fost distantă
față de dumneavoastră. Vă simțeați ca și cum ați fi fost „fără sonor”
Importanta validării 149

atunci când încercați să îi captați atenția?


PACIENT: Cred că niciodată nu m-am gândit așa la asta — dar da, așa
mi se pare că a fost.
TERAPEUT: Și ați crezut că s-ar putea ca eu să fiu ca mama
dumneavoastră și să nu vă aud, să nu îmi pese?
PACIENT: De fapt, nu m-am gândit la nimic atunci când vorbeam.
Am început să mă simt detașat. Probabil că am simțit că îmi este greu
să mă aflu aici și să vorbesc despre lucrurile astea.
TERAPEUT: Prin urmare, dacă vă detașați atunci când vorbiți despre
amintiri dificile și despre sentimente dificile, puteți evada în acel
moment. Mai ales dacă dumneavoastră considerați că nimeni nu poate
auzi durerea pe care o simțiți.

FOLOSIREA EMOȚIILOR TERAPEUTULUI ÎN SCOP DE VALIDARE


Terapeutul centrat pe scheme emoționale înțelege că propriile emoții
reprezintă o sursă de informație despre experiența pacientului. Aceasta poate
să îmbrace două forme: „Ce simt atunci când ascult aceste lucruri?” sau „Dacă
aș fi în locul acestei persoane, eu ce aș simți?”. Recunosc că am o mulțime de
sentimente atunci când îmi ascult pacienții descriind dificultățile prin care
au trecut. Printre aceste sentimente se numără tristețea, îngrijorarea, furia și
dorința de a-i proteja sau de a-i apăra. Desigur, acestea ar putea să reflecte
reacțiile mele personale, însă în același timp mă informează cu privire la ceea
ce s-ar putea să fi lipsit pacienților din partea altora. Spre exemplu, o femeie
mi-a dezvăluit în timpul terapiei că fusese violată la balul de absolvire a
liceului. Atunci când le-a spus părinților ei, aceștia au învinovățit-o pentru
faptul că s-a îmbătat și a petrecut cu „gașca nepotrivită”. Ea s-a simțit rușinată,
abandonată și trădată, considerând că nimeni nu o va apăra sau proteja. In
mod ironic, ea l-a transformat pe violator în protectorul ei, deoarece acesta
era dur și sigur pe sine, ea devenind pentru o vreme iubita lui. După aceea,
alegerile ei în materie de parteneri au constant în bărbați pe care își dădea
seama că nu se poate baza; această situație i-a permis să desconsidere nevoia
de a avea încredere în ei sau de a se baza pe ei, iar ea a ajuns să îi înșele în
mod constant pe fiecare dintre bărbații cu care s-a aflat într-o relație. Din
moment ce nu se simțise apărată și protejată de către părinții ei, ea obișnuia
să își păstreze întotdeauna separată o parte din sine, alegând bărbați alături
de care știa că nu poate să aibă parte decât de relații fără viitor. In calitate de
terapeut al ei, am simțit dorința de a o proteja și furie față de violator și față
de părinți, înțelegând în același timp că exact acestea erau elementele care
lipsiseră din experiența pe care o avusese pacienta cu părinții ei. Faptul că a
fost învinovățită pentru evenimentul negativ care i se întâmplase a făcut-o să
se întrebe dacă nu cumva merita să fie tratată rău și dacă nu cumva singura
ei valoare era aceea de obiect sexual. Am întrebat-o ce sentimente și-ar fi
dorit să îi fi transmis părinții ei, iar ea a răspuns: „Mi-aș dori ca ei să fi
150 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

înțeles că nu a fost vina mea. Mi-aș dori ca ei să mă fi apărat în loc să mă


învinovățească.”. Am întrebat-o ce influență ar fi avut asta asupra felului în
care percepea relațiile - dacă nu cumva se ferea de angajamente din cauză
că nu putea să aibă încredere că cineva va fi în totalitate alături de ea. Ea a
realizat că nu poate să aibă încredere în ea așa încât să poată avea încredere
într-un bărbat, deoarece ei ar putea să o părăsească, să o trădeze sau să îi
găsească defecte. Odată ce se afla într-o relație, ea obișnuia să caute probleme
- mici defecte, dezamăgiri sau imperfecțiuni care i-ar fi dat permisiunea să se
întâlnească cu alt bărbat în paralel. Ea a spus că și-a dat seama de faptul că
întotdeauna știa că poate ieși dintr-o relație, deoarece de fiecare dată exista
un alt bărbat pentru care era atrăgătoare. întotdeauna se asigura împotriva
riscurilor. Deși susținea că scopul ei era să aibă o căsnicie de durată, exista
un scop și mai important: acela de a nu-și da voie să devină prea atașată de
o singură persoană.
Într-adevăr, sentimentul ei de rușine față de ceea ce i se întâmplase în
trecut s-a reflectat în faptul că i-a luat luni de zile până mi-a spus despre
viol. A trebuit să fie sigură că sunt de partea ei, că nu o judec și că poate avea
încredere în mine. A remarcat că avusese impresia că ea este de vină - pe
de-o parte, din cauză că mama ei a acuzat-o că fusese îmbrăcată provocator
și că a fost beată: „La ce te-ai așteptat?”. Punându-mă în locul ei, am realizat
că rușinea și vinovăția pe care i le induseseră părinții ei (în special mama)
pe mine m-ar fi făcut să mă simt marginalizat și neîncrezător. Prin urmare,
în cazul ei era o consecință firească să se simtă neîncrezătoare atunci când
se punea problema vulnerabilității. Era firesc să nu aibă încredere în mine,
deoarece aș fi putut fi la fel ca toți ceilalți în care avusese încredere în trecut.
Unora dintre terapeuți le place să creadă că terapia constă doar în
răspunsuri raționale, comportamente „corecte” sau rezolvare de probleme.
Acest lucru este valabil uneori pentru terapeuții mai puțin experimentați,
care s-au raliat unei școli de terapie și au devenit „credincioși adevărați”. Insă
poveștile de viață pe care ni le spun pacienții nu sunt atât de ușor de îndreptat
și nici atât de ușor de înțeles. Teoriile, categoriile de diagnostic și tehnicile
nu echivalează cu a înțelege o altă persoană. De fapt, aș putea susține că nu
înțelegem niciodată în totalitate o altă persoană; nu putem ști niciodată cu
adevărat cum este pentru acea persoană. Validarea și înțelegerea noastră sunt
întotdeauna incomplete, întotdeauna o potențială sursă de dezamăgire pentru
celălalt. Faptul că ne cunoaștem imperfecțiunile în calitate de ascultători ar
putea fi primul pas în a le valida pacienților dificultatea de a se simți înțeleși,
deoarece adevărul este că, în calitate de ascultători, tot ceea ce putem face este
să ne străduim. Crearea unui mediu emoțional sigur pentru un pacient nu
coincide cu rezolvarea problemei. Cu siguranță că este important să rezolvăm
problema - poate chiar esențial. însă relația terapeutică constă mai degrabă
în faptul că pacientul este sprijinit, prețuit, acceptat și chiar ocrotit. Se referă
la nevoi ce țin de atașament, în special pentru cei care au fost invalidați sau
abuzați. Atunci când pacienții noștri ridică vocea, este important să fie auziți.
Importanța validării 151

RESPECT PENTRU SUFERINȚĂ ȘI PENTRU MOMENTUL PREZENT


Oamenii vin la terapie pentru că, la un anumit nivel, suferă sau au
suferit. Experiențele prin care au trecut și dificultățile lor de a le face față
au dat naștere la tristețe, anxietate, furie, neajutorate și lipsă de speranță.
Faptul că sunt respectate sentimentele ce reflectă suferință transmite ideea
că uneori suferința are sens; uneori este inevitabilă; uneori pur și simplu ne
simțim groaznic în momentul prezent. Aceasta nu înseamnă că terapeutul
nu îl poate ajuta pe pacient să facă față mai bine și să se străduiască să pună
capăt suferinței. Sugerează însă că în momentul prezent „Vă doare și înțeleg
cât de greu vă este.” înainte să puteți înlătura durerea, terapeutul trebuie să
audă cum sună acea durere. Terapeutul poate formula astfel:

„îmi dau seama că suferiți pentru această despărțire. îmi spuneți cât de
mult a însemnat ea pentru dumneavoastră, cum plănuiați să vă petreceți
toată viața împreună și cât de devastatoare este această despărțire.
Durerea pe care o simțiți îmi spune că sunt lucruri care contează pentru
dumneavoastră, că sentimentele dumneavoastră au profunzime și că vă
este greu să treceți prin asta. Este greu, deoarece pierderea relației cu
persoana iubită este un lucru greu. Este bine că vă acordați un răgaz
pentru a recunoaște că acum suferiți. Vă spune unde vă situați în acest
moment.”

In spusele de mai sus, terapeutul comunică respect pentru momentul


prezent — momentul suferinței. La fel ca înțeleptul autor al Eclesiastului 3:1-4,
terapeutul și pacientul pot să participe împreună la recunoașterea faptului că
viața aduce cu sine o mare varietate de experiențe și fiecare dintre ele are
vremea ei în care trebuie trăită: „Pentru orice lucru este o clipă prielnică și
vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer. Vreme este să te naști și vreme
să mori; vreme este să sădești și vreme să smulgi ceea ce ai sădit. Vreme
este să rănești și vreme să tămăduiești; vreme este să dărâmi și vreme să
zidești. Vreme este să plângi și vreme să râzi; vreme este să jelești și vreme să
dănțuiești.”13. Respectarea momentului transmite ideea că există un moment
pentru fiecare emoție și pentru fiecare experiență, însă momentele vin și
pleacă, iar aceste experiențe și emoții se schimbă deopotrivă. Ideea de respect
față de moment și față de fluiditatea momentelor este o trăsătură cheie a
terapiei centrate pe emoții, deoarece emoțiile nu au durată nelimitată decât
dacă persoana se blochează în ele.

TERAPEUT: Astfel, știind că suferiți, puteți să vă spuneți următoarele:


„In acest moment sunt foarte nefericit. Sufăr. Asta este ceea ce simt
chiar acum. Acesta este sentimentul pe care îl am în prezent, în acest
moment.”. Așa, recunoscând faptul că vă simțiți astfel în acest moment,

13 Biblia publicată de Societatea Biblică Interconfesională din România, 1982. (n. trad.)
152 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

respectați acest lucru; ascultați sentimentul; admiteți că dumneavoastră


sunteți persoana care are sentimentul respectiv. Și că momentele se
schimbă, însă fiecare moment are validitatea lui, fiecare moment face
parte din viața dumneavoastră.
PACIENT: Este atât de greu, atât de greu.
TERAPEUT: Da, văd cât de greu vă este chiar acum. Putem vorbi
despre sentimentele pe care le aveți și despre ceea ce înseamnă asta
pentru dumneavoastră; putem și să încercăm niște tehnici și să încercăm
să facem anumite lucruri. Dar chiar în acest moment doare, așa că s-ar
putea ca o parte din lucrurile pe care le spun să nu vă fie chiar atât de utile
tocmai acum. Poate mai târziu, dar chiar acum sunteți acolo unde sunteți.

Această validare a momentului prezent — „Sunteți acolo unde sunteți.”


- comunică acceptare față de sentimentele din momentul prezent ale
pacientului, sugerând în același timp ideea că ar putea să existe modalități de
a schimba sentimentele respective. în mod paradoxal, atunci când terapeutul
împărtășește cu pacientul respect și acceptare ‘ față de aceste sentimente
dureroase, pacientul ar putea avea mai multă încredere în sugestiile de
schimbare ale terapeutului. Prin faptul că spune: „S-ar putea să nu vă ajute
atât de mult chiar în acest moment.”, pacientului i se dau două posibilități:
fie îl ajută acum (ceea ce poate direcționa pacientul către schimbare), fie nu
îl ajută chiar în acest moment (ceea ce terapeutul sugerează de fapt). Dacă
însă nu îl ajută chiar în acest moment, pacientul poate trage concluzia că
terapeutul înțelege dificultățile temporare inerente schimbării și continuă
să spere că lucrurile s-ar putea schimba. Pe de altă parte, imaginați-vă ce
s-ar întâmpla dacă terapeutul ar spune: „Dacă ați gândi astfel, totul s-ar
schimba pentru dumneavoastră.” Acest tip de afirmații despre schimbare
ar suna ca o desconsiderare a momentului prezent, ar minimaliza suferința
care marchează experiența curentă a pacientului și, prin urmare, ar avea mici
șanse să producă schimbarea - sporind lipsa de speranță pe care s-ar putea
să o simtă pacientul. Schimbarea este o „opțiune” în cazul abordării centrate
pe scheme emoționale, deoarece aceasta trebuie echilibrată cu respectarea
și acceptarea momentului prezent. Pentru pacientul care caută validare,
manifestarea acceptării și a respectului față de momentul prezent poate
reprezenta primul pas în urmărirea unei schimbări începând din momentul
respectiv.

GESTIONAREA EȘECURILOR ÎN VALIDARE


Eșecuri inevitabile de empatie
Kohut (1971/2009,1977) a recunoscut faptul că un aspect inevitabil al
relației terapeutice este faptul că pacientul va ajunge să înțeleagă că terapeutul
nu poate fi complet empatie și nu poate să valideze în totalitate ceea ce simte
pacientul. Kohut s-a referit la acest fenomen drept „eșec de empatie” și a
Importanța validării 153

sugerat că abordarea acestor inevitabile eșecuri este o componentă esențială


a terapiei. în aceeași ordine de idei, am descris cum mulți pacienți vor
considera că terapeutul nu le înțelege dificultățile sau chiar că nu le pasă
suficient de ele - pe de o parte, din cauza faptului că unii pacienți ar putea
avea convingeri specifice despre ceea ce înseamnă validarea, iar pe de altă
parte, deoarece nu există doi oameni care se pot înțelege în totalitate unul
pe celălalt, din moment ce majoritatea experiențelor sunt private și o mare
parte din ele nu pot fi articulate în mod adecvat (Leahy, 2001; Leahy, Tirch
și Napolitane, 2011). Pentru un pacient care are un lung istoric de experiențe
de invalidare, faptul că are din nou parte de experiențe de invalidare în relația
cu un terapeut poate să contribuie la un sentiment de lipsă de speranță și, în
cele din urmă, la încheierea prematură a terapiei.
Pentru a anticipa trecerea inevitabilă a pacientului prin experiența de a
se simți neînțeles, terapeutul se poate exprima astfel:

„Este foarte probabil ca uneori să nu vă înțeleg în totalitate sentimentele


și experiențele în așa fel încât dumneavoastră să vă simțiți înțeles.
Aceasta s-ar putea întâmpla deoarece doi oameni nu vor reuși să se
conecteze în totalitate sau din cauza unor lipsuri pe care le-aș putea
avea în a vă înțelege cu adevărat. Acest lucru poate fi frustrant. însă
mă întreb dacă am putea oare cădea de acord să discutăm astfel de
neînțelegeri pe măsură ce ele apar. Mă întreb dacă ați fi oare dispus să
îmi spuneți dacă simțiți că nu reușesc să pricep ceea ce doriți să îmi
comunicați.”

Această anticipare pregătește terenul pentru o validare ulterioară,


atunci când se vor ivi frustrări în relația dintre pacient și terapeut. Terapeutul
comunică ideea că știe deja limitările și își dă seama că acest lucru va fi
frustrant. Am putea numi aceasta „validare anticipativă”, deoarece este
recunoscută deja viitoarea apariție a eșecurilor de empatie și este pregătit
terenul pentru discutarea și medierea lor.

TERAPEUT: Cred că înțelegerea și respectarea sentimentelor pe care


le aveți este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le pot face
pentru dumneavoastră, dar mă întreb totodată cum va fi oare atunci
când nu voi reuși să fac asta în mod eficient. Adică, vor fi momente în
care nu voi valida de fapt ceea ce simțiți — momente în care v-aș putea
dezamăgi. Este posibil așa ceva?
PACIENT: O, nu, faceți o treabă foarte bună. Nu e nevoie să vă
îngrijorați în legătură cu asta.
TERAPEUT: Apreciez că aveți încredere în mine, dar mai știu și
că oricare dintre noi îi va dezamăgi pe alții la un moment dat și s-ar
putea să existe anumite sentimente, anumite sensibilități la care nu
rezonez. Prin urmare, dacă se întâmplă asta, mă întreb care va fi reacția
dumneavoastră.
154 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

PACIENT: O, eu înțeleg că nimeni nu este perfect.


TERAPEUT: Da, sunteți foarte înțelegător și apreciez asta. Dar
haideți să ne uităm la experiențele pe care le-ați avut în trecut. Tatăl
dumneavoastră părea să fie prins în munca lui, iar mama dumneavoastră
era ocupată cu gestionarea propriilor probleme și simțeați că nu prea
este loc pentru nevoile dumneavoastră. Iar săptămâna trecută mi-ați
spus că aveți impresia că prietena dumneavoastră, Lara, nu pare să vă
valideze, că pare să aibă tendința de a vă critica și de a fi mai interesată
de propria persoană. însă în ceea ce facem aici împreună, validarea este
cu adevărat un element cheie. Prin urmare, apreciez faptul că sunteți
înțelegător față de mine, dar mă întreb dacă mi-ați putea spune oare
atunci când vă validez și atunci când nu fac asta.
PACIENT: Cred că simt chiar acum că îmi validați experiențele prin
care am trecut.
TERAPEUT: Ați fi oare reticent în a-mi spune atunci când vă
invalidez? Țineți minte că mi-ați spus că mama dumneavoastră nu
asculta preocupările acelea, așa că mă întreb dacă nu cumva credeți că și
eu aș putea fi expeditiv.
PACIENT: Cred că aveți dreptate. Eu fie îmi rețin sentimentele și nu
spun nimic, fie izbucnesc într-un acces de furie care pare să vină de
nicăieri. Sau pur și simplu nu mă mai întâlnesc cu persoana respectivă.
TERAPEUT: Da, asta mă preocupă și pe mine. Cum credeți că aș
reacționa eu dacă m-ați spune că de fapt nu vă înțeleg sau că nu vă
validez?
PACIENT: Presupun că, din ceea ce vorbim acum, cred că dumneavoastră
ați fi înțelegător.
TERAPEUT: Desigur, nu vom ști până când nu încercăm. în regulă.
Va vine în minte vreun moment în ultimele săptămâni în care vi s-a
părut că nu sunt pe aceeași lungime de undă cu dumneavoastră într-o
anumită privință?
PACIENT: (Pauză) Păi, știu că încercați să înțelegeți, însă atunci când
v-am vorbit despre relația cu șefa mea - și despre cum mi se pare că
ea de fapt nu îmi recunoaște meritele - nu m-am simțit cu adevărat
validat. Mi s-a părut că ați schimbat subiectul.
TERAPEUT: O, da, îmi amintesc de asta. Da, simțeați că dumneavoastră
munciți din greu și ea nu recunoaște niciodată munca pe care o depuneți,
îmi pot imagina că genul acesta de lucruri sunt supărătoare și eu aș fi
putut, de fapt, să explorez mai mult problema aceea și am fi putut vorbi
despre cum v-ați simți atunci și la ce v-ați gândit. De fapt, când mă
gândesc la genul acesta de lucruri, îmi dau seama că ar fi supărătoare
pentru majoritatea oamenilor - să simți că munca ta nu este recunoscută.
PACIENT: Mulțumesc. înțelegeți - adică, ați înțeles.

Eșecurile de empatie - neînțelegeri inevitabile - apar în aproape orice


relație apropiată. Pe unii oameni îi tulbură în mod special atunci când soțul/
Importanta validării 155

soția sau partenerul/partenera nu îi validează și cu toții am spera să găsim


validare într-o relație intimă. Cu toate acestea, așa cum va reieși din secțiunile
viitoare în care este abordată relația terapeutică și relațiile intime (consultați
Capitolele 12 și 13), gestionarea dezamăgirilor apărute pe tema validării
reprezintă o componentă esențială în găsirea unui echilibru într-o relație,
între așteptările nerealiste față de perfecțiunea emoțională și relațională și
adevărul slăbiciunilor omenești.

Investigarea semnificației invalidării


Așa cum am menționat anterior, cercetările noastre arată că există o
corelație între percepția de fi validat și majoritatea celorlalte dimensiuni
ale schemelor emoționale. Validarea și invalidarea au o serie de semnificații
pentru pacient. Terapeutul poate să investigheze semnificațiile respective
alături de pacient, întrebându-1 ce înseamnă faptul că se simte invalidat în
relația terapeutică sau în orice relație. Oamenii dau validării o varietate largă
de interpretări:

„Nu vă pasă.”
„Dacă nu vă pasă, nu mă puteți ajuta.”
„Pentru dumneavoastră sunt doar un pacient oarecare. Nu sunt o
persoană.”
„Nimănui nu îi pasă de mine.”
„Sentimentele mele nu contează.”
„Sentimentele mele nu au niciun sens.”
„Le luați partea. Credeți că eu sunt de vină.”
„Trebuie să înțelegeți tot ceea ce gândesc sau simt.”
„Dacă nu îmi înțelegeți toate sentimentele, nu aveți cum să mă ajutați
vreodată.”
„Sunteți exact ca mama mea [tatăl meu, soția mea, soțul meu, prietenul
meu, prietena mea].”
„Sunt complet singur.”
„Eu nu contez.”

Terapeutul poate să ia astfel de interpretări și să le investigheze prin


intermediul validării, al analizei costuri-beneficii, al dovezilor pro și contra,
al tehnicii dublului standard, al oferirii unor sfaturi către un prieten și al altor
tehnici de tip cognitiv. Urmează un exemplu:

TERAPEUT: Observ că vă gândiți că, dacă eu nu vă înțeleg toate


sentimentele, nu am cum să vă ajut. Trebuie să fie foarte supărător
gândul că eu nu vă pot ajuta, din moment ce ne aflăm aici să lucrăm
împreună în încercarea de a vă ajuta, și că a înțelege cum vă simțiți este
atât de important. îmi dau seama că asta este frustrant, enervant și chiar
un pic înspăimântător.
156 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

PACIENTĂ: Mda. Nimeni nu pare să mă înțeleagă.


TERAPEUT: Este greu atunci când simți că nimeni nu te înțelege. E
ca și cum te-ai simți singur pe lume, ca și cum nimănui nu i-ar păsa.
PACIENTĂ: Uitați, eu știu că vă pasă, dar câteodată nu mă lăsați să
termin ce am de zis.
TERAPEUT: Da, aveți o grămadă de sentimente și de gânduri și știu
că s-ar putea să vă întrerup. îmi dau seama că atunci când fac asta, vă
dau impresia că nu îmi pasă.
PACIENTĂ: Știu că vă pasă, dar asta este ceea ce simt. Așa văd eu
lucrurile.
TERAPEUT: Aici intervine dilema cu care ne confruntăm fiecare
dintre noi în relațiile noastre. Și anume că poate să ne pese cu adevărat,
însă am putea să nu fim capabili să înțelegem toate sentimentele pe
care le are cealaltă persoană. Am putea să ne străduim foarte tare să
înțelegem ceea ce pare pe moment a fi cel mai important sentiment pe
care îl are cineva, dar am putea să ratăm ceea ce e cu adevărat important
pentru cealaltă persoană. E posibil ca asta sa fie ceea ce se întâmplă în
interacțiunea dintre noi doi?
PACIENTĂ: Da, cred că asta este. Dar tot este dureros.
TERAPEUT: Așadar, haideți să ne gândim la asta împreună, bine?
Haideți să ne imaginăm că treceți prin relații așteptându-vă ca ceilalți să
înțeleagă tot ceea ce simțiți. Care este pentru dumneavoastră consecința
acestei așteptări?
PACIENTĂ: Presupun că este faptul că mă simt așa - enervată și
dezamăgită.
TERAPEUT: Există vreun avantaj? îi face pe oameni să înțeleagă tot?
PACIENTĂ: Da. Poate că până la urmă mă voi simți înțeleasă.
TERAPEUT: Ar fi și acesta un lucru bun, dar, mă întreb, funcționează
pentru dumneavoastră? Vă simțiți înțeleasă o mare parte a timpului?
PACIENTĂ: în general, simt că oamenii nu mă înțeleg.
TERAPEUT: Dar dacă ați avea o prietenă care s-ar aștepta ca
dumneavoastră să înțelegeți fiecare sentiment și gând pe care l-ar avea?
Ce sfat i-ați da?
PACIENTĂ: l-aș spune: „Nu vei obține niciodată ceea ce cauți.”.
TERAPEUT: La ce i-ați spune să se aștepte dacă nu poate să obțină
tot ceea ce vrea?
PACIENTĂ: Nu știu. Cred că atunci când vine vorba de sentimente,
este important să fii înțeles. Dar cred că ea ar trebui să decidă care
sentimente sunt cele importante și care nu și să se mulțumească cu asta.

Auto-validarea
Terapeutul (sau alți oameni) nu poate fi întotdeauna prin preajmă pentru
a valida un pacient. Mulți pacienți care au avut parte de medii invalidante
încearcă adesea să își suprime emoțiile sau ruminează asupra a ceea ce este
Importanța validării 157

în neregulă cu ei încât au aceste sentimente. Acestor pacienți le poate fi


extrem de util să se detașeze și să recunoască faptul că are sens să se simtă
rău atunci când se întâmplă lucruri rele. Faptul că își asumă emoția, că o
respectă și că își permit să aibă un sentiment nu înseamnă că sunt excesiv de
toleranți față de sine, nebuni sau în afara controlului, sau că emoția va dura la
nesfârșit. Mesajele liniștitoare, de compasiune către sine sunt antidoturi utile
împotriva experiențelor invalidante prin care a trecut pacientul (Gilbert,
2009; Neff,2009).Tehnicile din terapia centrată pe compasiune pot să fie utile
pentru persoanele care resimt emoții neplăcute (Gilbert, 2009). Un pacient
care se simte singur și trist își poate imagina fața și vocea unei persoane
compasionale și afectuoase, își poate imagina că această persoană exprimă
bunătate iubitoare și își poate imagina cum acea bunătate îl liniștește și îl
calmează. Auto-validarea mai poate include o serie de afirmații către sine cu
privire la faptul că emoțiile pacientului „au sens”, că și alții s-ar simți la fel, că
pacientul „este înțelegător față de înțelegerea propriei persoane”. Afirmațiile
pe care le pot face pacienții — spre exemplu: „Sunt doar un om. In momentul
de față mă simt singur, iar asta face parte din experiența de a fi om.” - îi poate
ajuta pe aceștia să se liniștească, dându-le senzația că au mereu alături acea
reflecție plină de compasiune pentru propria persoană și că sunt întotdeauna
capabili să se ajute singuri. Mesajul este că pacientul nu trebuie să scape de o
emoție în momentul prezent, atâta timp cât se simte înțeles, ocrotit și capabil
să se ajute singur.
Cu toate acestea, unele persoane ar putea continua să creadă că ei nu
merită să se auto-valideze - sau să exprime compasiune față de propria
persoană — și chiar că aceasta le crește riscul de a deveni îngâmfați, indiferenți
față de ceilalți și, prin urmare, respinși de către ceilalți oameni. Spre exemplu,
o femeie cu un lung istoric de alimentație compulsivă, probleme cu greutatea
și depresie cronică percepea auto-validarea ca „o prostie de genul New-Age14”.
Ea se temea că dacă va apela la această metodă, va deveni slabă, va tinde să îi
fie milă de propria persoană și va fi încă o „ratată”. Ea își desconsidera în mod
constant orice progres pe care îl făcea („De ce rn-aș purta ca o majoretă dacă
fac ceea ce trebuie făcut?”, obișnuia să spun pe o voce sarcastică.). Terapeutul
a investigat problema apelând la tehnica dublului standard: „De ce sunteți
mai binevoitoare față de alții decât față de propria persoană?”. Ea a realizat
că își dorește să se considere tolerantă și afectuoasă, însă crede că nu merită
să își ofere sieși iubire.

TERAPEUT: Deci dumneavoastră nu considerați că este în regulă să


vă recompensați sau să vă lăudați pentru că nu meritați acest gen de
bunătate? Alții de ce merită bunătate?
PACIENTA: Păi, toată lumea o merită. In afară de mine.

14 Termenul New-Age se referă la un curent spiritual occidental, în care se consideră că


umanitatea intră într-o nouă eră astrologicâ, caracterizată prin pace, spiritualitate, holism etc.
(n. trad.)
158 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

TERAPEUT: Dumneavoastră de ce nu?


PACIENTĂ: Nu știu; așa sunt eu, pur și simplu. Ar fi trebuit să mă
descurc mai bine. Chiar nu am niciun motiv să fiu deprimată.
TERAPEUT: Păi, gândiți-vă cum raționalizați dumneavoastră asta:
„Sunt deprimată. Nu merit bunătatea mea. Asta mă face să fiu și
mai deprimată. Atunci nu merit niciun fel de bunătate.” Mi se pare
că vă pedepsiți pentru faptul că sunteți deprimată, ceea ce vă faceți să
rămâneți deprimată.
PACIENTĂ: Știu. Nu sună logic. Dar cred că mă tem că dacă încep să
mă laud, am să par îngâmfată.
TERAPEUT: Poate ați putea să vă lăudați așa încât să fiți singura care
aude laudele.

Auto-validarea poate să ia forma unor mesaje compasionale, blânde și


încurajatoare, adresate propriei persoane:

„Fac tot ce pot, așa că am nevoie să îmi recunosc meritele. Viața este
grea, iar eu mă străduiesc să îmbunătățesc situația. Vreau să mă iubesc pe
mine însumi, să mă susțin, să fiu bun cu mine. Sentimentele dureroase
fac parte din viața oricăruia dintre noi, inclusiv din a mea. Există o
grămadă de lucruri bune pe care le pot trăi. Trebuie să fiu un prieten cu
mine.”

Terapeutul și pacientul pot să pună la cale un „experiment” pentru a


vedea dacă astfel de afirmații compasionale, de validare, direcționate către
sine vor duce la aroganță și la dificultăți în relațiile cu alți oameni. în plus,
terapeutul poate face un joc de rol pentru „fantezia care inspiră teamă”, în
care terapeutul joacă rolul unei voci care spune că bunătatea față de propria
persoană va avea consecințe îngrozitoare.

TERAPEUT: (în rolul vocii negative) Știi că de fapt atunci când îți spui
lucruri bune, te păcălești pe tine însuți. Adică, lucrurile mici pe care le
faci nu contează cu adevărat.
PACIENT: (în rolul respondentului rațional) Contează fiecare pas pe
care îl fac într-o direcție pozitivă - inclusiv faptul că mă susțin pe mine
însumi. Dacă continui să mă încurajez, s-ar putea să mă simt mai bine.
TERAPEUT: Dar tu nu meriți să te simți mai bine. Oamenii care sunt
deprimați merită să se simtă rău.
PACIENT: Asta e absurd. Depresia este o tulburare care afectează
mulți oameni și toată lumea merită o șansă.
TERAPEUT: Mda, toată lumea în afară de tine. Dacă începi să spui
lucruri pozitive despre tine însuți, vei deveni îngâmfat și arogant și îi
vei îndepărta pe toți.
PACIENT: Ăsta este o prostie. Pot să îmi spun mie însumi - pe
tăcute - lucruri încurajatoare, iar asta probabil că mă va face să fiu mai
Importanta validării 159

puțin deprimat. Iar dacă sunt mai puțin deprimat, probabil că voi fi o
companie mai plăcută.

REZUMAT
In acest capitol a fost analizată nevoia de validare — o nevoie de bază
pentru înțelegere și apropiere. Aceasta provine din sistemul original de
atașament între copil și îngrijitor, care caută completare sau împlinire de-a
lungul întregii vieți. Validarea este asociată cu o varietate largă de scheme
emoționale (și poate produce îmbunătățiri la nivelul lor), cum ar fi să ajute
persoana să dea sens emoției, să recunoască faptul că și alții au emoții
similare, să permită exprimarea, să reducă ruminarea și să ajute persoana
să realizeze că experiența emoției nu trebuie să dureze la nesfârșit și că nu
va scăpa de sub control. Unele persoane au convingeri problematice despre
validare, așteptându-se la un acord și la o reflectare totală și completă; astfel
de convingeri duc în mod inevitabil la eșecuri de empatie. Terapeutul centrat
pe scheme emoționale poate să anticipeze aceste eșecuri ca fiind potențiale
blocaje, aducând subiectul în discuție, investigând semnificația invalidării
atunci când aceasta se petrece și punând bazele unei acceptări reciproce
față de eventualitatea unei dezamăgiri. In cele din urmă, auto-invalidarea
și rezistența la transmiterea compasiunii către sine sunt probleme ce pot
fi abordate prin intermediul tehnicii dublului standard și al altor tehnici
de tip cognitiv, al jocurilor de rol de tip „fantezia care inspiră teamă” și al
experimentelor comportamentale prin care sunt determinate consecințele
reale ale auto-validării.
CAPITOLUL 7
Comprehensibilitate, durată, control,
vinovăție / rușine și acceptare

Fii recunoscător pentru orice vine,


deoarece toate au fost trimise ca un ghid de dincolo.
— JALAL AL-DlN RUMI15

După ce pacientul a fost evaluat, iar terapeutul i-a explicat modelul


schemelor emoționale, fiecare ședință va fi centrată pe a înțelege emoțiile
specifice care îi creează persoanei dificultăți, precum și modalitățile prin care
anumite convingeri despre emoții și anumite strategii de reglare emoțională
mențin sau exacerbează modalitățile problematice de coping. Asemenea
modelului de terapie cognitivă în care sunt identificate distorsiuni cognitive,
în modelul schemelor emoționale pacientul este încurajat să reflecteze asupra
implicaților care derivă din anumite convingeri despre emoție și să înțeleagă
cum pot fi alte convingeri și strategii mai adaptative. în acest capitol, ofer
recomandări pentru identificarea și modificarea a cinci dimensiuni specifice
ale schemelor emoționale: convingeri despre comprehensibilitatea emoțiilor,
durata și controlul lor, măsura în care emoțiile induc vinovăție și rușine,
precum și gradul de acceptare al emoțiilor.
Pentru a aborda aceste cinci dimensiuni, se apelează la o serie de
tehnici provenite din terapia cognitivă (de exemplu, avantaje și dezavantaje
ale unei convingeri, dovezi pro și contra unei convingeri, colectarea de date,
tehnica dublului standard), precum și la experimente comportamentale și la
exerciții experiențiale, desfășurate atât în timpul ședinței, cât și între ședințe.
Terapeutul centrat pe scheme emoționale apelează la tehnici de inducție și
de reformulare în imaginar (Hackmann, 2005, Smucker și Dancu, 1999),
la tehnici de mindfulness centrate pe detașare (Roemer și Orsillo, 2009;
Segal, Williams și Teasdale, 2002), la tehnici de creștere a flexibilității

15 Din Rumi (1997). Copyright Coleman Barks și Michael Green. Retipărit cu permisiunea
lui Coleman Barks.
160
Comprehensibilitate, durată, control, vinovăție / rușine și acceptare 161

psihologice (Hayes și colab., 2012), la clarificarea valorilor (conectarea


emoțiilor neplăcute la valori superioare) (Wilson și Murrell, 2004), la
tehnici din psihologia pozitivă (Seligman, 2002), la tehnici provenite din
terapia comportamental-dialectică DBT) (Linehan, 1993,2015) și la tehnici
provenite din terapia centrată pe compasiune (Gilbert, 2009). Faptul că
sunt folosite aceste tehnici pentru a ajuta la modificarea celor cinci tipuri
problematice de convingeri despre emoții va spori capacitatea pacienților
de a tolera și a utiliza experiența emoțională, sprijinindu-i totodată să rupă
legătura dintre schemele emoționale și strategiile problematice de coping
(Leahy.Tirch și Napolitano, 2011). Prin urmare, dat fiind faptul că modelul
schemelor emoționale este mai cuprinzător și mai integrativ, poate fi folosită o
gamă largă de tehnici pentru a aborda convingeri despre comprehensibilitate,
durată, control, vinovăție/ rușine și acceptare a emoțiilor.

COMPREHENSIBILITATE
Pentru unii oameni, emoțiile ar putea să pară că „vin de nicăieri”.
Aceștia ar putea spune „Nu știu de ce mă simt așa cum mă simt.”. Ca urmare
a convingerii că „Emoțiile mele nu au sens.”, aceste persoane se simt confuze,
neajutorate și lipsite de speranță. Atunci când emoțiile par incomprehensibile,
oamenii ar putea să se teamă de emoțiile lor, ar putea crede că își pierd
controlul sau că înnebunesc ori ar putea concluziona că nu au control asupra
a ceea ce nu înțeleg. In plus, persoanele care consideră că emoțiile lor nu au
sens ar putea ajunge să rumineze: „Nu pot să îmi dau seama de ce mă simt
așa.” sau „Ce este în neregulă cu mine?”. Găsirea unui sens al emoțiilor este
un element cheie în terapia centrată pe scheme emoționale.
Unii pacienți suferă de alexitimie, respectiv întâmpină dificultăți cu
etichetarea si diferențierea emoțiilor si cu reactualizarea evenimentelor
asociate cu diverse emoții (Lundh, Johnsson, Sundqvist și Olsson, 2002;
Paivio și McCulloch, 2004). Acestor persoane le este adesea greu să înțeleagă
motivul pentru care au un sentiment negativ. Astfel de pacienți ar putea să
acuze stări vagi sau difuze („Mă simt rău.”, „Ceva este în neregulă.”) și să
aibă dificultăți în a-și pune emoțiile în cuvinte, în a-și reactualiza evenimente
asociate cu diferite emoții sau în a face legătura între emoții si propriile
gânduri. Terapeutul centrat pe scheme emoționale îi poate ajuta pe acești
pacienți să observe apariția și desfășurarea diverselor emoții, să le conecteze
cu evenimente și gânduri și să le dea un sens în cadrul contextului în care
apar.
în primul rând, în terapia cognitivă clasică este bine argumentată
conectarea emoțiilor la anumite gânduri automate, asumpții sau convingeri
centrale. De exemplu, emoțiile de rușine și tristețe ale unui pacient au sens
dacă sunt conectate la gânduri automate precum „Oamenii mă cred un ratat.”
sau „Am nevoie de aprobarea tuturor pentru a avea o părere bună despre
mine însumi.”. Mai mult, prin prisma terapiei cognitive se poate stabili
162 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

o conexiune între convingeri centrale precum „Sunt inadecvat.” sau „Nu


sunt demn de iubire.”, și emoții precum tristețe și rușine. In al doilea rând,
terapeutul mai poate să sugereze că depresia sau anxietatea ar putea avea o
componentă biologică - în special dacă există dovezi ale unui debut timpuriu
sau ale unui istoric familial de psihopatologie. Așadar, psihopatologia
determinată biologic ar putea să explice atât emoția (de exemplu, tristețe),
cât și distorsiunile cognitive asociate cu emoția. In al treilea rând, poate să
fie util un model comportamental pentru a da sens emoțiilor. Dacă tristețea
este asociată cu pasivitate, izolare și evitare a experiențelor, pacientul poate să
analizeze dacă tristețea crește sau scade în asociere cu aceste procese. Mai mult
decât atât, prin punerea în practică a activării comportamentale, pacientul
poate să afle dacă tristețea poate fi modificată pur și simplu prin inițierea
unor activități și prin confruntare cu situații temute sau inconfortabile. De
fapt, activarea comportamentală poate să țintească și alte dimensiuni ale
schemelor emoționale, cum ar fi durata, controlul și convingerea că ești
neajutorat în fața unei emoții.
In al patrulea rând, unii pacienți susțin că'nu înțeleg de ce se simt sau
de ce gândesc într-un anume fel, din moment ce recunosc la nivel „rațional”
că „Nu am de ce să mă simt rău.”. Cu alte cuvinte, aceste persoane consideră
că gândurile lor automate (de exemplu, „Sunt un ratat.”) nu au nicio bază
rațională și, prin urmare, ei nu au niciun „motiv” să se simtă rău. Terapeutul
poate să le arate acestor pacienți că depresia și anxietatea ar putea apărea
din diverse motive, că emoțiile pot să cauzeze gânduri negative sau să fie
consecințe ale unor astfel de gânduri, dar și că măsura în care suntem convinși
de anumite gânduri sau credem în ele se poate schimba de-a lungul timpului.
Gândurile asociate cu emoții negative nu trebuie să fie adevărate pentru a
menține aceste emoții; ele trebuie doar să fie credibile. Pacienții ar putea
susține: „Dar eu de fapt nu cred în aceste gânduri. Știu că sunt iraționale.”
Terapeutul poate să sugereze că gradul de convingere se poate schimba în
funcție de situația cu care se confruntă pacientul. Spre exemplu, un bărbat
care trece printr-o despărțire ar putea susține că „Știu că voi fi capabil să
găsesc pe altcineva.” — însă atunci când își amintește de fosta parteneră este
inundat de gânduri care îi declanșează stări depresive: „Nu pot fi fericit fără
ea.” sau „Am dat-o în bară.”. Aceste gânduri pot să fie specifice unui context,
sugerând că într-un anumit context raționalitatea trece pe locul doi în raport
cu evocarea emoțională. în plus, emoțiile ar putea să apară și pe fondul unor
dezechilibre de ordin biologic care nu sunt asociate în mod clar cu situația
sau cu gândurile automate; cu alte cuvinte, emoțiile ar putea apărea în mod
„spontan” ca urmare a unei vulnerabilități biologice. De exemplu, o femeie
în jur de 30 de ani aflată la o ședință de evaluare psihologică nu reușea să
înțeleagă cauza fluctuațiilor ei extreme de dispoziție. Terapeutul i-a sugerat
că ea ar putea avea o tulburare bipolară și că aceasta reprezenta, în mare, o
predispoziție biologică cu o mare probabilitate de a fi moștenită. Cu toate
că, inițial, ea a fost sceptică în privința acestui diagnostic, a ajuns să și-1
confirme cu ajutorul medicului ei psihiatru și al descrierilor furnizate de soț
Ccmprehensibiiitate, durată, control, vinovăție / rușine și acceptare 163

asupra istoricului ei. Astfel, faptul că „se dă sens” unor fluctuații ample de
dispoziție prin intermediul unui diagnostic adecvat nu doar că poate să ofere
un grad mai ridicat de comprehensibilitate, ci poate inclusiv să sugereze un
demers terapeutic — în cazul acestei femei, o combinație de terapie cognitiv-
comportamentală și medicație.
Pentru a aborda problema comprehensibilității, terapeutul poate să pună
următoarele întrebări: „Emoțiile au sens pentru dumneavoastră? Care dintre
emoții sunt cel mai dificil de înțeles? Care sunt mai puțin dificil de înțeles?”.
Spre exemplu, unor pacienți s-ar putea să nu le fie foarte greu să își identifice
sentimentele de furie, însă să le fie mai greu să le identifice pe cele de tristețe.
Aceștia ar putea să recunoască mai ușor că „Sunt furios pentru că cineva
m-a ofensat.” decât să înțeleagă că „Sunt trist pentru că mă gândesc că mă
voi simți mereu trist.”. O femeie căsătorită nu reușea să înțeleagă de ce este
tristă, din moment ce „Am o căsnicie fericită, o casă bună. Avem siguranță
din punct de vedere financiar.”. Probabil că depresia ei avea o componentă
biologică, dar totodată ea renunțase la identitatea ei profesională ca avocat
pentru a deveni o mamă casnică. Ea nu își dădea seama că aceasta reprezenta
o pierdere la nivelul identității și al sentimentului ei de competență; ea se
gândea, „Ar trebui să fiu mai fericită.” Faptul că subestimează impactul
evenimentelor majore de viață le dă adesea pacienților senzația că emoțiile
lor actuale sunt incomprehensibile. Terapeutul poate explora potențiale
motive - vulnerabilitate biologică, experiențe din copilărie, surse recente
de stres, pierdere, conflict sau amintiri care ar putea explica existența unei
emoții. Pot fi puse următoarele întrebări:

„Ce motive solide ar putea exista pentru faptul că sunteți trist [anxios,
furios etc.]?”
„La ce vă gândiți (ce imagini vă vin în minte) atunci când sunteți trist
[etc.]?”
„Ce fel de situații declanșează aceste sentimente?”
„De ce vă amintește această emoție?”
„Există vreo problemă care ar putea explica faptul că vă simțiți astfel?”
„Puteți să vă aduceți aminte de cele mai timpurii amintiri asociate cu
aceste emoții?”

Așa cum este prezentat mai jos în secțiunea referitoare la durata emoției,
persoana poate fi sprijinită să înțeleagă de ce se simte într-un anumit fel,
prin identificarea acelor situații care declanșează emoția și a gândurilor care
însoțesc sentimentele. Spre exemplu, mama care și-a lăsat deoparte cariera de
avocat și-a dat seama că se simțea tristă atunci când soțul ei pleca dimineața
și când auzea vești despre foștii ei colegi de la birou. Faptul că soțul ei pleca
dimineața îi declanșa gânduri care îi devalorizau rolul de mamă: „Mi-am
irosit întreaga educație. Nu aduc nicio contribuție.”. Atunci când auzea
despre foști colegi, gândurile ei erau: „Am renunțat la o carieră bună. Vor
164 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

crede că sunt o ratată.”.


Uneori, pacienții ajung să își înțeleagă mai bine emoțiile atunci când iau
în considerare cum ar reacționa sau cum s-ar simți alți oameni. Terapeutul
poate întreba: „Dacă altcineva ar trece prin asta, ce fel de sentimente ar putea
avea?”. Faptul că realizează că emoțiile au sens din punctul altora de vedere
este un element cheie în normalizarea și găsirea unui sens al acestor emoții.
Oamenii sunt mai puțin înclinați să rumineze, să se simtă vinovați sau să
se izoleze atunci când cred că și alții s-ar putea simți la fel ca ei. Pe lângă
normalizarea emoțiilor, faptul că sunt întrebați cum ar reacționa alții poate să
ducă la apariția unor idei despre modalități mai adaptative de coping. Femeia
care renunțase la avocatură a reflectat: „Țin minte că Sally a plecat acum
câțiva ani de la firma la care lucra și inițial s-a simțit foarte bine să stea acasă,
dar apoi a avut o grămadă de îndoieli. Una dintre ideile care i-au venit a fost
să încerce să lucreze cu jumătate de normă într-o firmă locală mai mică, după
7 ce copilul ei urma să împlinească 2 ani. Țin minte că planul acela a făcut-o
să se simtă mai bine.”.
Oamenii au convingeri despre ceea ce înseamnă faptul că nu își înțeleg
emoțiile. Acestea sunt „convingeri meta-emoționale” și ar putea să ducă la
modalități problematice de coping. (Observați similaritatea dintre aceste
convingeri meta-emoționale și modelul terapiei metacognitive propus de
Wells [2009].) Modelul schemelor emoționale avansează ideea că avem teorii
specifice despre emoție, la fel cum avem și teorii despre rolul gândirii, după
cum susține modelul metacognitiv. Printre întrebările care pot fi puse pentru
a aborda incomprehensibilitatea emoțiilor se numără: „La ce vă duce gândul
în momentul în care considerați că emoțiile dumneavoastră nu au sens? Vă
temeți cumva că înnebuniți sau că vă pierdeți controlul?”. Unii pacienți care
consideră că emoțiile lor nu au sens încep să creadă că există ceva profund în
neregulă cu ei. De exemplu, pacienții cu tulburare de panică ajung să creadă
că au o formă gravă de vulnerabilitate ce trebuie supravegheată și controlată,
altfel își vor pierde complet controlul și vor înnebuni de tot. Alți pacienți
care prezintă dereglări emoționale consideră că există un mister profund
și întunecat ce nu poate fi descoperit sau că dereglarea emoțională de care
suferă în acel moment reprezintă un handicap permanent de care nu vor
scăpa niciodată. Alții consideră că „dacă nu am o explicație foarte solidă
care leagă totul, emoțiile mele nu au niciun sens”. Așa cum a arătat Ingram,
Atchley și Segal (2011), „explicarea” vulnerabilității se poate face pe diferite
niveluri, începând de la cel comportamental și cognitiv la cel neurologic și
de dezvoltare. „A da sens” unei emoții nu înseamnă că există doar un singur
mod de a o înțelege, iar în cele mai multe cazuri nu există niciun fel de mister
profund și întunecat ce trebuie descoperit. Persoanele care sunt convinse că
există un astfel de mister vor rumina căutând „adevărul” și vor respinge alte
interpretări, susținând că acestea nu au legătură cu „adevărata problemă”.
Cu toate acestea, există cazuri în care teoria din prezent asupra emoțiilor
are Într-adevăr legătură cu experiențe timpurii, deși acestea nu reprezintă
neapărat experiențe reprimate sau mistere profunde ce trebuie descoperite.
Comprehensibilitate, durată, control, vinovăție / rușine și acceptare 165

Pacienții pot fi sprijiniți în a înțelege de ce se simt așa cum se simt, prin


examinarea experiențelor trecute din copilărie sau din perioada adultă: „Există
lucruri care vi s-au întâmplat când erați mic care ar putea explica de ce vă
simțiți astfel?”. Originile în decursul dezvoltării ale emoțiilor din prezent
nu sunt întotdeauna utile; de fapt, în unele cazuri acestea ar putea duce la
patologizarea excesivă a experienței emoționale curente, deoarece pacientul
poate ajunge să creadă că „răul a fost deja făcut.” Unele teorii cu privire la
factorii ce cauzează o anumită vulnerabilitate sau o emoție ar putea reflecta
convingeri despre caracterul definitiv, imuabil și generalizat al trăsăturilor
personale (de exemplu, „Mama mea mă făcea să simt că emoțiile mele nu
sunt importante, deci presupun că voi crede pentru totdeauna că emoțiile
mele nu contează.”). Această convingere într-un „determinism emoțional”
este adesea consolidată prin popularizarea modelelor psihodinamice sau ale
„copilului rănit din interior”, pe care unii le interpretează în mod eronat ca
fiind modele ale unei dizabilițăți emoționale permanente.
In orice caz, pentru pacienții care consideră că emoțiile lor din prezent
nu au sens, această pistă de investigație poate să fie utilă. Spre exemplu, fosta
avocată menționată anterior și-a amintit cum cariera profesională a mamei
sale fusese scurtată de rolul de părinte, aceasta fiind o sursă de regret pentru
ea. Într-adevăr, mama ei era foarte mândră de reușitele academice ale fiicei
sale - dar în același timp îi făcea mare plăcere faptul că a devenit bunică.
Aceste „mesaje amestecate” i-au dat impresia unui potențial neîndeplinit, în
vreme ce ea însăși părea să oscileze (pe bună dreptate) între rolul profesional
de avocat și cel de mamă iubitoare.
In aceeași ordine de idei, reamintirea unor imagini sau a unor scene
din copilărie poate să provoace și mai multe emoții și gânduri, ilustrând
mai bine legătura dintre emoțiile curente și experiențele din trecut. Emoția
curentă - spre exemplu, singurătate - poate fi „indusă” cerând pacientului să
își imagineze cum ar fi să se simtă foarte singur. Pacientul poate fi încurajat să
își închidă ochii și să repete încet „Sunt atât de singur.”, observând totodată
imaginile, amintirile și alte emoții care însoțesc sentimentul de singurătate:
„Observați-vă senzațiile din corp, senzațiile din piept, senzația de gol și de
pierdere. Observați tristețea pe care o simțiți din cauză că sunteți singur și
observați orice altă emoție care ar mai putea apărea. Acum, încet, observați
orice imagine care vă vine în minte. Urmăriți-o și vedeți cum se desfășoară.”.
O pacientă a început să plângă atunci când și-a amintit cum stătea singură
în pat atunci când părinții ei erau plecați, simțind că este complet singură.
Terapeutul a întrebat: „Ce gânduri vă vin în această imagine?”. Pacienta a
răspuns: „Nu le pasă de fapt de mine. Eu nu contez.”. Anxietatea și tristețea
pe care o simțea în acel moment erau declanșate de plecările soțului ei în
călătorii de afaceri. Ea și-a amintit că de tatăl ei îi era cel mai dor atunci când
era mică; acesta murise subit când ea avea 12 ani, iar ea a rămas cu mama,
care, credea ea, nu o plăcea.
în ultimă instanță, chiar și după cele mai temeinice tentative de a conecta
emoțiile la vulnerabilitatea biologică, la experiențele din prima copilărie, la
166 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

procesul de învățare a emoțiilor în cadrul familiei, la gândurile automate


și la schemele personale, mai există unii pacienți cărora încă li se pare că
emoțiile lor nu au sens. Aceștia par să creadă într-un fel de „perfecționism al
revelației”; cu alte cuvinte, ei consideră că ar trebui să înțeleagă totul despre
emoțiile lor (sau despre ei înșiși) pentru a funcționa în mod eficient. Impresia
lor că „Nu pot să-mi dau seama ce mă face să mă simt astfel.” duce adesea la
o căutare insistentă a „semnificațiilor reale” și a „înțelegerii complete”: „Dacă
nu-i dau de capăt acestei situații, nu știu cum pot să mai iau vreo decizie
despre cum să îmi trăiesc viața.”. Regula care iese la iveală este că înțelegerea
completă reprezintă o condiție necesară pentru schimbare, la fel cum unii
pacienți au impresia că motivația totală este o condiție necesară. Terapeutul
poate să întrebe dacă este oare întotdeauna necesar să înțelegem de ce ne
simțim așa cum ne simțim sau dacă nu cumva este mai important să aflăm
care scopuri, valori sau comportamente sunt cele eficiente.
7 Etiologia unei emoții - sau a unei scheme emoționale - ar putea fi
mai puțin importantă decât modalitatea în care este interpretată și „reglată”
o emoție curentă. Spre exemplu, un pacient a cărui tristețe ar putea părea
incomprehensibilă ar putea concluziona: „Dacă nu îmi înțeleg emoția, atunci
sunt incapabil să o schimb.” Această convingere în necesitatea înțelegerii
poate fi examinată planificând experimente comportamentale care ilustrează
că anumite activități sau situații sunt asociate cu emoții mai plăcute, iar
„revelația” s-ar putea să nu fie întotdeauna necesară pentru schimbare.
Revelațiile pot reprezenta uneori un avantaj, dar s-ar putea să nu fie o
necesitate. în anumite situații, înțelegerea ar putea fi mai puțin importantă
decât eficiența.

DURATĂ
Cercetările noastre (a se vedea Capitolul 3) au arătat că un predictor
major atât pentru depresie, cât și pentru anxietate a fost convingerea că
emoțiile vor dura la nesfârșit (Leahy, Tirch și Melwani, 2012; Tirch, Leahy,
Silberstein și Melwani, 2012). Așa cum am indicat și într-un capitol
anterior, percepția asupra durabilității unei emoții apare în mod sistematic
în cercetările din domeniul „prognozei afective” (Wilson și Gilbert, 2003).
Cercetările care au investigat convingerile privitoare la „coeficientul de
pierdere” (respectiv accentul pe câștiguri pe termen scurt, concomitent cu
desconsiderarea câștigurilor pe termen lung) au drept rezultat o gratificare
pe termen scurt în detrimentul unui câștig pe termen lung (Frederick și
colab., 2002; McClure și colab., 2007; Read și Read, 2004). Convingerea în
durabilitatea unei emoții este o consecință a ancorării predicțiilor în emoția
curentă („Mă simt trist acum; am să mă simt trist pentru totdeauna.”), a
focalizării pe un singur element, excluzând alți factori atenuanți (de
exemplu, „Nu am un partener în acest moment.” - nimic altceva nu este
luat în considerare) și subestimarea intervenției unor factori atenuanți sau
Comprehensibilitate, durată, contrai, vinovăție / rușine și acceptare 167

compensatori (de exemplu, nerecunoașterea faptului că ar putea apărea alte


relații sau alternative relevante). In plus, un alt factor asociat capacităților
de reglare emoțională este reprezentat de convingerile implicite despre
caracterul definitiv (teorii ale esenței) ori modificabil (teorii incrementale) al
emoțiilor (Castella și colab., 2013).
Modificarea convingerilor referitoare la durata emoțiilor reprezintă un
factor cheie în creșterea toleranței la emoții. Spre exemplu, un bărbat cu
tulburare obsesiv-compulsivă căruia îi era frică de contaminare considera că
dacă aplică tehnici de expunere sau de prevenție a răspunsului, anxietatea
lui va dura la nesfârșit și se va accentua pe parcursul zilei. In mod similar, și
pacienții cu tulburare de panică ar putea să creadă că anxietatea lor nu va avea
sfârșit. De asemenea, convingerea în durabilitatea gândurilor și a emoțiilor
poate fi identificată ca element cheie ce stă la baza lipsei de speranță și a
depresiei: „Mă voi simți mereu lipsit de speranță.” sau „Voi crede mereu că
viața nu merită trăita.”. Într-adevăr, printre principiile centrale ale tehnicilor 7
de tip mindfulness se regăsește recunoașterea faptului că sentimentele,
gândurile și senzațiile - până și „realitatea” - sunt într-o tranziție constantă,
vin și pleacă, cresc și descresc. Fluiditatea și flexibilitatea sunt opuse ideii de
durabilitate (Hayes și colab., 2012; Linehan, 1993, 2015; Roemer și Orsillo,
2009; Segal și colab., 2002).
Dăm prioritate abordării convingerilor despre durabilitate, dat fiind că
ocupă un loc atât de central în raport cu alte convingeri (de exemplu, cele
despre control și acceptare). Dacă știm că o emoție dificilă este temporară,
ne va fi mai ușor să o tolerăm. Nevoia de a controla o emoție temporară ar
putea să pară mai puțin urgentă; ar trebui să scadă percepția pericolului și a
afectării personale. Totodată, ar trebui să se reducă și convingerile subsidiare
privitoare la lipsa de speranță față de o emoție. Terapeutul poate să ridice
problema durabilității întrebând:

„Observ că dumneavoastră credeți că emoțiile pe care le aveți acum vor


tinde să dureze la nesfârșit. Această experiență este cu siguranță dificilă
pentru dumneavoastră, de vreme ce acest moment este atât de dificil.
Uneori chiar avem senzația că suntem imersați în ceea ce simțim și pur
și simplu ni se pare că va dura foarte mult timp. De fapt, unele emoții
ar putea părea ca „inundă spațiul” - adesea ele ne prind în mrejele lor și
ne poartă cu ele. Haideți să investigăm asta și să vedem ce putem găsi.
Care emoții
’ anume ’considerați că vor dura5 la nesfârșit?”

Din moment ce pacienții au adesea o varietate de emoții - anxietate,


furie, tristețe, confuzie și chiar ușurare — este relevant să începem prin a
diferenția aceste emoții și a vedea dacă unele sunt mai puțin durabile decât
altele. Terapeutul poate investiga cum își explică pacientul de ce sunt unele
emoții durabile, în vreme ce altele nu. Terapeutul poate întreba mai cu seamă
dacă sentimentele de fericire sunt durabile - si dacă nu, de ce nu. De ce ar
168 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

fi doar emoția negativă din prezent (de exemplu, tristețe, lipsă de speranță,
furie) sigura care durează? Vor deveni permanente condițiile respective sau
se va schimba ceva? Oare pacientul va gândi mereu la fel? Unii pacienți
apelează la „raționamentul emoțional” în privința durabilității emoției lor:
„Pare atât de groaznic, încât nu îmi imaginez cum ar putea să dispară.”.
Chiar dacă pare ilogic să crezi că intensitatea unei emoții echivalează cu
durabilitatea ei, multe persoane care trec printr-o suferință intensă ajung la
această concluzie. Terapeutul poate întreba: „Ați avut în trecut emoții foarte
intense?”. Pe măsură ce pacientul enumeră alte experiențe emoționale intense,
cum ar fi tristețea, furia, anxietatea și gelozia, terapeutul poate întreba cât de
mult a durat emoția cu cea mai mare intensitate. Din moment ce fiecare
dintre aceste emoții s-a ameliorat la un moment dat, pacientul poate începe
să ia în considerare ideea că și emoțiile intense de acum s-ar putea schimba.
La fel ca în cazul multor convingeri, trebuie să fie abordată motivația
de schimbare a pacientului. Terapeutul poate face acest lucru prin analiza
costuri-beneficii: „Care sunt costurile și beneficiile de a crede că emoția pe
care o aveți va dura la nesfârșit?” Unora dintre pacienți le este teamă să își
facă speranțe de schimbare, așa că vor apăra ideea de permanență a unui
sentiment negativ. în acest caz, terapeutul poate întreba: „Ce s-ar schimba
pentru dumneavoastră dacă ați ajunge să credeți că aceste emoții se vor
schimba — vor deveni mai puțin intense, mai puțin supărătoare?”. Există
o serie de consecințe care derivă din convingerea în durabilitate, având în
vedere că aceasta sporește senzația de neajutorate/ lipsă de speranță și face
ca predicțiile asupra viitorului să se bazeze pe starea emoțională din prezent.
Totodată, convingerile în durabilitate duc adesea la moduri disfuncționale
de coping, cum ar fi evitarea, izolarea, inactivitatea, ruminarea, îngrijorarea,
alimentația compulsivă și abuzul de substanțe. Pentru a evalua acest tip de
coping, terapeutul poate investiga ce face pacientul „după” ce apare gândul că
emoția
> va dura la nesfârșit:
?

„Atunci când vă gândiți că emoția negativă va dura la nesfârșit, vă


determină asta să faceți anumite lucruri sau să evitați anumite lucruri?
Spre exemplu, renunțați pur și simplu, vă izolați, deveniți pasiv sau vă
închideți în dumneavoastră? Va frământați în legătură cu sentimentul
negativ? Anticipați cât de rău va fi în viitor și apoi vă frământați în
legătură cu asta? încercați să vă liniștiți pe moment prin faptul că
mâncați în exces, consumați alcool sau droguri sau vă pierdeți în altă
activitate?”

„Dacă mă gândesc că sentimentele mele negative sunt permanente, ce


anume am tendința să gândesc sau să fac?”
Faptul că sunt recunoscute costurile convingerilor în durabilitate ar
putea crește motivația de a le schimba, cu toate că unii pacienți ar putea
percepe astfel de întrebări ca fiind invalidante sau ca sursă de speranțe false.
Comprehensibilitate, durată, control, vinovăție / rușine și acceptare 169

Terapeutul poate aborda problema validării observând că sentimentele și


convingerile curente sunt foarte puternice și dureroase, iar validarea existenței
lor nu înseamnă că luarea în considerare a alternativelor neagă „realitatea
experienței” prin care trece pacientul în momentul prezent:

„Imaginați-vă că ați avea o durere fizică îngrozitoare, cauzată de o


așchie intrată în talpă. Medicul observă cât de mult vă doare și spune că
așchia este de fapt cauza durerii. Dacă medicul v-ar întreba dacă ar fi în
regulă să vă scoată așchia, ați considera că el vă invalidează? Probabil că
dacă ați lăsa așchia acolo, durerea ar mai ține ore întregi. Care ar fi cea
mai bună variantă?”

Deși ideea durabilității ar putea declanșa dorința de evitare a emoției


sau de evadare din emoție, terapeutul poate sugera că în anumite momente
7
„Trebuie să treceți prin experiența aceasta pentru a o depăși.”.
Poate fi examinată și lipsa de motivație care apare ca urmare a
unei convingeri în durabilitate: „Ați fi motivat să luați măsuri pentru a
ameliora lucrurile dacă ați avea îndoieli cu privire la durabilitatea emoției
dumneavoastră?”. Unii pacienți ar putea considera că nu are niciun sens să își
asume riscul de a face schimbări dacă emoțiile lor vor dura la nesfârșit. „De
ce m-aș sinchisi dacă nu există nicio speranță?” a spus cineva. Convingerea
în durabilitatea unei emoții ar putea așadar să devină o profeție auto-
îndeplinită. Terapeutul poate să sublinieze: „Dacă dumneavoastră considerați
că emoțiile nu vi se vor schimba, atunci are sens să nu faceți nimic.”. In plus,
convingerea în durabilitatea emoțiilor îi împiedică pe pacienți să se implice
în expunere pentru a-și depăși temerile. Bărbatul cu tulburare obsesiv-
compulsivă prezentat anterior considera că, dacă ar apela la expunere pentru
a-și depăși frica de contaminare, anxietatea lui ar dura la nesfârșit. Durata
mare (și intensitatea crescândă) a emoției lui părea un preț exorbitant pentru
„a testa o teorie despre expunere”.
Convingerile despre durabilitatea și pericolul asociate emoțiilor ocupă
un rol central în procesul de implicare al pacienților în exerciții de expunere
din cadrul tratamentului fobiei specifice, al tulburării de anxietate socială, al
tulburării obsesiv-compulsive, al tulburării de stres posttraumatic și al oricăror
altor tulburări în care activarea fricii reprezintă o componentă esențială a
demersului terapeutic. Spre exemplu, pacientul cu frică de contaminare a
fost întrebat cât de intensă ar fi anxietatea lui și cât timp ar dura, dacă el
s-ar implica într-un exercițiu de expunere la obiectele „contaminate” din
apartamentul său. El a răspuns că anxietatea îi va crește la 100%, el va suferi
o deteriorare totală, nu va fi capabil să funcționeze, iar anxietatea îi va strica
întreaga săptămână. Atunci când a fost întrebat ce dovezi din experiența lui
cu exerciții de expunere din trecut are pentru aceste predicții, el a relatat că
nu se mai expusese până atunci, dar că „simțea că este adevărat”. Exercițiile
de expunere pot funcționa pe diverse căi - câteodată prin faptul că permit
170 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

habituarea la anxietate, dar adesea prin faptul că îi permit pacientului să


testeze convingeri privitoare la disponibilitatea de a se implica în expunere,
precum și la durata, tolerabilitatea și pericolul activării de tip anxios. în acest
caz, infirmarea convingerilor pe care le avea pacientul cu privire la activarea
de tip anxios (și la deteriorarea ulterioară) l-au ajutat să se expună și mai
mult la alte „contaminări.”
Pentru a aduna informații despre durabilitate, terapeutul poate întreba
următoarele:

„Se întâmplă vreodată ca emoțiile dumneavoastră cele mai dureroase să


crească și să scadă în cursul unei zile sau al unei săptămâni? Ce vă spune
asta despre felul în care se schimbă emoțiile? Emoțiile dumneavoastră
se schimbă dacă faceți ceva diferit, dacă gândiți altfel sau dacă sunteți
în preajma altor oameni?”

Aceste convingeri pot să fie apoi testate cerând pacientului să folosească


un orar al activităților (a se vedea Leahy, Holland și McGinn, 2012 sau cele
ce urmează), pentru a-și monitoriza acțiunile și emoțiile asociate lor în
fiecare oră a săptămânii. Observând faptul că toate emoțiile cresc și scad în
intensitate - și că intensitatea variază în funcție de situație, de momentul zilei
și de gândurile care însoțesc emoția respectivă - pacientul poate observa că
regula este dată de variație, nu de durată. Pot fi obținute dovezi suplimentare
împotriva durabilității întrebând despre emoții din trecut: „Ați avut vreodată
o emoție negativă sau pozitivă care nu a mai trecut?”. Fluiditatea și natura
tranzitorie a emoțiilor din istoricul personal al pacientului pot ajuta la
ilustrarea faptului că până și emoțiile foarte dureroase din trecut s-au
schimbat.
Un al factor care stă la baza prognozei afective este faptul că oamenii
tind să ignore evenimentele care intervin între timp și care ar putea ameliora
o emoție curentă. Predicțiile despre emoțiile din viitor care sunt ancorate doar
într-o emoție curentă nu iau în considerare noi relații, experiențe plăcute,
oportunități sau, pur și simplu, degradarea amintirilor despre un eveniment
trecut. Terapeutul poate întreba: „Gândiți-vă la toate acele emoții dureroase
care au dispărut în trecut. Ce s-a întâmplat încât să vă scadă în intensitate
aceste emoții?”. Este util să fie urmărit traseul de degradare a unei emoții
dureroase, deoarece astfel se poate ilustra că „Ați avut și în trecut aceste
convingeri despre durabilitate — privitor la experiențele foarte dureroase —,
dar până și acele emoții s-au schimbat.”. Prin faptul că se recentrează pe
evenimente și pe experiențe care au modificat emoțiile dificile, pacientul poate
ajunge să realizeze că până la urmă toate emoțiile dureroase se estompează,
deoarece apar noi surse de recompensă, de semnificații și de experiențe. O
femeie care considera că sentimentele ei curente de disperare, singurătate și
lipsă de speranță vor dura la nesfârșit și-a amintit că avusese aceleași emoții
în urma unei despărțiri anterioare. Reflectând, și-a dat seama că își idealizase
Comprehensibilitate, durată, control, vinovăție / rușine și acceptare 171

fostul partener și că despărțirea anterioară (deși fusese dificilă), i-a creat


oportunități pentru noi relații.
Pentru a aprofunda analiza unor posibile motive pentru care emoțiile
nu vor fi durabile, terapeutul poate întreba despre toate evenimentele care
s-ar mai putea ivi în următoarea săptămână, următoarea lună, următorul an
și în următorul interval de 5 ani. Cum se va simți pacientul în legătură cu
acestea? Mulți pacienți cu convingeri despre durabilitate nu își dau seama că
recurg la prognoză afectivă, prezicând că emoția lor curentă îi tulbură de zile
în șir și va continua la nesfârșit. Adesea, astfel de pacienți se vor concentra
pe o singură sursă de recompensă, considerând-o motivul pentru care vor
continua să aibă emoția din prezent: „Mi-am pierdut slujba, așa că nu am
habar ce să fac.” sau „Fără partenerul meu nu am nicio viață.”. Pot fi apoi
analizate surse alternative de recompense și de semnificații - atât relaționate,
cât și nerelaționate cu pierderea curentă. Terapeutul poate întreba: „Ce surse
de plăcere, sens, provocare, dezvoltare sau de recompensă ar putea să vă apară 7
în cale în următoarea săptămână [lună, an, 5 ani]?”. Spre exemplu, bărbatul
care și-a pierdut locul de muncă a realizat că are multe surse de recompense
independente de locul lui de muncă din prezent. Printre acestea se numărau
copilul, soția, prietenii, familia lui extinsă, exercițiile fizice, hobby-urile,
cititul și alte activități. In plus, el a luat în considerare posibilitatea ca un
nou loc de muncă situat mai aproape de casă să aibă anumite beneficii față
de slujba pe care o pierduse, care necesita zi de zi o navetă destul de lungă.
Figurile de la 7.1 până 7.3 (verso) oferă un ghidaj pentru ca terapeutul
și pacientul să analizeze convingerile pacientului despre durata emoțiilor.
(Aceste figuri sunt oferite doar cu scopul de a ghida și nu sunt menite să
fie reproduse.) Figura 7.1 reprezintă un set de întrebări pentru testarea
convingerilor pe care le are pacientul despre durată. Figura 7.2 este un orar
pe care pacientul îl poate folosi pentru a-și surprinde schematic fluctuațiile
zilnice ale emoțiilor în conexiune cu activitățile sale. Figura 7.3 permite
pacientului și terapeutului să tragă concluzii despre emoții și activități din
orarul activităților.

CONTROL
Cercetările noastre arată că percepția unei emoții ca fiind în afara
controlului reprezintă un factor cheie în anxietate și este asociat cu diverse
forme de psihopatologie (Leahy, Tirch și Melwani, 2012). Într-adevăr,
ideea de „reglare emoțională” lasă să se înțeleagă că emoțiile necontrolate
pot avea efecte negative importante asupra funcționării adaptative. Unii
pacienți consideră că trebuie să scape de un sentiment negativ imediat și în
totalitate. Această senzație de urgență și nevoia de eliminare totală setează
niște standarde aproape imposibile în ceea ce privește reglarea emoțională.
Aceste standarde dau naștere apoi la o senzație de zădărnicie (de exemplu,
„încă sunt anxios!”), accentuând și mai mult anxietatea și neajutorarea. Or,
172 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

Instrucțiuni: Vă rugăm să scrieți răspunsurile la întrebări în spațiile goale.


Dacă v-ați schimba unele dintre aceste convingeri despre emoții, s-ar
schimba ceva în viața dumneavoastră? V-ați simți mai plin de speranță, mai
puțin neajutorat, mai puțin anxios? Care ar putea fi unele dintre modalitățile
mai adaptative de a vă percepe emoțiile?

Care dintre emoții


5
considerați
»
că vor dura la nesfârșit?
>

Care sunt costurile și beneficiile în a crede că emoția dumneavoastră va


dura la nesfârșit? Ce s-ar schimba în viața dumneavoastră dacă ați ajunge
să credeți că aceste emoții se vor schimba — că vor deveni mai puțin intense,
mai puțin deranjante?

Ați avut vreodată o emoție negativă sau pozitivă care nu a trecut niciodată?

Gândiți-vă la toate acele emoții dureroase care au dispărut în trecut. Ce s-a


întâmplat încât să vă scadă în intensitate aceste emoții?

Se întâmplă ca emoția dumneavoastră cea mai dureroasă să crească și să


scadă în cursul unei zile sau a unei săptămâni? Ce vă spune asta despre felul
în care se schimbă emoțiile? Emoțiile dumneavoastră se schimbă dacă faceți
ceva diferit, dacă gândiți altfel sau dacă sunteți în preajma altor oameni?

Figura 7.1. întrebări pentru testarea convingerilor


despre durata emoțiilor (Nu reproduceți.)
Comprehensibilitate, durată, control, vinovăție / rușine și acceptare
Instrucțiuni: In spațiile goale, vă rugăm să notați pe scurt ce faceți și cum vă simțiți în fiecare oră a fiecărei zilei, cât timp sunteți
treaz. Spre exemplu, dacă luați micul dejun între orele 7:00 și 8:00 și vă simțiți trist și singur, scrieți „Mic dejun, trist, singur.”.
Dacă lucrați între orele 10:00 și 11:00 și vă simțiți antrenat și interesat, scrieți „Lucrez, antrenat, interesat.”. Vedeți dacă emoțiile
dumneavoastră urmează vreun tipar asociat cu ceea ce faceți, cu momentul zilei și cu oamenii cu care sunteți.

Luni Marți Miercuri Joi Vineri Sâmbătă Duminică

6:00

7:00

8:00

9:00

10:00

11:00

Prânz

13:00

14:00

173
(continuare)
174
15:00

16:00

17:00

18:00

19:00

20:00

21:00

TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE


22:00

23:00

Miezul nopții

1:00

2:00 - 5:00

Figura 7.2. Urmărirea activităților și a emoțiilor (Nu reproduceți.)


Comprehensibilitate, durată, control, vinovăție / rușine și acceptare 175

Când simțiți cel mai intens emoția negativă?

Când vă simțiți mai bine?

Ce s-ar întâmpla dacă ați face mai des activități care vă fac să vă simțiți mai
bine?

Puteți să vă programați singur aceste activități?

Ce s-ar întâmpla dacă ați face mai puține activități negative?

Cum puteți face asta?

Ați crezut că emoțiile dumneavoastră negative nu se schimbă. Ce vă spune


orarul activităților?
5

Ce concluzii puteți trage din acest exercițiu?

Figura 7.3. Concluzii cu privire la emoții și activități


176 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

pacienții trebuie așadar să își dea seama imediat de ceea ce nu este în regulă.
Această senzație de urgență temporală este conectată la convingeri despre
control, escaladare, comprehensibilitate și chiar intoleranță la incertitudine
(o viziune simplistă asupra emoțiilor). Unii pacienți ar putea considera că
dacă nu preiau imediat controlul, emoțiile lor se vor dezlănțui, vor crește până
la niveluri intolerabile și le vor afecta în totalitate funcționarea. Sau, dacă nu
descifrează imediat situația și nu înțeleg exact ce se întâmplă, consideră nu
vor fi niciodată în stare să facă față emoțiilor lor. Urgența temporală este
similară conceptului de „vulnerabilitate iminentă” pe care Riskind și colegii
l-au descris într-o serie de studii, arătând că anxietatea ar putea să apară
inclusiv ca urmare a faptului că persoana crede că o amenințare se apropie
cu repeziciune și că nu mai are capacitatea de a-i face față sau de a o evita
(Riskind, 1997; Riskind și Kleiman, 2012; Riskind, Tzur, Williams, Mann și
Shahar, 2007).
Pacientul trebuie întrebat înainte de toate care emoție este în afara
controlului. Și în acest caz, observăm că unii pacienți nu au „nicio problemă”
dacă o anumită emoție (de exemplu, furia) este în afara controlului, dar
se tem că alte emoții (de exemplu, anxietate, tristețe) pot să scape de sub
control. într-un astfel de caz, terapeutul poate să întrebe de ce este în regulă
ca unele emoții să scape de sub control, în vreme ce altele nu pot fi tolerate.
Centrarea mai specifică pe emoțiile care sunt în afara controlului permite
pacientului să analizeze de ce este atât de rău dacă anumite emoții scapă
de sub control, iar altele nu. în al doilea rând, terapeutul poate investiga
dacă pacientul resimte Într-adevăr acea emoție ca fiind în afara controlului
sau doar se teme că ar putea scăpa de sub control. Spre exemplu, majoritatea
pacienților cu tulburare de panică nu raportează că anxietatea lor este în
afara controlului, ci, mai degrabă, se tem că anxietatea, odată activată, va
crește incontrolabil. Faptul că percep o astfel de „reacție în lanț” sau de
„reacție atomică” îi face pe unii pacienți să își concentreze atenția pe cele mai
minore semne de activare emoțională și să tragă concluzii pripite asupra unei
intensificări ulterioare. Prin urmare, senzațiile sau gândurile nedorite devin
„semnale” că „trebuie activate” comportamentele de evitare și de siguranță,
astfel încât să fie preîntâmpinată o catastrofa.
în al treilea rând, terapeutul poate investiga care sunt semnele că o
emoție scapă de sub control. Pentru unii pacienți, până și trăirea unei emoții
de intensitate scăzută semnifică faptul că emoția respectivă se va intensifica
și va duce la pierderea controlului. Spre exemplu, o rată cardiacă mai
ridicată, tensiune la nivelul corpului, o respirație mai accelerată și o senzație
de neliniște sau iritare devin semne ale unei pierderi iminente și totale
a controlului. Legat de aceasta, mai există și o focalizare excesivă asupra
activării neuro-fiziologice, care nu face decât să crească activarea respectivă
și să accentueze percepția lipsei de control. Terapeutul poate cere pacientului
să testeze ideea că o emoție va scăpa de sub control intensificând în mod
intenționat emoția sau senzațiile respective - spre exemplu, alergând pe loc,
învârtindu-se, uitându-se fix la un bec aprins, reamintindu-și evenimente
Comprehensibilitate, durată, control, vinovăție / rușine și acceptare 177

nefericite sau chiar repetând gânduri temute. Prin faptul că pacientul este
încurajat să continue acest exercițiu suficient de mult timp pentru a permite
habituarea pot fi combătute convingerile conform cărora emoțiile și senzațiile
trebuie să fie complet eliminate.
In al patrulea rând, terapeutul poate să întrebe: „Ce credeți că s-ar
întâmpla dacă nu ați reuși să scap ați în totalitate de acel sentiment?” Pacienții
cu tulburare de panică ar putea susține că își vor pierde controlul, că vor
începe să strige și că se vor face de râs. Pacienții cu tulburare de personalitate
borderline care sunt triști și anxioși ar putea spune că vor deveni atât de
deprimați și de anxioși, încât vor fi nevoiți să se taie pentru a-și reduce din
tensiune. Pacienții cu tulburare obsesiv-compulsivă, cărora li se cere să facă
exerciții de expunere la temerile lor, ar putea susține că anxietatea le va crește
până la niveluri catastrofice și că ei vor înnebuni. întrebarea în fiecare dintre
aceste cazuri este: „In ce fel veți fi afectat dacă pierdeți controlul?”. Terapeutul
poate să întrebe: „Vă temeți că dacă aveți un sentiment puternic este un
semn pentru ceva mai rău? Că veți înnebuni? Că veți pierde în totalitate
controlul?”.
In al cincilea rând, în loc să se axeze pe control total, terapeutul poate
întreba care ar fi avantajele dacă pacientul și-ar percepe emoțiile de-a lungul
unui continuum al intensității. De exemplu, pe o scală în 10 puncte, activarea
de tip anxios poate fi observată cum crește la 9, scade la 6, crește la 7, scade
la 3, apoi scade la 1. Observând că emoțiile pot fluctua în intensitate și că,
de fapt, scad cu timpul, poate fi sugerată ideea că emoțiile se auto-reglează -
foarte similar cu felul în care funcționează un termostat. în loc să perceapă
debutul unei emoții drept predictor pentru dezlănțuire, pacientul ar putea
să învețe să observe că acest debut dă startul unui proces de creștere și
descreștere. Asumarea unui rol de observare și descriere poate fi de folos:

„Imaginați-vă că priviți cum se apropie și se îndepărtează valurile de


plajă. Stați pe un ponton deasupra apei, dar puteți vedea cum valurile
cresc și coboară. Acum, imaginați-vă că valurile sunt mai înalte pentru
câteva momente și că le vedeți cum se sparg în nisip. Apa se retrage și
un alt val se sparge de mal. în timp, începeți să observați că valurile sunt
mai puțin intense — vin mai calm către mal, se retrag mai calm înapoi
în mare. Acum observați că apa este mai liniștită — se apropie doar niște
valuri mici, clipocesc la mal și se îndepărtează încet. Acum, gândiți-vă
la emoțiile dumneavoastră ca la niște valuri care vin și pleacă, cresc și
coboară, intense, apoi mai calme, mai liniștite. Dar dumneavoastră stați
pe ponton, observați și simțiți briza oceanului în această zi caldă de
vară.”

Imaginile cu emoția sub formă de fluid pot să fie de asemenea utile,


dacă pacientul își poate imagina că el este un vas mare, aflat în continuă
expansiune, care are din ce în ce mai mult loc pentru a cuprinde o emoție,
178 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

în loc să își imagineze că este nevoit să ridice un zid pentru a nu lăsa emoția
fluidă să intre. Fluxul și curgerea emoției pot să ofere totodată senzația
unei experiențe temporare și schimbătoare, spre deosebire de impresia unei
durabilități invariabile.
In al șaselea rând, terapeutul poate apela la analogii referitoare la alte
surse de activare ce cresc și scad — spre exemplu, foamea sau activarea neuro-
fiziologică datorată cafeinei:

„Păreți să credeți că emoția dumneavoastră va crește până la niveluri


incontrolabile și catastrofice. Dar, haideți să ne uităm la alte câteva surse
de activare. Haideți să ne imaginăm că tocmai ați băut două căni de
cafea foarte tare. Acum sunteți sub efectul cafeinei. Sunteți tensionat,
inima dumneavoastră bate cu putere, sunteți agitat, poate puțin iritat.
Ce credeți că se va întâmpla dacă alegeți pur și simplu să aveți răbdare
și să așteptați să vedeți dacă efectul scade în următoarea oră și ceva?
V-ați putea spune «Cred că am băut prea multă cafea, așa că voi rămâne
sub influența ei pentru un timp. Ei, asta e.». Faptul că vă dați voie să
acceptați activarea și să așteptați până când trece ar putea să vă provoace
mai puțină anxietate decât dacă ați avea pretenția să scăpați neapărat
și imediat de anxietate. Senzația de urgență față de o emoție sporește
activarea, ceea ce sporește la rândul ei senzația de urgență, cauzând
astfel o anxietate si
>
mai mare.”

In cel de-al șaptelea rând, unii pacienți consideră că trebuie să


controleze o anumită emoție, deoarece este una „rea”. Printre emoțiile care
sunt catalogate drept „rele” se numără anxietatea, tristețea, singurătatea, furia
și sentimentele de natură sexuală. Rareori se întâmplă ca oamenii să susțină
că trebuie să scape de o emoție „bună”, cum ar fi fericirea, satisfacția, speranța,
aprecierea sau recunoștința. Terapeutul poate sugera că o emoție nu este nici
bună, nici rea, ci pur și simplu este:

„Toate emoțiile dumneavoastră există pentru că au fost adaptative în


cazul strămoșilor noștri și al nostru. Spre exemplu, anxietatea poate fi
de folos prin faptul că ne sugerează că ceva ar putea fi în neregulă sau că
s-ar putea întâmpla ceva rău. Reprezintă o alarmă. Tristețea ne-ar putea
spune că lipsește ceva ce noi prețuim. Dă raportul cu privire la ceea ce
s-a întâmplat. Emoțiile în sine nu sunt nici bune, nici rele; sunt niște
experiențe pe care le avem. Ele reprezintă activități la nivelul creierului
nostru. Imaginați-vă cum ar fi dacă v-ați putea observa activitatea
creierului și ați vedea că anxietatea este un curent ce trece de la o celulă
la alta, transmițând semnale chimice între celule. Este un eveniment
petrecut în creierul dumneavoastră. îl puteți vedea. Imaginați-vă că
observați evenimentul în timp ce se petrece și apoi încetează. Vine și
pleacă. Nu este nici bun, nici rău. Pur și simplu este.”
Comprehensibilitate, durată, control, vinovăție / rușine și acceptare 179

Terapeutul poate sugera că alegerile pe care le facem cu privire la


eventuale acțiuni sunt cele care constituie probleme morale sau etice - nu
gândurile, imaginile sau emoțiile care există independent de acțiune. De fapt,
oamenii pot să simtă tentația sau dorința de a face ceva ce este considerat
neetic, dar decizia de a nu acționa este ceea ce constituie o alegere morală
sau etica:

„S-ar putea să nu aveți de ales în privința gândurilor, senzațiilor sau


emoțiilor dumneavoastră, dar aveți de ales când vine vorba de acțiunile
dumneavoastră. Imaginați-vă că ați susține că i-ați fost total fidel
partenerului dumneavoastră în ultimul an, dar descoperim că erați pe o
insulă pustie. Am crede că ați făcut o alegere morală? Pe de altă parte,
imaginați-vă că ar exista o grămadă de oameni frumoși și sexy care și-ar
manifesta interesul față de dumneavoastră, dar ați alege să nu dați curs
invitației lor. Ar fi asta o decizie morală sau ați fi imoral pur și simplu
pentru că ați avut o dorință și v-ați simțit tentat?”

In al optulea rând, unii pacienți cred că un sentiment se va transforma


imediat într-o acțiune. O astfel de convingere este o variantă a fenomenului
de fuziune între gând și acțiune. Din moment ce emoția sau gândul precedă
acțiunea, ar putea părea firesc să tragem în mod pripit concluzia că emoția
sau gândul a avut ca rezultat acțiunea (de exemplu, „Am devenit anxios, așa
că am fugit.” sau „M-am înfuriat, așa că am strigat la el.”). Insă majoritatea
emoțiilor și gândurilor nu duc la acțiuni; acestea sunt trăite pur și simplu
ca evenimente interioare. Terapeutul poate să întrebe: „Nu există cumva o
diferență între a vă controla acțiunile și a vă controla sentimentele? Care
este diferența?” sau: „Nu cumva există o mulțime de sentimente prin care
treceți și care nu au dus niciodată la o acțiune? Mâncați întotdeauna atunci
când aveți o senzație de foame? Atacați întotdeauna pe cineva atunci când
vă simțiți furios? Fugiți întotdeauna în momentul în care vă simțiți anxios?”.
Pacientul care are tendința de a face fuziunea între gând și acțiune se teme
că instalarea unei emoții va duce în mod automat la o acțiune nedorită;
prin urmare, acesta crede că emoția trebuie să fie controlată în totalitate.
Terapeutul poate cere pacientului să își urmărească emoția negativă (apariția
și intensitatea ei), să monitorizeze activitățile sau situațiile și apoi să își
enumere comportamentele specifice pe care le inițiază. Aceasta poate fi
ilustrată în timpul ședinței:

„înțeleg că vă gândiți adesea că dacă vă simțiți anxios, vă veți pierde


controlul. Haideți să vedem ce s-a întâmplat ultima dată când v-ați
aflat într-un avion. Mi-ați spus că vă temeți că veți deveni anxios, veți
sări de la locul dumneavoastră și veți bate cu pumnii în ușa avionului.
In regulă. Ultima dată când v-ați aflat în avion v-ați simțit Într-adevăr
anxios, mi-ați spus asta, dar ați sărit de la loc și ați bătut cu pumnii în
usă?
•> De ce nu?”
180 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

Gândurile si ’ emoțiile
’ sunt evenimente interne,~ în vreme ce
comportamentul este un eveniment extern care este ales. In acest exemplu,
pacientul realizează că gândurile și sentimentele de anxietate sunt prezente,
însă el alege să stea jos. Monitorizarea apariției anxietății de-a lungul zilei
și al săptămânii, alături de comportamentul specific, poate ilustra ideea că o
emoție nu controlează comportamentul; pacientul este cel care își controlează
comportamentul. Chiar dacă o emoție nu poate fi controlată, pacientul poate
controla ceea ce spune sau face.
In al nouălea rând, mulți pacienți care cred că ei nu au control asupra
emoțiilor lor apelează la strategii problematice de coping, cum ar fi alimentația
compulsivă, abuzul de substanțe, ruminarea și evitarea. Senzația de a nu avea
control este accentuată de aceste strategii de coping, deoarece ele reprezintă
comportamente „scăpate de sub control”: „Simt că nu dețin controlul, așa
că fac și mai multe lucruri scăpate de sub control.”. Terapeutul poate să
sugereze că reala problemă nu este apariția unui sentiment, ci interpretările
și strategiile la care se recurge:

„Cum ar fi dacă ați crede că emoțiile dumneavoastră cresc și scad de


la sine? V-ați simți lipsit de control? Cum ar fi dacă ați crede că există
unele strategii realmente utile și adaptative pe care le puteți folosi atunci
când sunteți supărat? V-ați simți lipsit de control? Probabil că problema
nu sunt emoțiile dumneavoastră, ci modalitatea prin care le gestionați
câteodată. Dacă apelați la strategii inutile, vi s-ar putea accentua acea
senzație de lipsă de control și de ineficacitate. Poate am putea identifica
câteva strategii utile pe care să le puteți folosi.”

Convingerea în nevoia de control poate să fie abordată și încurajând


pacienții să nu facă absolut nimic cu privire la o emoție atunci când aceasta
apare, ci pur și simplu să o observe cu o atenție detașată. Aceasta seamănă
cu tehnicile recomandate de Wells (2009), în abordarea sa metacognitivă.
Un exercițiu zilnic de mindfulness poate consta în a sta și a nu face nimic,
pacientul exersând astfel în mod intenționat o postură de calm, pasivitate și
detașare și totodată abandonându-se celor observate în momentul respectiv.
Nefacând nimic, persoana poate să observe și vocea interioară care îi spune
„Ar trebui să faci ceva — să controlezi lucrurile, să scapi de gânduri sau să îți
evaluezi experiența din prezent.”. Ulterior, terapeutul poate analiza împreună
cu pacientul dacă acestuia i-a fost greu să tolereze ideea de a nu face nimic —
în afară de a observa, de a fi prezent în acel moment sau de a lăsa timpul să
treacă (Roemer și Orsillo, 2009; Wells, 2009). Nevoia de a face ceva provoacă
emoții și le menține, deoarece scopurile se cer încontinuu îndeplinite. In
plus, pacientul poate exersa în imaginar ideea de a dispărea complet și de
a observa totodată că lumea continuă și în absența lui - sau ideea de a sta
deasupra a tot, pe un balcon îndepărtat, situat foarte sus, observându-i pe
oameni cum își văd de viața lor. Prin ideea de dispariție sau de poziționare
deasupra lumii, ori prin observare, pacientul poate trăi senzația de detașare
Comprehensibilitate, durată, control, vinovăție / rușine și acceptare 181

Figura 7.4. Câteva exemple de strategii adaptative și dezadaptative de


reglare emoțională. Strategiile dezadaptative sunt redate în stânga, în
nuanțe deschise; strategiile adaptative sunt prezentate în dreapta, în
nuanțe mai închise. Bazat pe Leahy, Tirch și Napolitane (2011).

și de distanțare din care derivă liniștea de a renunța pe moment la toate


scopurile (Leahy, 2005d). Deoarece emoțiile sunt îndreptate către scopuri,
renunțarea la scopuri prin abandonarea de sine — prin „dispariție” - duce la
renunțarea
5 la1 emoție.

Figura 7.4 schițează câteva dintre strategiile dezadaptative și dintre


cele adaptative care pot fi folosite în reglarea emoțională. Printre strategiile
dezadaptative se numără evitarea, suprimarea, îngrijorarea/ ruminarea și
abuzul de substanțe sau alte forme de comportament excesiv (de exemplu,
auto-mutilarea prin tăiere). Am identificat și o serie de strategii utile care
pot fi folosite în locul celor dezadaptative (Leahy, Tirch și Napolitano,
2011). Acestea includ restructurarea cognitivă, acceptarea, modificarea
schemelor emoționale, rezolvarea de probleme, abilitățile preluate din
terapia comportamental-dialectică, abilitățile de comunicare, relaxarea
(și alte tehnici de reducere a activării neuro-fiziologice), activarea
comportamentală, strategiile de tip mindfulness, tehnicile centrate pe
compasiune, distragerea atenției (într-o anumită măsură), suportul social
și tehnicile preluate din terapia centrată pe emoții. Terapeutul poate sugera
că teama față de o emoție poate fi redusă atunci când știm că există strategii
adaptative:

„Dacă ați cădea în apă, iar apa ar fi adâncă de 6 metri și dumneavoastră


v-ați gândi că nu știți să înotați, cum v-ați simți? Anxios, îngrozit? Dar
dacă ați cădea în apă și ați ști că sunteți un înotător foarte bun - că puteți
182 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

pluti la suprafață ore întregi. Cum v-ați simți? Dacă ați avea tehnici și
instrumente care treptat v-ar putea calma și ar ameliora lucrurile, v-ar fi
mai puțin frică să pierdeți controlul?”

VINOVĂȚIE ȘI RUȘINE
Unii oameni se simt vinovați sau rușinați de gândurile, senzațiile,
comportamentele sau emoțiile lor. Mă refer la „vinovăție” drept acea
convingere că anumite trăsături nu ni se potrivesc cu o percepție ideală a
sinelui. Spre exemplu, o femeie care se percepe drept pașnică și rațională
ar putea să se simtă vinovată pentru că are sentimente de furie și dorință
de răzbunare. Un bărbat care își iubește soția ar putea să se simtă vinovat
în legătură cu fanteziile sexuale cu alte femei pe care le are. Alte exemple
de gânduri de vinovăție cu privire la emoții sunt: „Nu ar trebui să mă simt
trist; am atât de multe pentru care să mă simt recunoscător.” sau „Furia este
o emoție rea; înseamnă că sunt o persoană furioasă, îngrozitoare.”. „Rușinea”
presupune convingeri cum că ar fi intolerabil ca alți oameni să știe de
emoțiile pe care le avem. Rușinea are legătură inclusiv cu jena și umilirea,
precum și cu dorința de a ascunde de alții ceea ce gândim, percepem sau
simțim cu adevărat. Pacienților ar putea să le fie rușine că au sentimente
de natură sexuală, în special dorințe „neconvenționale” (oricum le-ar defini
ei pe acestea). Pacienților anxioși, pe de altă parte, ar putea le fie rușine
de faptul că sunt anxioși, fiind inclusiv neliniștiți la gândul că alții le vor
observa anxietatea și îi vor crede slabi. Dacă rușinea implică dorința de ne
ascunde de ceilalți, vinovăția presupune o tendință de a ne autocritica. în
realitate, adesea oamenii se simt atât rușinați, cât și vinovați în legătură cu
propriile emoții - jenați la gândul că alții ar putea afla, dar și vinovați și
autocritici pentru faptul că emoțiile lor intră în conflict cu modul în care se
percep pe sine. (Consultați și Tangney, Stuewig și Mashek, 2007, pentru o
analiză detaliată cu privire la diferențele dintre vinovăție și rușine, precum
și implicațiile acestora.) Figura 7.5 ilustrează procesul vinovăției față de o
emoție, iar Figura 7.6 îl ilustrează pe cel al rușinii.
Este important să aflăm care sunt emoțiile în legătură cu care pacientul
simte rușine sau vinovăție. Unor oameni le este rușine că au emoții de
natură sexuală sau agresivă, dar nu le este rușine pentru faptul că se simt
triști sau anxioși. Alți oameni ar putea prezenta o tendință inversă — să
le fie rușine de tristețe sau anxietate, dar să nu le fie rușine de furie sau
agresivitate. Terapeutul poate întreba: „De ce anumite emoții sunt bune, iar
altele sunt rele? Cum știți că o emoție este rea?”. De exemplu, unul dintre
bărbații descriși într-un capitol anterior se percepea pe sine în mod ideal
ca fiind competent și rațional; îi era rușine de faptul că era trist și anxios,
dar nu se simțea rușinat de furia lui. Imaginea lui de sine ideală (putere și
auto-control) l-a făcut să perceapă tristețea și anxietatea ca fiind slăbiciuni,
întrebat de ce simte rușinat de faptul că este trist și anxios, el a răspuns că
Comprehensibilitate, durată, control, vinovăție / rușine și acceptare 183

Intensificarea
emoției
WilIlllllBI

Anxietate și
tristețe în legătură
de emoție
cu emoția

Figura 7.5. Procesul vinovăției față de o emoție

oamenii l-ar percepe ca fiind slab și ar profita de el. El își vedea părinții ca
având un aer de superioritate, cu tendința de a controla și a judeca; a spus că
ei l-ar critica și l-ar umili pentru „slăbiciunea” sa. Cu toate acestea, el credea
că furia lui este îndreptățită și justificată de condițiile nedrepte ale vieții lui
din acel moment. El credea că furia îi demonstrează puterea și că trebuia să
scape de orice emoție care trădează slăbiciune. El se temea că ar putea să
plângă în fața altora și că ei 1-ar judeca drept „lipsit de masculinitate”. Drept
urmare, el se simțea singur cu sentimentele sale.

Rușine Rușine față


amplificată de emoție

Senzație și
mai intensă de

Figura 7.6. Procesul rușinii față de o emoție


184 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

Un alt bărbat credea că sentimentele lui de natură sexuală față de femeile


pe care le vedea prin cafenele și baruri arătau că era ceva în neregulă cu el
și că ar risca să își piardă controlul și să își înșele soția. El credea că trebuie
să aibă dorințe sau fantezii sexuale numai cu soția lui, considerând că nu
este un soț bun din cauza acestor sentimente. Era ambivalent față de aceste
dorințe - uneori căuta anume situații în care ar putea interacționa cu alte
femei, simțindu-se însă apoi vinovat pentru aceste sentimente. El obișnuia
să își monitorizeze fanteziile, sporindu-le pe această cale intensitatea și
consolidându-și vinovăția. Fosta avocată prezentată anterior, cea care a
renunțat la serviciu pentru a-și îngriji copilul, se simțea vinovată pentru
depresia ei, deoarece credea că nu are dreptul să se simtă rău, dat fiind că
soțul ei „o întreținea” oferindu-i o calitate atât de crescută a vieții. Percepția
ei ideală despre sine era că ea ar trebui să fie recunoscătoare și mulțumită, iar
depresia ei îi trăda egoismul și imaturitatea. In plus, ea simțea rușine și când
vorbea cu foști colegi sau cu alte femei de carieră, deoarece credea că aceștia
aveau o părere proastă despre ea.
Terapeutul poate începe să evalueze vinovăția și rușinea pe care o simte
pacientul în legătură cu emoțiile, întrebând: „Pentru care emoții vă simțiți
vinovat? Cu alte cuvinte, pentru care vă criticați? Pentru care emoții nu vă
simțiți vinovat? Atunci când vă simțiți vinovat, ce fel de gânduri vă trec
prin minte?”. Așa cum am arătat mai sus, pacienții ar putea avea gânduri
autocritice în legătură cu anumite emoții, însă cu altele nu. Prin faptul că
se face diferența între evaluările diverselor emoții, pacienții pot fi ajutați să
înțeleagă că ei nu se simt vinovați pentru o emoție în sine, ci doar pentru
anumite emoții. Exemple de „gânduri care vă trec prin minte atunci când
aveți o emoție” includ „Nu ar trebui să mă simt așa.”, „Sigur sunt o persoană
rea.”, „Ce e în neregulă cu mine?” sau „Sigur sunt un om slab.”.
Terapeutul poate pune întrebări similare despre rușine: „Există anumite
emoții de care vă este rușine? Cu alte cuvinte, ați fi îngrijorat că alți oameni
ar putea afla că aveți emoțiile respective? Care sunt acele emoții? Mai aveți
și alte emoții de care nu vă este rușine? De ce vă este rușine de anumite
emoții, însă de altele nu? Ce gânduri vă trec prin minte?” Din nou, așa cum
am discutat anterior, unii pacienți ar putea simți rușine din cauza anumitor
emoții, însă nu și din cauza altora. Ei s-ar putea gândi că ceilalți ar avea o
părere proastă despre ei, dacă ar afla de dorințele sau fanteziile lor sexuale sau
de faptul că sunt furioși. La alții ar putea exista o tendință inversă.
Așa cum am prezentat în capitolele anterioare, mulți oameni ajung să
creadă în „perfecționism emoțional” sau în „mințe pură.” Cu alte cuvinte, ei
aspiră la a avea doar emoții „bune” și doar gânduri „decente”, „raționale” și
„bune”. Pornind de la iluzia că natura umană trebuie să fie „bună”și că ei trebuie
să tindă către perfecțiune în ceea ce privește sentimentele lor, aceștia ajung
să se simtă rușinați și vinovați de emoții precum furie, resentiment, gelozie
și invidie. In modelul schemelor emoționale este acceptată universalitatea
tuturor emoțiilor; prin prisma acestui model, ele alcătuiesc întreaga gamă
a potențialului uman. Acesta include toate acele emoții „imperfecte”,
Comprehensibilitate, durată, control, vinovăție / rușine și acceptare 185

„indezirabile” sau „rele” despre care unii cred că ar trebui aruncate la coșul de
gunoi. Terapeutul centrat pe scheme emoționale nu vede natura umană drept
o condiție ce ar putea fi eventual perfecționată, ci înțelege că noi, oamenii,
suntem capabili de aproape orice, iar astfel de fantezii, senzații, gânduri și
emoții pot să apară la oricare dintre noi. Terapeutul va evita să își asume un
rol de „guru”, care încearcă să încurajeze pacienții să creadă că sunt capabili
de liniște emoțională desăvârșită, de emoții pozitive la comandă sau de
eliberare de tentații, dorințe, resentiment sau de impulsul de răzbunare. în
loc să alunge sau să elimine astfel de emoții, terapeutul poate sugera:

„Faptul că recunoaștem întreaga gamă a naturii noastre emoționale


ca oameni ne permite să fim conștienți și să acceptăm acele gânduri
și emoții pe care le avem, astfel încât să le percepem ca fiind niște
fenomene „date” față de care ne putem distanța pentru a decide asupra
faptelor pe care le valorizăm. Doar pentru că vă simțiți invidios nu
înseamnă că sunteți „o persoană invidioasă” sau „o persoană rea” și nici
nu înseamnă că veți căuta să îi nimiciți pe cei care vă întrec. în schimb,
faptul că vă recunoașteți invidia vă permite să realizați că - la fel ca
noi toți — sunteți capabil de aceste sentimente, dar că dumneavoastră
sunteți cel care își alege faptele. Emoțiile sunt acele fenomene „date” pe
care nu le putem înlătura prin dorință sau judecată și nici nu le putem
suprima. Niciunul dintre noi nu este așa de bun, încât să nu fie capabil
să simtă aproape orice.”

Astfel, terapeutul poate să introducă ideea că emoțiile pot fi văzute


ca fenomene „date” sau ca o experiență care „pur și simplu este”. La fel ca
foamea, setea, durerea, plăcerea sau senzațiile de diferite feluri, o emoție
poate fi percepută drept o „experiență” pe care o avem, nu ca un semn de
degradare morală, de slăbiciune personală sau de lipsă de control.
Terapeutul poate să continue prin a spune:

„Cum ar fi dacă ați înceta să vă judecați emoția și ați percepe-o pur și


simplu ca pe o altă experiență prin care s-ar putea sa treceți? V-ați putea
spune: „Acum mă simt trist.” sau „In acest moment mă simt gelos.”.
Există vreun avantaj în a vă judeca emoțiile? Există unele dezavantaje
în a vă judeca emoțiile? Care ar fi costurile și beneficiile de a accepta o
emoție drept o experiență prin care treceți în acest moment?”

Unii pacienți cred că trebuie să își judece emoțiile pentru a-și da seama
de sentimentele pe care le au și pentru a fi capabili să le controleze: „Dacă
mi-aș accepta pur și simplu gelozia, s-ar putea să îmi las garda jos și să
izbucnesc.” sau „Dacă acum mi-aș accepta pur și simplu tristețea, s-ar putea
să renunț pur și simplu și să devin și mai deprimat.”. Terapeutul poate să
ilustreze capcana în care se află pacientul: „Vă simțiți trist, iar apoi vă criticați
186 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

Atingerea .Acceptarea
scopurilor i n:oț:ci i a fiind
valorizate un „clar"

Concentrare pe
retrage în
scopuri valorizate
fundal

Figura 7.7. Procesul prin care acceptarea unei emoții ca un „dat” și concentrarea în
schimb pe scopurile valorizate pot să aibă ca urmare atingerea scopurilor respective.

pentru tristețea dumneavoastră, ceea ce vă face să vă simțiți vinovat și apoi și


mai trist. Vă simțiți rău pentru faptul că vă simțiți rău.”. în plus, terapeutul
poate introduce ideea că dacă acceptăm faptul că avem o emoție fără a o
judeca nu înseamnă că nu facem nimic pentru a ne îmbunătăți viața: „Este
oare posibil să acceptați faptul că vă simțiți trist, dar că sunteți încă în stare
să optați pentru a face anumite lucruri, astfel încât să vă îmbunătățiți viața
în tot acest timp? Puteți spune: «în regulă, mă simt trist, accept asta; este
ceea ce trăiesc în acest moment. Dar există anumite lucruri plăcute pe care
le pot face pentru a avea și alte sentimente.»”. Figura 7.7 ilustrează procesul
prin care emoția este acceptată ca un „dat”, iar persoana se concentrează în
schimb pe scopurile pe care le valorizează.
Terapeutul poate să analizeze motivele pentru care pacientul simte
rușine sau vinovăție în legătură cu anumite emoții. Motivele pot fi apoi
investigate prin tehnici preluate din terapia cognitivă, cum ar fi analiza
costuri-beneficii, dovezi pro și contra, tehnica dublului standard și jocul
de rol. Terapeutul poate să întrebe: „Care sunt motivele pentru care credeți
că emoțiile dumneavoastră nu sunt justificate? De ce nu ar trebui să aveți
emoțiile pe care le aveți?”. Bărbatul care se simțea vinovat pentru dorințele
sale sexuale față de alte femei a spus: „Un soț bun nu ar trebui să își dorească
alte femei. Dacă se întâmplă asta, înseamnă că ceva este în neregulă cu el și
că și-ar putea pierde controlul.”. Așa cum am menționat anterior, vinovăția
pe care o simțea în legătură cu fanteziile lui l-a făcut să le monitorizeze,
ceea ce i-a sporit anxietatea, i-a accentuat și fanteziile și a dus la încercări
nereușite de a-și suprima dorințele. Avocata care își creștea copilul considera
că o casă frumoasă și susținere din partea soțului ar trebui să fie suficiente
pentru a-i îndeplini orice nevoie. De fapt, ea considera că nu ar trebui să aibă
Comprehensibilitate, durată, control, vinovăție / rușine și acceptare 187

nevoie (sau dorință) de o carieră profesională. Din nou, aceasta era asociată
cu experiența mamei sale, care renunțase la cariera profesională pentru a
se îngriji de familie. Ea considera că ar trebui să fie mulțumită cu genul de
aranjament la care ajunsese mama ei, cu toate că, ironic, pe mama ei nu o
satisfacuse de fapt.
Terapeutul poate totodată să ajute la normalizarea emoțiilor pacientului:
„S-ar putea oare ca alții să aibă aceleași sentimente într-o astfel de situație?”.
De multe ori, pacienții cărora le este rușine de sentimentele sau de emoțiile
lor nu le împărtășesc cu alții, iar aceasta le accentuează și mai mult impresia
că emoțiile lor nu sunt „justificate”. Bărbatul care avea fantezii cu alte femei
echivala dorința respectivă cu o deficiență a căsniciei sale.

TERAPEUT: Dumneavoastră considerați că dorința față de alte femei


înseamnă că ceva este în neregulă în căsnicia dumneavoastră. Față de
soție simțiți dorință?
PACIENT: Da, mi se pare foarte atrăgătoare.
TERAPEUT: Se poate ca dorința față de alte femei să însemne pur și
simplu că sunteți în viață, că aveți sentimente puternice și că femeile vi
se par atrăgătoare - așa cum li se întâmplă tot timpul și altor bărbații
heterosexuali? Poate că vi se par atrăgătoare pentru că ele sunt atrăgătoare.
PACIENT: Presupun că e posibil să fie așa.
TERAPEUT: Imaginați-vă că cineva ar spune: „Singura femeie din
lume care mi se pare atrăgătoare este soția mea.”. Ce părere ați avea?
PACIENT: As considera că minte.
>

O tânără a relatat că se simte vinovată și rușinată din cauză că este geloasă


pe fosta prietenă a partenerului ei, cu care el ieșise recent la cină: „Nu vreau să
fiu genul acela de fată nebună și nesigură pe sine.”. Ea considera că trebuie să
fie sofisticată și flexibilă și să nu aibă sentimente de gelozie, deoarece pentru
ea acestea trădau nesiguranță de sine. Terapeutul a întrebat-o cum s-ar simți
prietenele ei dacă partenerul lor s-ar întâlni la cină cu fosta lui prietenă, iar
pacienta a desfășurat chiar o anchetă informală. Aproape fiecare dintre ele
a spus că nu i-ar plăcea această situație, însă două dintre ele i-au împărtășit
gândurile autocritice: „Ar trebui să fiu în stare să tolerez asta.”. Gelozia este
analizată pe larg în Capitolul 10, dar normalizarea emoțiilor precum gelozia
poate ajuta la reducerea rușinii și a vinovăției cauzate de acestea.
Așa cum am arătat anterior, unii oamenii echivalează o emoție sau o
senzație cu o acțiune — o variantă a fuziunii între gând și acțiune. Terapeutul
îi poate întreba pe acești pacienți: „înțelegeți că a avea un sentiment (de
exemplu, fantezie sexuală) nu este același lucru cu a acționa pe baza lui
(de exemplu, a fi infidel)?”. Bărbatul care se simțea vinovat și anxios pe
fondul dorințelor lui sexuale față de alte femei se temea că fanteziile lui
se vor transforma brusc în fapte, iar acestea îi vor distruge căsnicia și viața
de familie. Terapeutul a remarcat că pacientul avusese ani la rând fantezii
sexuale cu alte femei, fără să fi acționat vreodată pe baza lor:
188 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

TERAPEUT: Ce părere aveți despre faptul că aveți aceste fantezii, dar


nu acționați pe baza lor?
PACIENT: Sigur am mult control asupra mea.
TERAPEUT: în regulă. Haideți să urmărim firul acestor gânduri.
Imaginați-vă că ați acționa Într-adevăr pe baza acestor fantezii și ați
începe să mergeți prin baruri și să faceți sex cu femei necunoscute în
mod regulat. Unde ar duce asta?
PACIENT: Mi-ar distruge căsnicia. Și nu s-ar potrivi cu modul în care
mă văd pe mine însumi.
TERAPEUT: Păreți să credeți că dumneavoastră nu ar trebui să simțiți
vreodată vreo tentație. Dar singura modalitate de a face o alegere morală
sau etică este de a simți tentații și de a alege să rezistați în fața lor. De
fapt, de fiecare dată când aveți o fantezie, ați putea să vă spuneți: „Da,
sunt în viață și e normal să am o dorință, dar pot să planific dinainte
ce îmi servește cel mai bine interesele și să aleg să nu acționez pe baza
dorinței mele.”.

Pacientul a relatat ulterior că, datorită faptului că se simțea mai puțin


vinovat și anxios față de fanteziile lui, reușea să se bucure de ieșirile în oraș
și se simțea mai puțin vinovat față de soția lui. El a înțeles de asemenea că
lua decizii conștiente de a nu acționa pe baza fanteziilor, deoarece își prețuia
căsnicia, fără să fie nimic în neregulă cu el sau cu relația pe care o avea o soția
lui.
Un pas important în procesul de reducere a vinovăției este de a face
distincția între o emoție sau un sentiment și o acțiune. Acțiunile sunt cele
care îi rănesc pe ceilalți, nu emoțiile pe care le avem. Terapeutul poate întreba:
„Cum poate fi cineva rănit de emoțiile dumneavoastră?”. Sau poate să fie și
mai specific:

„Imaginați-vă că emoțiile sunt o durere de cap pe care o aveți timp


de 30 de minute. Este dureroasă și neplăcută. Ați putea chiar să vă
gândiți că nu are să mai treacă niciodată sau ați putea începe să vă
imaginați catastrofe și să vă gândiți că aveți o tumoare pe creier. Ar
trebui ca ceilalți oameni să se teamă că durerea dumneavoastră de cap
le va face rău? Emoțiile sunt evenimente interne, activități cerebrale —
evenimente chimice și electrice în creierul dumneavoastră. Nu emoția
este cea care îi rănește pe ceilalți; acțiunea este cea care face asta. Dacă
nu există comportament, nimeni nu ajunge să fie rănit.”

Pe de altă parte, unii pacienți nu reușesc să înțeleagă că emoțiile lor


ar putea trăda faptul că ceva este Într-adevăr în neregulă în viețile lor sau în
relațiile lor. Aceștia s-ar putea concentra pe senzațiile sau pe simptomele lor,
nu pe conflictele interpersonale cu care se confruntă. S-ar putea ca uneori
Comprehensibilitate, durată, control, vinovăție / rușine și acceptare 189

să fie mai puțin amenințător să ne preocupe mai degrabă propriile emoții


sau senzații decât relația pe care o avem cu o altă persoană. Spre exemplu, o
femeie căsătorită se plângea că îi este teamă că va avea un atac de panică în
timp ce conduce sau călătorește. Percepția ei ideală despre sine era aceea a
unei persoane bine ancorate, puternice, independente și raționale. La primele
întâlniri cu terapeutul, ea a susținut că soțul ei este foarte înțelegător și o
susține, iar căsnicia ei este aproape perfectă. Inițial, abordarea terapeutică a
fost una de orientare cognitiv-comportamentală: panica a fost conceptualizată
drept alarme false și interpretări catastrofice; s-au indus simptome de
panică; a fost expusă la situații care aveau potențialul de a activa panica; s-au
contracarat interpretările catastrofice ale simptomelor. Cu toate că aceste
intervenții au fost într-o oarecare măsură eficiente, ea încă mai avea un nivel
destul de mare de anxietate și griji anticipatorii și a spus că o preocupă faptul
că îi este greu să fie la fel de independentă cum fusese odinioară. Se simțea
jenată că „are nevoie” de terapie. La o cercetare mai amănunțită a reieșit că 7
relația ei maritală nu era chiar atât de ideală. Soțul ei venea adesea târziu
acasă și lipsea fără a oferi explicații. Ea a relatat că nu are încredere în el, însă
ezită să se impună, deoarece se teme că acesta o va părăsi. A fost încurajată
să își exprime mai direct față de soț îngrijorările legate de absențele lui. Prin
intermediul unei prietene, a aflat că soțul ei avusese o aventură cu o altă
femeie. Ea l-a confruntat în legătură cu această infidelitate și și-a manifestat
o furie intensă față de el. El a implorat-o să îl ierte. După ce s-a exprimat
în mod direct în fața lui, femeia a relatat că nu mai are atacuri de panică sau
îngrijorări cu privire la eventuale atacuri de panică.
Un alt tânăr s-a plâns că îi este teamă că nu va putea să își mențină
erecția cu o nouă parteneră. El se îngrijora că nu este „suficient de bărbat” și
că anxietatea lui trădează tulburări grave. Disfuncția lui erectilă debutase pe
parcursul unei relații cu o fostă prietenă, care obișnuia să alterneze momentele
în care îi spunea că îl iubește și cele în care îl respingea și îi spunea că vrea
să aibă libertatea de a se vedea și cu alți bărbați. Terapeutul l-a întrebat cum
s-a simțit atunci când ea l-a respins, iar el a răspuns că nu avea niciun drept
să fie furios, deoarece ea avea o grămadă de probleme de ordin psihologic.
El a spus că fusese rolul lui să o susțină. Terapeutul i-a sugerat că penisul lui
încerca să îi spună ceva: „Nu este sigur din punct de vedere emoțional să fii
vulnerabil în fața ei.”. Terapeutul l-a întrebat: „Cum ar fi dacă v-ați uita la
sentimente și emoții ca la experiențe care vă spun că ceva anume vă supără
- ca un fel de indicator de avertizare, un indicator de oprire sau o lumină
roșie a semaforului?”. Anxietatea și ambivalența emoțională pe care o simțea
față de ea erau asemenea unui indicator de avertizare pe care scrie „Atenție,
pericol!”. Cu toate acestea, în loc să fie atent pentru a vedea pericolul, el
se simțea anxios din cauză că întâlnea un indicator. Terapeutul i-a sugerat:
„Poate că penisul dumneavoastră știe mai multe decât știți dumneavoastră.
Indicatorul vă spune că ceva este în neregulă. S-ar putea să fie util să țineți
seama de acest indicator.”.
In cele din urmă, vinovăția sau rușinea pentru o emoție se concretizează
190 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

adesea în strategii problematice de coping. O strategie des întâlnită este


ruminarea: „Ce este în neregulă cu mine de mă simt așa? Oare ce se petrece?”
Pacientul consideră că ruminarea îi va oferi un răspuns care va „explica” de
ce are o anumită emoție pe care „nu ar trebui” să o aibă. Printre alte strategii
se numără si evitarea acelor elemente care declanșează o anumită emoție.
Spre exemplu, avocatei care devenise mamă îi era rușine de depresia ei și și-a
redus contactul cu foștii colegi, accentuându-i-se astfel senzația de izolare.
Alte strategii ar putea include alimentația compulsivă, abuzul de substanțe
și hipersomnia. Raționamentul este următorul: din moment ce o anumită
emoție este „greșită” sau „rușinoasă”, atunci trebuie evitată orice situație care
activează emoția respectivă — sau, chiar mai bine, trebuie amorțită experiența
emoțională. Unii oameni cred că ar trebui pedepsiți pentru emoția lor: „Nu
merit să fiu fericit. Merit să fiu deprimat.”.

7
ACCEPTARE
Mulți pacienți care întrețin scheme emoționale negative consideră că
ei nu pot să accepte pur și simplu faptul că au o anumită emoție. Adesea, ei
echivalează acceptarea cu ideea de a lăsa garda jos, de a pierde controlul, de
a fi învinși sau copleșiți și de a permite intensificarea emoției și o deteriorare
semnificativă a funcționării lor. De fapt, e aproape ca și cum aceste persoane
cred că emoția îi „atacă”, îi doboară sau preia controlul asupra lor și că cea
mai bună apărare în acest caz este ofensiva. Spre deosebire de acest refuz
de a accepta — sau chiar frică de a accepta - emoția, există multe dovezi
că renunțarea la lupta împotriva unei emoții poate avea efecte paliative:
adesea oferă oamenilor o flexibilitate mai mare în inițierea acțiunilor și o
disponibilitate sporită către implicarea în diverse comportamente, chiar șipe
fondulprezenței unor emoții neplăcute (Hayes și colab., 2006; Linehan și colab.,
2007). Disponibilitatea de a accepta o emoție (sau o senzație), concomitent cu
implicarea în acele acțiuni care urmăresc un scop valorizat de către persoană,
este o caracteristică distinctivă a terapiei prin acceptare și angajament, a
terapiei de activare comportamentală și a terapiei comportamental-dialectice
(Hayes și colab., 2006, 2012; Linehan și colab., 2007; Martell, Dimidjian și
Herman-Dunn, 2010). Modelul schemelor emoționale se inspiră din fiecare
dintre aceste abordări pentru a sprijini modificarea convingerilor negative
despre acceptarea unei emoții.
Modelul schemelor emoționale propune ideea că oamenii au convingeri
specifice cu privire la semnificațiile și consecințele acceptării emoțiilor
neplăcute. Modificarea acestor convingeri prin intermediul tehnicilor
cognitive, comportamentale și experiențiale poate sprijini dezvoltarea unor
convingeri mai adaptative cu privire la acceptare, ceea ce poate facilita
inițierea acțiunilor productive și poate scădea credibilitatea convingerilor că
emoțiile nedorite trebuie eliminate imediat. Scopul este ca persoana să ajungă
să creadă în acest paradox: renunțând temporar la control, nu te vei mai simți
Comprehensibilitate, durată, control, vinovăție / rușine și acceptare 191

atât de lipsit de control. Atunci când renunțăm la un scop imposibil (să


controlăm totul), putem trăi într-o lume posibilă (realitatea a ceea ce este).
In primă instanță, terapeutul poate analiza care sunt convingerile
pacientului cu privire la implicațiile acceptării unei emoții: „Ce se va întâmpla
dacă vă dați voie să acceptați o emoție? Veți acționa pe baza ei [fuziune
între gând și acțiune]? Vă temeți că dacă acceptați o emoție, aceasta nu va
mai trece?”. Unii pacienți consideră că dacă își acceptă o emoție, intensitatea
acesteia va spori și îi va copleși. Un pacient și-a descris convingerile despre
anxietate: „Dacă îmi accept pur și simplu anxietatea, cred că va deveni din ce
în ce mai puternică și voi face un atac de panică.”. Terapeutul l-a întrebat: „Și
ce se va întâmpla atunci?”. El a răspuns: „Păi, dacă aș fi într-un avion, mă văd
pierzând controlul, ridicându-mă de pe scaun, țipând și încercând să deschid
ușa.”. Mulți pacienți cu anxietate intensă cred că emoțiile lor se vor transforma
rapid în acțiune („fuziune între gând și acțiune”) și că ei trebuie să depisteze
emoția și să o elimine înainte ca ea să se dezlănțuie. Tehnicile cognitiv- 7
comportamentale standard, cum ar fi expunerea la stimuli interoceptivi, pot să
schimbe ideea acestor pacienți cum că acceptarea - sau chiar permiterea - unei
emoții neverificate va duce la o intensificare periculoasă a acesteia (Barlow,
2002). Spre exemplu, pacientul care se temea că va avea un atac de panică
în avion a reușit, în cadrul ședinței, să tolereze un nivel intens de activare,
indus prin exersarea hiperventilației. Pot fi folosite și alte tehnici asemănătoare
de expunere în cadrul ședinței, cum ar fi inducerea amețelii (prin învârtire
cu scaunul sau privit fix într-o oglindă), concomitent cu exersarea acceptării
emoției respective. Poate fi astfel infirmată convingerea pacientului că trebuie
sa facă tot ce este posibil pentru a elimina activarea neuro-fiziologică, dacă își
dorește ca emoția să se domolească. De fapt, scopul unor astfel de exerciții de
expunere este de a nu face nimic, ci de a permite senzațiilor să vină și să plece.
Așa cum am menționat în secțiunea despre control, pacientul poate să
testeze și convingerea că „Trebuie să fac ceva în privința emoției.”, exersând
o „detașare atentă” — respectiv doar stând deoparte și observând faptul că are
o anumită emoție, având totodată intenția să nu facă nimic în privința ei
(Wells, 2009). Din nou, detașarea atentă este o tehnică metacognitivă. Alte
tehnici metacognitive cuprind percepția unei emoții sau a unui gând ca pe un
apel telefonic de vânzări la care persoana nu răspunde, ca un tren care vine și
pleacă dintr-o gară sau ca un nor care traversează cerul (Wells, 2009). Alte
tehnici mai „tradiționale” de tip mindfulness, cum ar fi scanarea corpului,
concentrarea pe respirație și concentrarea pe mediul înconjurător, pot să
promoveze o astfel de relație de observare a emoției, mai degrabă decât de
control asupra ei (Roemer și Orsillo, 2002,2009). întrebarea pe care o pune
ulterior terapeutul centrat pe scheme emoționale este: „Ce s-a întâmplat cu
emoția atunci când ați decis să adoptați perspectiva unui observator?”.
In al doilea rând, unii pacienți consideră că emoțiile negative sunt
importante pentru că îi motivează să se schimbe. Această „teorie motivațională
negativă” stă deseori la baza refuzului de a aplica auto-recompense în urma unor
acțiuni productive. Spre exemplu, o femeie, care obișnuia să se implice într-o
192 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

serie de comportamente pozitive între ședințe, considera că este important


să se simtă rău atunci când nu iniția comportamente pozitive, astfel încât să
fie motivată să se descurce mai bine. Teoria motivațională negativă pe care o
întreținea a facut-o și să creadă că este ceva simplist, superficial și nemeritat
să se simtă bine în urma comportamentelor pozitive: „Ar trebui să fac lucruri
pozitive și nu să trebuiască să îmi manifest entuziasmul în privința lor.”. Această
pacientă avea un câine de care era foarte atașată. Terapeutul a întrebat: „Dacă
vreți să vă dresați câinele să facă ceva, îi veți recompensa sau îi veți ignora
comportamentul pozitiv?”. Pacienta a comentat: „Vreți ca eu să fiu propriul
meu câine?”. Terapeutul a răspuns: „Da. S-ar putea ca astfel să vă purtați
mai bine cu dumneavoastră.”. Terapeutul i-a sugerat apoi să experimenteze
recompensându-se (prin laudă de sine) pentru orice comportament pozitiv pe
care îl iniția, să îl urmărească, iar atunci când nu își îndeplinește sarcinile să își
spună pur și simplu: „Data viitoare mă pot strădui mai mult.”. Când pacienta
7 s-a întors la următoarea ședință, a relatat că Într-adevăr reușise să îndeplinească
mai multe sarcini și că se simțea oarecum mai bine. Terapeutul a comentat în
glumă: „Se pare că ați fost un câine ascultător.”.'Adesea, folosirea umorului
poate să atenueze impactul emoțiilor intense de care se teme pacientul.
In al treilea rând, încercările de a inhiba sentimentele negative pot
avea consecințe problematice, printre care recurența gândurilor, agravarea
convingerilor negative despre gândurile suprimate, precum și accentuarea
stresului (Gross, 2002; Gross și John, 1997; Wegner, 1994; Wegner,
Schneider, Carter și White, 1987; Wegner și Zanakos, 1994; Wenzlaff și
Wegner, 2000). Într-adevăr, evitarea emoțională este un factor cheie în
tulburarea de anxietate generalizată, deoarece focalizarea cognitivă asupra
îngrijorărilor inhibă temporar activarea emoțională, întărind pe această
cale folosirea îngrijorărilor ca strategie; în orice caz, ulterior activarea
oricum revine (Borkovec și colab., 1993; Borkovec, Ray și Stoeber, 1998;
Mennin, Heimberg, Turk și Fresco, 2002, 2005). Mai mult, încercările
de a suprima o emoție, în loc de a o accepta drept experiență temporară,
contribuie la o varietate largă de strategii problematice de coping, cum ar
fi abuzul de substanțe, alimentația compulsivă, automutilarea prin tăiere și
alte comportamente auto-distructive. Terapeutul poate întreba: „Care sunt
consecințele negative ale inhibării unui sentiment investind excesiv de multă
atenție și energie? La ce comportamente problematice recurgeți pentru a
scăpa de o anumită emoție? Dacă nu ați simți nevoia de a scăpa de o emoție
— dacă ați putea să o acceptați pentru moment — ce s-ar schimba în bine?”.
In al patrulea rând, unii pacienți consideră că ei nu pot accepta o
emoție deoarece „este o emoție rea și ar fi ceva rău să o accept.”. Așa cum
am menționat anterior cu privire la vinovăție și rușine, acest „perfecționism
emoțional” sau această „minte pură” este un factor important ce stă la baza
refuzului de a ne permite să avem o emoție (sau o fantezie). De fapt, atunci
când ne identificăm cu o emoție sau cu o fantezie, nu luăm în considerare
întreaga complexitate a experiențelor pe care le avem. Spre exemplu, o femeie
căsătorită a relatat că este îngrijorată din cauza faptului că are fantezii cu
Comprehensibilitate, durată, control, vinovăție /rușine și acceptare 193

alți bărbați, ajungând la concluzia că dacă își dă voie să aibă aceste fantezii
înseamnă că își înșală soțul. Ea a relatat că are atât sentimente pozitive față
de fanteziile respective, cât și sentimente de vinovăție și rușine din cauza
lor. Atunci când încerca să își suprime aceste fantezii, ele păreau să devină
și mai intense și mai intruzive. Terapeutul i-a sugerat că dacă ne acceptăm
fanteziile nu înseamnă că vom acționa pe baza lor - sau că ni le dorim:

„Mintea are și ea o minte proprie — este activă, liberă, haotică uneori,


avansând câteodată conținuturi care nu vă plac, alteori aducând în discuție
lucruri care vă plac. Nu puteți să îi ordonați minții ce să facă. Puteți să
o ascultați și apoi să decideți ce urmează să faceți. Ați avut timp de mai
mult de un an aceste fantezii și nu ați acționat pe baza lor. Poate că există
o diferență între a avea o emoție și a alege să inițiați o acțiune. Ce-ar fi
dacă ați recunoaște pur și simplu față de propria persoană că aveți dorințe
și fantezii, că este în regulă să le lăsați să se desfășoare și apoi să mergeți
mai departe, înțelegând totodată că nu vor exista consecințe?”

In mod similar, un pacient și-a descris impulsul de a verifica dacă are


cheile în buzunar, cu toate că nu mai iniția și comportamentul de verificare.
El considera că ar trebui să scape complet de aceste impulsuri de a verifica și a
indicat că, dacă nu va putea să își elimine impulsurile, la un moment dat se va
decompensa și va recădea în tiparele comportamentale de tip obsesiv-compulsiv
în care fusese prins ani la rând, înainte să înceapă terapia comportamentală și să
renunțe la comportamentul de verificare. Terapeutul i-a sugerat că are o formă
de perfecționism emoțional numit „minte pură”: „Dumneavoastră considerați
că mintea trebuie să vă fie în totalitate liberă de orice fel de impulsuri, gânduri,
fantezii sau emoții care nu se potrivesc cu acea convingere pe care o aveți într-o
minte pură, rațională și aflată complet în control.”. Terapeutul a menționat că în
creier se desfășoară milioane de activități electro-chimice, aproape toate fiind
în afara conștiinței noastre. Drept urmare, terapeutul i-a propus pacientului să
își înlocuiască acea convingere într-o minte pură cu o convingere mai realistă
într-o „minte zgomotoasă”:

„Ascultați traficul din New York care se desfășoară chiar prin fața
acestui birou. Locuiți deja de câțiva ani în New York și ați acceptat
zgomotul. De fapt, de când vă cunosc, nu v-ați plâns niciodată cu privire
la zgomot, deși îl auzim amândoi. II acceptăm ca fiind prețul ce trebuie
plătit pentru a trăi în acest oraș. Faptul că renunțați la mintea pură vă
permite să decideți care sunete sau mesaje din mintea dumneavoastră
merită ascultate și care sunt doar un fel zgomot de fundal ce se află
mereu acolo.”

In al cincilea rând, reticența de a accepta o emoție ar putea să submineze


și capacitatea pacienților de a folosi o emoție pentru a afla ceea ce au nevoie.
194 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

Emoțiile pot să raporteze nevoi, la fel cum foamea sau poftele ne pot spune
că avem nevoie de hrană. Până și emoțiile negative, precum anxietatea,
tristețea, frica, singurătatea, gelozia sau invidia, ne pot informa cu privire
la pericol, respingere, greșeli, nevoia de companie, dorința de angajament
în relații și dorința de a ne descurca bine. Dacă am elimina pur și simplu
emoțiile, ne-am priva viețile de sens, intensitate, pasiune și informații
despre lucrurile care s-ar putea să meargă prost. De exemplu, o femeie
care fusese căsătorită timp de 28 de ani a relatat că din relația cu soțul ei
lipseau afecțiunea, sexualitatea și intimitatea emoțională. Fiind deprimată
și furioasă, ea a spus: „Poate că eu am prea multe nevoi. Poate că aștept prea
multe de la această căsnicie. Până la urmă, când ești căsătorit de atât de
mult vreme, nu te mai poți aștepta la aceste lucruri.”. De fapt, ea apelase la
terapie cognitivă, deoarece credea că astfel poate evita să vorbească despre
emoțiile ei și își poate dezvolta o perspectivă „rațională” prin care să accepte
ideea de a nu avea niciun fel de nevoi. Terapeutul i-a sugerat că emoțiile ei
i-ar putea oferi informații valoroase cu privire la ceea ce îi lipsește - și ceea
ce are nevoie de fapt. Acesta a întrebat: „Dacă negați faptul că vă deranjează
ceva, cum puteți să rezolvați problema?”. Acceptând că aceste emoții aveau
un caracter „justificat” și „informativ”, ea a putut să înceapă să gestioneze
problemele nerezolvate din căsnicia ei. Pe măsură ce și-a acceptat emoțiile
ca fiind semne dureroase ce avertizau că din căsnicia ei lipsesc elemente
importante, ea a reușit să își confrunte soțul și, în cele din urmă, să sporească
intimitatea din relație la toate nivelurile. înainte de aceasta, ambii soți se
evitau unul pe celălalt, trăind vieți paralele și atingându-se rar. Faptul că au
acceptat durerea aferentă emoțiilor — și au învățat să le exprime în mod direct
în căsnicia lor — le-a permis să se apropie la nivel emoțional. Acceptarea nu
înseamnă ignorare sau minimalizare. Poate însemna folosirea unei emoții.

REZUMAT
Acest capitol a analizat importanța convingerilor conform cărora
emoțiile sunt incomprehensibile, au durată nedefinită, sunt în afara
controlului, induc vinovăție sau rușine și sunt inacceptabile. Fiecare dintre
aceste dimensiuni ale schemelor emoționale este relevantă în ceea ce
privește teama de experiența emoțională, evitarea, ruminarea, autocritica și
alte strategii problematice de coping. Folosind diverse tehnici cognitive și
comportamentale preluate dintr-o gamă largă de abordări (de exemplu, terapie
cognitivă, activare comportamentală, terapie prin acceptare și angajament,
terapie comportamental-dialectică, terapie centrată pe compasiune, terapie
centrată pe emoții), pacienții pot fi ajutați să își înțeleagă mai bine propriile
experiențe emoționale, să recunoască faptul că emoțiile pot fi experiențe
temporare și tolerabile, să folosească emoțiile pentru a descoperi eventuale
nevoi neîndeplinite, precum și să se raporteze la emoții într-o manieră mai
productivă, caracterizată prin mai multă acceptare.
CAPITOLUL 8
Gestionarea ambivalenței J>

Urăsc și iubesc.
Cum știu că e adevărat?
Suferința mea îmi spune.
— Catulus, aprox. 60 î.Hr.

DEFINIREA AMBIVALENȚEI ȘI A INTOLERANȚEI LA AMBIVALENȚĂ


„Ambivalența” este definită în general ca fiind sentimente mixte față
de alegerea unei alternative; cu alte cuvinte, persoana care se confruntă cu o
alegere se simte trasă în direcții aparent opuse. Ambivalența se referă și la a
avea sentimente mixte cu privire la aspecte ce țin de sine sau de alți oameni,
reflectând totodată convingeri despre natura alegerii. Astfel, persoanele
cărora le este greu să tolereze ambivalența ar putea să considere că nu pot
face o alegere dacă au sentimente mixte, că trebuie să adune mai multe
informații pentru a se putea decide, că incertitudinea pe care o simt este
indezirabilă și intolerabilă și că ar trebui să amâne luarea oricărei decizii până
la rezolvarea ambivalenței. Dacă stăm să ne gândim, aproape fiecare dintre
noi se confruntă în mod regulat cu ambivalența, însă persoanelor cu scheme
emoționale legate de ambivalență le este greu să tolereze sentimentele mixte.
Modelele care descriu comportamentul de alegere sugerează că oamenii
reflectă asupra alternativelor cântărind și comparând costurile și beneficiile
fiecăreia dintre ele. Asumpția ce stă la baza teoriei alegerii este că alegerea
oricărei alternative va însemna o serie de compromisuri, iar „alegerile raționale”
se fac înțelegând faptul că nu există alternativă fără costuri. Spre exemplu,
alegerea unui restaurant pentru a lua cina implică diverse compromisuri
(preț, locație, specific al bucătăriei, calitate, ambianță). Indecizia are și ea
costuri - în primul rând „costul de oportunitate” al ratării alternativelor. De
exemplu, dacă aleg să îmi pun toți banii sub saltea în loc să iau o decizie cu
privire la investirea lor, plătesc costuri de oportunitate prin faptul că pierd
195
196 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

dobânda unui cont bancar sau pierd profitul din acțiuni. Persoanele care nu
tolerează ambivalența sunt adesea indecise, deoarece consideră că trebuie să
ia o decizie care să nu aibă niciun potențial dezavantaj. Din moment ce acest
lucru este de obicei imposibil, acestor persoane le va lua adesea mult timp să
decidă, vor evita comportamentul care ar urma unei decizii, vor cere asigurări
din partea altora și vor căuta informații suplimentare fie pentru a-și sprijini
o decizie, fie pentru a o respinge.
In plus, alegerile sunt făcute ținând cont de scopuri sau de valori
generale. Reîntorcându-ne la exemplul cu restaurantul, alegerea mea între
pește și pui este făcută ținând cont de scopul meu general (supraordonat) de
a-mi potoli foamea. De fapt, până la urmă s-ar putea să fiu indiferent față
de dezirabilitatea relativă a puiului sau a peștelui, din moment ce ambele
mi-ar potoli la fel de bine foamea. Din punctul de vedere al luării deciziilor,
oamenii se situează de-a lungul unui continuum, la o extremă fiind cei care
vor să obțină cel mai bun rezultat posibil („maximizatorii”), iar la cealaltă
extremă fiind cei care caută să atingă doar un criteriu sau un scop modest
(„mulțumirii”) (Simon, 1956). Maximizatorii resping alternativele care
nu oferă maximum de beneficii cu minimum de costuri, rămânând adesea
indeciși și ignorând totodată costurile de oportunitate. Spre exemplu, un
maximizator situat la polul extrem, aflat într-un restaurant ar putea să
compare ofertele de mâncare două câte două și apoi să nu mai aibă timp să
mănânce de cină. Maximizatorii operează pe baza asumpției că se poate lua o
decizie perfectă, iar ei pot să adune toate informațiile și să aibă în vedere toate
permutările. „Mulțumirii” („Satisficers"— cuvânt de origine scoțiană, utilizat
prima dată de către Simon) sunt dispuși să facă sacrificii pentru a ajunge la o
concluzie, înțelegând că există limite în privința timpului și a alternativelor
și că ei pot continua să trăiască într-o lume imperfectă, cu decizii imperfecte
(Simon, 1956, 1957, 1979). Mulțumirii sunt mai mulțumiți de deciziile lor
(așa cum arată și numele), pe când maximizatorii au o tendință mai mare
de a-și regreta alegerile. In teoria deciziei, această distincție este una dintre
componentele centrale ale ideii de „raționalitate mărginită” — respectiv,
înțelegerea faptului că există limite ale „alegerii raționale” ori de câte ori
există limite ale informației și ale timpului (în alte cuvinte, întotdeauna). Nu
dispunem de o cantitate infinită de timp pentru a face alegeri și nu putem
cunoaște aproape niciodată toate informațiile. Mulțumirii sunt dispuși să
decidă în condiții de incertitudine și sub constrângea timpului (Kahneman
și Tversky, 1984; Kahneman și colab., 2006). Spre deosebire de tendința
maximizatorilor de a supralicita surplusul de informație, cei care iau decizii
în „lumea reală” se bizuie adesea pe principii de bază sau pe „euristici” pentru
a ajunge rapid la o decizie. Se pare că aceste euristici sunt de fapt mai
precise decât căutarea unor informații suplimentare (și adesea irelevante)
(Gigerenzer și Selten, 2001).
Persoanele care întâmpină dificultăți cu ambivalența se comportă adesea
ca și cum nu ar exista considerente realiste, pragmatice în luarea unei decizii.
Aceștia se concentrează pe luarea unei decizii perfecte, fără compromisuri
Gestionarea ambivalenței 197

semnificative, în locul unei alegeri practice, în timp real. O persoană care nu


tolerează ambivalența operează în baza unui stil perfecționist și dihotomic
de gândire. Spre exemplu, un bărbat care se afla în relație cu o femeie si-a dat
seama că nu este complet mulțumit de câteva aspecte ce țin de comportamentul
ei. Aceasta a dus la următorul lanț de gânduri automate: „Există ceva la ea ce
nu îmi place în totalitate,”, „Dacă nu sunt complet mulțumit de tot, atunci
relația nu va merge.”, „Alți oameni sunt total mulțumiți de relațiile lor.”,
„Dacă nu merge cu ea, nu voi fi niciodată cu cineva.” și „Am să ajung să fiu
singur.”. Acest bărbat idealiza ceva ce credea că li se întâmplă altor oameni,
ignorând în același timp o serie de caracteristici excelente ale relației lui din
acel moment. In plus, multe persoane intolerante la ambivalență prezintă un
risc semnificativ de regret și ruminare, deoarece în procesul de gândire post-
decizională alegerea făcută este comparată cu o alternativă „perfectă.” Spre
deosebire de persoanele care își rezolvă ambivalența în urma unei alegeri
susținându-și decizia („reducerea disonanței”), persoanele ambivalente își
reorientează atenția către alternativele respinse sau către eventuale alternative
din viitor, considerându-le mult mai dezirabile decât alegerea făcută. Astfel,
persoanele care sunt intolerante la ambivalență amână deciziile, ruminează
cu privire la posibile alternative, pretind asigurări, evită situații în care
trebuie luate decizii, regretă deciziile luate, desconsideră aspectele pozitive
ale alternativei alese și ruminează asupra alternativelor respinse.
Intoleranța la ambivalență are puncte comune cu intoleranța la
incertitudine (Dugas, Buhr și Ladouceur, 2004; Sookman și Pinard, 2002).
In ambele cazuri, persoana vrea fie o alternativă perfectă, fie o predictibilitate
perfectă. In ambele cazuri, ea are tendința de a se îngrijora sau de a rumina
cu privire la lipsa perfecțiunii sau a certitudinii, considerând că această formă
repetitivă de concentrare negativă va scoate la iveală informații cruciale ce vor
permite luarea unei decizii. In ambele cazuri, persoana este orientată către
regret - atât prin anticiparea regretului, cât și prin faptul că, odată ce a fost
luată o decizie, trăiește sentimente de regret. Similar cu „efectul Zeigarnik”,
care descrie dificultatea de a abandona o sarcină incompletă, atât intoleranța
la ambivalență, cât si intoleranta la incertitudine înseamnă căutarea unor
rezolvări perfecte, în detrimentul rezolvărilor incomplete ce caracterizează
aproape orice alegere.
Intoleranța la ambivalență este asociată totodată cu o mare varietate
de distorsiuni cognitive, inclusiv gândire dihotomică (menționată mai sus),
etichetare („Aceasta este o alternativă inacceptabilă/ decizie proastă.”),
desconsiderarea aspectelor pozitive („Da, există această parte pozitivă, dar
există și acea parte negativă.”), filtrare negativă (concentrare în primul
rând pe aspectele negative ale alternativei avute în vedere), ghicirea
viitorului (predicții privind consecințele negative ce vor deriva din alegerea
ambivalență), catastrofarea (anticiparea consecinței negative ca fiind de
nesuportat), raționamentul emoțional („Din moment ce sunt ambivalent,
sigur este o alegere greșită.”), precum și afirmațiile de tip „trebuie” („Ar trebui
să fiu complet mulțumit de alegere,”, „Nu ar trebui să fiu ambivalent.”).
198 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

Intoleranța la ambivalență este asociată în special cu filtrarea negativă,


ceea ce înseamnă, așa cum am menționat mai sus, o distorsiune de confirmare
axată pe orice aspect imperfect al alternativei avute în vedere. De exemplu,
bărbatul descris mai sus obișnuia adesea să se concentreze pe orice trăsătură
negativă a partenerei lui sau pe orice dispoziție negativă prin care trecea. El
interpreta apoi aceste observații și trăiri drept dovezi că se va bloca într-o
alegere greșită. Atunci când era plictisit, interpreta acel sentiment ca o dovadă
că sigur este ceva în neregulă cu relația lui: „Oamenii care au relații bune nu
se plictisesc.”. Impactul acestei filtrări negative este sporit de convingerea că
ar exista o lume idealizată, în care alți oameni trăiesc într-o stare continuă
de extaz, sau că alegerile pe care persoana le-ar putea face vor duce la fericire
eternă. Această formă de idealizare face parte dintr-o problemă mai generală
ce ține de „perfecționismul emoțional” descris în capitolele anterioare,
concept ce sugerează că ar trebui ca, într-un fel sau altul, să ne simțim tot
timpul bine sau fericiți și că acesta este un scop pentru care merită să luptăm.

8
MODIFICAREA INTOLERANȚEI LA AMBIVALENȚĂ
Abordarea percepției simpliste asupra emoțiilor
Abilitatea de a distinge o gamă largă de emoții ale propriei persoane și
ale celorlalți apare ca urmare a maturizării în dezvoltarea cognitivă (Saarni,
1999,2007). în literatura psihanalitică, dezvoltarea ego-ului este caracterizată
printr-o conștientizare tot mai mare a trăsăturilor potențial contradictorii
ale sinelui, ajungând până la emergența „identității ego-ului”, când este
identificată o trăsătură centrală și sunt incorporate totodată emoțiile sau
trăsăturile personale care se deosebesc de aceasta (Loevinger, 1976). Astfel,
un copil mai mic i-ar putea percepe pe ceilalți (și pe sine) prin prisma unor
trăsături dihotomice (de exemplu, „El este răutăcios.”), pe când un adult ajuns
în etapa de diferențiere este capabil să recunoască variabilitatea trăsăturilor
personale în funcție de timp și de situații (de exemplu, „Câteodată este
răutăcios, dar alteori poate fi amabil.”). Cercetările asupra percepției pe care
persoanele cu tulburare de personalitate borderline o au asupra oamenilor
arată o tendință de a apela la afirmații dihotomice (Arntz și Haaf, 2012;
Veen și Arntz, 2000). Problema cu gândirea dihotomică este că aceasta duce
la atribuirea unor trăsături stabile în descrierea sinelui și a celorlalți, fără a
permite recunoașterea variabilității și a flexibilității temporale și situaționale.
Dacă mă percep ca fiind o persoană tristă, atunci povestea vieții mele va fi
alcătuită din amintiri, atenție și concentrare selective, vizând informații care
confirmă această convingere — o formă de distorsiune de confirmare. Dacă
mă percep ca fiind capabil de o varietate mare de emoții și comportamente,
atunci mă pot imagina ca fiind mult mai flexibil - ceea ce este o percepție
mult mai adaptativă asupra persoanei mele. Prin urmare, abordarea percepției
simpliste asupra emoțiilor — care este una dintre cele 14 dimensiuni ale
schemelor emoționale discutate în capitolele anterioare și evaluate cu LESS
Gestionarea ambivalenței 199

II - este una dintre primele etape ale creșterii toleranței la ambivalență în


cadrul terapiei centrate pe scheme emoționale.
Un element cheie în creșterea acceptării, reducerea ruminării și sporirea
flexibilității este reprezentat de spulberarea mitului gândirii dihotomice
în legătură cu propria personalitate și propriile emoții. Spre deosebire de
personajul jucat de Jack Nicholson în filmul Anger Management16, care îl
înțeapă încontinuu pe personajul timid interpretat de Adam Sandler
cu întrebarea „Dar cum te simți de fapt'?", terapeutul centrat pe scheme
emoționale adoptă și încurajează acceptarea sentimentelor mixte și a
ambivalenței. Unii pacienți consideră că ar trebui să „își dea seama cum se
simt de fapt” punând la îndoială legitimitatea emoțiilor lor sau „săpând mai
adânc” după „emoții subsidiare”. Ideea că există un fel de emoție de bază, un
sentiment adevărat sau un secret subsidiar nu face decât să precipite un lanț de
gânduri caracterizate prin ruminare și orientate către găsirea „răspunsului”.
Adevăratul „răspuns” constă în acceptarea complexității și a contradicțiilor.
De exemplu, bărbatul descris anterior încerca să își dea seama care sunt
„sentimentele lui reale” față de prietena sa.

PACIENT: O consider atrăgătoare, se poartă foarte drăguț cu mine —


câteodată foarte ocrotitor — dar poate să spună unele lucruri care chiar
mă deranjează.
TERAPEUT: Ce spune încât vă deranjează?
PACIENT: Păi, nu o interesează politica atât de mult pe cât mi-ar
plăcea mie să o intereseze.
TERAPEUT: In regulă. Așadar există ceva la ea ce nu vă place. De ce
vă deranjează faptul că nu aveți sentimente total pozitive față de ea -
față de tot ce ține de ea?
PACIENT: Păi, poate că nu ea este cea potrivită pentru mine.

Acesta este o înlănțuire tipică de gânduri pentru oamenii care caută


să ia decizii importante, dar nu sunt capabili să accepte ambivalența. Și
aici apare perfecționismul și „mintea pură”. In acest caz, persoana căuta
„perfecționism existențial”: „Nu ar trebui să fiu sigur înainte de a decide?”.
In acest caz particular de „perfecționism emoțional”, îndoielile bărbatului
față de prietena lui au dus la o centrare excesivă pe aspectele negative, la
ruminare, la ignorarea aspectelor pozitive, reticențe față de angajamentul său
și la distanțare de prietena lui. Convingerile lui subsidiare erau „Ar trebui
să mă simt într-un singur fel.”, „Ar trebui să fiu sigur de cum să simt.”, „Nu
pot fi îndrăgostit dacă am sentimente mixte.” și „Nu mă pot decide să-mi
iau un angajament dacă sunt ambivalent.”. Astfel de idealizări ale emoțiilor
monovalente au adesea drept urmare incapacitatea de a aprofunda relațiile
intime.
Un alt aspect al intoleranței la ambivalență este reprezentat de

16 Promovat în România cu titlul „Al naibii tratament!” (2003) (n. trad.).


200 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

convingerea că persoana va fi blocată într-o stare de regret dacă ia o „decizie


greșită”. Căutarea alternativei perfecte este o încercare de a evita acest regret,
îmi amintesc că am vorbit acum câțiva ani cu o persoană care avea o relație
problematică. L-am întrebat dacă avea vreun regret. A căutat să pară complet
rațional și a răspuns: „Nu. Fiecare decizie pe care am luat-o a fost decizia mea,
așa că îmi asum responsabilitatea pentru deciziile respective.”. Mi s-a părut
că răspunsul este cam nerealist, dacă nu chiar naiv. Cum am putea învăța din
greșeli, cum am putea fi onești față de ceea ce simțim, dacă nu lăsăm loc de
regrete? De fapt, deseori regretele ne spun că am putea să ne descurcăm mai
bine cu luarea deciziilor. Și chiar dacă regretele sunt nerealiste, faptul că le
avem nu înseamnă că trebuie să ne afundăm complet în ele și să ne „blocăm”
permanent în starea de regret. Putem să recunoaștem pe moment: „Regret că
sunt blocat dimineață în trafic în autobuzul ce traversează Second Avenue.”
și curând să ne dăm jos din autobuz. In cele din urmă, probabil că regretele
fac pur și simplu parte din orice decizie dificilă, așa cum a observat Soren
Kierkegaard (1843/1992): „Văd totul perfect; există două situații posibile,
în care cineva poate face ori una ori alta. Părerea mea sinceră și sfatul meu
prietenesc este acesta: și dacă o faci, și dacă n-o faci, în ambele cazuri vei
regreta.”

Analiza costurilor și a beneficiilor de a tolera ambivalența


La fel ca în cazul majorității schemelor și strategiilor emoționale, un
element cheie în schimbarea schemelor asociate temerii de ambivalență îl
reprezintă analiza motivației de a schimba schemele respective. Fără intenția
unui joc de cuvinte, majoritatea persoanelor cu intoleranță la ambivalență au
motivații mixte: există costuri pentru această intoleranță și există totodată
și percepția unor beneficii. Terapeutul poate întreba: „Care sunt costurile și
beneficiile de a nu tolera ambivalența?”. Mulți pacienți reușesc să recunoască
ușor costurile: lipsă de satisfacție în viețile lor, ruminare, îngrijorare față de
viitor și incapacitate de a se bucura de momentul prezent. Terapeutul poate
ajuta aceste persoane să reflecteze la posibilitatea ca tolerarea ambivalenței -
nu eliminarea ei - să reprezinte un mod de viață mai adaptativ. Spre exemplu,
tolerarea ambivalenței poate duce la acceptarea realității așa cum este ea, la
capacitatea de a aprecia ceea ce avem, la mai puțină ruminare, mai puțin
regret și la o capacitate mai bună de a lua decizii.
Terapeutul poate aborda consecințele ce derivă din căutarea simplității
sau a sentimentelor irevocabile: „Atunci când vă întrebați încontinuu cum
vă simțiți defapt [sau vă este greu să acceptați sentimente mixte], care sunt
consecințele pe care le întâmpinați? Care sunt avantajele de a nu accepta
sentimentele mixte? Care sunt dezavantajele?”. Dezavantajele ar putea fi:
incapacitatea de a lua o decizie, ruminarea, evitarea (situațiilor care evocă
sentimente mixte), îndoiala de sine, autocritica („Ce este în neregulă cu mine
de nu îmi dau seama?”), căutarea excesivă de asigurări și filtrarea negativă.
Unii oameni consideră că un avantaj în a nu accepta sentimente mixte
Gestionarea ambivalenței 201

este acela că ei nu vor lua o decizie pe care o vor regreta ulterior. Alții cred
că trebuie să fie un anumit sentiment fundamental pe care ar trebui să îl
identifice, astfel încât să poată „ști sigur.” Așa cum am menționat anterior,
această căutare de a afla „cum mă simt de fapt” reprezintă o caracteristică
generală a celor care nu pot tolera incertitudinea - „Trebuie să știu sigur.”
(Dugas, Freeston și Ladouceur, 1997; Ladouceur, Gosselin și Dugas, 2000).
S-ar putea ca incertitudinea să fie echivalată cu o consecință negativă („Voi
sfârși prin a lua decizia greșită.” sau „Voi fi indus în eroare.”), cu lipsa de
responsabilitate („Ar trebui să știu cum să simt de fapt.”) sau cu lipsa de
control („Dacă nu știu cum mă simt de fapt, atunci cum voi putea să controlez
felul în care ies lucrurile?”). Aceste convingeri pot fi abordate în mod direct.
Terapeutul poate întreba:

„Este oare posibil să puteți ști sigur că aveți anumite sentimente ce


diferă unele de altele? Spre exemplu, puteți oare să știți sigur că vă
simțiți furios într-un anumit moment, trist în alt moment, fericit în
alt moment? Faptul că știți cum vă simțiți nu înseamnă neapărat că
întotdeauna vă simțiți așa față de propria persoană sau față de altcineva.
De fapt, oare ați putea spune: «Știu sigur că am sentimente mixte.»?”

O altă cale de a aborda incertitudinea este de a investiga dacă există


vreo certitudine atunci când vine vorba de un fenomen complex: „Aveți
sentimente mixte față de slujba dumneavoastră?” sau „Ați văzut vreodată un
film care v-a plăcut, dar care avea și părți care nu v-au plăcut?”. Sentimentele
mixte pot fi reinterpretate drept experiențe complexe, oneste, conștiente
și bogate, sugerând totodată că nu există alternative perfecte într-o lume
imperfectă în care oamenii și situațiile se află într-o mișcare continuă. Într-
adevăr, recunoașterea ambivalenței poate să normalizeze faptul că dificultățile,
provocările și dezamăgirile sunt inevitabile în viață - și acceptabile.
Unii pacienți consideră că a avea o varietate de sentimente înseamnă
că acestea sunt „contradictorii”. De exemplu: „Sunt unele lucruri la el care
îmi plac și unele care nu îmi plac. Nu știu de ce am aceste sentimente
contradictorii.”. Asumpția aici este că toate sentimentele ar trebui să fie
monovalente - respectiv, fie în întregime pozitive, fie în întregime negative.
Etichetarea sentimentelor drept contradictorii ar putea declanșa o serie
de convingeri despre necesitatea gândirii de tip liniar și despre excluderea
de tip sau-sau („Nu poate fi și «A», și «non-A».”). Acest sistem binar de
convingeri ar putea duce la respingerea unei game de sentimente pornind de
la premisa că acestea se contrazic din punct de vedere logic și, prin urmare,
sunt greșite. O alternativă este aceea de a înlocui ideea de „contradictoriu”
cu ideea de „gamă de sentimente” - sau, și mai bine, cu ideea de „bogăție a
sentimentelor”. Terapeutul poate spune:

„Imaginați-vă un tablou ce redă un peisaj frumos al unui câmp cu


flori. Sunt flori roșii, roz, galbene, mov și albe, precum și iarbă verde
202 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

și cer albastru în depărtare. Sunt aceste culori contradictorii? Cum ar


fi tabloul dacă ar fi pictat în alb și negru? Dacă ați fi capabil să vedeți
toate culorile și le apreciați pe fiecare dintre ele ca fiind ceva distinct,
vibrant și real, ați avea o problemă cu asta? Sau imaginați-vă că mâncați
într-un local. Gustați un fel de mâncare care este puțin sărat; un alt fel
de mâncare este picant, un alt fel de mâncare este dulce. Ați fi de părere
că mâncarea ar trebui să aibă un singur gust?”

Se spune că împăratul losif al II-lea i-a spus lui Mozart, referindu-se la


una dintre operele lui, „Are prea multe note.”, la care Mozart ar fi răspuns:
„Exact atâtea de câte este nevoie, Maiestatea Voastră.”. Poate fi folosită și
această poveste.
în plus, terapeutul poate aborda complexitatea și bogăția ca fiind
aspecte ce derivă din receptivitate și conștientizare: „Poate că dumneavoastră
sunteți destul de complex și sofisticat în percepțiile pe care le aveți, astfel
încât puteți recunoaște varietatea și bogăția experienței. Sunteți conștient de
multe sentimente, iar aceasta ar putea să reflecte pur și simplu faptul că aveți
o capacitate superioară de a vedea lucrurile cu claritate.”. O modalitate de a
diferenția emoțiile este de a recunoaște că există reacții emoționale diferite
la stimuli diferiți, în momente diferite:

„E posibil oare ca dumneavoastră să vă simțiți trist atunci când aveți


gânduri foarte negative și să vă simțiți fericit atunci când faceți lucruri
care vă fac plăcere? Dacă sentimentele dumneavoastră se schimbă în
funcție de ceea ce gândiți, s-ar putea ca ele să reflecte pur și simplu faptul
că diferite gânduri și experiențe dau naștere la sentimente diferite.”

Stabilirea unei legături între intoleranța Ia ambiguitate


și strategiile problematice de coping
Multe persoane cu intoleranță la ambiguitate apelează la strategii
problematice de coping pentru a face față sentimentelor mixte. O strategie
evidentă este indecizia — care adesea înseamnă a aștepta mai multe informații
care ar putea să încline balanța. O persoană indecisă, ambivalență, ar putea
să nu reușească să aprofundeze o relație sau să ia o decizie cu privire la o
achiziție importantă, ratând astfel posibilitatea de a se bucura de o relație
mai împlinită sau de o anumită alternativă. Așa cum a fost sugerat anterior,
o cale de a aborda această problemă este aceea de a sublinia ideea că dacă
persoana rămâne indecisă, ea va suferi de pe urma costului de oportunitate
al alternativelor care nu au fost acceptate. O altă strategie problematică de
coping este ruminarea: „Trebuie să mă gândesc încontinuu la asta până când
mă voi simți în sfârșit bine în legătură cu asta.”. Alte persoane ambivalențe
ar putea să facă față cerând asigurări din partea altora, respectiv solicitând în
mod repetat sfaturi despre care ar trebui să fie sentimentul corect sau decizia
corectă. în unele cazuri, o persoană ambivalență ar putea să „testeze” o altă
Gestionarea ambivalenței 203

persoană pentru a afla dacă celuilalt chiar îi pasă sau dacă are cu adevărat
o trăsătură indezirabilă. Nu în ultimul rând, unii oameni se simt vinovați
pentru ambivalența lor și ajung să se critice. Ei percep ambivalența drept un
eșec personal, considerând că ei trebuie să fie în totalitate siguri, chiar dacă
sunt înconjurați de complexitate și de evidente contradicții.

Recunoașterea situațiilor curente în care


ambivalența este acceptată
In multe cazuri, o persoană se concentrează pe un domeniu al
ambivalenței, ignorând însă multe alte domenii ale vieții în care deja acceptă
cu lejeritate ambivalența. Spre exemplu, o femeie era îngrijorată cu privire
la sentimentele ei ambivalențe față de partener; ea își interpreta ambivalența
drept un „semn rău” și credea că trebuie să fie „100% sigură” de ceea ce
simte pentru el. Aceasta trăda faptul că percepea ambivalența drept o stare
emoțională indezirabilă și inacceptabilă. Cu toate acestea, terapeutul a
întrebat-o de alte domenii ale vieții ei în care s-ar putea simți ambivalență,
iar ea a recunoscut câteva dintre ele:

PACIENTĂ: Da, am Într-adevăr sentimente mixte față de fiecare


dintre prietenii mei. Sunt unele lucruri care îmi plac la ei, unele lucruri
care nu îmi plac. Dacă stau să mă gândesc, am sentimente mixte și
față de munca pe care o fac, dar presupun că o accept. Am sentimente
mixte și față de faptul că trăiesc în New York. Este scump și zgomotos;
câteodată oamenii sunt nepoliticoși. Dar sunt multe lucruri care îmi
plac la New York, așa că - punând lucrurile în balanță - pot să accepta
asta.
TERAPEUT: Dacă ambivalența este atât de rea prin definiție, atunci
de ce o acceptați când vine vorba de prieteni, muncă și locul în care
trăiți?
PACIENTA: Păi, presupun că am nevoie de prieteni, am nevoie de o
slujbă și trebuie să trăiesc undeva. Nu am de ales.
TERAPEUT: Dacă vreți să aveți o relație intimă cu cineva, atunci s-ar
putea ca ambivalența să vină la pachet. Este posibil oare să cunoști bine
pe cineva și să nu simți nici un fel de ambivalență?

Normalizarea ambivalenței din viețile celorlalți oameni


Chiar dacă pacientul recunoaște că acceptă deja ambivalența în mult
domenii ale vieții, acesta ar putea să aibă o percepție idealizată asupra vieților
altor oameni. Un astfel de pacient era acel bărbat care avea sentimente
ambivalențe față de partenera lui:

PACIENT: Presupun că idealizez alți oameni. Consider că sora mea


are o relație perfectă cu soțul ei și că prietenii mei au vieți perfecte. Dar
204 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

dacă stau să mă gândesc, îmi dau seama că sora mea are niște probleme
și că lucrurile nu sunt perfecte. Ii este greu uneori.
TERAPEUT: Prietenii dumneavoastră exprimă vreodată îndoieli cu
privire la relațiile sau la slujbele lor?
PACIENT: Sigur că da. De fapt, chiar ieri seară vorbeam cu prietenul
meu Dan și îmi spunea că are niște probleme în căsnicie. Și am vorbit
despre asta, iar el și-a dat seama că, pe de altă parte, există și o grămadă
de lucruri bune.

Terapeutul poate sugera:

„Acceptarea compromisurilor în relații, muncă, locul unde trăiți și în


ceea ce faceți s-ar putea să fie o componentă universală a condiției
umane. S-ar putea ca asta să ne permită să ne trăim viețile într-o lume
reală. într-o lume reală există incertitudine, frustrare, dezamăgire și
provocări, iar asta ar putea să stea în balanță cu experiențele plăcute și
semnificative pe care le trăim în relațiile’serioase și în muncă. Oare nu
ne ajută mai mult dacă ne gândim că poate are sens să facem anumite
compromisuri pentru a ne bucura de anumite avantaje? Este asta ceea
ce fac și alți oameni pe care îi cunoașteți?”

Analiza distorsiunilor cognitive care stau la


baza intoleranței la ambivalență
Așa cum a fost arătat anterior, intoleranța la incertitudine este
caracterizată adesea printr-o gamă largă de distorsiuni cognitive. Fiecare
dintre acestea poate fi abordată prin intermediul tehnicilor clasice din
terapia cognitivă. Spre exemplu, gândirea dihotomică — „Este fie corect, fie
incorect.”, „Este fie în totalitate pozitiv, fie negativ.” - poate fi investigată
apelând la dovezi extrase din alte situații de decizie:

„Există alte decizii care nu sunt alb și negru — unde sunt plusuri și
minusuri pentru fiecare alternativă?”
„Dacă vă cumpărați o mașină după ce ați avut în vedere și alte mașini,
nu arătați prin asta că există anumite aspecte pozitive la alte mașini care
s-ar putea să nu existe la mașina pentru care v-ați decis?”
„Cum ar putea să existe o alegere fără costuri?”
„Nu costă și mașina ceva?”

In cazul etichetării („Aceasta este o alternativă inacceptabilă/ o decizie


proastă.”), terapeutul poate investiga semnificația etichetei „alegere”:

„Nu cumva termenul «alegere» sugerează că există o altă alegere cu


caracteristici atrăgătoare?”
„Atunci când faceți o alegere, nu cumva cântăriți compromisurile
Gestionarea ambivalenței 205

asociate fiecărei alternative, astfel încât să puteți construi un argument


în favoarea oricăreia dintre ele?”
„Nu e posibil oare să nu existe de fapt alegeri bune sau proaste, ci mai
degrabă alternative marcate de compromisuri și incertitudine - inclusiv
incertitudinea de a nu ști niciodată cum urmează să iasă lucrurile?”

Tendința de a ignora părțile pozitive poate fi abordată analizând


costurile și beneficiile desconsiderării aspectelor pozitive ale alternativei
alese:

„Dacă tot ceea ce faceți este să scoateți în evidență imperfecțiunile, nu


cumva ignorați informații relevante despre aspectele pozitive?”
„Care sunt părțile pozitive? Care ar fi avantajul aprecierii acestor părți
pozitive?”

Și filtrarea negativă poate fi investigată prin intermediul tehnicilor din


terapia cognitivă:

„Dacă vă concentrați doar pe partea negativă, nu cumva ignorați părțile


pozitive importante?”
„Există oare vreo alternativă care să nu aibă nicio parte negativă?”
„Cum ar fi dacă ați lua în calcul aspectele pozitive și pe cele negative și
le-ați include pe toate? Există altă variantă în care balanța înclină mai
mult în favoarea aspectelor pozitive?”

Terapeutul poate ajuta pacientul să abordeze tendința de a ghici viitorul


- adică tendința de a prezice faptul că o alegere va avea ca urmare o consecință
negativă — prin întrebări similare:

„Se întâmplă uneori să prezicem că vom avea anumite sentimente în


viitor, dar adesea ne înșelăm. V-ați înșelat vreodată în trecut în legătură
cu predicțiile dumneavoastră?”
„Ați putea accepta ca în viitor să aveți atât sentimente pozitive, cât
și negative față de alegerile pe care le veți face sau ați accepta doar
sentimentele pozitive?”
„Cunoașteți pe cineva care are o impresie întru totul pozitivă asupra
alegerilor sale, fără a avea vreodată un sentiment negativ?”

Unii oameni cred că o „alegere greșită” ar fi catastrofală. Terapeutul


poate întreba:

„Ce anume ar fi insuportabil dacă ați face această alegere?”


„Ce dovadă aveți că va fi îngrozitor?”
„Există aspecte pozitive care le-ar putea contrabalansa pe cele negative?”
„Sunteți incapabil să tolerați frustrarea?”
206 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

„Dacă ar fi Într-adevăr atât de groaznic - și nu știm dacă asta va fi


adevărat — v-ați mai putea schimba decizia?”
Alți oameni privesc ambivalența prin prisma raționamentului
emoțional: „Din moment ce sunt ambivalent, sigur este o alegere proastă.”.
Acesta este încă un semn al perfecționismului emoțional („Trebuie să mă
simt în totalitate bine ori câte ori iau o decizie și ar trebui să se întâmple
numai lucruri bune.”). Terapeutul ar putea întreba:

„Prin natura ei, ambivalența nu presupune atât sentimente pozitive, cât


și negative?”
„Nu cumva judecați doar prin prisma emoției dumneavoastră, fără
a recunoaște faptul că luarea unei decizii implică întotdeauna atât
sentimente pozitive, cât și negative?”
„Ați mai avut până acum un sentiment negativ cu privire la o alegere,
realizând ulterior că acea alegere a dus la o serie de urmări pozitive?”
„Dacă v-ați uita pur și simplu la compromisurile asociate ambelor
alternative, fără a apela la emoții, ați fi' capabil să convingeți o altă
persoană în favoarea oricăreia dintre alternative?”
„Este posibil oare ca emoțiile dumneavoastră să se schimbe în timp,
odată ce ați făcut o alegere?”

Mulți oameni susțin diverse afirmații de tipul „trebuie”: „Trebuie să fiu


total mulțumit de alegerea făcută.” și „Nu trebuie să fiu ambivalent.”. Aceste
convingeri pot fi analizate:

„Care sunt costurile și beneficiile convingerii că nu trebuie să fiți


niciodată ambivalent atunci când faceți o alegere?”
„Ce dovezi aveți că aceasta este o abordare practică și realistă a vieții?”
„Dacă toți ceilalți sunt ambivalenți câteodată, atunci dumneavoastră de
ce ar trebui să fiți diferit de alti oameni?”
„Dacă ambivalența înseamnă cunoașterea plusurilor și minusurilor
unei decizii, dumneavoastră ar trebui să faceți alegeri fără a cunoaște
plusurile și minusurile?”

In cele din urmă, mulți oameni cred că o alegere proastă îi va condamna


pentru totdeauna la o consecință intolerabilă. Terapeutul poate analiza
această convingere:

„Haideți să ne imaginăm că luați o decizie cu privire la cumpărarea


unui apartament, iar după ce vă mutați vă dați seama că există o
grămadă de probleme cu apartamentul - probleme cu instalațiile, un
vecin neprietenos, o serie de reparații costisitoare. Chiar dacă ați făcut
o alegere proastă bazată pe informațiile de care dispuneați în acel
moment, asta înseamnă neapărat că nu există beneficii de care vă puteți
bucura în noul apartament?”
Gestionarea ambivalenței 207

„Nu puteți oare să profitați la maximum de o alegere proastă?”


„Imaginați-vă un meci de fotbal17. Fundașul cere să îi fie pasată mingea,
dar apoi observă că înaintașul din defensivă aleargă spre el mult mai
repede decât a anticipat. A fost o decizie proastă să ceară pasa. Dar
poate că fundașul poate să alerge repede înapoi și să arunce o pasă
pentru touchdown18. Uneori, deciziile proaste au urmări pozitive.”

Deconstrucția conceptului de trăsătură


O asumpție care stă la baza convingerii că nu ar trebui să avem
sentimente mixte se referă la ideea că persoana care constituie obiectul
percepției este alcătuită din trăsături stabile și predictibile. Spre exemplu,
convingerea că nu ar trebui să avem decât un singur sentiment este bazată
pe presupunerea conform căreia comportamentul unei alte persoane rămâne
constant indiferent de moment și de situație. Cercetările în domeniul
personalității sugerează însă că există o variabilitate considerabilă la nivelul
comportamentului unui om, în funcție de situație, de comportamentul
evaluat și de percepția actorului - și că, deși anumite variabilele ce țin de
individ ar putea oferi o oarecare predictibilitate, multe aspecte depind de
factori situaționali (Epstein și O’Brien, 1985; Fleeson și Noftle, 2009;
Funder și Colvin, 1991). Spre exemplu, persoanele care ar putea fi etichetate
drept „agresive” de unii observatori s-ar putea să nu fie de fapt agresive
în majoritatea situațiilor, agresivitatea lor ar putea fi verbală, nu fizică și,
totodată, agresivitatea lor ar putea fi determinată de interpretările pe care le
fac anumitor provocări la un moment dat.
în plus, modul în care percepem trăsăturile celorlalți este influențat de
o distorsiune de tipul „actor-observator”: oamenii implicați într-o anumită
acțiune au tendința de a-și atribui comportamentul unor circumstanțe
specifice, pe când cei care observă comportamentul altora au tendința de
a atribui comportamentul respectiv unor trăsături dispoziționale (Ross
și Nisbett, 1991). Spre exemplu, ați putea atribui vehemența cu care îmi
susțin o idee „faptului” că sunt „agresiv”, însă eu s-ar putea să îmi atribui
stilul de argumentare „faptului” că pur și simplu încerc să transmit o idee.
Distorsiunea actor-observator s-ar putea datora concentrării percepției (Eu
mă concentrez pe situație, iar dumneavoastră, ca observator, vă concentrați
pe mine.), accesului pe îl are actorul la informații cu privire la propria
variabilitate a comportamentului (Eu știu că în general nu sunt o persoană
vehementă în argumentare.), precum și accesului diferențiat pe care îl avem
la gândurile ce ar putea determina o acțiune (Eu știu la ce mă gândeam
atunci când mi-am susținut punctul de vedere, în vreme ce dumneavoastră
pur și simplu mi-ați observat stilul de argumentare.).
Pe lângă această convingere în ideea de trăsături, există o convingere

17 American (n. trad.)


18 Momentul în care o echipă ajunge cu mingea în capătul terenului (n. trad.)
208 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

similară în maleabilitatea comportamentului (Dweck, 2000, 2006). Potrivit


lui Dweck, unii oameni au o convingere fermă că abilitățile sunt datorate
unor trăsături înnăscute sau moștenite („convingeri în entitate”). Alții percep
abilitățile ca fiind incrementale sau capabile de dezvoltare („convingeri
incrementale”). Aceste concepte sunt asociate cu diferențe la nivelul motivației
și cu dorința de a persevera. De exemplu, o persoană care este convinsă că
abilitățile sunt incrementale va fi mai dispusă să se străduiască și să perceapă
învățarea ca fiind un proces gradual. Totodată, aceste diferențe sunt relevante
în ceea ce privește convingerile despre trăsăturile de personalitate — cu alte
cuvinte, se pot schimba sau dezvolta anumite caracteristici personale sau
acestea sunt definitive și imuabile? Conceptualizarea trăsăturilor ca fiind
definitive și imuabile seamănă cu gândirea „supra-generalizată” caracteristică
unei vulnerabilități de tip depresiv (Teasdale, 1999). In cele din urmă,
persoanele care consideră că determinarea nu este o trăsătură definitivă
sau limitată vor avea o tendință mai mică de a fi „epuizați” atunci când își
exersează determinarea; cu alte cuvinte, vor tinde mai degrabă să persiste
(Job, Dweck și Walton, 2010).

Convingeri în trăsături
Primul pas în deconstrucția gândurilor despre trăsături este de a
examina măsura în care persoana crede în trăsături de personalitate stabile și
determinate intern. Terapeutul poate întreba:

„Unii oameni cred că alții au trăsături definitive - adică au o serie


de caracteristici care rămân stabile, indiferent de situație. Dacă
dumneavoastră credeți în trăsături stabile, atunci s-ar putea să vă
descrieți pe dumneavoastră și pe ceilalți în termeni precum „agresiv”,
„bun”, „cinstit”, „generos”, „dificil” sau alți termeni generali. Vi se pare
că dumneavoastră aveți astfel de păreri? Vă descrieți pe dumneavoastră
în acest mod? Pe alți oameni? Puteți să îmi dați câteva exemple?”

S-ar putea ca unii pacienți să recunoască cu ușurință că apelează în


mod frecvent la astfel de concepte de trăsături, în vreme ce alții au nevoie
să se automonitorizeze pentru a afla dacă folosesc aceste etichete. Un bărbat
care își idealiza partenera a recunoscut că se gândea adesea la ea ca fiind
deșteaptă, bună, în control, amuzantă și interesantă. A spus mai apoi că el
credea că aceste trăsături au caracterizat-o dintotdeauna. Reflectând mai
bine, însă, și-a dat seama că există o variabilitate â comportamentului ei, cu o
mare jjarte depinzând de situațiile specifice la care ea reacționează.
In continuare, terapeutul poate întreba: „Care sunt costurile și beneficiile
de a vă gândi la dumneavoastră sau la alți oameni în termenii acestor trăsături
stabile și neschimbătoare?”. Persoana menționată anterior a descris astfel
costurile acestui tip de etichetare a altora: îi idealiza sau îi desconsidera,
comparându-se cu imaginea ideală a celorlalți, se simțea inferior, apoi se
Gestionarea ambivalenței 209

concentra asupra propriilor defecte și credea că alții îl judecă prin prisma


trăsăturilor sale. El a trebuit să se gândească de două ori la beneficiile
concepțiilor despre trăsături, dar în cele din urmă le-a descris după cum
urmează: probabil că este capabil să perceapă oamenii în mod realist, poate
prezice cum sunt ceilalți și poate evita oamenii care nu îi plac.
Terapeutul poate apela apoi la distincția trasată de Dweck între
convingerile în entitate și cele incrementale în privința abilităților sau
a personalității, pentru a investiga dacă pacientul crede că trăsăturile de
personalitate — precum „agresiv” sau „interesant” — sunt calități care se pot
îmbunătăți prin exersare și învățare. Spre exemplu, dacă o persoană consideră
că trăsăturile care o descriu ca fiind „interesantă” sunt stabile, atunci nu va
exista prea multă motivație sau speranță pentru vreo schimbare.
In cele din urmă, unele persoane își tratează ambivalența ca și cum ar
fi o trăsătură stabilă: „Mă voi simți întotdeauna ambivalent.”. Și o astfel de
convingere în consecvența sau durabilitatea unei emoții poate fi examinată:

„Dacă veți considera că ambivalența dumneavoastră este o emoție


stabilă, pe care o veți simți în mod constant, veți avea tendința de a
ezita în luarea deciziilor. Există momente ale zilei în care nu vă simțiți
ambivalent? Ce alte emoții aveți pe parcursul unei zile? Atunci când nu
vă concentrați asupra ambivalenței dumneavoastră, ați putea fi capabil
să vă bucurați în vreun fel de alegerea făcută? Oare ambivalența are
tendința de a apărea și de a dispărea?”

Trăsături versus variabilitate


Așa cum am menționat anterior, convingerile în trăsături negative stabile
sunt susținute adesea prin filtrarea selectivă a informațiilor negative, adică
prin distorsiunea de confirmare. Spre exemplu, un bărbat care se considera
plictisitor obișnuia să se concentreze în mod selectiv pe orice informație care
îi confirma această convingere. Modificarea convingerilor despre ambivalență
necesită deseori modificarea unei astfel de distorsiuni de confirmare:

„Dacă dumneavoastră considerați că aveți [sau că alții au] o anumită


trăsătură, s-ar putea să fiți concentrat în mod selectiv pe orice
exemple ale comportamentului respectiv. De pildă, dacă vă considerați
plictisitor, s-ar putea să vă interpretați în mod selectiv comportamentul
ca fiind plictisitor, să aveți tendința de atribui altora gânduri cum că
dumneavoastră ați fi plictisitor, să luați personal pauzele în conversație,
crezând că sunt cauzate de faptul că sunteți plictisitor, și să vă impuneți
standarde înalte cu privire la cât de interesant trebuie să fiți. Vi se pare
cunoscut oricare dintre aceste lucruri?”

Bărbatul „plictisitor” a spus că el considera că trebuie să fie tot timpul


interesant și că obișnuia adesea să îi încarce pe oameni cu poveștile lui și să
210 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

încerce să monopolizeze conversația. Dacă exista un moment de liniște, îl


interpreta ca o dovadă că el este plictisitor și că oamenii își dau seama de
defectele sale. Terapeutul l-a întrebat: „Ce ar intra în categoria relatărilor
interesante?”. Pacientul a ezitat, după care a răspuns: „Păi, știu că uneori spun
lucruri interesante. Oamenii par interesați, pun întrebări, râd.”. Terapeutul a
investigat apoi: „Aveți exemple de momente în care alți oameni pot să pară
câteodată plictisitori, câteodată interesanți?”. Pacientului i s-a cerut să adune
exemple de comportamente ale altor oameni, astfel încât să își lărgească
percepțiile asupra propriilor calități și asupra calităților celorlalți.
Terapeutul poate să sugereze apoi ideea potrivit căreia comportamentul
variază de-a lungul timpului și de la o situație la alta, mai degrabă decât să
fie derivat în totalitate din trăsături interne, stabile, iar oamenii diferă prin
prisma percepției asupra unei anumite trăsături (cum ar fi „plictisitor”):

„Este posibil ca uneori dumneavoastră sau o altă persoană să spună


ceva ce este plictisitor la un moment dat și într-o anumită situație, dar,
într-o situație diferită, dumneavoastră sau 'acea persoană să spună ceva
interesant?”
„Este posibil oare ca ceva ce este plictisitor pen tru cineva să fie interesant
pentru altcineva?”
„Este posibil oare să nu existe defapt propoziții plictisitoare, ci oamenii
să difere între ei prin prisma a ceea ce li se pare interesant?”
„S-ar putea oare ca sentimentele să fie cele care se schimbă, în funcție
de interacțiune și în funcție de interpretarea pe care o dați situației
respective?”
„Dacă lucrurile variază atât de mult, n-ar avea oare sens să aveți
sentimente mixte?”

Terapeutul poate totodată să ajute pacientul să își identifice percepțiile


sau sentimentele care îi „creează probleme”. Pacientul poate fi întrebat:

„Există anumite situații care tind să vă facă să vă simțiți sau să gândiți în


acest mod? Ați putea să urmăriți acel gând sau sentiment, să îi evaluați
intensitatea de la 0 la 100 și să vedeți dacă există vreun tipar? Considerați
că sentimentele sau gândurile dumneavoastră vor varia? De ce ar varia?
Dacă ele variază, nu înseamnă că are sens să aveți sentimente mixte?”

Din nou, unii oameni cred că au sentimente „contradictorii”: „Cum


poate să îmi placă și să îmi displacă aceeași persoană? Asta nu înseamnă
că mă contrazic pe mine însumi?”. O asumpție despre „contradicție” este
aceea că sentimentele trebuie să aibă consistență logică - „A sau non-A.”
Terapeutul poate sugera că sentimentele nu sunt la fel ca propozițiile logice
(„Plouă sau nu plouă.”), ci reprezintă emoții care vin și pleacă în funcție de
atenție, interpretare sau alte emoții din momentul respectiv. Spre exemplu,
mă pot gândi la prietenul meu,Tom, și să am o părere bună despre bunătatea
Gestionarea ambivalenței 211

și umorul lui, dar să mă enerveze puțin faptul că întârzie la cină. Acestea


nu sunt contradictorii, din moment ce eu nu afirm că „Tom întârzie și nu
întârzie.” în același moment. Aceste sentimente reprezintă reacții la aspecte
diferite ale lui Tom. Mai mult, atunci când eu observ un comportament -
„Tom întârzie.” — aș putea interpreta comportamentul prin prisma unor
intenții personale („Nu mă respectă.”), dar s-ar putea să nu cunosc motivele
pentru care întârzie (de exemplu, traficul a fost mai aglomerat decât de
obicei, a plecat târziu de la serviciu, nu a putut să mă sune pentru că nu îi
mergea telefonul, s-a certat cu soția lui sau are probleme cu punctualitatea
indiferent de cine îl așteaptă). Comportamentul lui Tom variază în funcție
de situație și de moment și — cel mai important — s-ar putea ca eu să nu am
acces la informații cu privire la motivele sale.

Reinterpretarea ambivalenței drept abundență de informații


Așa cum este sugerat de mai multe ori în acest capitol, convingerea
că nu ar trebui să ne simțim ambivalenți față de noi înșine, de ceilalți sau
de situații se bazează pe asumpția că toate informațiile despre un stimul
ar trebui să fie „monovalente.” Cu alte cuvinte, toate ar trebui să indice o
singură direcție (de exemplu, fie pozitivă, fie negativă) sau ar trebui ori să
confirme, ori să infirme o trăsătură imuabilă (de exemplu, „El este fie agresiv,
fie neagresiv.”). Această percepție dihotomică asupra realității pornește de la
presupunerea că informația este organizată în manieră binară. în contrast,
terapeutul poate investiga dacă nu cumva sentimentele complicate sau mixte
față de ceva sau față de cineva arată pur și simplu că pe măsură ce un pacient
cunoaște tot mai bine acea persoană sau acel lucru, îi poate înțelege mai bine
complexitatea.

„Am să vă dau un alt exemplu, care ar putea să sune puțin banal, dar mă
va ajuta să îmi susțin ideea. Imaginați-vă că ajungeți pentru prima dată
într-un oraș. In prima zi, observați că aveți un restaurant în apropiere.
Mergeți acolo. Pe măsură ce trec zilele, și săptămânile, și lunile, ajungeți
să mâncați în diferite restaurante cu specific etnic diferit și de calitate
diferită. Acum aveți mult mai multe informații despre restaurantele
din oraș decât știați în prima zi sau în prima săptămână. Există o
variabilitate destul de mare. Dacă cineva vă întreabă: «E bună mâncarea
aici?», ați putea răspunde: «Depinde de ce fel de mâncare îți place și de
locul în care mergi.». Acum înțelegeți că există o abundență mare de
informații - gama de restaurante și gusturile oamenilor.” Sau terapeutul
poate sugera următoarea idee: „Imaginați-vă un tablou pictat în alb și
negru și imaginați-vă un alt tablou care are o gamă de 100 de culori și
de nuanțe diferite. Care dintre ele este mai bogat în informații?”.

Terapeutul poate apoi să continue: „Există vreun avantaj în a vă interpreta


ambivalența ca fiind pur și simplu un semn că dumneavoastră conștientizați
212 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

bogăția și complexitatea situațiilor și a oamenilor? Dacă lucrurile sunt


complexe, atunci de ce ați fi surprins să aveți sentimente diferite, în special în
momente diferite? Poate că pur și simplu sunteți inteligent și vă dați seama
de multe informații.”. Sau terapeutul poate să spună: „Gândiți-vă la cineva
pe care îl cunoașteți foarte bine - mama sau tata, ori fratele sau sora. Față de
ei aveți mai multe feluri de sentimente în momente diferite? Care sunt acele
sentimente?”. Dacă pacientul înțelege că ambivalența ar putea fi o reflectare a
complexității și a bogăției informației - și că a fi „mai deștept și mai înțelept”
atrage după sine sentimente mai puțin monovalente — s-ar putea să renunțe
la ideea că este „ceva în neregulă” cu ambivalența.

Reinterpretarea ambivalenței drept provocări și oportunități


Căutarea a „Cum mă simt defațti" duce adesea la și mai multă ruminare
și îndoială de sine. O alternativă la a căuta acel „singur sentiment real” este să
gândim relațiile (sau situațiile) prin prisma provocărilor pe care le oferă - în
special prin prisma oportunităților de dezvoltare și de cultivare a curiozității
care se ivesc odată cu ele. Spre exemplu, să presupunem că îmi plac multe
dintre trăsăturile lui Susan, o colegă de lucru, dar există anumite trăsături
care nu îmi plac (de exemplu, s-ar putea să fie dogmatică, nu avem aceleași
înclinații teoretice). De îndată ce mă gândesc „îmi place mult de ea.”, îmi dau
seama că are trăsături care îmi plac mai puțin. în loc să încerc să îmi reduc
sentimentele mixte la un singur sentiment, pot să accept provocarea de a lucra
în colaborare cu cineva care are o serie de trăsături ce mie nu îmi plac. Această
provocare presupune ca eu să apelez la acceptare, să fiu curios față de punctul
ei de vedere, să iau în considerare posibilitatea de a-mi dezvolta capacitatea de
toleranță — și chiar de a-mi schimba unele înclinații teoretice pentru a integra
mai multe perspective alternative. Pot să consider acceptarea oamenilor față
de care am sentimente mixte drept cultivarea unei curiozități în privința lor,
precum un exercițiu de viață pentru lumea reală. îmi pot cultiva curiozitatea
față de motivele pentru care o altă persoană ar putea să vadă lucrurile așa cum
le vede Susan. în loc să adopt o perspectivă critică („Nu îi suport punctul de
vedere.”) sau să iau o decizie reducționistă („Bine, pur și simplu nu îmi place
de ea.”), pot să separ trăsăturile care îmi plac de cele care nu îmi plac, să cultiv
o perspectivă mai diferențiată asupra ei, să îi analizez punctul de vedere și
să decid care dintre ideile și trăsăturile ei sunt cele care au relevanță pentru
scopurile mele. înlocuirea criticii cu acceptare și curiozitate poate da naștere
unor posibilități de interacțiune mai adaptativă. Ambivalența ar putea fi o
reflectare a faptului că „facem cunoștință cu lumea reală”.

A face loc
O intoleranță la contradicții dezvăluie convingerea că nu putem avea
simultan percepții conflictuale față de un anumit lucru: „Fie îmi place, fie
nu îmi place.”. O alternativă la această perspectivă monovalentă este să
Gestionarea ambivalenței 213

recunoaștem că avem suficient „spațiu” pentru a integra contradicții. Asa


cum a observat Walt Whitman (1855/1959) în minunatul său poem „Cântec
despre mine însumi”: „Mă contrazic oare?/ Prea bine, fie, mă contrazic,/ (Sunt
vast, cuprind mulțimi.)”. A observat că poate iubi pe cel frumos și pe cel urât,
pe cel tânăr și pe cel bătrân, pe cel bogat și pe cel sărac. Tehnica de „a face loc”
permite acceptarea oricărei experiențe care se ivește și a oricărui sentiment
pe care îl avem. în poemul său „Casa de oaspeți”19, un poet persan din secolul
al XlII-lea, Jalal Al-Din Rumi, a surprins în mod similar capacitatea de a
accepta o varietate mare de experiențe:

Acest om este o casă de oaspeți.


In fiecare dimineață un nou venit.
O bucurie, o întristare, o răutate,
un moment trecător de înțelegere, toate apar
precum un oaspete neașteptat.
Intâmpină-i și fii gazdă bună pentru toți!
Chiar dacă sunt o mulțime de amărăciuni,
care îți scutură violent casa
golită de mobilă,
totuși, poartă-te respectuos cu fiecare oaspete.
El te-ar putea conduce
către o nouă încântare.
Gândul rău, rușinea, răutatea,
întâmpină-le la ușă râzând și invită-le înăuntru.
Fii recunoscător pentru orice apare,
Pentru că toate au fost trimise
ca o călăuză de dincolo.

în continuare, prezentăm un dialog cu bărbatul care era ambivalent în


privința partenerei sale:

TERAPEUT: Observ că aveți sentimente mixte față de ea - nu vă


plac anumite lucruri pe care ea le spune și există unele caracteristici ale
aspectului ei fizic care nu corespund cu ceea ce v-ați dori dumneavoastră.
PACIENT: Da, asta face lucrurile să fie dificile pentru mine, deoarece
îmi place de ea, dar îmi dau seama că sunt unele lucruri care nu îmi plac.
TERAPEUT: Cum ar fi dacă v-ați gândi la dumneavoastră ca având
capacitatea de a cuprinde numeroase sentimente, ca și cum ați face loc
pentru trăsături care vă plac și care nu vă plac? Cum ar fi dacă v-ați
gândi la dumneavoastră ca la un vas foarte mare, în care sentimentele
sunt asemenea unor lichide diferite ce curg înăuntru și în afară și este
suficient de mult loc pentru toate?
PACIENT: Asta m-ar ajuta foarte mult. Nu m-aș mai îngrijora atâta.

19 Din Rumi (1997). Copyright Coleman Barks și Michael Green. Republicat cu permisiunea
lui Coleman Barks.
214 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

TERAPEUT: Poate că a accepta sau a iubi pe cineva este ca un fel de


vas mare ce nu se umple niciodată, în care mereu mai este loc.

Avantajul de a face loc emoțiilor este că oamenii nu vor mai simți


nevoia să își reducă emoțiile la una singură; la fel ca Walt Whitman, ei pot
ajunge să înțeleagă că pot să fie plini de mulțimi. în loc să se lupte împotriva
sentimentelor mixte, ei pot să le invite pe toate înăuntru și să facă loc. Mulți
pacienți spun că această abordare le dă un sentiment de ușurare, deoarece
ajung astfel să înțeleagă că sentimentele mixte nu sunt un semn rău, ci mai
degrabă o reflectare a generozității și a capacității de a fi cuprinzător.

Depășirea rezistenței față de procesul de acceptare a ambivalenței


Mulți oameni care întâmpină dificultăți cu ambivalența ar putea crede că
acceptarea ambivalenței este ceva indezirabil, prin care se neagă și se invalidează
pe sine sau se mulțumesc cu mai puțin. Unele dintre aceste persoane ar putea
considera că sunt îndreptățite să aibă totul „așa cum trebuie”. Alții ar putea
crede că vor fi complet satisfacuți dacă vor obține „10% în plus”; s-ar putea să
anticipeze o reacție emoțională exagerată la o alternativă ideală. Vom analiza
în continuare aceste obstacole și dezavantajele lor.
în primul rând, dacă percepem ambivalența drept „indezirabilă în sine”,
ajungem să desconsiderăm orice aspect pozitiv care ar putea deriva din
alternativa aleasă și, totodată, nu luăm în considerare costurile de a căuta
la nesfârșit un ideal. Spre exemplu, alegerea unei slujbe care reprezintă 90%
din ceea ce își dorește persoana aduce, totuși, cu sine considerabil de multe
aspecte pozitive. Mai mult, continuarea căutărilor s-ar putea să ne coste foarte
mult - și, de fapt, ar putea să reducă în cele din urmă alternativele dezirabile.
în al doilea rând, dacă refuzăm să acceptăm ambivalența, am putea pierde
și oportunitatea de a ne bucura imediat de recompense. Spre exemplu, o
persoană care caută partenerul ideal - și respinge 90% dintre alternative - va
pierde beneficiile imediate ale unei relații curente.
în al treilea rând, convingerea conform căreia acceptarea ambivalenței
este ceva invalidant contrazice de fapt adevărul. Putem spune: „Am Într-
adevăr sentimente mixte, dar cred în același timp că aceasta este cea mai
bună alternativă.”. Putem valida ambivalența făcând totodată o alegere între
două alternative reale în timp real. Validarea ambivalenței înseamnă găsirea
sâmburelui de adevăr al sentimentelor mixte — nu echivalarea sentimentelor
mixte cu unele indezirabile sau inacceptabile. în cel de-al patrulea rând, este
întotdeauna adevărat că ne mulțumim cu mai puțin, cu excepția situației
în care luăm o decizie absolut perfectă, ce nu implică niciun cost. însă, nu
există alegeri fără costuri. Putem spune în schimb: „Am decis pentru cea mai
bună dintre alternativele disponibile în acest moment.”. Trebuie clarificat ce
înseamnă că ne mulțumim cu mai puțin: „Mai puțin decât care alternativă
disponibilă?”.
în al cincilea rând, convingerea că nu ar trebui să acceptăm ambivalența
Gestionarea ambivalenței 215

pentru că suntem îndreptățiți să avem totul așa cum trebuie poate fi analizată
prin prisma costurilor și a beneficiilor de a avea pretenții la îndreptățire și
de a insista ca totul să fie „așa cum trebuie”. Spre exemplu, printre costuri
se numără o nemulțumire constantă, pretenții continue ce nu sunt niciodată
îndeplinite în totalitate și incapacitatea de a coabita cu decizii reale în lumea
reală. Din moment ce lumea nu este făcută în așa fel încât să recompenseze
îndreptățirea, există riscul ca această convingere să dea naștere la frustrare,
deziluzie, conflicte cu ceilalți și la incapacitatea de a obține cel mai bun
compromis dintre cele disponibile. In al șaselea rând, convingerea conform
căreia vom resimți o fericire eternă dacă încercăm să obținem 10% în
plus s-ar putea să fie o iluzie. Spre exemplu, cercetările asupra așa-zisului
fenomen de „monotonie hedonică” arată că oamenii se adaptează repede la
un câștig de nivel mai înalt, fericirea lor crescând puțin sau deloc (Brickman
și Campbell, 1971; Mancini, Bonanno și Clark, 2011). Dacă cei 10% în plus
vor duce în cele din urmă la o adaptare prin care revenim la nivelul de bază
al fericirii, merită atunci costurile unei căutări suplimentare? Dacă putem să
ne bucurăm acum de 90%, de ce să așteptăm un câștig incert de 100%, care,
chiar dacă l-am atinge, ar putea aduce beneficii efemere?
Să ne întoarcem încă o dată la exemplul bărbatului care se simțea
ambivalent în privința prietenei sale și a ideii de a se căsători cu ea. El a
relatat că își iubește prietena, o considera o persoană bună, credea că ar fi
o soție și o mamă excelentă și simțea că îi este foarte devotată. Cu toate
acestea, el a mai spus și că în anumite momente nu este atât de interesat de
lucrurile de care ea obișnuiește să vorbească.

PACIENT: Chiar cred că Sarah ar fi o soție bună. Are toate calitățile


potrivite. Dar sunt momente în care nu sunt atât de interesat de lucrurile
pe care le spune. Așa că am sentimente mixte față de ideea de a mă
căsători. O percep ca fiind la 90%, dar mă întreb cum ar fi să găsesc
100% — cea față de care nu aș avea sentimente mixte.
TERAPEUT: Ce anume vă deranjează la a avea sentimente mixte?
PACIENT: Păi, mi-ar plăcea să fiu sigur — mi-ar plăcea să simt că nu
există niciun fel de îndoială.
TERAPEUT: Așa, deci păreți să credeți că nu ar trebui să aveți niciun
fel de îndoială. De ce nu ar trebui să aveți îndoieli?
PACIENT: Păi, atunci când plănuiești să te căsătorești, nu ar trebui
să ai îndoieli. Până la urmă, dacă ai îndoieli, cu siguranță înseamnă că
lipsește ceva.
TERAPEUT: Deci spuneți că dacă lipsește ceva, atunci sigur este o
alegere proastă?
PACIENT: Cred că da.
TERAPEUT: Ați cunoscut vreodată pe cineva care să aibă totul așa
cum trebuie în relația cu partenera? Cineva care să nu poată spune:
„Păi, îmi plac majoritatea lucrurilor la ea, dar sunt unele lucruri care mă
deranjează uneori?”.
216 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

PACIENT: Presupun că aveți dreptate cu asta. Dar mă întreb dacă nu


ar trebui să aștept până găsesc partenera perfectă — cineva față de care
nu aș avea nicio îndoială.
TERAPEUT: Păi, ați fost singur până acum - și aveți 37 de ani. Credeți
că această persoană perfectă e în lume pe undeva? Și dacă există, cât
timp v-ar putea lua până să o găsiți?
PACIENT: Nu am cunoscut până acum o femeie la fel de bună ca
Sarah. Nu, niciodată.
TERAPEUT: Dar poate că există în lume cineva.
PACIENT: Da, habar n-am. Poate că visez. Dar s-ar putea să dureze
ani de zile — dacă există cineva așa.
TERAPEUT: Deci acesta ar fi costul pentru dumneavoastră — să căutați
ani de zile. Dar atunci nu v-ați putea bucura de relația cu Sarah și nu
v-ați putea continua viața în acea direcție. Dar este un joc de noroc; este
un compromis. Ați putea lua 90% acum sau ați putea spera să obțineți
100% mai încolo. Dar haideți să presupunem că există cineva în lume
care nu spune niciodată ceva ce să vă plictisească.
PACIENT: Asta mi se pare imposibil.
TERAPEUT: S-ar putea, dar haideți să ne imaginăm asta — 100%
interesantă tot timpul. Acum, cu cât credeți că ați fi mai fericit alături
de această persoană?
PACIENT: Poate un pic mai fericit. Nu știu. Poate că nu ar face nicio
diferență.
TERAPEUT: Știți, tindem adesea să ne adaptăm la ceea ce avem.
Astfel, dacă salariul dumneavoastră ar crește cu 10%, s-ar putea să
fiți fericit cam o lună, dar apoi v-ați obișnui cu asta. Poate că asta se
întâmplă atunci când căutăm acel 10% în plus. Chiar dacă îl obținem,
probabil că beneficiile vor dura o perioadă scurtă de timp. Dar apoi
trebuie să vă gândiți la ce renunțați în această căutare, plus câte șanse
aveți să o găsiți. Și chiar dacă ați găsi acea persoană, oare ea își va dori să
se căsătorească cu dumneavoastră sau mai degrabă cu altcineva? Există
o grămadă de incertitudini.
PACIENT: Dar să spunem că mă decid pentru Sarah. Asta înseamnă
că mă mulțumesc cu situația.
TERAPEUT: Ați putea spune asta - dar vă gândiți că „Mă mulțumesc
cu mai puțin decât pot obține sau decât merit.”?
PACIENT: Da, poate că eu cred că merit mai mult.
TERAPEUT: Indiferent dacă dumneavoastră meritați sau nu mai mult,
s-ar putea ca lumea să nu fie făcută în așa fel încât să ne ofere ceea ce
credem noi că merităm. Primim ceea ce primim - ceea ce alegem. Cum
ar fi dacă nu v-ați gândi la asta ca la o „mulțumire cu mai puțin”, ci mai
degrabă ca la o „decizie” — cu alte cuvinte, decideți între alternativele pe
care le luați în considerare?
PACIENT: Asta sună mai realist. Ceea ce fac este să decid.
TERAPEUT: Iar dacă decideți, atunci puteți încerca să profitați la
Gestionarea ambivalenței 217

maximum de alegerea făcută, indiferent care este aceea. Un avantaj în


a accepta ambivalența este că puteți să luați totuși o decizie. Indiferent
de ceea ce decideți, există compromisuri. Acum, există posibilitatea ca
dumneavoastră să aveți sentimente mixte pentru că sunteți receptiv și
aveți o grămadă de informații. Spre exemplu, imaginați-vă că aveți 16
ani și vă idealizați în totalitate prietena. Oare asta se datorează faptului
că sunteți realist sau faptului că sunteți imatur? Acum, că aveți 37 de
ani, s-ar putea să fi avut mai multă experiență, să fi cunoscut plusuri
și minusuri. Probabil că sunteți mai receptiv. Este oare posibil să fiți
ambivalent pentru că acum sunteți mai deștept?
PACIENT: Nu m-am gândit niciodată așa la asta.

REZUMAT
Intoleranța la ambivalență și percepția simplistă asupra emoțiilor care
stă la baza acestei intoleranțe sunt responsabile pentru multă nemulțumire,
desconsiderare a aspectelor pozitive, filtrare negativă și indecizie. Aceste
persoane operează cel mai adesea sub imperiul unei iluzii ce ține de
perfecționismul emoțional/ existențial și de mintea pură; ei refuză să accepte
incertitudinea și imperfecțiunea într-o lume imperfectă. Prin faptul că percep
compromisurile drept o formă de „trădare față de sine” sau de „mulțumire cu
mai puțin”, aceste persoane sunt predispuse la teamă de regret și la ruminare în
căutarea acelei alternative perfecte, lipsite de costuri. Abordarea caracterului
inevitabil al ambivalenței, renunțarea la strategia de maximizare, adoptarea
complexității și acceptarea pe această cale a contradicțiilor, a dezamăgirilor
ocazionale și a imperfecțiunilor din viața de zi cu zi poate ajuta acești oameni
să își ia angajamentul de a trăi într-o lume reală, care nu este întotdeauna
cea visată de ei. Incurajându-i pe acești pacienți să accepte ambivalența, să
o reinterpreteze drept conștientizare și onestitate și să lucreze cu ceea ce au,
terapeutul îi poate ajuta să normalizeze natura sentimentelor mixte și să își
asume provocarea de a învăța să iubească și să accepte ceea ce este imperfect.
Este ușor să iubim ceea ce este perfect, însă iubirea față de imperfecțiune este
un semn al înțelepciunii.
CAPITOLUL 9
Conectarea emoțiilor la valori (și virtuți)

Omului i se poate lua totul, mai puțin un lucru: ultima


dintre libertățile umane - respectiv aceea de a-și alege propria
atitudine într-un anumit set de împrejurări date, de a-și
alegepropriul mod de a fi.20
— Viktor E. Frankl, Omul în căutarea sensului vieții

Motivul pentru care noi, oamenii, avem emoții este pentru că „ceva
contează” pentru noi. Suntem furioși, deoarece considerăm că oamenii nu
ne respectă, ne umilesc sau ne încalcă drepturile - iar pentru noi contează
respectul, politețea și drepturile noastre. Considerăm că ar trebui să fim
tratați altfel. Suntem frustrați, deoarece nu putem atinge un scop important,
iar atingerea scopurilor are relevanță pentru noi; vrem să simțim că suntem
eficienți. Suntem geloși, deoarece credem că partenerii noștri sunt mai
interesați de altcineva - iar angajamentul și rolul central al intimității
sunt valori importante. Un obiectiv major al terapiei centrate pe scheme
emoționale este acela de a sprijini pacientul să clarifice care valori, scopuri sau
trăsături personale de caracter ori virtuți sunt cele importante și de a asocia
emoțiile cu scopurile respective. Terapia centrată pe scheme emoționale nu
este genul de terapie prin care se urmărește calmarea emoțiilor sau eliminarea
sentimentelor inconfortabile. Se caută mai degrabă plasarea emoțiilor într-
un context mai larg de semnificații, iar persoana este încurajată să accepte
dificultățile care ar putea deriva din emoții, astfel încât să poată duce o viață
mai împlinită. Scopul nu este neapărat o „viață fericită”, în sensul de a pune
simbolul unei fețe zâmbitoare21 după semnătură. Scopul nu este să trăim o
viață ușoară, fără frustrări, furie, tristețe sau singurătate. Scopul nu este „să
ne simțim bine”, ca și cum viața ar fi un calcul hedonist în care comparăm

20 Traducere în limba română de Silvian Guranda, Editura Meteor Press, 2009.


21 In engleză, „happy face"\ se referă la simboluri folosite în comunicarea virtuală pentru a
transmite nuanțe emoționale, (n. trad.)
218
Conectarea emoțiilor la valori (și virtuți) 219

sentimentele între ele și alegem întotdeauna „sentimentul fericit.” în loc să


urmărim „să ne simțim bine”, scopul este să fim capabili să trăim o viață în
care suntem dispuși să acceptăm să simțim orice, astfel încât să accedem la o
viață mai completă, mai bogată și cu mai mult sens. Dacă suferința face parte
din acel gen de viață, atunci scopul este să trăim o viață pentru care merită să
suferim.
Importanța valorilor în psihoterapie a fost promovată de Viktor Frankl
în Omul în căutarea sensului vieții (1963). Frankl, un psihiatru austriac, a fost
închis la Auschwitz și a observat că mulți dintre prizonierii care mureau
(înainte de a fi executați) renunțaseră deja la viață. Puținii care păreau să aibă
șanse mai mari de supraviețuire aveau speranța — chiar dacă speranța lor era o
iluzie - că într-o bună zi îsi vor reîntâlni familiile si că viețile lor vor continua
după eliberarea din lagărul de concentrare. Frankl (1959, 1963) a ajuns în
cele din urmă să respingă modelul psihanalitic, care era concentrat pe trecut
și pe mecanismele de apărare împotriva libidoului. El a elaborat o nouă
formă de terapie denumită „logoterapie”, axată pe sensul dat de către oameni
acțiunilor și vieții lor. Un accent similar pe scopuri și valori apare tot mai
pregnant în unele variante actuale ale terapiei cognitiv-comportamentale;
spre exemplu, atât ACT, cât și DBT subliniază importanța valorilor într-o
„viață ce merită trăită” (Hayes, Levin, Plumb-Vilardaga, Villatte și Pistorello,
2013; Wilson și Murrell, 2004; Wilson și Sandoz, 2008). Acest accent era
de mult așteptat. In plus, în terapia centrată pe compasiune a lui Gilbert
(2009) apare în prim plan rolul compasiunii ca valoare și emoție în a-i ajuta
pe oameni să-și găsească un scop, să-și depășească anxietatea și depresia și să
îsi construiască o viată cu sens.
Un exemplu literar emblematic pentru găsirea sensului în viață este
reprezentat de scurta nuvelă a lui Tolstoi (1886/1981), Moartea lui Ivan
Ilici. Ivan Ilici a trăit o viață adecvată, bună, însă într-o căsnicie lipsită de
dragoste, neavând vreun sens în afara comportamentului convențional.
Acum, ajuns la vârsta de 45 de ani, se accidentează în timp ce atârnă perdele;
după ce este consultat de o serie de medici, realizează că moartea sa este
iminentă. Pe patul de moarte, el reflectă dacă viața lui a avut sau nu vreo
valoare. O modalitate de a identifica valorile care ne-ar putea ghida este să
ne punem întrebarea pe care Ilici și-ar fi putut-o pune mai devreme în viață:
„Dacă ai putea să dai timpul înainte, din clipa de față până în momentul
în care ești pe patul de moarte, ce ți-ai dori să fi trăit? Cum ți-ai dori să fi
fost viața ta?” Conform Istoriei după Herodot, scrisă cu aproape 2.400 de ani
înaintea nuvelei lui Tolstoi, regele filosof grec Solon i-a spus regelui persan
Croesus că nu putem ști dacă viața noastră a fost fericită până în clipa morții.
Până și viața celui bogat și puternic se poate încheia în dizgrație și umilință,
potrivit lui Solon. Iar ideea de a reflecta la cum a fost viața noastră este o
componentă a terapiei centrate pe sinteza vieții, propusă pentru prima dată
de către Robert Butler (1963). Ideea reflecției asupra propriei vieți — fie sub
forma reflecțiilor imaginare pe patul de moarte ale lui Ivan Ilici, a exemplului
lui Solon cu privire la ultimele ore din viață sau a sintezei lui Butler asupra
220 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

a ceea ce a însemnat viața - a fost încorporată în terapia prin acceptare și


angajament (ACT; Hayes, 2004). Clarificarea sensului și găsirea scopului
sunt elemente cheie și în terapia centrată pe scheme emoționale. De altfel,
valorile reprezintă una dintre cele 14 dimensiuni ale schemelor emoționale
prezentate în capitolele anterioare și evaluate prin intermediul LESS II.
Acest capitol prezintă 10 tehnici menite să ajute la clarificarea acelor
valori care sunt esențiale pentru o anumită persoană — și să demonstreze cum
pot deriva emoțiile din valorile respective. Valorile sunt componente centrale
în dobândirea unui scop, a sensului și a capacității de a tolera emoții dificile
ca mijloc pentru atingerea unui scop. Voi prezenta și virtuțile de caracter ce
definesc încă din Antichitatea clasică ideea de „fericire” — respectiv viața ce
merită trăită.

VIZUALIZARE NEGATIVĂ
Stoicii din perioada Antichității au sugerat că unul dintre scopurile
noastre în viață este acela de a ajunge să fim fericiți sau mulțumiți cu ceea
ce avem deja. Motivul este că uneori ne concentrăm excesiv de mult pe ceea
ce nu avem (anumite scopuri pe care încercăm să le îndeplinim, care sunt
adesea imposibil de atins), iar asta ne lasă într-o stare de nemulțumire și
frustrare. Spre exemplu, un bărbat a relatat că îl frustrează faptul că nu este
promovat la locul de muncă; s-a gândit și s-a plâns săptămâni la rând cu
privire la cât de nedreaptă era situația lui. Admițând că situația lui ar putea
să fie Într-adevăr nedreaptă, terapeutul lui i-a sugerat să reflecteze asupra
câtorva exerciții simple; în fiecare dintre ele scopul era să își imagineze că nu
are ceva ce deja deține.
Conștientizarea a ceea ce avem deja, dar nu am reușit să apreciem sau
să observăm, poate adesea să ne demonstreze că ceea ce prețuim este deja în
posesia noastră; senzația de a deține ceva depinde doar de abilitatea de a-1
aprecia. O femeie se plângea că vrea să piardă din greutate, însă se simțea
„blocată” în apartamentul ei dintr-un oraș mare. Terapeutul a încurajat-o să
facă mai multe plimbări prin oraș sau să se alăture unui club de persoane
interesate de sănătate, însă pacienta a mărturisit că nu prea facea lucruri doar
de dragul ei. Nu se simțea suficient de importantă. Terapeutul i-a sugerat să
contacteze o organizație care asista nevăzători și eventual să ia în calcul ideea
de a plimba o persoană nevăzătoare. Câteva săptămâni mai târziu, ea a relatat
că experiența i se păruse extrem de semnificativă:

„Am plimbat o doamnă nevăzătoare prin parc. Era o zi foarte frumoasă


de vară și noi ne plimbam, iar eu îi descriam păsările și peisajul, astfel
încât să își poată imagina ceea ce vedeam eu. Și m-am simțit minunat
ajutând-o. Știți, nu am realizat până atunci că parcul este atât de frumos
— nu l-am văzut până nu i l-am descris ei.”
Conectarea emoțiilor la valori (și virtuți) 221

Terapeutul a spus, reflectându-i cuvintele: „Doar privind prin ochii unei


nevăzătoare ați reușit să vedeți ce era deja acolo.”.
Cu un alt pacient a fost folosită o abordare similară, bazată însă pe o
experiență pur imaginară:

TERAPEUT: Haideți să ne imaginăm acum câteva lucruri pe care le


considerați de la sine înțelese. Poate ne-am putea gândi la corpul și la
simțurile dumneavoastră. Haideți să luăm picioarele. Am observat că
puteți merge și mi-ați spus că alergați în mod regulat. Asta e minunat.
Acum, aș vrea să vă închideți ochii. încercați să eliberați orice fel de
tensiune. Doar relaxați-vă și concentrați-vă pe ceea ce spun. Imaginati­
vă că picioarele vă sunt paralizate. Imaginați-vă că nu ați mai putea să
mergeți niciodată. Ce anume v-ar lipsi dacă nu ați mai putea merge pe
jos?
PACIENT: Vai, Doamne! Este un gând îngrozitor. Nu îmi pot imagina
așa ceva. Ar fi groaznic.
TERAPEUT: Așa, se pare că mersul pe jos este important pentru
dumneavoastră. Unde v-ar părea rău să nu mai puteți merge?
PACIENT: Pur și simplu să mă ridic și să merg în cealaltă cameră.
TERAPEUT: Asta este ceva ce faceți în fiecare zi. Ce altceva?
PACIENT: Să mă plimb prin oraș. Mi-ar lipsi libertatea de a mă duce
oriunde aș vrea să mă duc.
TERAPEUT: Cât de des v-ați gândit, plimbându-vă prin oraș, că v-ar
lipsi să fiți capabil să faceți asta?
PACIENT: Niciodată.
TERAPEUT: Deci nu ați observat că ceva foarte important pentru
dumneavoastră este ceva ce aveți norocul să puteți face.

Vizualizarea negativă poate fi folosită pentru aproape orice experiență


potențial valoroasă pentru o persoană. Spre exemplu, se poate exersa
vizualizarea că partenerul a dispărut pentru totdeauna, că propriii copii nu
există, că soarele nu mai răsare niciodată sau că persoana a surzit. Scopul
vizualizării negative nu este să întristeze pacienții (deși unii pacienți ar putea
aduce în discuție această îngrijorare). Scopul este mai degrabă de a ajuta
pacienții să ajungă să aprecieze și să fie mulțumiți de ceea ce au deja.
Vizualizarea negativă este antidotul pentru fenomenul „monotoniei
hedonice”, în care obținem ceva ce are valoare pentru noi, însă apoi ne
obișnuim cu el, deoarece ajungem să îl considerăm de la sine înțeles. Atunci
când exersăm o conștientizare temporară a absenței, ne putem bucura de
experiența reîntoarcerii sale. Există o parte bună în a simți că ceva ne lipsește
— și, la modul ironic, o parte și mai bună în a fi capabili să simțim lipsa a ceva
ce se află deja în posesia noastră.
222 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

EXEMPLIFICARE NEGATIVĂ:
„ȘI EU AȘ PUTEA SĂ FIU ÎN LOCUL LUI"
O altă tehnică pentru creșterea semnificației emoționale a „ceea ce
contează” este de a observa necazurile altor oameni. Aceasta nu înseamnă să
facem „haz de necazulaltuia',n, adică să ne facă plăcere să vedem că cei pe care
îi invidiem întâmpină dificultăți. (Acest fenomen este prezentat în detaliu
în Capitolul 11.) Mai degrabă, putem porni de la a recunoaște necazurile cu
care se confruntă ceilalți, pentru a ne reaminti de circumstanțele noastre mai
norocoase — acestea fiind ceva ce noi putem aprecia. Mai mult, ne poate ajuta
să înțelegem că există o probabilitate mare ca necazurile altora să semene
- sau să exemplifice - foarte mult cu ceea ce am putea suferi și noi la un
moment dat.

TERAPEUT: Acum, când vă plimbați prin oraș, observați vreodată


câte o persoană în vârstă mergând cu ajutorul unui cadru - poate cineva
care a suferit un atac cerebral si are dificultăți serioase?
PACIENT: Da, îmi pare rău pentru ei.
TERAPEUT: S-ar putea ca pe această cale să vă amintiți și de cât de
norocos sunteți că puteți merge pe jos și chiar fugi cu mare ușurință și
plăcere?
PACIENT: De fapt, niciodată nu mă gândesc la asta. Trebuie să
mărturisesc, nu îmi place să văd oameni invalizi.
TERAPEUT: Dar cum ar fi să vă gândiți la ei ca fiind oameni care vă
ajută să conștientizați cât sunteți de norocos? Poate ați putea chiar să
spuneți: „Ce bine că cineva îmi amintește de cât de norocos sunt.”.
PACIENT: Da, asta cu siguranță este mai bine decât să prefer să nu îi
văd.
TERAPEUT: Și v-ați mai putea spune: „într-o bună zi, voi fi bătrân și
s-ar putea să am nevoie de un cadru. S-ar putea să am un atac cerebral.”.
Ați putea spune: „Și eu aș putea să fiu în locul lui.”.
PACIENT: Mă întristează să mă gândesc, dar - știți — e adevărat. Tatăl
meu a avut un atac cerebral și îi era foarte greu să meargă, iar mie mi-a
părut rău pentru el.
TERAPEUT: Păi, atunci, v-ați putea uita la cineva care întâmpină
dificultăți serioase ca la cineva care vă amintește cât de norocos sunteți.
Ar putea reprezenta totodată o ocazie de a simți compasiune față de
persoana respectivă - așa cum simțiți față de tatăl dumneavoastră - și
de a realiza că norocul este trecător. Și că depinde de noi să îl apreciem
atâta timp cât îl avem.

Terapeutul poate să le sugereze pacienților să fie atenți la exemple de

22 In original „schadenfreude”, termen provenit din limba germană, unde Schaden - necaz și
Freude - bucurie, (n. trad.)
Conectarea emoțiilor la valori (și virtuți} 223

necazuri ale altora, prezentate la știri, în cazul oamenilor pe care îi întâlnesc


ori îi văd sau în cadrul unor evenimente de care află. Pacienții pot ulterior
să formuleze o serie de gânduri compasionale îndreptate către persoanele
respective (inclusiv străini), iar apoi să își amintească faptul că „Și eu aș putea
să fiu în locul lui.”

EXEMPLIFICARE POZITIVĂ
Așa cum circumstanțele dureroase și dificile cu care se confruntă alții
ne-ar putea reaminti de norocul nostru trecător, putem recunoaște inclusiv
că norocul sau superioritatea altora ar putea să exemplifice anumite calități
sau experiențe pe care noi le-am considera valoroase. Din nou, în Capitolul
11 este analizat procesul prin care calitățile pozitive ale altora ar putea stârni
invidie - și dorința de a-1 vedea eșuând pe acela care are mai mult succes.
Pe de altă parte, exemplificarea pozitivă înseamnă recunoașterea faptului că
succesul altora poate să servească drept reamintire a ceea ce am vrea noi înșine
să îndeplinim sau a modelelor pe care le-am putea urma. Spre exemplu, relația
apropiată și afectuoasă dintre un soț și o soție îi poate stârni sentimente de
tristețe și invidie unei femei fără partener, care se simte singură și lipsită de
speranță. Acest „declanșator” care o face să conștientizeze ceea ce lipsește din
viața ei o poate arunca într-o stare tot mai intensă de lipsă de speranță, în
care abundă regrete față de relațiile din trecut care s-au încheiat. Pe de altă
parte, ar putea folosi exemplificarea pozitivă pentru a percepe „sentimentele
de afecțiune” sub forma unui scop pozitiv pe care să îl urmărească. Scopul
pozitiv referitor la „sentimente de afecțiune” sau la „apropiere” nu trebuie
neapărat să fie limitat la o relație de căsnicie și nici măcar la o relație intimă.
Poate să fie concretizat în orice fel de relație în care există grijă, dragoste,
afecțiune și compasiune. De altfel, nici nu trebuie să se refere la doi oameni
care se cunosc între ei; poate fi direcționat către străini, colegi, cauze de
valoare sau chiar către animale.

TERAPEUT: V-ați întristat atunci când i-ați văzut pe Juan și Maria


ținându-se de mână. Ce anume v-a făcut să vă simțiți atât de tristă?
PACIENTA: Mi-am dat seama că eu nu am pe nimeni față de care să
exprim iubire — nimeni care să mă iubească.
TERAPEUT: Se pare așadar că a iubi și a fi iubit sunt valori pe care
vreți să le urmați în viată. Par să fie valori minunate. Haideți să vedem
dacă există modalități de a face asta acum. Ați menționat că țineți foarte
mult la sora dumneavoastră, Daniela. Vă vine în minte vreo modalitate
prin care i-ați arătat până acum dragoste și afecțiune?
PACIENTA: O, da, de fiecare dată când o văd, o îmbrățișez și o pup.
O iubesc.
TERAPEUT: In regulă, deci există dragoste acolo și vorbiți des cu ea,
asta mi-ați spus. Dar anumiți prieteni pe care îi aveți? Există oameni
224 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

față de care vă simțiți apropiată, la care țineți?


PACIENTA: Da, prietenul meu Xavier —suntem prieteni de când aveam
8 ani. Ne știm de mult. Nu l-am văzut de ceva vreme, dar întotdeauna
ne simțim aproape unul de celălalt atunci când ne vedem.
TERAPEUT: Și mă întreb de străinii pe care îi întâlnim zi de zi. Eu
câteodată mă gândesc să caut ocazii de a arăta bunătate față de străini.
Mă simt bine atunci când ajut pe cineva care întâmpină dificultăți. îmi
amintesc că ieri seară mergeam spre casă și am văzut o bătrână căreia
părea să îi fie greu să traverseze strada, așa că m-am oferit să o ajut, iar
ea a spus: „Mulțumesc, Dumnezeu să te binecuvânteze.” Iar eu i-am
răspuns: „Nu, eu vă mulțumesc că m-ați lăsat să vă ajut. Te simți bine
atunci când ești bun, nu-i așa?”.
PACIENTĂ: Nu m-am gândit niciodată așa la asta, dar aveți dreptate.

Terapeutul le poate cere unor astfel de pacienți să adune exemple de


bunătate, afecțiune, compasiune și dragoste de-a lungul săptămânii. Acestea
pot cuprinde amintiri ale unor sentimente de apropiere și afecțiune față de
numeroase tipuri de oameni, precum și exemple actuale de afecțiune, bunătate
și compasiune față de cei cu care pacienții se întâlnesc și interacționează. In
exemplificarea pozitivă, ideea este că oamenii își pot identifica acele emoții
și valori pe care își doresc să le urmeze și le pot găsi în viața lor de zi cu zi.
Aceste valori nu trebuie să fie limitate la o relație specifică (de exemplu,
între soți sau cu un partener); ele pot fi trăite în viața de zi cu în relație cu
numeroase genuri de oameni.

„TOTUL S-A PIERDUT."


Este un paradox regretabil faptul că de multe ori nu ne dăm seama
că ceva a avut valoare pentru noi decât atunci când l-am pierdut. Un fiu
realizează că și-ar fi dorit să îi fi spus tatălui său cât de mult îl iubește, însă
tatăl a murit subit, iar acea șansă s-a pierdut pentru totdeauna. Sau o prietenă
se mută și nu mai dă niciun semn de viață, iar prietenul rămas în urmă își
dă în sfârșit seama cât de tare îi este dor de ea. Această tehnică - „Totul s-a
pierdut.” — este o variantă a vizualizării negative; prin ea se urmărește ca
pacientul să ierarhizeze ceea ce i se pare cel mai important.
Un bărbat se plângea că a fost escrocat într-o afacere și a relatat că s-a
măcinat săptămâni la rând în legătură cu acest lucru, plângându-se soției și
fiind nervos acasă, pe copiii săi. A ajuns și să bea mai mult, deoarece a realizat
că probabil nu își va recupera banii care îi erau cuveniți.

PACIENT: Sunt foarte supărat. M-au înșelat.


TERAPEUT: Aveți tot dreptul să fiți furios. Nimeni nu v-ar învinovăți
pentru asta. îmi dau seama că vă macină. Dar haideți să încercăm astăzi
ceva puțin diferit. Haideți să punem furia și banii sus pe un raft - într-o
Conectarea emoțiilor la valori (și virtuți) 225

cutie - și le puteți lua mai târziu. Dar în acest moment aș avea să vă


imaginați că totul v-a fost luat. Nu aveți corp, familie, bani, existență.
Ați fost redus la nimic. Acum, realizând că sunteți nimic și că nu aveți
nimic, vreau să vă gândiți la următoarele. Eu voi juca rolul lui Dumnezeu,
iar dumneavoastră puteți primi pe rând înapoi câte un lucru, dar îl veți
primi înapoi doar dacă mă puteți convinge că îl apreciați cu adevărat.
Totodată, nu știți cât de multe lucruri veți primi înapoi - poate câteva,
poate multe. Ce vă doriți prima dată înapoi?
PACIENT: Pe cele două fiice ale mele.
TERAPEUT: Pe care dintre ele vi le doriți?
PACIENT: Trebuie să aleg?
TERAPEUT: Nu, ați răspuns bine. Voi alege eu. Haideți să o luăm pe
cea mai mare întâi. Ce apreciați la ea?
PACIENT: Este specială pentru mine. Până și dificultățile pe care le-
am avut anul trecut m-au făcut să îmi dau seama cât de mult o iubesc.
[Pacientul continuă să vorbească mai amănunțit despre ea, cu lacrimi în
ochi. Discută apoi despre cea de-a doua fiică.]
TERAPEUT: In regulă. M-ați convins că le apreciați, deci le puteți
primi înapoi. Ce altceva vă doriți înapoi și de ce?
PACIENT: Pe soția mea. E nevoită să mă suporte, dar a fost întotdeauna
cea mai bună prietenă pe care am avut-o. [Pacientul continuă,
descriindu-i calitățile.]
TERAPEUT: în regulă, o puteți primi înapoi. Dar ochii dumneavoastră?
Imaginați-vă că vi s-a luat vederea, iar acum aflați că vă puteți recupera
vederea timp de 15 minute. Ce vă doriți să vedeți?
PACIENT: Familia mea. Vreau să le văd.
TERAPEUT: Păi, ce e ironic și interesant este că deja aveți ceea ce
considerați a fi cel mai important, dar de când vă concentrați în mare
parte pe acei bani, nu mai observați ceea ce aveți deja.
PACIENT: Știu. Știu. ’
TERAPEUT: Acum spuneți-mi. în cel fel sunteți cel mai norocos om
pe care îl cunoașteți?
PACIENT: Am în viața mea oamenii pe care îi iubesc.
TERAPEUT: Da, așa că aveți de ales în fiecare zi din această săptămână.
Puteți fie să vă concentrați pe bani, fie să vă concentrați pe a le face pe
fiice si pe soție să se simtă iubite.

Această tehnică are avantajul de a-i încuraja pe pacienți să ierarhizeze


ceea ce este cel mai important pentru ei. Faptul că își imaginează că le-a fost
luat totul poate părea pentru unii ca o fantezie, însă terapeutul poate să le
sugereze ideea că nu este de fapt o fantezie, ci o realitate ultimă, inevitabilă:

„Totul ne va fi luat. Nimic nu este permanent. Vom muri, la fel ca toți


cei pe care îi iubim. Totul va dispărea. Imaginându-vă că această situație,
în care totul va dispărea, este de fapt realitatea ultimă. întrebarea pe
226 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

care trebuie să ne-o punem este însă aceasta: «Ce anume am în acest
moment și am ignorat, ce anume nu am apreciat?».”

CLARIFICAREA LACRIMILOR
Cu mulți ani în urmă, la scurt timp după ce mama mea a murit subit în
urma unei hemoragii cerebrale neașteptate, îi povesteam această groaznică
experiență unui prieten. în timp ce vorbeam cu el la telefon, am început să
plâng. El mi-a spus — într-un moment personal de auto-reflecție — „Știi,
vorbind cu tine mi-am dat seama că eu niciodată nu am plâns de când sunt
adult.”. Pentru o secundă m-am gândit: „Ce lucru ciudat mi-a spus”, deși
știam că îi pasă de mine și de suferința mea. Ulterior, m-am gândit: „Ce trist
să nu ai ceva după care să merite să plângi.”. Considerăm adesea că unul
dintre scopurile noastre la nivel emoțional este să evităm plânsul: „Nu vreau să
mă simt rău. Nu vreau să plâng.”. Am putea adesea să credem (sau s-ar putea
să ni se fi spus deseori) că plânsul este un semn că am pierdut controlul, că
ne purtăm copilărește, neprofesional sau chiar că este o povară pentru ceilalți.
Un bărbat care se gândise de câteva luni la ideea de a se separa și de a
divorța de soția lui a spus la începutul ședinței că a luat în sfârșit o decizie și
s-a mutat, dar că acum se simțea copleșit și trist.

TERAPEUT: Se pare că acum vă simțiți foarte trist.


PACIENT: Da. Știu că nu ar trebui să fiu supărat pentru că este decizia
corectă, însă mă simt foarte trist. Am plâns. Nu știu ce e în neregulă cu
mine.
TERAPEUT: Ce anume vă face să plângeți?
PACIENT: îmi este dor de fiica mea. Nu o voi mai vedea la fel de des
și îmi este dor de ea.
TERAPEUT: Vreți să fiți genul de om căruia nu îi este dor de fiica lui?
PACIENT: Nu, chiar îmi este dor de ea. O iubesc.
TERAPEUT: Prin urmare, plânsul dumneavoastră reflectă faptul că
aveți ceva după care merită să plângeți. Ea contează suficient de mult
încât să puteți plânge după ea. Iar plânsul vă ajută să înțelegeți cât de
mult înseamnă ea pentru dumneavoastră.
PACIENT: E adevărat. Da, foarte adevărat. îmi este dor de ea.
TERAPEUT: Se întâmplă adesea ca în momentul în care plângem să
ne dăm seama că ceva este important. Dacă ea ar ști că vă este atât de
dor de ea încât plângeți, s-ar simți iubită.
PACIENT: Cred că așa e.
TERAPEUT: Este destul de greu să ne simțim rău, dar e și mai grav să
ne simțim rău din cauză că ne simțim rău. Avem motive întemeiate să
ne simțim triști - motive care spun ceva despre dragostea și afecțiunea
pe care le purtăm. Lacrimile dumneavoastră vin dintr-un loc bun. Vin
din inimă.
Conectarea emoțiilor la valori (și virtuți) 227

Terapeutul poate sonda: „Uneori înțelegem cât de importante sunt


anumite lucruri dacă ne putem imagina că plângem după ele. Mă întreb,
așadar, ce v-a făcut să plângeți în trecut? Ce v-ar putea face să plângeți în
viitor?”. Răspunsurile pot varia de la ceea ce majoritatea oamenilor ar fi de
acord că reprezintă mari nenorociri (de exemplu, moartea unui părinte sau a
unui copil, încheierea unei relații apropiate, pierderea locului de muncă), până
la experiențe care pentru alții s-ar putea să nu „merite” lacrimi (de exemplu,
să nu fii invitat la o petrecere, să pierzi bani în urma unei investiții, să te simți
lăsat deoparte la o petrecere). Terapeutul poate apoi să întrebe pacientul de ce
l-ar face să plângă experiența respectivă. O femeie care (la fel ca pacientul de
mai sus) trecea printr-un divorț a răspuns: „Când relația noastră a luat sfârșit
- când căsnicia noastră s-a destrămat - am simțit că nu voi mai avea niciodată
parte de acea viață de familie unită pe care mi-am dorit-o dintotdeauna. Așa
am crescut.”.Terapeutul i-a răspuns: „Plângeți deoarece pentru dumneavoastră
contează să aveți parte de o viață de familie unită. Vă place ideea de a fi mamă,
de a vă împărți viața cu cineva. Așadar, acestea sunt valori care au o importanță
mare pentru dumneavoastră — valori după care merită să plângeți.”.
Câteodată, s-ar putea să fie nevoie ca terapeutul să întrebe mai multe
despre semnificația motivului pentru care un eveniment ar provoca lacrimi:

TERAPEUT: înțeleg că vă amintiți să fi plâns deoarece nu ați fost


invitată la o petrecere. Mă întreb ce a însemnat pentru dumneavoastră
faptul că nu ați fost invitată.
PACIENT: Cred că mi-a lăsat impresia că oamenii nu mă plac, că
niciodată nu par să mă integrez.
TERAPEUT: Așadar, este foarte important pentru dumneavoastră să
fiți inclusă și apreciată, iar asta v-a provocat acele gânduri și sentimente.
Poate că ar trebui să lucrăm la acele valori - la a vă simți apropiată de
alții, la a simți că dumneavoastră contati.

Un bărbat singur, care avea destul de mult succes profesional și care părea
să aibă relații cu femei față de care evita să își ia pe deplin angajamentul, s-a
plâns că nu poate înțelege de ce se simțea amorțit, nemulțumit și uneori trist.
Urmase în trecut terapie pentru a-1 ajuta cu decizia de a încheia o relație, așa
încât să poată „căuta ceva mai bun”.

PACIENT: Totul merge bine în viața mea - am o slujbă bună, o locuință


frumoasă, am prieteni — dar lipsește ceva și nu îmi dau seama ce anume.
TERAPEUT: Vă cunosc de ceva vreme și realizez că vă simțiți trist în
acest moment. Și mă întreb cum ați răspunde la această întrebare: „Cine
are nevoie de dumneavoastră?”
PACIENT: (Plângând) Exact despre asta e vorba. Nimeni nu are nevoie
de mine. Știți, e ciudat, dar nu îmi amintesc să fi plâns de când am fost
mic. Mi-am aranjat viața în așa fel încât să nu am niciun fel de obligații.
Am libertatea mea.
228 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

TERAPEUT: în același timp, este interesant că nu ați mai plâns până


adineauri. Poate după asta merită să plângeți. Poate contează pentru noi
ca alții să aibă nevoie de noi.
PACIENT: Cred că am perceput căsnicia părinților mei ca o capcană.
Tatăl meu obișnuia să spună: „Nu te obosi să te căsătorești; nu merită.”.
Așa că am mizat pe libertate - să pot face ce vreau.
TERAPEUT: Să ai libertatea de a veni și de a pleca nu e același lucru cu a
avea sens. Iar atunci când știm că însemnăm ceva pentru alții, avem un sens.
PACIENT: Eu nu am acel sens.
TERAPEUT: Poate v-ați putea gândi dacă alți oameni nu cumva au
nevoie de dumneavoastră. Poate ar fi important să știți că îi este cuiva
dor de dumneavoastră.
PACIENT: Dacă aș muri acum, nu cred că cineva ar fi afectat prea tare.
TERAPEUT: După asta s-ar putea să merite să plângeți.
PACIENT: Da, cred că așa este. Așa este.
TERAPEUT: Și s-ar putea să merite făcut ceva în legătură cu asta -
adică să trăiți o viață care contează pentru dumneavoastră și pentru alții.

Așa cum am menționat mai sus, unii oameni cred că plânsul lor este
un semn că își pierd controlul, că se pierd cu firea - o sursă de stinghereală.
O femeie singură care se îngrijora că îi expiră timpul și îi va suna „ceasul
biologic” urma un tratament foarte frustrant de fertilizare in vitro. A
participat la slujba de Paști la biserica ei și a început să se simtă copleșită de
emoții atunci când a văzut copii mici însoțiți de părinți.

PACIENTA: Cred că îmi pierd controlul emoțiilor. Duminică am


început să plâng la biserică atunci când i-am văzut pe toți copiii aceia.
TERAPEUT: Ce a însemnat pentru dumneavoastră să vedeți acolo
acei copii?
PACIENTA: Mi-a amintit cât de mult îmi doresc să am un copil.
TERAPEUT: Așadar, ați plâns pentru că ați simțit că vă lipsește ceva
important — ceva ce dumneavoastră prețuiți.
PACIENTA: Da, dar nu ar trebui să plâng. Sunt un adult.
TERAPEUT: Probabil că ați plâns pentru că, în calitate de adult și
de potențială mamă, ați înțeles ceea ce vă doriți și asta a avut un efect
profund asupra dumneavoastră.
PACIENTA: Dar asta nu înseamnă că am pierdut controlul?
TERAPEUT: V-ați putea gândi așa la asta. Șau ați putea considera că
ați ajuns să vă conștientizați pe deplin.

URCAREA SCĂRII DE SENSURI SUPERIOARE


Terapia cognitivă clasică caută să ajungă la sensul profund al unui gând
prin tehnica „coborârii verticale” sau a „săgeții descendente.” Spre exemplu,
Conectarea emoțiilor la valori (și virtuți) 229

la un pacient care se simte singur și trist, un terapeut cognitiv ar putea apela


la următorul exercițiu: 5

TERAPEUT: Așa, deci vă simțiți trist atunci când sunteți singur în


apartamentul dumneavoastră sâmbătă seara. Haideți să ne uităm la
gândurile pe care le aveți. „Mă simt trist pentru că mă gândesc...”
PACIENT: Sunt singur. Nimeni nu mă iubește. Nu am pe nimeni.
TERAPEUT: „Și dacă nimeni nu mă iubește și nu am pe nimeni,
atunci mă gândesc că...”
PACIENT: Sigur sunt un ratat.
TERAPEUT: „Și dacă sunt un ratat, atunci asta înseamnă că...”
PACIENT: Voi fi întotdeauna singur.
TERAPEUT: „Și dacă sunt singur, atunci mă gândesc că...”
PACIENT: Voi fi întotdeauna nefericit.

Coborârea verticală sau săgeata descendentă este o tehnică utilă pentru


descoperirea asumpțiilor dezadaptative și a convingerilor centrale sau a
schemelor subsidiare dezadaptative. Aceasta trebuie însă să se axeze pe cele
mai negative și mai generalizate gânduri pe care le-ar putea avea un pacient.
Inversul tehnicii săgeții descendente este ceea ce eu numesc „urcarea unei
scări de sensuri superioare”. Utilizând această tehnică, terapeutul și pacientul
urmăresc pașii pozitivi pornind în sens ascendent față de situația actuală: Ce
ar însemna și ce s-ar întâmpla dacă pacientul ar ajunge să facă fiecare dintre
acești pași?
Spre exemplu, o femeie descrisă în capitolele anterioare, al cărei soț
murise cu câțiva ani în urmă, obișnuia să plece de la birou la sfârșitul zilei
consumând alcool dintr-o sticlă mică ascunsă într-o pungă. Pe când ajungea
la apartamentul ei era deja în stare de ebrietate. Ea a spus că face acest lucru
pentru că întoarcerea acasă este atât de tristă.

TERAPEUT: Așadar, dacă nu ați fi amețită pe când ajungeți la


apartament, v-ați simți și mai tristă. Pentru ce v-ați simți tristă?
PACIENTA: Nu am pe nimeni acolo. Sunt singură.
TERAPEUT: Asta sună ca un gând trist pentru dumneavoastră. Acum,
dacă ați avea pe cineva acolo, ce ar însemna asta?
PACIENTA: Ar însemna că îmi pot împărți viața cu cineva.
TERAPEUT: „Iar motivul pentru care ar fi bine să îmi împart viața cu
cineva este pentru că...”
PACIENTA: îmi place să fiu apropiată de cineva. îmi place să iubesc
pe cineva.
TERAPEUT: „Iar motivul pentru care îmi place să iubesc pe cineva
este că...”
PACIENTA: Sunt o persoană iubitoare.
TERAPEUT: Așadar, ceea ce am înțeles este că, deoarece sunteți o
persoană iubitoare - deoarece asta este o valoare la care țineți -, este
230 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

dureros să fiți singură și să nu aveți pe nimeni.


PACIENTA: Da, exact.
TERAPEUT: Acum, o consecință a faptului de avea asemenea valori
pozitive este aceea că există o durere care apare atunci când nu avem
ceea ce considerăm valoros. Este costul de a fi o persoană iubitoare. Dar
nu vă doriți să fiți o persoană iubitoare?
PACIENTA: Ba da, nu vreau să pierd asta. Dar este atât de dureros.
TERAPEUT: Ar fi și mai dureros să pierdeți valorile care vă dau
sens. Poate ne putem gândi la modalități de a fi o persoană iubitoare.
Să o luăm pe fiica dumneavoastră. Există vreo cale de a fi o persoană
iubitoare față de ea?

Terapeutul a explorat apoi relațiile de prietenie ale acestei paciente,


precum alte relații în care ea putea exprima iubire, afecțiune și apropiere.
Elementul cheie în tehnica de „urcare a scării de sensuri superioare” este
acela că pacienții se concentrează pe scopuri și valori pozitive, dintre care pe
multe le pot urma în viețile lor actuale. O valoare nu se reduce la o relație
anume; spre exemplu, pacienții pot exprima dragoste și afecțiune chiar dacă
nu au o relație intimă. Poate fi util să le fie amintit acestor pacienți că și dacă
nu au acea relație pe care și-ar dori-o la modul ideal, au însă acele valori
pozitive care îi pot îndruma către alte surse din care să își extragă sensul.

O VIAȚĂ PENTRU CARE MERITĂ SĂ SUFERI


Mulți oameni vor ajunge să sufere pierderi care par copleșitoare și care
pun la îndoială orice fel de dreptate: o mamă care își pierde copilul mic
într-un accident, un bărbat a cărui soție moare de cancer după ani întregi de
suferință sau un prieten care și-a pierdut prietenul într-un război devastator.
După astfel de pierderi, s-ar putea ca supraviețuitorii să fie imposibil de
consolat. Viața este plină de durere, de tragedie, de lucruri care par de-a
dreptul oribile. Dacă încercăm să ne uităm la partea plină a paharului, va
părea că trivializăm și anulăm aceste experiențe. Faptul că ne asumăm o
atitudine stoică de indiferență și susținem că nu ar trebui să fim prea atașați
față de cineva sau de ceva dă o senzație de invalidare și pare chiar inuman.
Ce poate să spună sau să facă un terapeut atunci când este pus în fața unor
asemenea pierderi umane tragice — dar inevitabile?
Un coleg mi-a spus că soția lui a murit din cauza unui cancer de lungă
durată, recurent și dureros, după ce ei fuseseră mai bine de 40 de ani împreună.
„Știu că a fost mai bine pentru ea să moară — calitatea vieții ei devenise deja
îngrozitoare - dar au trecut 8 luni și ceva de când a murit și nu pot să trec
peste asta. Nu pot să trec de asta.” I-am răspuns:

„Știu că probabil nu asta te-ai aștepta să îți spun, dar eu sper să nu treci
niciodată peste asta și să fii mereu capabil să resimți tristețe atunci când
Conectarea emoțiilor la valori (și virtuți) 231

te gândești la moartea ei. Până la urmă, tu ți-ai pierdut soția - mama


copiilor tău, centrul vieții ale. Iar ăsta este un motiv de tristețe. Dar sper,
de asemenea, să fii capabil să îți construiești o viață suficient de vastă,
cu suficient sens, cu suficientă iubire, care să fie destul de mare încât să
cuprindă acea tristețe. Sensul nu constă în a trăi o viață fără suferință,
deoarece atunci când iubim pe cineva, vom suferi de pe urma pierderii
acelei persoane. Atunci când contează să ai pe cineva, contează că ai
pierdut acea persoană. Sensul constă în a trăi o viață pentru care merită
să suferi”

A plâns când i-am spus toate acestea, iar apoi m-a îmbrățișat. Eu mi-am
dat seama atunci că suferința poate fi pusă într-un context de semnificație
mai vastă. Ideea de a trăi o viață pentru care merită să suferi constă în a avea
suficient sens — sensuri noi — încât să îți poți permite suferința și să îi poți
face loc.
Un alt bărbat mi-a spus că își amintește de oribila pierdere a tatălui său,
când el avea 12 ani: „încă țin minte cât de groaznic m-am simțit atunci când
mi-au spus că a murit. Nu cred că am trecut până acum peste asta.”. I-am
sugerat să ia în calcul posibilitatea că nu trebuie neapărat să trecem peste o
pierdere; trebuie să facem loc acelei pierderi, să o folosim și să o punem în
contextul a ceea ce a însemnat persoana respectivă - și poate însemna încă.
Am spus: „Ați fi preferat să nu îl fi cunoscut niciodată pe tatăl dumneavoastră,
așa încât sa nu fiți nevoit să suferiți de pe urma pierderii lui?”. în timp ce
plângea, pacientul a recunoscut că l-a iubit și că acesta este motivul pentru
care pierderea lui doare atât de tare. Am punctat: „Uneori durerea pe care
o simțim ne reamintește de ceea ce am fost suficient de noroși să fi avut,
chiar dacă a fost doar pentru ceea ce a părut o scurtă perioadă de timp. Dar
suferința face parte dintr-o viață mai vastă - o viață pe care o construiți, o
viață care conține amintirile acelei iubiri, care vă amintește că ați fost fericit
atunci când l-ați avut acolo și trist atunci când l-ați pierdut.”.
Faptul că ajutăm pacienții să înțeleagă că nu sunt nevoiți să „treacă
peste” și să „meargă mai departe” reprezintă adesea o imensă ușurare pentru
ei. Aceștia pot să includă în viața lor curentă persoanele dragi pe care le-au
pierdut, își pot păstra amintirile pozitive care contrabalansează tristețea de
a-i fi pierdut.

0 LUNĂ DE RECUNOȘTINȚĂ
Există susținere empirică semnificativă pentru importanța recunoștinței
în reducerea riscului de depresie și în ameliorarea stării de bine fizice și
psihologice. într-un studiu asupra unui eșantion de studenți, unuia dintre
grupuri i s-a cerut să scrie zilnic câteva cuvinte de recunoștință, în timp ce
studenții din celălalt grup au descris doar ceea ce făcuseră în ziua respectivă
(Emmons și Mishra, 2011). Simpla concentrare zilnică asupra recunoștinței
232 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

nu doar că a avut efecte pozitive semnificative asupra stării de bine fizice


și psihologice, ci a fost asociată și cu o eficiență crescută a demersurilor
orientate către scopuri importante.
Un pacient care era îngrijorat privitor la productivitate și câștig
în munca sa în domeniul vânzărilor a spus: „Când mă concentrez pe
recunoștință, mi se pare imposibil să mă îngrijorez.”. Recunoștința este
recunoașterea faptului că suntem norocoși să fi avut experiențe pozitive, fără
să fi fost neapărat îndreptățiți la experiențele respective. Recunoștința constă
într-o recunoaștere a faptului că ceva a contat, că suntem recunoscători și
că nu era necesar ca lucrurile să iasă așa. Multe religii formalizează ritualuri
și rugăciuni care celebrează recunoștința; spre exemplu, rugăciunile de
dimineață care mulțumesc lui Dumnezeu se regăsesc în iudaism, creștinism
și islam. Există rugăciuni înainte de mese, rugăciuni în timpul serviciilor
religioase — multe dintre ele axate pe exprimarea recunoștinței. Atât în
Statele Unite, cât si în Canada, există sărbători naționale ale Recunoștinței.
In Iranul antic, înainte de islam, existau numeroase sărbători care exprimau
gratitudine sau recunoștință: spre exemplu, Noruz (recunoștință pentru
noul an), Mehregan (recunoștință pentru dragoste și dreptate), Tirgan
(recunoștință pentru apă), Azargan (recunoștință pentru foc) și Sepandgan
sau Espandgan (recunoștință pentru femei). In creștinism, Taina Euharistiei
înseamnă literalmente „Recunoștință.” Exprimăm gratitudine în mod
politicos atunci când spunem „Mulțumesc” pentru lucruri aparent mărunte
(de exemplu, să ne fie ținută ușa) sau pentru darurile pe care le primim. De
fapt, neexprimarea unei simple recunoștințe este percepută drept lipsă de
politețe și poate să stârnească uneori reacții de furie din partea altora.
Exercițiile de recunoștință reprezintă un element central în psihologia
pozitivă (Seligman, 2002).Terapeutul poate folosi următoarea tehnică pentru
a ajuta un pacient să își recunoască acele experiențe pozitive zilnice care ar
putea să treacă neobservate:

TERAPEUT: Uneori, considerăm lucrurile de la sine înțelese. Să


luăm de exemplu o masă bună. S-ar putea să considerăm că este de
sine înțeleasă și nici măcar să nu ne oprim și să ne gândim la ceea ce
mâncăm. Poate că navigăm pe internet sau scriem mesaje unui prieten
ori ne uităm la televizor. Nu ne oprim să ne gândim la ceea ce mâncăm
și s-ar putea să fim doar rareori recunoscători pentru faptul că avem
mâncare bună. Mă întreb dacă ați putea să închideți ochii și să vă
gândiți pentru un moment că sunteți recunoscător pentru norocul de a
avea o masă bine făcută.
PACIENTA: (închizând ochii) Da, o devorez pur și simplu. Așa, mă
gândesc la mâncare. Chiar mi se face foame numai gândindu-mă la asta.
TERAPEUT: Dar mă întreb, gândindu-vă la această mâncare
apetisantă, dacă v-ați putea spune: „Sunt recunoscătoare că am această
mâncare - recunoscătoare că nu sunt nevoită să sufăr de foame.”.
PACIENTA: (Repetă ceea ce spune terapeutul.)
Conectarea emoțiilor la valori (și virtuți) 233

TERAPEUT: Acum imaginați-vă că ați putea gândi asta despre


partenerul dumneavoastră: „Sunt recunoscătoare să îl am în viata mea.”.
PACIENTĂ: în regulă.
TERAPEUT: Acum, gândindu-vă la partenerul dumneavoastră, mă
întreb dacă v-ați putea imagina că eu sunt în locul lui și să îmi spuneți
mie pentru ce sunteți recunoscătoare.
PACIENTA: „îmi suporți nebuniile. Ești cald. Mă asculți. Ești bun cu
mama mea. Sunt recunoscătoare pentru râsul tău.”

Terapeutul poate sugera acestor pacienți să se oprească șî să se gândească


de patru ori în fiecare zi, timp de o lună, pentru ce pot să fie recunoscători în
viața lor. Notarea gândurilor și a sentimentelor de recunoștință poate întări
conștientizarea că experiențele simple — și cele nu atât de simple — pot fi
motive de recunoștință. Recunoștința poate fi extinsă și la trecut: în fiecare zi,
pacienții își pot reaminti experiențe trecute - oameni, evenimente sau situații
— pentru care sunt recunoscători. Pacienții pot chiar să scrie scurte mesaje de
recunoștință (adesea nu mai mult de două propoziții) adresate oamenilor sau
situațiilor pentru care sunt recunoscători. în unele cazuri, persoana poate să
trimită o scrisoare altcuiva sau chiar să pună la cale o vizită. în alte cazuri,
când cealaltă persoană poate a murit sau nu este disponibilă, s-ar putea să
ajute dacă pacientul doar își imaginează exprimarea recunoștinței. în astfel
de circumstanțe pot fi folosite jocurile de rol sau scrisorile imaginare:

TERAPEUT: Dacă ar fi să scrieți o scurtă frază de recunoștință


adresată bunicii dumneavoastră care a murit în urmă cu mulți ani, ce
ati transmite?
PACIENT: „Sunt recunoscător că te-am avut în viața mea. Ai fost
întotdeauna atât de caldă, de blândă; ai avut grijă de mine; mă pupai
întotdeauna; îmi făcea plăcere atunci când găteai; te-am iubit. Sunt
foarte recunoscător.”

„0 VIAȚĂ MINUNATĂ"
Unii pacienți s-ar putea gândi: „Viața mea este de-a dreptul un eșec. Nu
înseamnă mare lucru. Nu am nimic care să conteze. Sunt un nimeni.”. Astfel
de înșiruiri de gânduri de auto-negare pot să le dea pacienților senzația că
nu au niciun motiv să continue să trăiască — și că, poate, viețile lor au fost
complet lipsite de sens. A ne vedea propria viață ca un eșec implică adesea
ideea că nu am îndeplinit scopurile pe care le considerăm esențiale — căsnicie,
familie, bogăție, faimă, putere sau orice altceva ar mai putea reprezenta
scopurile respective. Viața este percepută ca un proces centrat pe reușită.
Spre deosebire de această percepție instrumentală asupra vieții — drept
reușită sau achiziție ori statut - terapeutul poate îndrepta atenția pacientului
către legăturile de care acesta din urmă a avut parte de-a lungul vieții: „Cum
234 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

ati deveni ceea ce sunteti? Cine a contribuit la viata dumneavoastră? Cine a


fost influențat de viața dumneavoastră? Ce sens ați avut pentru alții?”.
Paradigma pentru această abordare este surprinsă în filmul din 1946
al lui Frank Capra, O viață minunată23. Jimmy Steward joacă rolului lui
George Bailey, un bancher dintr-un orășel, care crede că banca lui va da
faliment; îngerul său păzitor, Clarence Odbody, este jucat de către Henry
Travers. Când lui Bailey îi trece prin minte să se sinucidă, Odbody îi cere să
se gândească cum ar fi fost orașul dacă el nu ar fi existat niciodată. Pe măsură
ce este purtat printr-o serie de scene imaginare, Bailey își dă seama că a
influențat multi oameni — si că, la rândul lui, a fost influențat de către aceștia.
Adresez acum o întrebare directă terapeuților care citesc această carte:
Cum ați aplica această tehnică la propria persoană? Imaginați-vă cum ar fi
fost viața altora dacă dumneavoastră nu ați fi existat. Imaginați-vă cum ar fi
fost dacă un pacient deprimat pe care l-ați ajutat, care își pusese problema să
se sinucidă, nu ar fi avut parte de îngrijirea dumneavoastră. Imaginați-vă că
cineva cu tulburare de panică pe care l-ați ajutat nu ar fi avut un terapeut ca
dumneavoastră. Gândiți-vă la căsniciile pe care' le-ați salvat; bebelușii care
s-au născut deoarece dumneavoastră i-ați ajutat pe oameni să-și găsească
relații; toți ceilalți oameni care s-ar simți recunoscători pentru existența
dumneavoastră. Gândiți-vă la oamenii din viața dumneavoastră — prietenii,
familia sau străinii — pe care i-ați ajutat. V-ar fi fost simțită lipsa. Ați contat.
Pentru a extinde sensul vieții la relațiile cu ceilalți, puteți să inversați
acest proces și vă întrebați: „Care oameni din viața mea au schimbat ceva
în bine pentru mine? Cine m-a ajutat?”. De exemplu, extinderea sensului
la astfel de conexiuni poate cuprinde părinții, frații și surorile, profesorii,
medicii, prietenii și alți oameni care continuă și astăzi să schimbe ceva în
bine în viața dumneavoastră. Dacă veți ajunge să conștientizați relațiile care
vă includ în viața altora și care îi includ pe alții în viața dumneavoastră,
aceasta v-ar putea ajuta să vă sprijiniți pacienții să înțeleagă că și dacă unele
lucruri au mers rău, viețile lor se integrează cu ale altora, iar viețile altora au
fost influențate de către ei.

TERAPEUT: Dacă ar fi să vă gândiți la viața de până acum, mă întreb


dacă mi-ați putea spune care oameni au schimbat ceva în bine pentru
dumneavoastră? Ar putea să fie o schimbare mică, ar putea să fie o
schimbare mare — dar ne putem gândi cum oamenii ne-au influențat,
ne-au afectat și, astfel, să devenim conștienți de modul în care suntem
conectați unul cu celălalt.
PACIENT: Păi, mama mea a fost cu siguranță cea mai importantă
persoană când eram mic. încă este.
TERAPEUT: Ce anume iese în evidență despre ea - poate o anumită
amintire?
PACIENT: Țin minte când mă necăjeau niște copii de la școală — aveam

23 Engl. It’s a Wonderful Life (n.trad.)


Conectarea emoțiilor la valori (și virtuți) 235

cam 9 ani pe atunci - iar ea mi-a spus că va fi bine, că acei copii erau
pur și simplu proști și că toți ceilalți copii mă plăceau. M-a luat și m-a
strâns în brațe. Pot să îmi amintesc și acum asta.
TERAPEUT: în ce alte modalități v-a schimbat viața în bine?
PACIENT: Obișnuia să se joace mult cu mine. Tata era ocupat la lucru
- venea târziu acasă - iar eu și mama ne jucam și ea râdea, iar câteodată
ea se plimba cântând și asta mă făcea să râd. Câteodată cântam si eu
împreună cu ea.
TERAPEUT: Mă întreb dacă ați putea reflecta în continuare, timp de o
săptămână sau două, la alți oameni care v-au schimbat viața în bine
— oameni care v-au influențat viața. Ar putea fi vorba de alți membri
ai familiei, prieteni, profesori, străini sau chiar și oameni pe care i-ați
văzut în filme sau la televizor. Sau oameni despre care ați citit. Aș vrea
să vă gândiți cum sunteți conectat la ceilalți și cum vă influențează alți
oameni.
PACIENT: Bine. Mulți dintre ei sunt oameni la care nu m-am mai
gândit de ceva vreme.

Terapeutul le poate sugera pacienților să își noteze zilnic scurte amintiri


cu diverși oameni (sau chiar experiențe) care i-au influențat într-un mod
pozitiv. Așa cum am menționat anterior, poate să ajute inclusiv scrierea unor
scurte declarații de recunoștință — spre exemplu: „Mulțumesc că te-ai jucat
cu mine când eram copil.” sau „Mulțumesc pentru că m-ați inspirat atât
de mult ca profesor.”. în cazul recunoștinței față de experiențe sau situații,
persoana poate să afirme: „Mulțumesc pentru apusurile de soare pe care le
văd și care mă umplu de uimire.”.

VIRTUTE ȘI CORECTITUDINE:
SĂ DEVENIȚI PERSOANA PE CARE AȚI ADMIRA-O
Accentul pe valori nu este, firește, unul nou. Acesta poate fi urmărit până
la filosofii greci și romani din Antichitate (de exemplu, Aristotel, Platon,
Epictet, Seneca, Cicero), care echivalau „valorile” cu „virtuțile” - respectiv
cu obiceiuri ce țin de caracter, cum ar fi curajul, integritatea și autocontrolul.
Această mentalitate este atribuită adesea tradiției stoice, însă s-a perpetuat
timp de mai bine de 2.000 de ani în filosofia și religia occidentală. Terapia
centrată pe scheme emoționale nu rămâne indiferentă când vine vorba de
valorile care contează. Mai degrabă, poziția asumată este că virtuțile clasice
(cele descrise de Aristotel) și valorile referitoare la compasiune, bunătate și
corectitudine (așa cum au fost descrise de către Rawls, 1971) pot să inspire
alegerile morale și etice pe care pacientul le are în vedere. Aristotel (1984,
1995) a înțeles virtutea drept acele calități personale pe care le-ai admira
la altcineva, așa încât scopul este să devii o persoană pe care tu însuți ai
admira-o. Mi s-a părut util să le cer pacienților să se gândească la această
236 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

simplă întrebare: „Ce calități personale ați admira la altcineva?”, urmată de


„Cum ați putea deveni o persoană pe care ați admira-o?”
Principalele virtuți sunt, conform lui Aristotel: curajul, cumpătarea,
toleranța, generozitatea, noblețea, ambiția corectă (adică adecvată), fire
bună, amabilitatea, sinceritatea, perspicacitatea, modestia și resentimentul
just (adică justificat). Potrivit lui Aristotel, nivelul ideal al unei virtuți este
„media”, respectiv un echilibru ce reprezintă „excelența.” Prin urmare, putem
avea fie un deficit al unei trăsături de caracter, fie un exces al caracteristicii
respective. Spre exemplu, în cazul generozității, deficiența ar consta în
avariție, iar excesul ar fi reprezentat de trivialitate.
Pacienții pot fi orientați către acele trăsături (sau comportamente) care
nu le plac la anumiți oameni:

TERAPEUT: Puteți să îmi descrieți o persoană pe care o antipatizați


puternic? Cred că adesea putem învăța ceva despre ceea ce considerăm
valoros observând ceea ce nu ne place.
PACIENT: Nu îmi place de un tip, Ned, care pare să fie mereu pus pe
harță. Tachinează oamenii, este rasist, râde de cei mai slabi decât el. Nu
îl suport.
TERAPEUT: Puteti identifica trăsăturile de caracter ale lui Ned care
nu vă plac?
PACIENT: [Descrie caracteristicile negative ale lui Ned.]
TERAPEUT: Se pare că lui Ned îi lipsesc o serie de caracteristici
personale pe care dumneavoastră le considerați valoroase. Nu este
generos, nu este nobil, e rău din fire, nu este amabil și pare să poarte
prea multe resentimente. II putem folosi așadar ca un exemplu de
caracteristici contrare celor importante pentru dumneavoastră.

Pe de altă parte, pacienților li se poate cere să se gândească mai abstract


la calitățile pe care și-ar dori să le aibă:

TERAPEUT: O modalitate de a vă gândi la valorile care v-ar putea


ghida viața este să aveți în vedere ce calități ați admira la o altă persoană.
Spre exemplu, ati admira autodisciplina?
PACIENT: Da.
TERAPEUT: Și dacă admirați autodisciplina la altcineva, ați prețui
acea calitate la propria persoană?
PACIENT: Da. Mi-ar plăcea să am mai multă autodisciplină.
TERAPEUT: Așa, o modalitate prin care ne putem gândi la această
trăsătură de caracter, autodisciplina, este ca fiind ceva ce necesită exercițiu.
Spre exemplu, cu cât veți exersa mai mult autodisciplina, cu atât va deveni
mai puternică acea calitate. Este ca și atunci când exercițiile fizice vă întăresc.
Care ar fi acele domenii ale vieții dumneavoastră în care v-ar face bine mai
multă autodisciplină?
PACIENT: Mâncatul — câteodată pare să scape de sub control. Și,
Conectarea emoțiilor la valori (și virtuți] 237

desigur, exercițiile fizice. Tot inventez motive să nu le fac: sunt prea obosit,
nu am chef, este prea greu.
TERAPEUT: Așadar, exersarea autodisciplinei ar putea fi importantă
pentru ca dumneavoastră să intrați în formă. Dar autodisciplina la muncă?
PACIENT: Da, procrastinez foarte mult. Pierd o grămadă de timp.
TERAPEUT: Atunci haideți să vedem dacă putem găsi o listă de
trăsături personale la care dumneavoastră să aspirați și să vedem dacă le-ați
putea monitoriza în următoarea săptămână.

Figura 9.1 este un exemplu de formular (nefiind menit pentru a fi


reprodus) care poate să ghideze terapeutul și pacientul în demersul celui din
urmă către a „deveni persoana pe care aș admira-o.”
Pacienții care se confruntă cu dileme morale pot să beneficieze în mod
special de intervențiile centrate pe valori și virtuți. Spre exemplu, un pacient
care se gândește să acționeze pe baza unei fantezii de infidelitate poate să
își analizeze alegerea prin prisma virtuților de integritate și autocontrol,
precum și prin prisma contractului social implicit referitor la corectitudine și
la reciprocitate care îi fundamentează relația principală. Tensiunea ce stă la
baza alegerii ajută la clarificarea angajamentului față ce aceste virtuți și valori
și ar putea să clarifice inclusiv identitatea pacientului, precum și problemele
și punctele forte ale relației. Prin urmare, în terapia centrată pe scheme
emoționale, valorile nu sunt arbitrare sau neutre, ci sunt examinate prin
prisma conceptului de virtute și a contractelor sociale implicite referitoare la
corectitudine și dreptate. Conceptul de corectitudine a fost de altfel promovat
de către Nussbaum (2005), ținând cont de faptul că pentru compasiune și
protejarea celor mai „slabi” (de exemplu, copii mici, persoane cu dizabilități)
s-ar putea să fie nevoie de extinderea conceptului de „contracte sociale”, așa
încât să existe o centrare mai mare pe bunătate, compasiune și suferință
universală decât pe metode eficiente de stabilire a dreptății. Investigarea
implicațiilor ce derivă din virtute, dreptate, compasiune și alte sentimente
morale ar depăși cu mult scopul acestui capitol, însă merită subliniat faptul
că emoțiile au adesea o componentă evaluativă și chiar morală cuprinsă în
evaluările lor. Ajutând pacienții să înțeleagă că valorile și virtuțile pot avea
costuri emoționale, unii dintre ei ar putea ajunge să tolereze dificultățile care
se ivesc în viată — si chiar să se dezvolte în urma lor.
238
Instrucțiuni: Monitorizați, de-a lungul săptămânii, exemple pentru fiecare dintre aceste caracteristici personale. Notați
exemple de comportamente sau de gânduri ale dumneavoastră care reprezintă fiecare dintre aceste caracteristici. De exemplu,
dacă sunteți alături de un prieten, notați aceasta ca fiind compasiune. Dacă perseverați în munca dumneavoastră și o terminați,
notați aceasta ca fiind autodisciplină. Există și alte caracteristici personale pe care ați vrea să le dezvoltați? Dacă da, notați-le în
spațiile goale de la capătul primei coloane și monitorizați-le.

Luni Marți Miercuri Joi Vineri Sâmbătă Duminică

Autodisciplină

Curaj

Cumpătare

TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE


Toleranță

Generozitate

Noblețe

Ambiție corectă

(continuare)
Conectarea emoțiilor la valori (și virtuți)
Fire bună

Amabilitate

Sinceritate

Perspicacitate

Modestie

Resentiment just

Compasiune

239
Figura 9.1.Monitorizarea intervenției centrate pe virtuți și valori (Nu reproduceți.)
240 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

REZUMAT
Modelul schemelor emoționale nu este neutru din punct de vedere al
valorilor. De fapt, acesta avansează ideea că procesarea emoțională, reglarea
emoțională și adaptarea fac toate parte din procesul de construire a unui sens
în viață. Oamenii vor tolera mari dificultăți, vor îndura multă suferință și vor
înfrunta obstacole aparent insurmontabile atunci când cred că asta face parte
dintr-o viață cu sens. Spre exemplu, chiar dacă nașterea reprezintă pentru
femeie cea mai înfiorătoare durere fizică, este totodată și una dintre cele mai
semnificative experiențe în viață. La fel ca în ACT, unde se sugerează că
găsirea unei vieți cu scop este o componentă cheie a terapiei, terapia centrată
pe scheme emoționale pornește de la ideea că nu doar scopurile ar trebui
clarificate, ci și punctele tari ale caracterului, virtuțile și principiile etice.
Probabil că există unii pacienți care ar prefera să se lipsească de aceste aspecte
— asta fiind o valoare în sine —, însă modelul propus aici ajută terapeuții să
deschidă calea către aceste considerente. Într-adevăr, clarificarea scopului
în viață creează noi posibilități din punct de vedere comportamental și noi
relații. Pierderile nu sunt atât de definitive pe cât ar putea părea. De exemplu,
o femeie în vârstă, al cărui soț a murit în urma unei boli de lungă durată,
a ajuns să înțeleagă că această pierdere a făcut necesare noi posibilități —
cum ar fi noi relații de prietenie, noi activități în comunitate și noi sensuri.
Mai mult, pierderea soțului nu era atât de definitivă cum păruse inițial: „Nu
pierzi niciodată pe cineva în totalitate, cât timp înțelegi că amintirile durează
pentru totdeauna.”.
Partea IV

EMOȚII ȘI RELAȚII SOCIALE


CAPITOLUL 10
Gelozia

Ferește-te de gelozie, doamne!


E monstrul cu ochi verzi ce-și plăsmuiește
El singur hrana lui. Ce fericit e-ncornoratul
Ce-și cunoaște soarta când nu-i e dragă
aceea care-1 minte.24
— William Shakespeare, Othello (Actul 3, Scena 3]

Gelozia este o emoție în numele căreia oamenii ajung să se omoare


între ei (sau să se sinucidă). într-o formă mai puțin dramatică, gelozia
duce la abuz psihologic și fizic, urmărirea celuilalt, interogări constante ale
partenerului, testarea intențiilor sale, precum și grijă și ruminare continue.
Definesc „gelozia” drept acea emoție pe care o trăiește o persoană care crede
că relația sa este amenințată de către altcineva care dobândește privilegiul
atenției sau afecțiune din partea unei alte persoane. Gelozia este caracterizată
adesea prin furie, anxietate, tristețe și o senzație de lipsă de speranță. Un
bărbat care se simte gelos deoarece soția lui vorbește cu un alt bărbat care
este considerat atrăgător ar putea considera că siguranța relației lui este
amenințată, că onoarea lui este insultată și că trebuie să se răzbune. Ar putea
reacționa denigrându-și așa-zisul rival, ar putea să o asalteze pe soția lui
cu insulte sau ar putea căuta asigurări că el este un bărbat mai atrăgător.
Oamenii omoară alți oameni sau se sinucid din gelozie.
Așa cum am menționat mai sus, gelozia este asociată cu o agresivitate
crescută împotriva partenerului, atât la bărbați, cât și la femei (O’Leary, Smith
Șlep și O’Leary, 2007) și cu tendința de a fi abuziv (Dutton, van Ginkel
și Landolt, 1996). Gelozia este, de altfel, unul dintre principalele motive
pentru care bărbații omoară femei în relațiile maritale (Daly și Wilson,
1988). Există rezultate incerte cu privire la diferențele de gen în gelozie,
unele studii arătând nivelurile crescute de gelozie la bărbați (Daly și Wilson,

24 Traducere în limba română de Ion Vinea, Editura pentru Literatură Universală, 1964.
243
244 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

1988; Mathes și Severa, 1981), în vreme ce altele arată nivelurile crescute de


gelozie la femei (Buunk, 1981; Kar și O’Leary, 2013), iar altele arată că nu
există nicio diferență (Hansen, 1982; Mclntosh, 1989). Gelozia patologică
crește în mod dramatic odată cu abuzul de alcool (Dutton și colab., 1996).
White a sugerat că gelozia poate fi înțeleasă prin prisma evaluărilor
cognitive, a comportamentului și a emoțiilor activate de-a lungul dezvoltării
unei relații (White, 1980, 1981; White și Mullen, 1989). Potrivit acestui
model, în etapele cele mai timpurii ale unei relații, investiția este mică -
așa încât gelozia ar trebui să fie minimă. într-o relație stabilă și de lungă
durată, nivelul de incertitudine este redus - așa încât gelozia ar trebui de
asemenea să fie redusă. Modelul prezice o relație curbilinie între extreme ale
investiției (foarte mică, medie, foarte mare) și gelozie. Knobloch, Solomon și
Cruz (2001) au extins acest model prin includerea conceptului de negociere
a „incertitudinii în relație”. Ei caută să integreze formarea angajamentului,
incertitudinea în relație și problemele de atașament într-un model care
sugerează că gelozia este determinată de interacțiunea dintre anxietatea
asociată atașamentului și incertitudinea în relație.
Gelozia a fost asociată și cu presupuse deficite la nivelul stimei de sine
(Guerrero și Afifi, 1999), cu un nivel crescut de dependență (Ellis, 1996)
și cu efecte induse de nivelul de serotonină (Marazziti și colab., 2003).
10 Abordările cognitiv-comportamentale ale geloziei au mizat pe corectarea
sau pe modificarea interpretărilor sau a asumpțiilor disfuncționale care dau
naștere geloziei (Bishay, Tarrier, Dolan, Beckett și Harwood, 1996; Dolan și
Bishay, 1996; Ellis, 1996). Totuși, aceste abordări sunt limitate Ia procedeul
clasic de testare sau de contracarare a gândurilor disfuncționale și nu au
integrat progresele recente din terapia cognitiv-comportamentală. O excepție
este demersul pe care eu și colegii mei îl întreprindem asupra unui model
cognitiv-comportamental integrativ al geloziei, în care gelozia este înțeleasă
prin prisma teoriei cognitive clasice a lui Beck, a modelelor metacognitive,
a conceptelor de acceptare și mindfulness și a schemelor emoționale (Leahy
și Tirch, 2008).
Psihologii au perceput deseori gelozia drept o emoție irațională, negativă,
distructivă, care derivă dintr-o stimă de sine scăzută și un istoric problematic
de atașament. Cu toate că gelozia poate să fie Într-adevăr o consecință a unei
stime de sine problematice, eu susțin un model mai incluziv al geloziei, în
care aceasta este o emoție ce reflectă inclusiv valori pozitive de angajament și
este asociată cu protejarea investiției parentale ca valoare adaptativă.
In mod similar, invidia a fost descrisă în cercetările asupra emoției ca
fiind una dintre emoțiile cele mai puțin acceptabile. Când suntem invidioși,
considerăm că alții au trăsături mai dezirabile decât noi; atunci când ne
comparăm pe noi înșine cu această percepție idealizată asupra altora, s-ar
putea să ne simțim inferiori, să ne considerăm „ratați,” să urâm „faptul” că
succesul celorlalți oameni ne face să ne simțim inconfortabil cu noi înșine
și să simțim un impuls de a denigra celelalte persoane (sau de a-i evita,
cel puțin). Cu toate că invidia este o altă emoție „discreditată” - de care
Gelozia 245

oamenilor le este adesea rușine sau pentru care se simt vinovați - argumentez
în Capitolul 11 că invidia este o emoție universală, care poate fi direcționată
către comportament pozitiv în locul strategiilor problematice de coping.
Deși cuvintele „gelozie” și „invidie” sunt folosite adesea interșanjabil,
există diferențe semnificative între aceste două emoții. Gelozia este definită
în Oxford English Dictionary (OED) ca acea stare în care suntem „deranjați
de convingerea, de suspiciunea sau de teama că binele pe care încercăm să îl
câștigăm sau să îl păstrăm pentru noi înșine a fost sau va risca să fie acaparat
de către altcineva sau supărați pe o altă persoană pe fondul unei rivalități
cunoscute sau suspectate”, fiind date exemple referitoare la dragoste, succes,
Dumnezeu sau la o tendință generală către suspiciune. Astfel, un bărbat ar
putea fi gelos că un alt bărbat este atras de soția lui sau o femeie ar putea fi
geloasă pe faptul că succesul i-ar putea fi diminuat de măsurile luate de către
șeful ei. Gelozia se referă la amenințare, neîncredere, suspiciune și convingerea
că ceea ce ne interesează ne va fi luat de către altcineva. Cuvântul „gelozie”
este folosit cel mai adesea cu referire la relațiile romantice — respectiv, pentru
a descrie gelozia orientată către un atașament aflat sub semnul amenințării.
„Invidia,” pe de altă parte, se referă mai degrabă la o amenințare a pierderii
statutului, venită pe fondul avantajului sau al superiorității unei alte persoane.
OED definește „invidia” ca fiind „sentimentul de ofensă și ostilitate derivat din
contemplarea avantajelor superioare deținute de către altcineva”, incluzând
10
sentimente malițioase față de celălalt. Prin urmare, invidia este rezultatul
percepției unei comparații sociale în care șinele lasă de dorit față de un
anumit standard, succesul unei alte persoane scoate în evidență inferioritatea
celuilalt, iar persoana are sentimente negative și ar putea urmări subminarea
celuilalt. Persoanele care sunt invidioase se concentrează adesea pe statutul
lor în cadrul unui sistem social sau al unei ierarhii sociale, considerând că,
dacă altul are un succes mai mare, înseamnă neapărat că propriul lor statut
va scădea. Putem face distincția între invidie depresivă („Mă simt ca o ratată
în comparație cu ea.”) și invidie ostilă („Cred că a avansat manipulându-i pe
ceilalți.”), deși mulți oameni se confruntă atât cu invidia depresivă, cât și cu
cea ostilă.
Și gelozia poate să atragă după sine invidie, deoarece obiectul geloziei
ar putea deține (la modul subiectiv) o serie de avantaje sau o superioritate
care lipsește la propria persoană. Spre exemplu, un bărbat ar putea fi gelos pe
un alt bărbat care are mai mult succes și arată mai bine, considerând că lui
însuși îi lipsesc aceste calități, iar celălalt bărbat îi scoate în evidență propria
inferioritate. Această inferioritate percepută ar putea fi asociată ulterior cu
o amenințare percepută (romantică sau de altă natură) din partea celuilalt
bărbat. Gelozia și invidia pot diferi și prin prisma faptului că gelozia este
adesea trăită ca o emoție mai intensă, implicând o amenințare imediată, în
vreme ce invidia este trăită mai puțin intens, implicând un sentiment mai
redus de urgență.
In acest capitol, voi oferi un model integrativ al geloziei centrat pe
scheme emoționale. Și aici, la fel ca în Capitolul 11, asociez gelozia și invidia,
246 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

pe de-o parte, cu adaptarea din perspectivă evoluționistă, pe de altă parte.


Gelozia este o manifestare a strategiilor de investiție parentală, în vreme ce
invidia este o componentă esențială a ierarhiilor bazate pe dominanță.

MODIFICAREA SCHEMELOR EMOȚIONALE PRIVITOARE LA GELOZIE


Normalizarea geloziei
Așa cum este subliniat de-a lungul acestei cărți, un deziderat cheie al
terapiei centrate pe scheme emoționale este de a contribui la normalizarea
emoțiilor dificile. Unii oameni consideră că sentimentele lor de gelozie sunt
un semn al unei tulburări psihologice grave și că ei nu ar trebui să fie niciodată
geloși. De exemplu, o tânără a relatat că s-a simțit geloasă când iubitul ei a
ieșit la cină cu fosta lui prietenă: „Ce e în neregulă cu mine? Am devenit atât
de geloasă, încât am fost răutăcioasă. El spune că nu înseamnă nimic faptul
că s-a întâlnit cu ea — sunt doar prieteni — dar eu știu că ea a pus ochii pe el.
Nu am încredere în ea. De ce simte el oare nevoia să o întâlnească?”. Ea a
continuat apoi să își invalideze propriile sentimente: „Nu vreau să fiu genul
acela de prietenă nebună despre care vorbesc bărbații — știți, genul de tipa
geloasă care nu are încredere în ea.”. Convingerile ei erau că doar femeile
10 care nu au încredere în ele, cu o stimă de sine scăzută și lipsite de control sunt
geloase, că a fi gelos nu are nicio justificare și că ea ar trebui să fie tot timpul
sofisticată si tolerantă.

TERAPEUT: Prin urmare, se pare că dumneavoastră considerați că


trebuie să fie ceva în neregulă cu dumneavoastră de vreme ce vă simțiți
geloasă și că gelozia dumneavoastră nu are niciun sens.
PACIENTA: Da, ce e în neregulă cu mine? Dar tot nu înțeleg de ce a
trebuit el să iasă la cină cu ea.
TERAPEUT: Mă întreb câte dintre prietenele dumneavoastră s-ar
simți geloase dacă iubiții lor ar ieși la cină cu fostele prietene.
PACIENTĂ: O, da. Practic, toate. Prietena mea Janine mi-a spus:
„Ce naiba e în neregulă cu el? Fata aia face parte din trecut. Eu m-aș
enerva.”.
TERAPEUT: Deci, și prietenele dumneavoastră ar fi geloase? Deci
sentimentele dumneavoastră sunt sentimente prin care trec o grămadă
de oameni?
PACIENTA: Da, poate. Dar ce ar trebui să fac — să nu simt ceea ce simt?
TERAPEUT: Nu, puteți simți ceea ce simțiți. Acestea sunt sentimentele
dumneavoastră. Acestea sunt sentimentele pe care le au o grămadă de
oameni. Dar poate am putea să încercăm să dăm sens geloziei și să
vedem dacă există vreo altă modalitate de a o analiza și de a vedea dacă
sunt lucruri pe care le puteți face atunci când sunteți geloasă, dar care
însă nu vor crea probleme.
Astfel, această pacientă a devenit capabilă să înțeleagă că și alți oameni
Gelozia 247

s-ar simți geloși în aceeași situație și că gelozia nu este o emoție pe care o


simțea doar ea. De fapt, gelozia ar putea fi o emoție universală într-o varietate
de condiții. Psihologul evoluționist David Buss a remarcat că atunci când
era la facultate se gândea: „Dacă prietena mea și-ar dori să facă sex cu alti
oameni, asta e decizia ei; ea este cea care are controlul asupra corpului ei - ce
drept am eu să îi spun că nu ar trebui să facă asta?”. Ulterior și-a dat seama
că sentimentele lui s-au schimbat atunci când și-a găsit o prietenă (Buss,
2000; Buss, Larsen, Westen și Semmelroth, 1992; Buss și Schmitt, 1993).
Un model evoluționist al geloziei se bazează pe „teoria investiției parentale”.
Cu alte cuvinte, o persoană își va lua un angajament mai mare (de a împărți
resursele, de a avea grijă de cei mici etc.), dacă există o investiție genetică
mare în cealaltă persoană (Trivers, 1971, 1972). Spre exemplu, suntem
mai dedicați să avem grijă de copiii noștri biologici decât de copiii unor
străini. Am investit în perpetuarea acelor gene puse în comun. Gelozia este o
strategie care a evoluat pentru a proteja o astfel de investiție genetică. Dacă
partenera unui bărbat face sex cu mulți alți bărbați, atunci — din punctul de
vedere al bărbatului - nu există nicio certitudine cu privire la identitatea
tatălui biologic al copiilor ei. Investiția sa parentală este amenințată. Dacă
bărbatul este promiscuu, atunci femeia s-ar putea îndoi că acesta își va dedica
resursele urmașilor sau că se va angaja să îi protejeze. Fiecare membru al unei
diade are așadar o investiție parentală în a menține angajamentul celeilalte
părți. Terții reprezintă o potențială amenințare și astfel ar putea fi alungați
de către partenerul gelos și/ sau partenerul „infidel” e posibil să fie pedepsit.
In terapie, așadar, gelozia poate fi normalizată descriind cum primii
oameni care nu erau geloși și care tolerau promiscuitatea partenerilor lor
aveau șanse mai mici să își perpetueze genele și un risc mai mare de a-și
„irosi” resursele având grijă de genele competitorilor. Gelozia face parte din
competitivitatea dintre gene și din investiția parentală, ambele fenomene
naturale. De altfel, există unele dovezi care sugerează că gelozia nu este
asociată cu instabilitatea relației, iar în unele cazuri poate chiar să comunice
un angajament crescut al partenerului gelos (Sheets, Fredendall și Claypool,
1997). Astfel, o persoană ar putea să provoace gelozia partenerului pentru a
se asigura de angajamentul acestuia. In cele din urmă, e posibil ca reacțiile
comportamentale ale persoanei față de propriile sentimente de gelozie să
aibă o mai mare valoare predictivă asupra urmărilor decât simpla prezență a
sentimentelor. Astfel, se poate ca o persoană să se simtă geloasă, însă să fie
capabilă să se abțină de la denigrarea competiției, acuzarea partenerului sau
retragerea afecțiunii. S-ar putea ca astfel de comportamente să fie problema,
nu sentimentele de gelozie în sine.
Gelozia nu este limitată neapărat la relațiile romantice; poate fi întâlnită
și în prietenii și chiar în relații profesionale sau colegiale. Cu alte cuvinte,
putem fi geloși că un prieten petrece mai mult timp cu un alt prieten, că
un coleg primește mai multă atenție din partea unui alt coleg. în ambele
cazuri, gelozia ar putea reflecta convingerea că relația primară cu prietenul
sau cu colegul respectiv stă sub semnul amenințării, iar bucuria ce derivă
248 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

din interacțiunile cu acest prieten sau coleg va fi diminuată dacă celălalt


devine mai interesat de alții. Spre exemplu, un student a devenit gelos pe
faptul că prietenul lui petrecea mai mult timp cu un alt băiat la facultate; se
temea că el însuși va ajunge să nu aibă cu cine să își petreacă timpul. Această
situație diferă de modelul investiției parentale, dar reflectă totuși ideea că
gelozia poate fi activată atunci când credem că resursele și recompensele vor
fi pierdute în favoarea unei alte persoane. Indiferent dacă gelozia apare în
cadrul relațiilor romantice, de prietenie sau colegiale, abordarea centrată pe
scheme emoționale poate fi aplicată în fiecare dintre domeniile geloziei.
O modalitate de a normaliza gelozia este aceea de a găsi exemple în
cultura de masă ori în muzică, literatură sau chiar mitologie. De exemplu, un
pacient poate aduna exemple de gelozie din versurile unor cântece cunoscute,
din scenariul unor filme sau din unele emisiuni televizate sau chiar din
reviste de scandal. Printre exemplele clasice de gelozie se numără opera lui
Shakespeare, Othello, sau gelozia zeilor și a zeițelor grece (de exemplu, gelozia
Herei că Zeus era interesant de Io). Într-adevăr, în tradiția iudeo-creștină,
până și Dumnezeu este gelos — din moment cfc urăște ideea că oamenii pot
venera alți zei. „Dacă Dumnezeu poate fi gelos, dumneavoastră de ce nu
puteți?” ar putea fi o potențială întrebare.

10 Validarea geloziei
In loc să abordeze pacientul pornind de la ideea că gelozia se datorează
în totalitate gândurilor sale disfuncționale și iraționale, terapeutul ar putea
începe prin a-i valida sentimentele și percepțiile. Spre exemplu, femeii
descrise mai sus i s-ar fi putut spune: „îmi dau seama de ce ar putea să vă
deranjeze și să fiți geloasă pe faptul că partenerul dumneavoastră s-a întâlnit
cu fosta lui prietenă. Se pare că ați avut impresia că acesta este un semn
că el s-ar putea să fie interesat de altcineva, iar eu știu că angajamentul și
monogamia sunt importante pentru dumneavoastră. Deci, dacă privim din
acest unghi, ați putea foarte bine să aveți acele sentimente.”. Sau: „Mulți
oameni s-ar simți inconfortabil în acea situație.”. Mai mult, terapeutul poate
încuraja pacientul să valideze faptul că sentimentele sale sunt importante:
„Ar putea fi important să recunoașteți că propriile sentimente au importanță,
în loc să vă criticați pentru ele.”. Validarea sentimentelor de gelozie nu este
sinonimă cu justificarea tendinței de a rumina, de a se îngrijora, de a critica
sau de a acționa pe baza geloziei.

Dimensiuni ale schemelor emoționale și gelozia


Geloziei îi pot fi asociate multe dintre dimensiunile schemelor
emoționale descrise în capitolele anterioare. Așa cum tocmai am menționat,
validarea emoției este un aspect important. In plus, persoana ar putea să
considere că gelozia va dura la nesfârșit, că este în afara controlului, că gelozia
trebuie eliminată complet, că nu are niciun sens, că se întâmplă doar propriei
Gelozia
249

persoane și că nu poate fi acceptată. Unii oameni se simt vinovați pentru


gelozia lor sau le este rușine de ea.
Asemenea altor temeri care sunt accentuate de convingerea că „Dacă
îmi este teamă, înseamnă că este periculos.”, persoana geloasă folosește
intensitatea emoției drept dovadă că amenințarea este reală. Această formă
de raționament emoțional cel mai adesea perpetuează gelozia, amplificând-o,
din moment ce emoția și gândurile de gelozie se intensifică în același timp.
Oricum, așa cum aceste persoane își folosesc emoțiile pentru a evalua
realitatea, ei ar putea avea o convingere corespondentă că nu pot tolera emoții
inconfortabile (Leahy, 2002, 2007a). Aici ar putea fi inclusă convingerea că
gelozia se intensifică până scapă de sub control sau că este „un semn rău”.
Ar putea exista inclusiv convingerea că ambivalența față de partener - sau
ambivalența partenerului față de persoană - nu poate fi tolerată. Aceste
dimensiuni ale schemelor emoționale pot fi abordate după cum urmează:

• Durată: „Este posibil ca sentimentele dumneavoastră de gelozie să


crească și să scadă, iar uneori să dispară de la sine? Sau vă dispare gelozia
dacă faceți ceva diferit? Dacă ați ști că gelozia dumneavoastră ar putea fi
temporară, ați fi mai puțin supărat?” Spre exemplu, e posibil ca oamenii
să observe că gelozia lor scade atunci când lucrează sau când vorbesc cu
prietenii despre alte subiecte — sau când sunt antrenați în activități plăcute
10
alături de partenerii lor.
• Control: „S-ar putea să considerați că gelozia dumneavoastră este în
afara controlului. Mulți oameni cred că emoțiile lor de gelozie vor spori
dacă nu fac ceva, cum ar fi să își interogheze partenerul sau să pretindă
asigurări.” Terapeutul poate apoi să întrebe: „Există vreo diferență între a
trăi un sentiment de gelozie și a acționa într-un mod problematic? Spre
exemplu, ar putea fi posibil să recunoașteți că vă simțiți gelos, dar să nu
cereți asigurări, să nu vă interogați insistent partenerul sau să nu îl pedepsiți?
Nu sunt sentimentele diferite de acțiuni? Sunteți nevoit să acționați pe
baza sentimentului sau vă puteți comporta și în alte moduri care sunt mai
adaptative?”.
• Consens: „Dacă gelozia este o emoție universală și dacă gelozia este
asociată unei adaptări din perspectivă evoluționistă, atunci nu vi se pare că nu
sunteți singurul care are sentimente de gelozie?” Așa cum am arătat anterior,
faptul că știm despre gelozie că este o emoție universală ajută la validarea și
la normalizarea ei, precum și la reducerea senzației că emoțiile noastre sunt
incomprehensibile.
• Acceptare: „Dacă ați accepta că uneori vă simțiți gelos - în loc să vă
criticați sau să încercați să eliminați gelozia - ar exista vreun avantaj? Cum
ar fi dacă v-ați spune: «Da, câteodată am sentimente de gelozie. Uneori
vin, alteori pleacă.»?” Din nou, acceptarea nu echivalează cu a spune că
sentimentele respective sunt plăcute sau dezirabile — doar că ele există „aici și
acum” și că pot să dispară cândva în viitor.
250 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

Convingeri centrale, asumpții și procesare a schemelor


In unele cazuri, gelozia este asociată cu convingeri centrale despre sine
și ceilalți. Convingerile centrale problematice despre sine cuprind gânduri că
persoana este de neiubit, plină de defecte, sortită eșecului sau îndreptățită la
tratament special. Convingerile despre ceilalți ar putea cuprinde gânduri că
aceștia nu sunt demni de încredere, au tendința de a respinge, de a abandona,
sunt manipulativi sau inferiori. De exemplu, cei care au o convingere centrală
că sunt indezirabili din punct de vedere sexual prezintă o probabilitate mai
mare de a fi geloși (Dolan și Bishay, 1996). Pe de altă parte, persoana poate
avea o convingere centrală despre alții cum că „Bărbații nu sunt de încredere.”
sau că „Femeile sunt manipulatoare.”. Sau poate să existe o serie de asumpții
sau de reguli cu privire la o relație: „Partenerului meu nu ar trebui să i se
pară niciodată atractivi alți oameni.”, „Trebuie să știu tot ce gândește și simte
partenerul meu.”, „Dacă lucrurile nu stau perfect între noi, atunci partenerul
mă va părăsi.” și „Nu aș putea supraviețui fără această relație.”.
Ca urmare a unor astfel de convingeri, gândirea unei persoane (și
sentimentele subsecvente) este dirijată de procesare selectivă, bazată pe
scheme. Astfel, cel gelos riscă să interpreteze greșit informațiile neutre ca
fiind o amenințare la adresa relației și să apeleze la distorsiuni cognitive
- spre exemplu, citirea minții („Ea este interesată de el.”), personalizarea
10 („El citește ziarul pentru că nu mă mai consideră atractivă și interesantă.”),
ghicirea viitorului („Ea mă va părăsi.”) și supra-generalizarea („Așa face
întotdeauna.”). Gândurile negative selective cu privire la sine pot spori
nesiguranța: „Ii par plictisitoare.”, „îmbătrânesc și devin tot mai puțin
atrăgător.”, „Sunt o povară.”.
Se poate apela la tehnicile din terapia cognitivă clasică în cazul
gândurilor automate, asumpțiilor și convingerilor centrale (Leahy, 2003a).
Acestea se referă la identificarea conținutului gândurilor, categorizarea
distorsiunilor, examinarea costurilor si a beneficiilor, evaluarea dovezilor,
jocul de rol împotriva gândului, întrebări despre sfatul pe care persoana
l-ar da unui prieten și formarea unor reacții mai echilibrate și mai raționale
(Leahy, 2003a; Leahy, Beck și Beck, 2005; Young și colab., 2003). Spre
exemplu, citirea minții și personalizarea pot fi analizate întrebând pacientul
dacă există vreo dovadă că partenerul este interesat de ceea ce spune sau face
un terț, dacă are vreo dovadă că nu există aspecte plăcute în relația lor, dacă
pacientul a mai apelat în trecut la anticiparea abandonului sau a infidelității
prin ghicirea viitorului (și dacă da, de câte ori nu a avut dreptate) și dacă
există vreo dovadă că partenerul nu și-a luat nicitin angajament față de relație.

Elaborarea unei conceptualizări de caz


La fel ca alte modele cognitive de tratament, modelul schemelor
emoționale începe printr-o conceptualizare de caz la care terapeutul și
pacientul pot colabora (J.S. Beck, 2011; Kuyken, Padesky și Dudley, 2009;
Needleman, 1999; Persons, 1993). Figura 10.1 (verso) oferă un șablon
Gelozia 251

Figura 10.1. Conceptualizarea de caz a geloziei

general pentru o astfel de conceptualizare de caz. Schema generală sugerează


că evoluția a dus la apariția geloziei cu rol de strategie protectivă, aceasta fiind
universală și adaptativă in anumite situații. Acest model evoluționist are ca
scop „depatologizarea” experienței de gelozie, oferind pe această cale o anumită
validare a „dreptului” de a avea sentimente de gelozie. Este posibil să fie
identificate și o serie de probleme la nivelul relațiilor semnificative timpurii și
a celor ulterioare (de exemplu, amenințare cu separarea de părinți sau separare
propriu-zisă ori infidelitate/ trădare în relațiile din perioada adultă), precum și
valori culturale asociate cu sexualitatea, rolurile de gen și idealizarea relațiilor
romantice. Convingerile centrale despre sine ar putea cuprinde gânduri
precum acela că persoana este practic de neiubit, urâtă, plină de defecte sau
vulnerabilă la manipulare. Ar putea fi examinate convingerile centrale despre
relație, cum ar fi „Femeile [bărbații] nu ar trebui să aibă vreodată prieteni
bărbați [prietene femei].” sau „Singura calitate care contează este atractivitatea
fizică.”. Declanșatorii situaționali pot varia de la neutri (mersul la o petrecere)
la inexistenți (nesiguranță când partenerul este la lucru), până la provocatori
(partenera iese la cină cu un fost iubit). Toți acești factori ar putea da naștere
252 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

la strategii de coping cognitiv, emoțional, comportamental și interpersonal,


prin care persoana gestionează o potențială amenințare la adresa relației - spre
exemplu, interogarea, nevoia de asigurări, verificarea e-mailurilor și a mesajelor
din telefon, criticarea „competiției”, „împietrirea”, lamentarea, amenințarea
cu despărțirea, intimidarea fizică și alte comportamente contraproductive.
Terapeutul va investiga raționamentul ce stă la baza hipervigilenței, a
încercărilor de a găsi certitudinea, a căutării de asigurări, a strategiilor de coping
emoțional și a convingerilor privitoare la acest stil de coping, a autoprotecției, a
controlului și a încercărilor de a pedepsi partenerul și de a deprecia competiția
percepută. Spre exemplu, ce speră persoana să obțină prin împietrire sau prin
criticarea partenerului? Care ar fi potențialele costuri?
A fost utilizată o conceptualizare de caz a geloziei la o femeie care
se îngrijora că partenerul și-a pierdut interesul pentru ea. Terapeutul i-a
explicat valoarea adaptativă din punct de vedere evoluționist a geloziei, ca
metodă de protecție a investiției parentale, legând pe această cale gelozia
de o strategie universală de autoprotecție. Convingerile centrale despre sine
cuprindeau idei precum „Sunt plictisitoare.” și „Nu aduc chiar atât de mult în
relație.”, alături de convingeri centrale despre partener cum că „El este genul
care câștigă.” și „El este aproape perfect.”. Istoricul ei familial a scos la iveală
faptul că mama și tatăl ei aveau o relație în care erau devotați unul altuia, însă
10 mama ei era permanent îngrijorată că își va pierde frumusețea și căuta adesea
asigurări din partea celorlalți, inclusiv din partea pacientei. Asumpțiile
subiacente în cadrul familiei — cele pe care le întreținea și pacienta — erau:
„Femeia trebuie să facă orice pentru a-și păstra bărbatul.” și „O femeie nu
înseamnă nimic fără un bărbat.”. Stilul ei problematic de coping includea
mustrarea prietenului ei, criticarea altor femei și îmbufnarea.
Valoarea conceptualizării de caz constă în faptul că abordează o
serie de dimensiuni ale schemelor emoționale și indică arii de intervenție.
De exemplu, conceptualizarea de caz ne ajută să „dăm sens” geloziei, o
normalizează, ajută persoana să realizeze că nu este singură, leagă gelozia
de declanșatori și gânduri automate specifice, identifică scheme vulnerabile
despre sine și ceilalți, face distincția între emoția și comportamentul de gelozie
(compensator), identifică gelozia drept o formă de îngrijorare agitată și
ilustrează modul în care comportamentul de gelozie poate submina interesele
pacientului în cadrul relației care de află aparent sub amenințare. Vom
examina în continuare elemente specifice din cadrul acestei conceptualizări
și modul în care intervențiile pot aborda fiecare dintre probleme.

Conectarea geloziei la valori


Un mod de a percepe gelozia este prin prisma faptului că persoana
prețuiește angajamentul și monogamia: „Dacă nu ați prețui relația, probabil
că nu ați avea sentimente de gelozie.”.

TERAPEUT: Uneori, gelozia este asociată valorilor noastre pozitive,


Gelozia 253

cum ar fi monogamia, angajamentul, onestitatea și apropierea. Sunt


acestea valori pe care dumneavoastră le aveți?
PACIENTĂ: Da, bineînțeles.
TERAPEUT: Așadar, un mod de a înțelege gelozia dumneavoastră
este că anumite lucruri contează pentru dumneavoastră. Nu sunteți o
persoană superficială când vine vorba de o relație. Luați lucrurile în
serios.
PACIENTĂ: Sigur că da.
TERAPEUT: Cum ar fi dacă partenerul dumneavoastră v-ar spune:
„Știi, cred că toată lumea ar trebui să fie liberă să facă ce vrea, așa că dacă
îți dorești să ieși cu alți oameni — și să faci sex cu ei - asta este în regulă
din punctul meu de vedere.”? Dacă partenerul dumneavoastră ar spune
asta, ce părere ați avea?
PACIENTĂ: Aș considera că vrea să se culce cu alți oameni. Nu aș avea
încredere în el.
TERAPEUT: Deci, într-un fel, ați vrea ca partenerul dumneavoastră să
fie capabil de gelozie, pentru că asta ar fi un semn de angajament și ar
arăta că lucrurile contează pentru el.
PACIENTĂ: Da. Dacă nu ar fi gelos, aș crede că nu poți avea încredere
în el. Și aș mai crede că eu nu contez de fapt pentru el.
TERAPEUT: Așadar, la fel ca orice altă emoție, poate că gelozia are o
10
parte pozitivă și o parte negativă. Cred că este important să recunoaștem
că gelozia nu doar că are sens, dar că s-ar putea să reprezinte o capacitate
de angajament și încredere.
PACIENTĂ: Asta mă face să mă simt mult mai bine în legătură cu
mine însămi.

Conectarea geloziei la un stil problematic de coping


Terapeutul poate ajuta pacientul să facă distincția între sentimentul
de gelos și acționarea în maniere problematice: „Este posibil să avem
un sentiment de gelozie fără a acționa pe baza lui? Cum ar fi dacă v-ați
deconecta sentimentul trăit de luarea unei măsuri, astfel încât să nu acționați
întotdeauna pe baza sentimentului respectiv?”. Persoanele geloase consideră
că ele trebuie să ia măsuri, să aibă control și să afle „ce se întâmplă de fapt”.
Prin urmare, ei apelează la strategii problematice de coping interpersonal, care
cauzează adesea și mai multă nesiguranță (Borkovec, Newman și Castonguay,
2003; Erickson și Newman, 2007). Așa cum am menționat anterior, acestea
ar putea include căutarea de asigurări, denigrarea competitorilor, atacarea
partenerului, controlarea partenerului, ținerea partenerului sub observație,
subjugare în fața partenerului, amenințare cu despărțirea, autoprotejare prin
infidelitate si abuz de substanțe.

TERAPEUT: Am înțeles că aveți acele sentimente de gelozie, dar mă


întreb și ce faceți atunci când aveți sentimentele respective.
254 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

PACIENTĂ: Păi, câteodată încerc să îl testez, să văd ce ar simți față


de altcineva. Poate că l-aș întreba: „Crezi că ea este atrăgătoare?” sau aș
căuta asigurări: „Ți mai pare că eu sunt drăguță?”.
TERAPEUT: Așadar, căutați dovezi pentru faptul că dumneavoastră
încă sunteți atrăgătoare pentru el și că alte femei nu sunt la fel de
atrăgătoare? Mai sunt și alte lucruri pe care le faceți pentru a face față
geloziei?
PACIENTĂ: Păi, s-ar putea să sune ipocrit, dar câteodată flirtez cu alți
bărbați. Adică, era un tip la serviciu care părea interesat de mine, iar eu
l-am încurajat. Știu că nu e corect din partea mea să fiu geloasă și apoi
să flirtez, dar am făcut-o.
TERAPEUT: E posibil oare ca dumneavoastră să încercați să vă
protejați, astfel încât dacă lucrurile nu ies bine, să aveți o plasă de
siguranță? Sau poate că încercați să obțineți asigurări că sunteți încă
atrăgătoare?
PACIENTĂ: E câte puțin din amândouă.
TERAPEUT: Mai faceți și altceva?
PACIENTĂ: Da, câteodată mă îmbufnez. Mă comport de parcă n-aș
vrea să vorbesc, dar atunci când el spune: „E ceva în neregulă?”, eu îi
zic: „Nu.”.
TERAPEUT: Cred că astfel îl pedepsiți - încercați să îl faceți să fie
10
îngrijorat, poate să se simtă vinovat — dar apoi îl și testați: „Dacă ar fi
interesat de mine, m-ar întreba cum mă simt.”.
PACIENTĂ: Da, asta este ceea ce fac.

Terapeutul poate examina împreună cu pacientul cum funcționează


aceste strategii de coping. întăresc ele oare relația? Joacă vreun rol în
certurile pe care le au cei doi? Obține oare persoana validarea și susținerea
pe care o caută? La modul ironic, sentimentele de gelozie derivă adesea din
nesiguranță față de relație, însă stilul problematic de coping este de fapt
adevărata amenințare la adresa relației. Dacă partenerul gelos se îmbufnează,
pedepsește, testează și îl ceartă pe celălalt, acesta din urmă ar putea ajunge la
concluzia că relația îl costă prea mult. Comportamentul gelos poate să devină
o profeție auto-îndeplinită potrivit căreia relația este cu adevărat în pericol.

Descrierea geloziei drept îngrijorare


caracterizată de agitație și furie
Gelozia poate fi caracterizată drept o formă de îngrijorare sau de
ruminare. Cu alte cuvinte, persoana este centrată pe amenințare, se blochează
la un gând repetitiv, consideră că strategiile sale de detectare a pericolului și
de coping vor preveni surprizele și suferința și are impresia că trebuie să dea
atenție acestor gânduri și să le răspundă (Leahy, 2005d; Leahy și Tirch, 2008).
La fel ca în cazul celor care se îngrijorează, persoanele geloase consideră
intolerabilă incertitudinea privitoare la interesele reale ale partenerului și
Gelozia 255

astfel urmăresc să elimine incertitudinea respectivă căutând indicii, asigurări


sau „testându-și” partenerul. Aceasta duce rareori la urmări satisfăcătoare,
alimentând apoi mai multe solicitări pentru certitudine (Dugas, Gosselin si
Ladouceur, 2001). La fel ca orice altă formă de îngrijorare, gelozia implică
o căutare a certitudinii, persoana echivalând incertitudinea cu o serie de
consecințe rele și incontrolabile. Pacientul poate să exerseze auto-expunerea
prin flooding la mesaje de incertitudine (de exemplu, „Nu pot fi niciodată
sigur dacă partenerul mă va trăda sau nu.”) (Dugas și colab., 2004; Leahy,
2005d). Prin habituare la gândurile de gelozie (sau prin faptul că se plictisește
de ele), pacientul ar putea ajunge să înțeleagă că apariția unui gând nu trebuie
neapărat să impună hipervigilență, interogare sau pedepsire.
Există și alte similarități cu îngrijorarea și ruminarea, printre care o
auto-conștientizare cognitivă crescută, convingerea că gelozia este protectivă,
că gândurile de gelozie pot să scape de sub control și trebuie suprimate,
precum și convingerea că vor exista consecințe negative în urma gândurilor
respective. Aceste convingeri seamănă cu convingerile și strategiile
metacognitive referitoare la îngrijorare, ruminare și furie (Papageorgiou,
2006; Papageorgiou și Wells, 2001b; Simpson și Papageorgiou, 2003).
La fel ca în cazul altor forme de îngrijorare sau de ruminare,
terapeutul poate aborda gelozia printr-o varietate de tehnici cognitive și
comportamentale (Leahy, 2005a, 2009a; Leahy, Holland și McGinn, 2012).
10
Printre acestea se numără examinarea costurilor și beneficiilor îngrijorării
și ruminării asociate geloziei, alocarea unor intervale temporale specifice
pentru inițierea îngrijorării („timp pentru îngrijorări”), investigarea șanselor
ca gelozia să se concretizeze în comportament productiv și evaluarea
legitimității sau a raționalității gândurilor automate. Spre exemplu, o femeie
ar putea recunoaște că gelozia ei o face să fie furioasă și anxioasă și că duce
la certuri frecvente, dar în același timp ea ar putea să considere că gelozia are
o serie de avantaje: nu va fi luată prin surprindere, nu își va lăsa partenerul
să se îndepărteze de relație și se poate proteja în caz de pierdere găsind un
alt partener. Terapeutul o poate ajuta pe pacientă să evalueze dacă gelozia ei
merită cu adevărat sau dacă îi sporește de fapt dificultățile. O distincție care
li se pare utilă unora dintre pacienți este să investigheze dacă gelozia poate
duce la acțiuni productive: „Există astăzi vreo acțiune care poate duce la o
relație mai bună sau la o relație mai sigură?”. Dacă pacientul este îngrijorat
cu privire la siguranța relației, atunci o „listă de sarcini pentru astăzi” poate
sugera unele acțiuni pozitive și productive. Situația ar putea fi detensionată
dacă, de exemplu, pacientul devine o prezență mai plăcută pentru partener
sau, alternativ, dacă are grijă de propria persoană (se întâlnește cu prietenii,
face voluntariat și alte activități pozitive). In multe cazuri, s-ar putea totuși
să nu fie posibile niciun fel de acțiuni productive în acel moment, astfel
încât pacientul ar putea fi nevoit să își pună problema că gelozia sa este
neproductivă: „îngrijorarea față de acest lucru nu va duce la nicio acțiune
productivă.”. în acest caz, terapeutul poate sugera că există trei elemente ale
acceptării - acceptarea incertitudinii, acceptarea unui anumit nivel de lipsă a
256 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

controlului și acceptarea emoției.


In mintea unei persoane geloase, acceptarea incertitudinilor existențiale
înseamnă adesea pericol și înfrângere. Terapeutul poate întreba pacientul
care sunt costurile și beneficiile acceptării incertitudinii. De exemplu,
beneficiile ar putea include: mai puțină îngrijorare și gelozie, o capacitate
mai mare de a se bucura de momentul prezent, mai puține certuri și mai
puțină îndoială de sine. Cu toate acestea, unii oameni consideră că, dacă
acceptă incertitudinea, se va întâmpla ceva groaznic, ceva ce ar fi putut fi
prevenit. Terapeutul poate să le arate că nimic nu poate fi garantat și că s-ar
putea întâmpla lucruri rele, dar poate să îi întrebe totodată cum anume se
vor transforma îngrijorarea și gelozia în certitudine. Mai mult, terapeutul
poate să menționeze numeroase aspecte ale vieții de zi cu zi în cazul cărora
pacientul acceptă deja incertitudinea (de exemplu, să întâlnească oameni, să
mănânce mâncare, să își asume sarcini noi, să călătorească). In aceeași ordine
de idei, terapeutul poate examina costurile și beneficiile de a accepta un
nivel mai redus de control și poate face referire la comportamente și situații
curente în care pacientul acceptă deja să aibă rftai puțin control. în cele din
urmă, terapeutul poate să îi sugereze pacientului să accepte că are o emoție în
loc să încerce să o elimine, adăugând că acest tip de acceptare ar putea ajuta
la reducerea senzației
, de anxietate si
> frustrare.
10
TERAPEUT: Păreți supărat pe faptul că sunteți gelos și vreți fie să
acționați pe baza geloziei, fie să scăpați de ea. Cum ar fi dacă ați decide
pentru o clipă să acceptați că aveți un sentiment de gelozie în momentul
prezent? Spre exemplu, ați putea spune: „Am un sentiment de gelozie
acum. Iată-1.”.
PACIENT: Dar chiar mă deranjează gelozia.
TERAPEUT: Da, dar s-ar putea să vă deranjeze mai puțin dacă ați
accepta că o aveți pe moment.
PACIENT: Cum fac asta?
TERAPEUT: Păi, haideți să ne imaginăm că ați avea o mică indigestie,
însă știți că nu are să vă omoare. Ați punea spune: „Cred că mă voi simți
inconfortabil până când îmi trece această problemă.”.
PACIENT: Presupun că pot încerca. Dar pare greu de făcut.
TERAPEUT: Dacă acceptați că aveți o emoție, asta nu înseamnă că
acționați pe baza acelei emoții. De fapt, dacă acceptați că puteți tolera
sentimentul de gelozie - „Am un sentiment de gelozie în acest moment.”
- puteți să vă spuneți inclusiv: „Nu sunt nevoit să acționez pe baza lui.”
PACIENT: Asta poate fi dificil. Când sunt gelos vreau să spun pur și
simplu ceva.
TERAPEUT: Da, știu, iar atunci trebuie să vă întrebați dacă vă va ajuta
să îi spuneți anumite lucruri partenerei dumneavoastră. Dacă nu spuneți
nimic ostil, care este cel mai rău lucru care se va întâmpla?
PACIENT: De fapt, ar îmbunătăți lucrurile.
TERAPEUT: Puteți face distincția între a avea o emoție de gelozie și a
Gelozia 257

alege să luați măsuri. S-ar putea să fie în interesul dumneavoastră să vă


distanțați, să observați și să așteptați - în loc să acționați.

Unele persoane geloase consideră că e nevoie să spună sau să facă ceva


pentru a-și controla partenerul și a împiedica infidelitatea. Argumentul este:
„Trebuie să îl fac pe partener să fie conștient de consecințe.”. La o evaluare
mai atentă, însă, acești pacienți își dau seama că partenerul lor cunoaște deja
care sunt potențialele consecințe, iar încercările suplimentare de control
(prin pedepse ori lingușiri) ar putea să facă relația și mai nesigură. Alți
oameni ar putea considera că trebuie să își exprime emoțiile — un fel de
compulsie de exprimare („Trebuie să îi spun ce simt.”) - fără a lua în calcul
stilul de comunicare sau potențialul impact al acestuia. Astfel de expresii de
gelozie includ adesea acuzații sau atacuri la adresa partenerului; oamenii nu
se limitează la a spune „Mă simt gelos.”. Astfel, aceste expresii pot să aibă
drept urmare contra-atacuri sau retragere, ceea ce periclitează și mai tare
siguranța relației, sporind pe această cale gelozia. Desigur, niciuna dintre
acestea nu ar trebui să îi descurajeze pe pacienți să se apere în mod legitim cu
privire la limitele sau la comportamentele adecvate, stabilite de comun acord.
Dacă partenerul este cu adevărat infidel, atunci gelozia este întemeiată, iar
persoana trebuie să aibă în vedere luarea anumitor măsuri pentru a-și proteja
drepturile.
10

Dezamorsarea25 gândurilor și sentimentelor de gelozie


La fel ca multe alte emoții intense, gelozia implică adesea o fuziune
a gândurilor, sentimentelor și convingerilor despre realitate. De exemplu,
așa cum am menționat anterior, o persoană geloasă ar putea apela la un
raționament euristic emoțional: „Mă simt gelos; prin urmare, sigur se petrece
ceva.” Această formă de raționament poate avea efecte profunde asupra
menținerii și intensificării emoțiilor și comportamentelor de gelozie. Terapia
centrată pe scheme emoționale folosește abordări centrate pe metacogniție și
pe acceptare pentru a dezamorsa gândurile și emoțiile care alcătuiesc gelozia
și pentru a le separa unele de altele (Hayes, Strosahl și Wilson, 2003; Wells,
2009). Reiterând, gelozia seamănă cu îngrijorarea și ruminarea din multe
puncte de vedere: persoanele geloase consideră adesea că hipervigilența
derivată din gelozie va preveni orice fel de surprize, îi va pregăti pentru ce e
mai rău sau că le va permite să preîntâmpine un dezastru (Wells și Carter,
2001; Wells și Papageorgiou, 1998). In același timp, aceste persoane au un
nivel crescut de conștientizare a propriei persoane la nivel cognitiv, scanându-
și încontinuu mintea pentru a detecta gânduri sau amintiri asociate geloziei.
Similar celor care se îngrijorează, ei sunt prinși într-o dilemă — între a crede
că gelozia lor îi protejează și a crede că gelozia a scăpat de sub control. Prin
urmare, ei caută să își controleze gelozia suprimând, căutând asigurări sau

25 Defusing, în engleză (n. trad.)


258 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

evitând situațiile în care le este declanșată gelozia (Wells, 2004).


Terapeutul poate să arate că gândurile nu sunt același lucru cu
realitatea, iar un gând intruziv (de exemplu, „Partenerul meu este interesat
de altcineva.”) nu trebuie să fie tratat drept semn al adevărului cu privire
la a ceea ce se petrece. în plus, există o serie de tehnici utile provenite din
terapia metacognitivă ce pot fi folosite în cazul emoțiilor și al gândurilor
de gelozie (Wells, 2009). Spre exemplu, tehnicile de detașare atentă pot să
ajute pacientul să se distanțeze, să observe o emoție (sau un gând), să o lase
să se întâmple și să observe că aceasta trece. Printre tehnici se numără: a
considera că apariția geloziei este asemenea unui apel telefonic de vânzări
la care persoana nu răspunde, a percepe gândurile și emoțiile de gelozie
drept vagoane ale unui tren care trece printr-o stație (dar în care persoana
nu urcă) sau a percepe emoțiile și gândurile drept nori ce traversează cerul
(a se vedea Wells, 2009). Scopul este ca persoana să înțeleagă că poate avea
o emoție sau un gând, însă pur și simplu să observe că acesta există în mod
independent și tranzitoriu — și că nu e nevoie să „facă” nimic altceva decât să
observe. Aceasta este o componentă importantă în dezamorsarea gândurilor,
emoțiilor și comportamentelor de gelozie, deoarece mulți oameni care trec
prin stări de gelozie consideră că trebuie să ia imediat măsuri. Atenția
detașată la care persoana poate apela în fața geloziei îi demonstrează inclusiv
10 că nu e nevoie să se lase antrenată de gânduri și sentimente și nici să scape
de ele (Papageorgiou, 2006; Papageorgiou și Wells, 2001b; Simpson și
Papageorgiou, 2003). Gândurile și sentimentele de gelozie pot să coexiste cu
gânduri, acțiuni și emoții axate pe alte semnificații și scopuri în viață. Ele pot
fi percepte mai degrabă ca fiind paralele, decât aflate în interferență.
Dezamorsarea geloziei poate să presupună inclusiv diferențierea geloziei
de modul în care persoana se definește pe sine. De exemplu, afirmații precum
„Sunt gelos.” sau „Sunt o persoană geloasă.” trimit către o îmbinare a identității
unei persoane cu emoțiile sale. Diferențierea sinelui de propriile emoții poate
fi facilitată dacă emoțiile sunt percepute sub forma unor evenimente: „Iată
un sentiment de gelozie” sau „Am observat un gând de gelozie.”. Avantajul
de a separa propria identitate de emoția de gelozie este acela că astfel suntem
capabili să înțelegem că gelozia este una dintre numeroasele emoții pe care le
putem simți față de o altă persoană, iar noi avem libertatea de a ne distanța de
această emoție> si 1 de alte emoții.
> de a ne lăsa antrenați J

TERAPEUT: Atunci când spuneți că sunteți o „persoană geloasă,”


păreți să vă percepeți într-un mod foarte general și foarte global. Mă
întreb cum ar fi dacă v-ați gândi la propria persoană ca având o gamă
largă de emoții, gânduri și comportamente în momente diferite — și ați
păstra în minte că aceste gânduri și emoții și comportamente sunt în
continuă schimbare. Spre exemplu, ați putea spune: „Iată un sentiment
de gelozie în clipa aceasta.”, în loc de „Sunt gelos.”.
PACIENT: Nu sunt sigur că înțeleg.
TERAPEUT: Sunteți un om gelos sau sunteți un om complex care se
Gelozia 259

simte câteodată gelos?


PACIENT: Cred că sunt complex. Simt o grămadă de lucruri.
TERAPEUT: Așa, deci nu puteți fi redus la o singură emoție. Aveți o
grămadă de emoții. Ar fi corect să spunem că aveți emoții de fericire,
curiozitate, plictiseală, entuziasm, tristețe și apreciere — în momente
diferite?
PACIENT: Da, am o grămadă de sentimente.
TERAPEUT: Așadar, imaginați-vă că ați trăi un sentiment de gelozie și
ați spune (arătândcu degetul):,(Lată acolo sentimentul acela de gelozie.”.
Este „acolo,” nu este „dumneavoastră”. Uitați, încercați să arătați cu
degetul încolo spunând totodată: „Iată un sentiment de gelozie.”.
PACIENT: (Arătând cu degetul) „Iată un sentiment de gelozie.”. Mă
simt ciudat să fac asta.
TERAPEUT: în regulă, este acolo, în afara mea. Nu sunt eu. Eu nu
sunt o singură emoție; am o grămadă de emoții. Haideți să încercăm
inversul: arătați cu degetul către dumneavoastră și spuneți cu voce tare:
„Eu sunt un om gelos.”.
PACIENT: (Arătând cu degetul spre sine) „Eu sunt un om gelos.”
TERAPEUT: Cum v-ați simțit?
PACIENT: M-am simțit foarte prost făcând asta. Ca și cum m-aș fi
criticat.
10
TERAPEUT: Când v-ați simțit mai bine - arătând „acolo” sau arătând
spre dumneavoastră?
PACIENT: Arătând încolo.
TERAPEUT: Dumneavoastră sunteți mai mult decât sentimentul
dumneavoastră.

Aceasta și alte tehnici de dezamorsare pot ajuta pacientul să se detașeze


de o emoție. Având acea experiență imediată de a observa că emoția se
petrece asemenea unui eveniment singular în care nu e nevoit să se implice,
pacientul poate ajunge să îl perceapă ca fiind separat de propria sa identitate.
Adoptând un rol de observator față de emoție - „arătând-o cu degetul”,
pacientul poate să își asume o atitudine meta-emoțională față de gelozie
— cu alte cuvinte, să se ridice deasupra și să se separe de ea. Acesta va fi o
componentă esențială în procesul de separare a geloziei de comportamentele
problematice. Nu e necesar ca emoțiile să se concretizeze în comportamente.
Pacientul poate alege.

Contracararea gândurilor catastrofice


referitoare la o potențială pierdere
Gelozia reprezintă adesea o evaluare de tip anxios conform căreia pierderea
unei relații va fi devastatoare. De exemplu, persoana ar putea considera că
pierderea unei relații va duce la suferință permanentă — un exemplu al prognozei
afective. Sau persoana ar putea considera: „Dacă aș fi trădat, nu aș mai putea avea
260 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

încredere în cineva vreodată.”. Extragerea gândurilor automate și a asumpțiilor


care însoțesc teama de pierdere poate fi importantă atunci când se caută o vedere
de ansamblu asupra geloziei. Pacientul poate investiga semnificația pierderii de
care se teme: „Dacă s-ar termina, aș fi umilit.”, „Nu aș putea să mai am încredere
în cineva.”, „Asta confirmă că nu sunt demn de iubire.”, „Nu aș fi în stare să am
grijă de mine însumi.”. Fiecare dintre aceste convingeri poate fi evaluată prin
intermediul tehnicilor din terapia cognitivă clasică - spre exemplu, dovezi pro
și contra gândului, formularea de sfaturi pentru un prieten, joc de rol împotriva
gândului și tehnica continuumului. Pot fi testate inclusiv convingerile potrivit
cărora o anumită relație este esențială pentru viața persoanei, examinând o serie
de alternative de a trăi o viață cu sens, independent de relație, inclusiv cum a
avut sens viața înainte de relația respectivă.
Urmează un exemplu de examinare a dovezilor pro și contra unui gând
referitor la o potențială trădare:

TERAPEUT: Firește, se poate întâmpla orice, iar noi nu știm niciodată


sigur. Ce ar însemna pentru dumneavoastră dacă Brian chiar v-ar trăda?
PACIENTA: Ar fi umilitor. M-aș simți ca o ratată.
TERAPEUT: Pare că vă este greu să vă gândiți la asta. Cum se face că
lipsa lui de onestitate vă face pe dumneavoastră o ratată? De ce ar trebui
10 să vă simțiți dumneavoastră prost față de propria persoană dacă el este
cel care minte și înșală?
PACIENTĂ: Păi, cred că nu m-am gândi niciodată așa la asta. Nu știu.
Aș fi pierdut relația.
TERAPEUT: Da, asta este adevărat; relația s-ar termina. Dar sunteți
o ratată? Dumneavoastră sunteți cea care a eșuat dacă el ar minți și ar
înșela ? Nu este posibil să vă gândiți că el a eșuat?
PĂCIENTĂ: Cred că asa este.

O altă modalitate de a ne uita la o potențială pierdere a unei relații este


examinând costurile și beneficiile de a nu avea relația respectivă. Prin aceasta
nu se caută banalizarea relației, ci mai degrabă abordarea factorilor atenuanți
care ar putea apărea ca urmare a depășirii relației după încheierea ei. Spre
exemplu, terapeutul poate întreba:

„Ar exista noi oportunități dacă relația s-ar încheia? Care ar fi acestea?”
„Este relația atât de aproape de perfecțiune, încât nimic altceva nu ar
mai merita?”
„Ce experiențe plăcute și cu sens ați avut înainte de această relație?”
„Cum ați făcut față când s-au încheiat alte relații?”
„Ce surse noi de plăcere și sens ar putea exista în viitor?”
„Cunoașteți oameni ai căror parteneri i-au înșelat, dar care au mers mai
departe și au trăit o viață plină de satisfacții?”
Adaptarea la o potențială pierdere reprezintă o combinație între
rezolvarea de probleme și prognoza afectivă. Rezolvarea de probleme
Gelozia 261

poate însemna analizarea unor noi comportamente care s-ar putea dovedi
utile în cazul încheierii unei relații — cum ar fi stabilirea de noi legături,
reluarea prieteniilor, dezvoltarea sociabilității, asumarea unor noi sarcini de
muncă sau chiar mutatul în altă parte. Totodată, terapeutul poate întreba
pacientul dacă are tendința de a prezice în mod excesiv că va avea emoții
extreme la confruntarea cu eventuale probleme: „Se pare că preziceți că veți
fi nefericit pe termen nedefinit dacă relația se încheie, însă mă întreb dacă
această tendință de a prezice că sentimentele dumneavoastră negative vor fi
permanente este ceva ce faceți și cu alte ocazii.”. Prognoza afectivă cu privire
la pierdere sporește senzația de neajutorate și de lipsă de speranță, amplifică
amenințarea asociată pierderii și contribuie la intensitatea geloziei.

Reducerea controlului coercitiv și dezvoltarea


abilităților adaptative de relaționare
Așa cum am arătat la începutul acestui capitol, gelozia este adesea
urmată de comportamente distructive între soți sau între parteneri. De
exemplu, o persoană geloasă ar putea apela la control coercitiv pedepsindu-și
partenerul, interogându-1, spionându-1, urmărindu-1, denigrând competiția
sau amenințând cu auto-vătămarea. Ideea că poți preveni îndepărtarea
partenerului de relație prin coerciție și interogare permanentă ar putea, de
fapt, să îl determine pe partener să părăsească relația. Totodată, încercările de 10
a denigra competiția pot întări și mai tare impresia că persoana geloasă este
lipsită de control și că nu este o prezență plăcută. Ironia este că partenerul
gelos se teme de pierderea relației, dar consecința comportamentului gelos
este că relația s-ar putea încheia din cauza geloziei. Unii parteneri geloși
ar putea chiar să își încheie relația pentru că nu își mai pot tolera propriile
sentimente de gelozie — chiar dacă nu există suficiente dovezi pentru trădare.
Mulți parteneri geloși se încadrează într-o paradigmă a fuziunii între
emoție și comportament: „Mă simt gelos, așa că trebuie să iau măsuri.”.
Această fuziune poate să ducă la reacții impulsive pe fondul sentimentului
de gelozie și poate exclude orice fel de flexibilitate în adoptarea unui
comportament adaptativ, așa cum reiese în acest caz:

TERAPEUT: Am observat că atunci când aveți emoția de gelozie,


păreți să credeți că nu aveți de ales cu privire la ceea ce faceți. Este ca
și cum emoția și comportamentul dumneavoastră devin unul și același:
„Mă simt geloasă, așa că interoghez, acuz și atac.”. E necesar ca emoția
să se concretizeze în comportament — sau aveți de ales?
PACIENTA: Nu m-am gândit niciodată că aș avea de ales. Pur și
simplu mă copleșește.
TERAPEUT: Da, îmi dau seama că vă lasă această impresie. E ca și
cum sunteți nevoită să acționați pe baza acestei emoții. Dar este posibil
oare să aveți un sentiment și să nu acționați pe baza lui? Spre exemplu,
ați fost vreodată furioasă pe cineva, dar ați ales să nu îl criticați sau să
262 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

nu luați măsuri?
PACIENTA: O, da, de multe ori. Chiar și cu soțul meu.
TERAPEUT: în regulă, e bine de știut asta. Care ar fi avantajul de a vă
distanța de emoție - de a vă acorda câteva minute de reflecție - și de a
alege să nu acționați pe baza ei?
PACIENT: Cred că am avea mai puțin certuri.

Terapeutul poate îndruma apoi pacientul cum să gestioneze gelozia


și tendințele de acțiune care adesea însoțesc acest sentiment. Spre exemplu,
desfacerea legăturii dintre emoția de gelozie și comportament poate fi realizată
cerând pacientului să analizeze acțiunile specifice luate în calcul (de exemplu,
acuzarea), costurile și beneficiile acțiunii respective, alternativele (de exemplu,
chestionare blândă, exprimare asertivă cu tact sau distragerea atenției) și
interpretări alternative asupra evenimentelor. Ilustrând că o emoție (gelozia)
nu duce în mod necesar la o acțiune (acuzarea), pacientul poate aborda schema
emoțională de control („Emoțiile mele sunt în afara controlului.”). Terapeutul
poate să sondeze și ce prezice pacientul că se vâ întâmpla dacă nu apelează
la control coercitiv. De exemplu, dacă partenerul gelos nu îl acuză sau nu îl
interoghează pe celălalt, înseamnă că partenerul Într-adevăr va înșela? Ce se
întâmplă de fapt? Controlul coercitiv s-ar putea să aibă funcția de „comportament
de siguranță”: menținerea relației este atribuită controlului coercitiv, mai degrabă
10
decât unui angajament intrinsec al partenerului față de relație.
Modificarea fuziunii dintre emoție și acțiune ajută pacientul să
dobândească o senzație de control. Dacă pacientul este dispus să ia în
calcul renunțarea la controlul coercitiv, atenția poate fi atunci îndreptată
către introducerea unor comportamente interpersonale mai pozitive și mai
plăcute în cadrul relației. în acele relații în care gelozia a devenit un factor
semnificativ, demersul ar putea fi axat preponderent pe comportamentul
problematic de gelozie sau (în unele cazuri) pe faptul că obiectul geloziei
ajunge să fie secretizat astfel încât să fie evitate alte certuri, alimentând pe
această cale o gelozie și mai intensă.

TERAPEUT: S-ar putea să nu fie posibil să mențineți o relație bună


prin faptul că vă forțați partenerul, îl acuzați și îl amenințați. Acestea
sunt însă câteva dintre sentimentele și comportamentele pe care pare
să fie axată relația. Ne putem uita la relații și prin prisma ideii că ele
cunosc înălțarea și declinul prin propriile merite - nu neapărat pentru
că altcineva a interferat. Dacă relația funcționează pentru amândoi și
amândoi v-ați luat un angajament, de ce ar vrea vreunul să plece? Dacă
vrea să plece, atunci poate că nu este relația potrivită. Cum facem așadar
ca rămânerea în relație să aducă mai multe satisfacții?
PACIENTA: Dar există momente în care nu am încredere în el.
TERAPEUT: Are sens să aveți uneori acele sentimente. însă nu veți
dobândi sentimentul de încredere prin coerciție. întrebarea este, ce ar
aduce mai multe satisfacții pentru voi doi?
Gelozia 263

PACIENTĂ: Cred că dacă am avea mai puține certuri.

Terapeutul poate ajuta apoi pacientul să reducă din comportamentele


distructive (de exemplu, retragerea, disprețul, „împietrirea”, critica,
etichetarea și citirea minții) și să cultive comportamente pozitive (de
exemplu, remarcarea aspectelor pozitive, recompensa, abilitățile de ascultare
activă, activități comune și validarea impresiei partenerului că gelozia a
fost distructivă). Prin faptul că sunt vizate comportamentele ineficiente,
iar persoana monitorizează momentele în care are dorința de a le adopta
dar alege să nu le inițieze, se poate ajunge la o senzație crescută de control
autentic. Totodată, poate fi testată pe această cale ideea că partenerul trebuie
constrâns pentru a fi „ținut în frâu.” La fel ca în cazul multor emoții, acest
obiectiv de a îmbunătăți relația poate fi atins apelând la tehnica „acțiunii
opuse” - cu alte cuvinte, pacientul să facă opusul a ceea ce își dorește să facă.
Spre exemplu, în loc să își critice partenerul, persoana poate să îl laude, să
arate afecțiune sau să se implice în activități plăcute împreună cu acesta.
Terapeutul poate să sugereze punerea la cale a unor „experimente” de acțiune
opusă timp de o săptămână, pentru a vedea dacă astfel sporește senzația de
siguranță a persoanei în cadrul relației și cum este influențată pe această cale
intensitatea sentimentelor de gelozie.

Promovarea grijii față de sine


în multe cazuri, persoana geloasă are senzația că identitatea i-a fost
imersată în relație, iar amenințarea cu pierderea relației a devenit excesiv de
gravă. Gelozia condiționează sentimentele persoanei de acțiunile și gândurile
partenerului într-o formă mânioasă și tensionată de dependență: „Nu știu ce
m-aș face fără ea.” sau „Toată ființa mea s-a topit în această relație.”.

TERAPEUT: Se pare că emoțiile dumneavoastră sunt aproape în


totalitate legate de ceea ce spune, face, simte partenerul dumneavoastră
- sau ce ar putea să facă. E ca și cum ați crede că v-ați pierdut identitatea
în această relație, așa că potențiala pierdere a relației ar însemna
pierderea a ceea ce sunteți.
PACIENT: Da. E ca și cum nu am sentimentul că sunt eu.
TERAPEUT: S-ar putea ca asta să facă și mai dificile pentru
dumneavoastră sentimentele de gelozie. Ce am vrea să analizăm este cum
puteți să alimentați alte sentimente pozitive care nu sunt dependente
de relație. V-ați putea gândi în felul următor: „Emoțiile provin dintr-o
grămadă de experiențe diferite. Ce experiențe aș putea să am astfel încât
să îmi dea emoțiile pe care îmi place să le am?”.
PACIENT: Păi, nu m-am mai întâlnit cu prietenii mei la fel de des, așa
că pot face asta mai mult. Și, știți, mie chiar îmi place ceea ce lucrez, așa
că și de acolo vin niște sentimente bune.
TERAPEUT: Asta e un început. Mă întreb dacă ați putea lua în
264 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

calcul alte surse de sentimente bune - alte comportamente, experiențe,


oportunități — poate lucruri pe care le faceți acum, lucruri pe care le-ați
făcut în trecut, lucruri pe care ați visat că le veți face. Este bine să aveți o
relație bună, dar este bine și să aveți o viață bună despre care să spuneți
că este a dumneavoastră.

La fel ca în acest exemplu, terapeutul poate orienta pacientul către


scopuri și valori personale, independente de cealaltă persoană. Pacientul poate
fi încurajat să cultive prietenii în care se simte susținut, activități și interese
independente, implicare în activități comunitare și muncă adaptată valorilor
sale. Acestea pot reduce senzația de dependență disperată și focalizarea
excesivă asupra relației. A fi convins de „esențialitatea” celuilalt — și a relației
— este un factor care alimentează o dependență și gelozie furioase, disperate.
„Dacă pierd această relație, pierd totul.” stă adesea la baza disperării geloase.
Diversificând sursele de recompensă, suportul interpersonal și scopurile
semnificative, persoana poate să desprindă sentimentele pozitive de
necesitatea absolută a prezenței celuilalt, reducând pe această cale teama de
a pierde relația.

REZUMAT
10
Gelozia este o emoție în numele căreia oamenii se ucid între ei - sau
se sinucid. Cu toate acestea, este o emoție care a evoluat, fiind fundamentată
pe valoarea evolutivă de a ne proteja investiția parentală și, prin urmare, de a
ne asigura supraviețuirea propriilor gene. Se poate ca oamenii să difere între
ei prin prisma situațiilor care le provoacă gelozia sau a comportamentelor
de gelozie, însă gelozia pare să fie larg răspândită, chiar universală. Modelul
schemelor emoționale caută să normalizeze gelozia, făcând totodată
distincția între gândurile, emoțiile și comportamentele de gelozie, dar și să
sprijine pacientul în alegerea acelor comportamente care sunt in interesul
său și (dacă este posibil) al relației. Conceptualizarea geloziei din cadrul
acestui model cognitiv-comportamental mai amplu poate ajuta persoana să
își înțeleagă predispoziția înnăscută către gelozie, experiențele timpurii de
atașament și socializare care îi oferă o vulnerabilitate accentuată, fuziunea
între gând, acțiune și realitate, precum și posibilitatea de a alege să se
comporte conform propriilor interese, nu mânat de gelozie. Tehnicile de
contracarare a gândurilor catastrofice referitoare la o potențială pierdere și
formularea unor planuri pentru grija față de sine pot ajuta persoana să își
reducă dependența anxioasă de un partener al cărui angajament este sub
semnul întrebării. în capitolul următor voi aborda invidia, o altă emoție care
poate duce la comportamente distructive.
CAPITOLUL 11
Invidia

Ura este activă, iar invidia o antipatie pasivă;


De la invidie la ură nu există decât un sigur pas.
— JOHANN W0LFGANG VON GOETHE

Unui bărbat care lucrează într-o mare corporație i-a fost refuzată recent
promovarea în favoarea altcuiva. El este supărat că nu i-au fost recunoscute
în totalitate realizările, dar în același timp se întreabă cu ce a greșit. Atunci
când intră în contact cu acel coleg care a fost promovat în locul lui, se simte
trist, învins, lipsit de speranță și furios. Pentru el, succesul colegului scoate în
evidență propriul „eșec” și îi amintește că a fost „umilit în public.” Cu toate
ca știe că colegul lui este competent și cu toate că, personal, l-a simpatizat
dintotdeauna, observă că are acum sentimente de furie față de el. Faptul că își
dă seama de aceasta nu face decât să îi provoace rușine și vinovăție, iar atunci
când se află în preajma lui, își conștientizează propriile sentimente de tristețe
și anxietate - așa că acum îl evită. La muncă se simte stânjenit în prezența
altora, așa că interacționează mult mai puțin la birou, ruminând în același
timp la „înfrângerea” lui. Soția sa i-a atras atenția că nu le mai acordă atenție
ei și celor trei copii, iar el ajunge să fie măcinat de senzația de înfrângere de
la locul de muncă în momentele în care se află alături de familia lui.
In acest capitol, descriu o abordare centrată pe scheme emoționale a
invidiei și sugerez o serie de strategii care ar putea ajuta la aplanarea efectelor
negative ale acestei emoții înțelese adesea în mod greșit. Deși termenii
„gelozie” și „invidie” sunt folosiți deseori interșanjabil, exista diferențe
semnificative între aceste două emoții, așa cum am descris la începutul
Capitolul 10.Modelul invidiei propus aici (la fel ca modelul geloziei descris în
capitolul anterior) reprezintă un model cognitiv-comportamental integrativ
care încorporează elemente din teoria evoluționistă, unde invidia poate fi
înțeleasă ca fiind ceva adaptativ. Modelul circumscrie rolul pe care îl joacă
ierarhiile bazate pe dominanță, percepția unui deficit de resurse, centrarea
excesivă asupra nevoii de aprobare, căutarea problematică a statutului și

265
266 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

supra-identificarea stimei de sine cu un statut perceput, centrarea excesivă


pe comparații de tip ascendent, percepția sinelui drept rezultat al achiziției în
opoziție cu experiența, metafora vieții ca o scară sau o cursă, precum și dorința
de a-i subaprecia pe alții. Pe scurt, invidia este o ruminare caracterizată prin
furie și agitație, aflându-și fundamentul în anxietatea legată de statut.

NATURA INVIDIEI
Așa cum am arătat mai sus și la începutul Capitolului 10, avem tendința
de a ne simți invidioși pe oameni atunci când succesul lor, în mintea noastră,
ne scoate în evidență înfrângerea sau statutul inferior. Invidia ar putea lua
forma „invidiei depresive” (în care ne simțim triști și învinși atunci când ne
comparăm cu alții care par să se descurce mai bine) sau a „invidiei ostile” (în
care dorim declinul celor care par să se descurce mai bine). Invidia noastră
este îndreptată de obicei către cineva care este într-o oarecare măsură similar
nouă prin prisma performanței în domeniul unei calități pe care ne-o dorim,
iar reușita pe care o invidiem este una pe care o prețuim intens în cazul
nostru. Spre exemplu, o femeie profesor universitar ar putea fi invidioasă pe
un coleg care a publicat recent o carte, deoarece se percepe pe sine ca fiind
similară cu acest coleg și pune preț pe dezvoltarea profesională. In percepția
ei, succesul colegului ar reflecta faptul că ea însăși lasă de dorit în ceea ce
privește publicațiile. Și-ar putea folosi o serie de distorsiuni și teorii ale
atribuirii pentru a submina sau a desconsidera succesul colegului, arătând
că munca lui nu este originală și că îi lipsește rigoarea științifică. Ar putea
susține că acest coleg nu își merită succesul sau că are trăsături personale care
îi știrbesc aparența de profesionalism. Sau ar putea considera că ea nu a avut
parte de recunoașterea pe care o merită pentru munca ei, iar cu timpul le va
arăta tuturor ce înseamnă erudiția cu adevărat extraordinară.
Așa cum am arătat, nu suntem în general invidioși pe oameni ale căror
reușite sunt în afara sferei noastre de comparație socială. Spre exemplu, nu mă
voi simți invidios pe acela care a câștigat Premiul pentru cel mai important
jucător în Liga Majoră de Baseball, deoarece nu joc baseball profesionist —
și chiar dacă aș juca, nu aș face parte niciodată dintr-o ligă majoră. Aceasta
se află în afara domeniului meu de comparație. Cu toate acestea, aș putea
să mă simt invidios față de un coleg care are parte de multă atenție publică
favorabilă pentru o serie de idei noi în domeniul psihologiei, deoarece, în
percepția mea, noi doi facem parte din aceeași sferă de comparație. In general,
invidiem ceea ce percepem a fi o posibilitate pentru noi înșine.
Un aspect al invidiei este Schadenfreude, respectiv plăcerea pe care o
derivăm din declinul celor pe care îi invidiem. Spre exemplu, profesoarei
invidioase îi va face plăcere să audă că demersurile colegului ei au fost
combătute prin cercetări recente care arată că rezultatele nu pot fi replicate
și pot fi mai ușor explicate de o nouă variabilă. Cercetările asupra invidiei și
a fenomenului Schadenfreude arată că în cazurile în care există sentimente de
Invidia 267

ostilitate asociate invidiei există o probabilitate mult mai mare de apariție a


fenomenului Schadenfreude (Brigham, Kelso, Jackson și Smith, 1997; Smith
și colab., 1996), iar acest fenomen este mult mai probabil să apară atunci
când obiectul invidiei este perceput ca fiind similar cu propria persoană (van
Dijk, Ouwerkerk, Goslinga, Nieweg și Gallucci, 2006). Din invidie poate să
derive inclusiv atenția selectivă - spre exemplu, o atenție sporită îndreptată
către comportamentul persoanei-țintă care este invidiată (Hill, DelPriore
și Vaughan, 2011). Aceasta ar putea reprezenta un avantaj prin faptul că
observarea unor persoane care se bucură de mai mult succes ar putea oferi
informații ce pot fi utilizate pentru îmbunătățirea propriilor abilități. Cu toate
acestea, o tendință sporită către reamintirea comportamentului persoanei-
țintă este asociată cu o scădere a performanței la exerciții de anagramare,
sugerând că invidia poate avea drept consecință epuizarea resurselor. Probabil
că reamintirea performanței unei persoane „mai de succes” subminează
încrederea de sine și interferează cu propria performanță. Această idee se
suprapune peste modelul invidiei depresive.
S-a făcut distincția și între „invidia benignă” (în care persoana vrea
să își îmbunătățească propria poziție) și „invidia malițioasă” (care este
orientată către a-1 trage în jos pe cel aflat în poziție superioară) (Salovey și
Rodin, 1991; Smith și Kim, 2007). Invidia benignă (admirația) poate duce
la performanță sporită (adică îl motivează pe individ să muncească mai
mult în direcția comportamentului urmărit), în vreme ce invidia malițioasă
(sentimente de furie și ostilitate față de cineva care are o performanță mai
bună decât propria persoană) poate să ducă la descreșteri ale performanței UI
(van de Ven, Zeelenberg și Pieters, 2011). van de Ven și colegii săi (2011)
au constatat că invidia malițioasă a fost mai des întâlnită în cazurile în care
oamenii se percepeau ca fiind incapabili să atingă scopurile mai înalte pe care
le reprezenta persoana-țintă.
Mai mult, deși s-a descoperit că atât femeile, cât și bărbații sunt invidioși
față de persoane-țintă cu o avere mai mare, doar femeile au raportat o invidie
crescută față de persoane mai atractive din punct de vedere fizic (Hill și
colab., 2011). Deși, așa cum am menționat mai sus, invidia poate motiva
persoana să se străduiască mai tare să avanseze într-o ierarhie a statutului
(van de Ven, Zeelenberg și Pieters, 2009), aceasta este mai degrabă asociată
cu depresie, anxietate, resentimente și furie.
Invidia este influențată și de percepția că anumite rezultate pozitive
sunt sau nu meritate. Astfel, într-un alt studiu, invidia benignă a fost
asociată cu percepția că rezultatele pozitive ale celuilalt au fost meritate și
controlabile, spre deosebire de invidia malițioasă, care a fost exprimată mai
frecvent atunci când rezultatele pozitive au fost percepute drept nemeritate
(van de Ven, Zeelenberg și Pieters, 2012). Mai mult decât atât, invidia este
mai probabil să fie resimțită ca fiind neplăcută atunci când comparațiile de
tip ascendent sunt asociate cu deficite la nivelul autocontrolului emoțional
și comportamental, afectând așadar capacitatea de a recurge la comparații
de tip ascendent pentru a motiva comportamente ce au ca scop dezvoltarea
268 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

personală (Crusius și Mussweiler, 2012).


Hill, Buss și colegii lor au înțeles invidia într-un cadru evoluționist.
Aceștia o văd ca fiind consecința unei „erori referitoare la poziție” (respectiv,
faptul că prețuim mai degrabă poziția relativă pe care o deținem în ierarhie
decât nivelul absolut al poziției respective). Spre exemplu, oamenii vor prefera
o compensație mai mică, atâta timp cât aceasta este mai mare decât sau egală
cu cea primită de alții, în detrimentul unei compensații alternative mari care
este sub nivelul celei primite de ceilalți. Conceptele de corectitudine sau de
dreptate distributivă par să câștige în fața valorii absolute a consecințelor
(Hill și Buss, 2006). Se presupune că avantajul evoluționist al invidiei este de
a motiva persoanele să remarce comportamentele care aduc cu sine avantaje
și asigură un rang relativ și de a le determina să devină foarte motivate să
dobândească acele comportamente (Buss, 1989; Gilbert, 1990,2000b) — sau,
alternativ, să modifice matricea de distribuire aplicată în acel caz. Teoria
schemelor emoționale se inspiră din modelele evoluționiste ale invidiei
pentru a sprijini normalizarea acesteia și a ajuta la oferirea unui sens emoției
respective.
Invidia poate fi regăsită chiar și la copii de vârstă mică. într-un studiu
asupra reacțiilor la rezultatele unei competiții, Steinbeis și Singer (2013)
au constatat că copiii cu vârste cuprinse între 7 și 13 ani se bucurau mai
mult de câștig atunci când un alt copil pierdea și erau mai supărați din
cauza pierderii dacă un alt copil câștiga. Odată cu înaintarea în vârstă, s-au
accentuat preferințele pentru rezultate egale și a scăzut tendința de a face
în ciudă. în cele din urmă, invidia este mai des întâlnită în rândul tinerilor
care adoptă valori materialiste, în vreme ce recunoștința este asociată cu
niveluri mai scăzute de depresie și invidie (Froh, Emmons, Cârd, Bono și
Wilson, 2011). Fiske (2010) a propus ideea că „invidia față de cei superiori”
este asociată cu furie, rușine, umilire, scăderea stimei de sine și o senzație
de incorectitudine, în vreme ce „desconsiderarea față de inferiori” - care
este asociată adesea cu dispreț — este concentrată mai mult asupra sinelui,
scăzând capacitatea de a-i înțelege sau de a avea empatie pentru cei cu un
statut inferior. Aceste „percepții asupra puterii” fac adesea parte din procesul
continuu al comparațiilor sociale, care stau la baza conceptelor referitoare
la statut, al stereotipurilor împotriva celor din afara propriului grup și al
dezactivării conceptelor mentale referitoare la ceilalți. Așa cum menționează
Fiske în mod abil, „Puterea corupe.” Pe măsură ce dobândim mai multă
putere asupra celorlalți, aceasta ar putea genera discreditare, dispreț și - în
cele din urmă — desconsiderarea celorlalți.
în continuare, vom analiza cum poate fi abordată furia din perspectiva
unui model integrat al schemelor emoționale. Așa cum am menționat anterior,
această conceptualizare de caz mai amplă se inspiră din elemente provenite
din teoria evoluționistă; de asemenea, se axează pe „valoarea” invidiei benigne,
pe supralicitarea comparațiilor sociale și pe schemele emoționale care stau la
baza acestei dificile experiențe emoționale.
Invidia 269

MODIFICAREA SCHEMELOR EMOȚIONALE ASOCIATE INVIDIEI


Scopul realist nu este acela de a elimina invidia, deoarece invidia este
înțeleasă drept o emoție universală, care face parte din aproape orice grupare
socială. Mai degrabă, scopul este de a modifica efectele pe care invidia le are
asupra persoanei — spre exemplu, de a reduce vinovăția și rușinea asociate
invidiei, de a scădea confuzia față de invidie, de a depăși tendința de a-i evita
pe cei invidiați, de a reduce sau de a elimina lamentările și subminarea și de
a reduce tendința de a rumina asupra incorectitudinii sau a comparațiilor
dezavantajoase care stau la baza invidiei.

Normalizarea invidiei
Cu toate că majoritatea oamenilor știu din proprie experiență ce
înseamnă să fii invidios, se întâmplă adesea ca ei să resimtă și multă rușine
și vinovăție pentru faptul că au această emoție. Invidia este deseori o emoție
discreditată — pe care persoana nu se grăbește să o recunoască față de alții.
De altfel, unul dintre motivele pentru care criticam oamenii cu mai mult
succes pe care îi invidiem este acela că nu vrem să recunoaștem că emoția
care ne impulsionează este invidia. La modul ironic, adesea, această emoție
universală nu este împărtășită sub forma „Eu sunt invidios.”; este mai degrabă
reformulată mai favorabil drept „Ei nu merită asta.”. In orice caz, persoanele
invidioase s-ar putea simți singure și stânjenite cu privire la invidia lor. Atunci
când am ținut ateliere și am discutat despre invidie, am cerut participanților
să ridice mâna dacă s-au simțit vreodată invidioși; aproape toți au ridicat
mâna. Poate că terapeuții sunt mai dispuși să își recunoască invidia decât
sunt alți oameni, dar această recunoaștere aproape unanimă sugerează că
invidia este o emoție universală.
Din perspectivă evoluționistă, ne-am putea întreba: „La ce este bună
invidia?”. Un mod de a înțelege invidia este examinând care este rolul
ierarhiilor bazate pe dominanță în viața animalelor care trăiesc în grupuri.
Care este avantajul de a fi pe o treaptă superioară a unei astfel de ierarhii?
Unul dintre primele modele ale ierarhiilor bazate pe dominanță la oameni
a fost elaborat de către Price (1967), care a propus ideea conform căreia
comportamentele de dominanță cresc în frecvență odată cu instabilitatea
în interiorul ierarhiei, cu accentuarea importanței acordate competiției, cu
insuficiența resurselor și cu suprapopularea. Printre animalele care trăiesc în
grupuri, un rang social mai înalt la masculi este asociat cu șanse mai mari de
fecundare a femelelor, acces sporit la femele, alegere preferențială a mâncării,
locuri mai bune de adăpost și șanse mai mari de supraviețuire. Așadar,
indivizii aflați într-o ierarhie bazată pe dominanță au motive întemeiate să
urce în ierarhie, iar adesea s-ar putea să „testeze” capacitatea de a-și menține
poziția preferențială a celor cu statut superior.
Steven și Price (1996), precum și Sloman, Price, Gilbert și Gardner
(1994) au propus un model al depresiei ce are la bază rangul social. Ei au avansat
270 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

ideea că pierderea rangului social duce la comportament depresiv (evitare,


supunere, pierderea interesului sexual, scăderea nivelului de agresivitate,
pasivitate), ceea ce reduce riscul de a intra în competiție cu indivizi de rang
superior și îi „protejează” pe această cale pe cei aflați la un nivel inferior. Se
presupune că ar fi „înțelept” ca un individ care deja a pierdut competiția cu o
figură mai dominantă să manifeste conciliere mai degrabă decât agresivitate,
subordonându-se față de ceilalți. Cercetările susțin modelul centrat pe rang
social al depresiei (Gilbert și Allen, 1998; Johnson, Leedom și Muhtadie,
2012), sugerând că, pentru unii, pierderea statutului în cadrul grupurilor duce
Într-adevăr la depresie. în cazul șoarecilor cu un statut subordonat, stresul a
fost asociat cu pierdere în greutate și mortalitate timpurie, precum și cu un
nivel redus de agresiune, de copulație, de hrănire și de activitate în general
(Blanchard și Blanchard, 1990). în cazul maimuțelor vervet, nivelurile de
serotonină variază în funcție de poziția în ierarhia de dominanță (McGuire,
Raleigh și Johnson, 1983). Totodată, nivelurile crescute de serotonină
obținute prin administrarea de Prozac au ca rezultat avansarea în ierarhie
a unor exemplare de maimuță vervet (Raleigh; McGuire, Brammer, Pollack
și Yuwiler, 1991). în mod similar, Tse și Bond (2002) au arătat că oamenii
tratați cu inhibitori selectivi ai recaptării serotoninei au lăsat altora din grup
impresia că adoptă un contact vizual mai dominant, un comportament mai
accentuat de afiliere și, în general, un nivel mai scăzut de submisiune.
Așadar, teoria rangului social sugerează că percepția unei pierderi de
statut ar putea duce la afectivitate mai depresivă. O modalitate de a face față
acestei pierderi de statut poate fi delegitimarea statutului superior perceput
al celorlalți, susținând că aceștia nu își merită rangul superior și că „jocul
este aranjat”. Cu ale cuvinte, invidia - în special invidia de tip furios, ostil
- ar putea reprezenta o tentativă de apărare împotriva subordonării de tip
depresiv, prin subminarea psihologică a legitimității acelor indivizi care au
un statut superior. Pe de altă parte, mulți oameni resimt invidie depresivă,
probabil ca urmare a faptului că se confruntă cu pierderea rangului social.
Unele persoane resimt atât invidie de tip depresiv, cât și de tip furios, în
funcție de modul în care evaluează legitimitatea poziției ocupate de către o
persoană invidiată. Invidia ar putea fi adaptativă atunci când ne motivează să
contestăm ierarhia de dominanță și să ne îmbunătățim pe această cale poziția
din punctul de vedere al resurselor și al avantajului genetic. Pe de altă parte,
invidia ar putea să fie adaptativă și prin prisma teoriei rangului social, dacă
depresia care apare în consecință reduce din confruntările pe care persoana
invidioasă nu le poate câștiga. Conceptualizările evoluționiste și cele axate pe
rangul social sunt componente importante în modelul schemelor emoționale,
iar discutarea lor în cadrul ședinței poate ajuta terapeutul și pacientul la
conceptualizarea invidiei în contextul mai larg al unor astfel de procese.
O importanță deosebită poartă factorii care declanșează sentimentele
de invidie ale pacientului. Spre exemplu, profesoarei descrise mai sus i se
accentuează invidia atunci când aude de succesul colegului ei? Sau, atunci
când munca îi merge prost, mintea ei începe să se gândească la cât de bine se
Invidia 271

Figura 11.1. Ciclul sentimentelor de invidie

descurcă colegul respectiv? Activatorii pentru invidie generează comparații


sociale, care sunt adesea în defavoarea propriei persoane. Aceasta duce ulterior
la anxietate, tristețe și furie. In multe cazuri există tentația de a subaprecia
cealaltă persoană, așa încât comparația între sine și alții să pară mai puțin
generatoare de invidie. Figura 11.1 ilustrează acest ciclu.
Terapeutul îl poate ajuta apoi pe pacient să își identifice strategiile
dezadaptative de coping declanșate ca reacție la invidie. Printre acestea se
numără obiceiul persoanei de a se plânge altora cu privire la incorectitudinea
situației prin care trece (dacă acest comportament va sabota poziția unei
persoane), tentative de a submina persoana invidiată; ruminare, evitarea
persoanei invidiate, retragere față de alții, precum și consum excesiv de
alcool, alimentație compulsivă și alte comportamente autodistructive. Unii
oameni cred că dacă se critică pentru invidia lor, aceasta îi va ajuta să scape
de ea. Bineînțeles, aceasta nu face decât să le sporească depresia și să îi facă
și mai vulnerabili la invidie. Modelul schemelor emoționale propune ca
terapeutul și pacientul sa accepte (pe moment) sentimentele de invidie, să le
normalizeze și să valideze dificultatea de a avea acele sentimente. Desigur,
așa cum vom vedea, acceptarea nu exclude schimbarea. Vom trece în cele ce
urmează la intervenții specifice, destinate unui coping mai eficient cu invidia.

Validarea invidiei
O componentă esențială a abordării invidiei în terapia centrată pe
scheme emoționale este validarea sentimentelor de suferință și de confuzie
care însoțesc invidia. Terapeutul poate începe prin a spune:

,Se pare că vă confruntați cu niște sentimente de invidie care vă fac să vă


272 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

simțiți inconfortabil. Din moment ce fiecare dintre noi simțim uneori


invidie, este una dintre acele emoții pe care cu toții le cunoaștem — dar
mulți dintre noi ne simțim inconfortabil în prezența acestor sentimente.
Mai există si alte sentimente care vin odată cu invidia?”

Terapeutul poate să exploreze apoi alături de pacient natura respectivelor


sentimente adiacente, cum ar fi tristețe, anxietate, furie, confuzie, resentiment
și lipsă de speranță. Este important ca terapeutul să transmită o atitudine de
acceptare față de invidie, fără a o judeca, deoarece mulți oameni se simt
jenați și umiliți din cauza sentimentelor lor. Terapeutul poate valida faptul
că invidia poate să declanșeze tristețe, furie, anxietate și rușine — precum
și că aceste emoții reprezintă adesea „experiența firească a invidiei”. Mai
ales sentimentul de rușine, însoțit de senzația că succesul altuia reprezintă
o umilire a propriei persoane, poate fi analizat în mod direct arătând că
aproape toată lumea resimte invidie, dar că „suntem învățați că nu ar trebui
să avem aceste sentimente”. Ajungem, astfel, să nu le mai recunoaștem ca
fiind „invidie” și ne concentrăm în schimb pe ideea că alții își merită sau nu
succesul. Recunoașterea faptului că „Mă simt invidios.” reorientează atenția
pacientului, facân.du-1 să își reconsidere reacția la situația în care altul are
succes și îl încurajează să analizeze o serie de alegeri în ceea ce-1 privește.
Invidia trebuie să iasă la suprafață pentru a fi examinată dacă vrem să o
folosim în mod constructiv.

11
Identificarea emoțiilor de invidie și separarea
acestora de comportament
Oamenilor le este greu să accepte o emoție precum invidia, deoarece
de multe ori lasă impresia că persoana poartă pică pentru succesul altora
și că vrea să saboteze pe cineva care s-ar putea să fi obținut în mod corect
succesul. Invidia este resimțită deseori ca emoția „ratatului aflat în suferință”
— o emoție pe care persoanele invidioase nu se grăbesc să o recunoască. Așa
cum am arătat mai sus, validarea și normalizarea invidiei reprezintă pași
importanți în a-i determina pe acești oameni să accepte că emoția respectivă
nu este neobișnuită și că nu îi diferențiază de ceilalți. Manifestarea invidiei
ar putea fi dificilă în cadrul interacțiunilor sociale, deoarece persoana s-ar
putea confrunta pe această cale cu judecăți din partea altora (de exemplu,
„Lași impresia că ai fi invidioasă față de ea.”), ceea ce ar putea da naștere la și
mai multă marginalizare și critică. Dacă însă invidia este o emoție universală,
care își are baza în dinamica ierarhiilor de dominanță și a competiției, atunci
a recunoaște invidia drept ceea ce este ar putea reprezenta un pas important
în a-i face față. Pacientul care consideră că „Sunt o persoană rea din cauză că
sunt invidios.” poate înțelege că invidia face parte din natura umană — având
potențialul unei emoții care, în circumstanțele potrivite, îl poate ajuta să își
perfecționeze abilitățile și chiar să se raporteze la persoana invidiată ca la un
model, mai degrabă decât ca la un inamic. Mai mult, nu invidia în sine este
Invidia 273

cea care creează probleme, în special dacă persoana acceptă emoția respectivă.
Dificultățile apar atunci când invidia ca emoție nu este separată de acțiunile
problematice care îi urmează, cum ar fi evitarea, critica și sabotarea altora.
Invidia este însoțită adesea de o varietate de emoții negative și pozitive,
cu toate că e posibil ca persoana care ruminează să se concentreze excesiv
pe cele negative. Astfel, invidia poate include furie, tristețe, anxietate, regret,
neajutorare și lipsă de speranță, care pot să genereze lamentări, ruminare,
îngrijorare, căutare de asigurări, autocritică, evitare și ideație suicidară. Or,
persoana axată pe invidie poate să analizeze dacă nu cumva sunt posibile și
anumite emoții pozitive, cum ar fi curiozitate, apreciere, provocare, entuziasm,
recunoștință sau mulțumire. Adesea, oamenii invidioși vor avea sentimente
mixte față de cei pe care îi invidiază - în special dacă aceștia le sunt prieteni.
S-ar putea simți triști, plini de resentimente sau amărăciune, considerând
totuși că există calități pe care le apreciază la persoanele respective. Aceste
sentimente mixte pot să genereze vinovăție, ruminare („Ce este în neregulă
cu mine?”) și evitare.
Separarea unui sentiment de invidie de comportamentul de invidie
este un pas important în a-i ajuta pe oameni să facă față sentimentelor
lor de invidie. Dacă persoana alege să nu acționeze pe baza invidiei - ci
mai degrabă pe baza unor valori importante și a unor strategii adaptative
— s-ar putea reduce din senzația că este copleșită de invidie, precum și din
îngrijorarea că invidia va reveni. Dacă se ajunge la înțelegerea faptului că
emoția de invidie poate fi acceptată, normalizată și tolerată - odată cu
luarea unor măsuri eficiente în direcția unor scopuri pozitive - s-ar putea 11
să existe o anxietate redusă față de trăirea sentimentului de invidie. Realizarea
faptului că „Mă pot simți invidios, dar pot alege comportamente care servesc
intereselor mele reale.” poate fi o experiență eliberatoare, în care persoana se
bucură de flexibilitate și ajunge să nu se mai simtă constrânsă de invidie. Un
pacient poate să spună în cele din urmă: „Doar pentru că mă simt invidios nu
înseamnă că trebuie să mă port ca o persoană invidioasă. Am de ales.”

Examinarea convingerilor centrale, a


asumpțiilor și a procesării schemelor
Invidia apare în multe cazuri în asociere cu convingeri centrale despre
sine, ceilalți și natura competiției. Persoana invidioasă ar putea avea convingeri
centrale precum „Nu sunt demn de iubire, capabil, important sau eficient.”
și „Trebuie să compensez pentru aceste defecte obținând aprobare, avansând
în ierarhia socială și învingându-i pe ceilalți.”. Persoanele invidioase întrețin
întreaga gamă de distorsiuni la nivelul gândurilor automate: personalizare
(„El a reușit, ceea ce mă pune pe mine într-o lumină proastă.”); citirea minții
(„Oamenii mă cred inferioară, acum că ea a fost promovată.”); etichetare („El
este un câștigător, iar eu sunt un ratat.”); ghicirea viitorului („Ea va continua
să avanseze, dar eu voi rămâne în urmă.”); gândire dihotomică („Sau câștigi,
sau pierzi.”); desconsiderarea aspectelor pozitive („Singurul lucru care
274 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

contează este să reușești.”); supra-generalizare („Mie nu îmi iese nimic.”)


și catastrofare („Este groaznic să nu fii înaintea celorlalți.”). Din moment
ce invidia presupune scheme referitoare la sine (de exemplu, „nedorit”) și
la caracteristicile unei lumi competitive, modul asociat invidiei determină
procesări schematice ale atenției. Spre exemplu, invidia ostilă concentrează
atenția și memoria asupra informațiilor care au legătură cu ideea că persoana
rămâne în urmă și alții se descurcă mai bine. Sunt ignorate în mod selectiv
multe alte surse de plăcere și sens care există în acel moment, dar care sunt
devalorizate prin prisma invidiei.
Există o logică inerentă atât invidiei ostile, cât și celei depresive —
respectiv o înlănțuire de implicații negative cu privire la relevanța pe care o
are succesul altora pentru propria persoană. Urmează câteva exemple pentru
logica invidiei depresive:

„El este mai popular decât mine.”


„Dacă el este mai popular, atunci eu nu sunt popular.”
„Voi fi marginalizat.”

Aveți în vedere inclusiv aceste exemple de invidie depresivă, respectiv


ostilă, precum și reacțiile la acestea:

Invidie depresivă: „Sigur sunt un ratat. Nu voi fi acceptat niciodată. Nu


am niciun viitor.”
11
Reacție: Retragere, ruminare, autocritică.
Invidie ostilă: „Este un prefăcut. Oamenii habar nu au ce fals este de
fapt. Nu merită să fie popular.”
Reacție: Sarcasm, sabotare, comportament pasiv-agresiv, îmbufnare,
evitare.

Asumpțiile de bază — sau „regulamentul” invidiei — cuprind următoarele


convingeri:

„Trebuie să evaluezi tot ceea ce faci.”


„Este important să te compari cu ceilalți.”
„Dacă cineva se descurcă mai bine ca mine, atunci eu sunt inferior.”
„Dacă eu sunt inferior, atunci nu am nicio valoare.”
„Nu suport ideea de incorectitudine.”
„Dacă îi depreciez pe cei care au mai mult succes, mă pot simți mai bine
în pielea mea.”
„Lumea ar trebui să fie corectă, iar eu ar trebui să fiu recompensat pentru
toate lucrurile pe care le fac bine.”
„Unii oameni valorează mai mult decât alții.”
„In lume există învingători și ratați.”
„Este groaznic să pierzi. Dacă pierzi, nimeni nu te poate iubi sau
respecta.”
Invidia 275

Fiecare dintre aceste convingeri poate fi analizată apelând la tehnici


din terapia cognitivă clasică. Spre exemplu, asumpția „Lumea ar trebui
să fie corectă, iar eu ar trebui să fiu recompensat pentru toate lucrurile
bune pe care le fac.” este o convingere des întâlnită ce stă la baza iluziilor
referitoare la o lume dreaptă. Pot fi analizate costurile și beneficiile pe care
le are această convingere în cazul persoanei („Va ajută asta cu adevărat sau
vă umple și mai mult de resentimente?”), precum și dovezile că există vreun
sistem organizațional care este întotdeauna corect sau chiar eficient la modul
ideal. O convingere alternativă care poate fi de ajutor este următoarea: „Se
întâmplă multe lucruri incorecte în viață - sau în orice joc în care intru.
Dar asta înseamnă că nu pot intra în joc?”. Scopul este de a ajuta pacientul
să funcționeze în mod eficient într-o lume în care incorectitudinea este
pretutindeni.

Evaluarea nevoii de a compara și de a judeca


Mulți oameni care se confruntă cu invidia presupun că trebuie să se
compare cu ceilalți — în special cu cei care se descurcă „mai bine” — iar apoi
să emită judecăți despre ei înșiși și despre ceilalți. Această centrare asupra
judecăților dă naștere unei anxietăți în legătură cu statutul, unde oamenii
ajung să se frustreze și să resimtă un fel de înfrângere personală atunci când
„nu sunt la înălțimea” celor aflați într-o poziție superioară lor, în vreme ce
fie îi disprețuiesc pe cei aflați într-o poziție inferioară, fie se tem că aceștia îi
vor depăși. Teoriile comparării sociale sugerează că oamenii se pot compara 11
cu alții pentru a se motiva, pentru a învăța ce comportamente să folosească
așa încât să obțină recompense, pentru a învăța despre norme sociale sau
pentru a-și construi stima de sine - cu toate că astfel de comparații sociale
pot să genereze totodată și o scădere a valorii atribuite propriei persoane
(Ahrens și Alloy, 1997; Festinger, 1957; Suls și Wheeler, 2000; Wood, 1989).
In general, oamenii vor recurge la comparații de tip ascendent pentru se
motiva și la comparații de tip descendent pentru a-și dezvolta stima de
sine (McFarland și Miller, 1994). Terapeutul poate investiga: „Ce sperați să
câștigați comparându-vă cu ceilalți?” Spre exemplu, un pacient a relatat că el
considera că prin compararea cu ceilalți membri ai echipei sale de la lucru, va
fi motivat să lucreze din greu și „nu își va da voie să scape ușor.” Probabil că
l-a ajutat să observe care comportamente sunt recompensate, însă centrarea
sa excesivă asupra comparațiilor și evaluărilor personale negative l-au făcut
să devină mai deprimat și mai predispus către ruminare și evitare, precum și
să ocolească interacțiunile cu echipa sa. Terapeutul i-a sugerat că s-ar putea
axa mai mult pe a lucra eficient cu echipa sa, a termina ceea ce are de lucru
și a „influența superiorii” pentru a demonstra cât se poate de clar valoarea
adăugată a muncii sale. Avea de ales între muncă productivă și comparații
negative.
In mod similar, poate fi analizată ideea că pacientul se poate simți mai
bine dacă îi depreciază pe ceilalți:
276 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

„Ce dovezi aveți că vă simțiți mai bine? Sau vă simțiți furios, anxios sau
chiar deprimat atunci când vă lăsați în seama invidiei? V-ați putea simți
mai bine concentrându-vă asupra scopurilor pozitive în locul celor
negative? Ce fel de lucruri constructive puteți face acum astfel încât să
vă aducă recompense?”

Poate fi evaluată importanța comparației sociale:

„Care este dezavantajul în a vă compara cu ceilalți? Ce sperați să


câștigați? Dacă ar fi să alegeți să vă concentrați pe scopuri și valori
pozitive în loc să vă comparați, ce anume ați putea face? Cum ar putea
asta să ajute? Există vreun inconvenient în a vă concentra pe scopuri
pozitive în locul comparațiilor sociale?”

Terapeutul poate ajuta pacientul să se axeze pe observare și constatare,


în loc să recurgă la judecăți evaluative. De pildă, pacientul poate spune:
„Am observat că șeful a complimentat-o pe Sarah.”, în loc de „Sarah mi-o
ia înainte.” sau „Eu sigur dau greș.”. Totodată, pacientul poate să facă o
observație mai amplă pentru a remarca faptul că „mulți oameni, inclusiv eu,
facem o treabă bună.” Se poate renunța chiar și la evaluări precum „Munca
lui Sarah este mai bună decât a mea.”, așa încât să fie înlocuite cu „Sarah a
predat raportul, iar eu m-am întâlnit cu un client.” Terapeutul poate cere
pacientului să monitorizeze fiecare judecată evaluativă pe care o face. în locul
evaluărilor, pacientul poate înregistra observații comportamentale: „A vorbit
cu un client.”, „L-a întrebat pe Tom cum i-a fost sfârșitul de săptămână.”,
„A participat la o întâlnire.”. Prin faptul că optează mai degrabă pentru
observații, descrieri comportamentale, remarci asupra unor situații specifice
și afirmații non-evaluative și își reorientează atenția către acțiuni productive,
pacientul poate aduna informații pentru a testa ideea că are nevoie de
comparații sociale și judecăți pentru a fi motivat.

Elaborarea unei conceptualizări de caz


Figura 11.2 ilustrează o conceptualizare de caz a invidiei care poate
ajuta terapeutul să prezinte pacientului modelul terapeutic și să identifice
obiective de schimbare. Conceptualizarea de caz începe cu modelul
evoluționist centrat pe ierarhiile de dominare, capacitatea de selecție si
avantajele inerente unui statut dominant. în plus, modelul evoluționist
pornește de la asumpția că resursele erau insuficiente atunci când a apărut
inițial fenomenul de dominare. Se pune problema dacă mai merită urmat un
model ce presupune insuficiența resurselor, date fiind condițiile curente. Care
sunt avantajele curente ale dominării, din punctul de vedere al persoanei?
In plus, terapeutul și pacientul pot analiza accentul pus pe statut (și
modul în care acesta a fost definit) în familia de origine. Spre exemplu,
părinții pacientului obișnuiau oare să pună accentul pe statut în domeniul
Invidia 277

Origini evoluționiste Avantaje ale


dominării

Accent asupra
competiției și Convingeri centrale
comparațiilor în despre sine
copilărie

Comparație a
Declanșatori propriei persoane și
a celuilalt

Definiția statutului Deprecierea propriei


persoane

Deprecierea celuilalt Evitarea celuilalt

Figura 11.2. Conceptualizare de caz pentru invidie

sportului, frumuseții fizice, reușitei intelectuale, agresivității sau popularității/


poziției sociale? Care erau aspectele statutului în grupul de co-vârstnici din
copilăria sau din adolescența pacientului? Ocupa pacientul un statut inferior
în perioada copilăriei, comparativ cu cei de aceeași vârstă sau cu frații?
Dacă da, cum a încercat pacientul să compenseze pentru acest statut — spre
exemplu, evitând, muncind foarte din greu, formând alte alianțe sau afișând o
atitudine rebelă? A cui aprobare încerca pacientul să o câștige? Ce convingeri
centrale și-a format despre sine și ceilalți? De exemplu, se percepea pe sine ca
inferior, marginalizat, neatractiv, ciudat, neajutorat sau special - iar pe ceilalți
ca având tendința să judece, să respingă, să umilească sau ca fiind distanți,
competitivi, protectori sau deschiși?
Care sunt, în cazul pacientului, declanșatorii pentru anxietate asociată
statutului și invidiei față de ceilalți? Se simte invidios sau amenințat atunci
când aude de succesul altora? Se simte invidios atunci când îl frustrează
propriul progres, recurgând apoi la comparații cu alții? Cine sunt acești alți
oameni? Se compară pacientul vreodată cu cei aflați într-o poziție inferioară
sau în primul rând cu cei aflați într-o poziție superioară? Este definită
valoarea de sine prin prisma statutului (de exemplu, „Rămân în urmă. Dau
greș. Sunt un ratat.”)? Pacientul vede lumea socială în primul rând sub forma
unei ierarhii sau a unei scări ce trebuie urcate? Este preocuparea pentru statut
atât de intensă încât sunt sacrificate alte aspecte ale unei vieți cu sens? Spre
exemplu, preocuparea pentru succes influențează viața de familie, relațiile
cu prietenii, somnul, sănătatea și nivelul de stres? Pacientul consideră că
statutul superior al altcuiva în acel moment înseamnă neapărat că trebuie să
se deprecieze pe sine? Poate să descrie alte aspecte ale conceptului de sine
278 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

sau ale valorii de sine care sunt independente de statut? Cum reacționează
persoana la succesul celorlalți - prin evitare, critică, sarcasm, căutarea de
asigurări, autocritică? îi devalorizează pe cei care ajung să aibă un statut
superior, căutând în același timp asigurări din partea altora pentru faptul că
persoanele care se bucură de „mai mult succes” nu sunt demne de el?
O astfel de conceptualizare de caz a fost folosită la un pacient care
devenea anxios, furios și deprimat atunci când se afla în preajma colegilor care
ajunseseră să aibă un statut superior în compania în care lucra. Terapeutul
i-a arătat că fenomenele de dominanță și statut fac parte din majoritatea
grupurilor, că evoluția a selectat o preferință pentru statutul dominant, dar
și că aceste presiuni evoluționiste au derivat din condiții caracterizate de
insuficiență severă ale unui mediu relevant din punct de vedere evoluționist.
Cu toate acestea, în prezent nu mai există astfel de condiții severe, așa că
tendința de a fi preocupat de statut nu mai este atât de relevantă în ziua de
azi. Pacientul a relatat cum mama lui punea accentul pe statut și reușită și
cum se implicase excesiv de mult în viața sa, încercând adesea să ia decizii
cu privire la activitățile sale de joacă și la relațiile de prietenie. S-a simțit
marginalizat de către ceilalți copii, care îl tratau ca pe un intrus, iar aceasta
l-a făcut să se retragă și mai mult și să caute aprobarea mamei sale. Pentru
el, statutul era definit prin prisma reușitei academice, după care alerga
necontenit; cu toate acestea, el avea în continuare sentimentul că este un
intrus pe care alții îl consideră plictisitor, a cărui companie nu este agreată și
care nu este „unul dintre noi”. El a atribuit lipsa de apartenență defectului său
11 fundamental, respectiv „lipsei de personalitate,” ceea ce i-a accentuat ulterior
evitarea și l-a făcut să fie și mai anxios din punct de vedere social. Acest stil
interpersonal ezitant l-a împiedicat să își formeze relații apropiate și să ia
măsuri pentru integrarea socială la locul său de muncă, deoarece recurgea
în mod constant la distorsiunea de citire a minții, crezând că este nedorit,
respins și că nu va reuși niciodată să „ajungă în vârf”. Considera că doar dacă
ajunge în vârf se va simți sigur pe el. Invidia îi era declanșată de faptul că
afla de succesul altora sau că un coleg a fost inclus într-un anumit proiect. El
interpreta succesul sau integrarea acestor colegi drept indicatori ai statutului
său marginalizat. Invidia sa era mai degrabă de tipul depresiv, caracterizată
prin neajutorare, regret, autocritică și tristețe — cu toate că el resimțea furie
față de „incorectitudinea sistemului”, care, considera el, nu îi recunoaște
„adevăratele merite.” Aceasta a dus la o ruminare depresivă excesivă: „De
ce eu? Nu pot să cred că nu sunt inclus. Am vreun viitor aici? Voi fi în
continuare marginalizat și nu voi avansa niciodată.”. Conceptualizarea de caz
a fost extrem de importantă pentru implementarea multora dintre tehnicile
descrise în acest capitol.

Conectarea invidiei la valori


Invidia presupune că rămânem în urmă din prisma unei dimensiuni a
performanței care are valoare pentru noi. De exemplu, dacă nu punem preț pe
Invidia 279

a fi un jucător grozav de tenis, atunci faptul că auzim că cineva este un jucător


mai bun de tenis nu ne va stârni invidia. Pe de altă parte, dacă percepem
succesul financiar drept o măsură a „valorii personale” - sau ca o măsură a
„succesului sau eșecului” —, atunci suntem vulnerabili la a-i invidia pe aceia
care au mai mult succes financiar. Și evaluările de sine sunt asociate cu valorile.
Spre exemplu, o persoană care pune preț pe popularitate mai presus de orice
altceva ar putea să fie vulnerabilă la a se simți marginalizată. Terapeutul poate
investiga care sunt acele valori amenințate de succesul perceput al altora. Este
persoana axată excesiv asupra unei valori specifice — cum ar fi popularitatea,
succesul financiar, recunoașterea sau atractivitatea fizică? Ce alte valori mai
are pacientul? Care este ierarhia valorilor în cazul său?

TERAPEUT: Păreți să fiți axat pe valoarea titulaturii dumneavoastră


în cadrul firmei, ca și cum această titulatură v-ar defini valoarea ca ființă
umană.
PACIENT: Știu. Dar este importantă pentru mine.
TERAPEUT: Este bine să avem scopuri și să fim conștiincioși. Dar mă
întreb ce alte valori ați mai putea avea. Spre exemplu, unde ați plasa în
sistemul dumneavoastră de valori bunăstarea familiei și relația cu soția
și copiii dumneavoastră?
PACIENT: Ei ar trebui să fie mai importanți, dar am fost foarte ocupat
cu munca și atât de deprimat de faptul că nu avansez.
TERAPEUT: Unde v-ați plasa sănătatea fizică și mentală în sistemul
dumneavoastră de valori?
PACIENT: Au avut de suferit. Nu am mai făcut sport și mănânc prea
mult. Soția mea crede că beau prea mult; poate că așa este.
TERAPEUT: Unde ați plasa ideea de a fi un prieten bun în sistemul
dumneavoastră de valori?
PACIENT: Am pierdut legătura cu prietenii.

Terapeutul poate să afirme că e important ca pacientul să se descurce


bine în domeniul oricărei valori pe care acesta se axează, însă poate totodată
să investigheze dacă nu cumva concentrarea asupra performanței sau a
statutului respectiv i-au înlocuit alte valori:

„Ce-ar fi dacă ați încerca să vă concentrați pe alte valori, pe lângă cea care
vă preocupă? Dacă ați avea o relație mai bună cu familia dumneavoastră
și ați prețui asta sau dacă ați păstra legăturile cu prietenii dumneavoastră
și ați prețui asta, atunci probabil că ați reuși să vă apropiați și de alte
valori care înseamnă ceva pentru dumneavoastră. Dacă vă concentrați
pe un singur lucru excluzând orice altceva, s-ar putea să vă pierdeți
perspectiva.”

în plus, faptul că pacientul își prețuiește succesul la locul de muncă


poate fi regândit sub formă de „conștiinciozitate” sau de „a face o treabă
280 TERAPIA CENTRATĂ PE SCHEME EMOȚIONALE

bună”. Aceasta poate fi separată de ideea de statut: „Se poate să fiți într-o
oarecare măsură mândru de munca pe care o faceți zi de zi — de sarcinile
pe care le îndepliniți - în loc să vă măsurați doar prin prisma statutului?”.
Spre exemplu, pacientul a cărui conceptualizare de caz a fost descrisă mai
sus a reușit să treacă de la preocuparea față de statut la a se concentra să-și
termine ceea ce are de lucru și a căuta ocazii pentru sarcini provocatoare. In
mod similar, centrarea excesivă pe înfățișare ca semn al statutului poate fi
regândită sub forma „a fi o companie plăcută pentru alți oameni”.

Deconstruirea conceptelor de succes și eșec


O persoană invidioasă este înclinată să perceapă succesul sau eșecul în
termeni categorici - respectiv, prin prisma totul-sau-nimic: „Fie sunt un om
de succes, fie sunt un ratat.”. Succesul este perceput drept o trăsătură de
caracter pe care persoana o deține — și care probabil nu poate fi modificată.
Spre deosebire de aceasta, terapeutul poate propune ideea că o persoană
are succes sau performanță la diferite niveluri, într-o varietate de sarcini, în
diferite momente. Terapeutul poate apela la tehnica bazată pe continuum
pentru a evalua succesul de-a lungul mai multor dimensiuni pentru diferite
comportamente în diferite momente:

TERAPEUT: Se pare că dumneavoastră percepeți succesul și eșecul în


termeni de totul-sau-nimic. Totodată, vă etich