1.#.

Corpul oene"c ca un tot unitar

;rganismul uman( în mişcare( trebuie privit ca un întreg( nu ca o
m a n i f e s t a r e i z o l a t ă a u n o r   mecanisme ale anumitor aparate şi sisteme care ar
acţiona complet independent. *n acelaşi
timp(s t u d i u l   a n a l i t i c   a l   f a c t o r i l o r   m o r f o  f u n c ţ i o n a l i (   c a r e   s t a u   l
a   b a z a   e & e r c i ţ i i l o r   f i z i c e   n u   e s t e semnificativ( decât dacă este urmat de
reintegrarea acestor factori şi a caracteristicilor în 7totul7organismului.  /e lângă
această integrare( este necesară şi  stabilirea relaţiilor obiective dintre organismul
ca întreg şi mediul în care se mişcă.8ezultat al unei îndelungate filogeneze şi al unei
ontogeneze complicate( perfecţionarea continuă aaparatului locomotor şi a sistemului nervos
a dus la posibilităţi din ce în ce mai comple&e de staticăşi mişcare( culminând cu cea
mai comple&ă formă de mişcare( statica şi locomoţia umană.:actorii morfofuncţionali şi
interdependenţa lor La baza mişcărilor stau factorii morfofuncţionali rezultaţi din mişcarea
însăşi0
-
organele aparatului locomotor0 oase( articulaţii( muşci
-
organele sistemului nervos0 receptorii( nervii senzitivi( măduva spinării( encefalul( nervii
motori( plăcile motorii( sistemele gammaIntrarea în acţiune a tuturor acestor factori în timpul
mişcării este o condiţie obligatorie pentru ca easă se desfăşoare în parametrii
normali( mecanismele lor de funcţionare sunt stereotipe şi pot fi încadrate sub
formă de principii.8elaţiile dintre organism şi mediu; serie de factori e&terni e&ercită
influenţe asupra diferitelor etape ale mişcării0
-
rezistenţa şi elasticitatea solului4
-
acceleraţia gravitaţională4
-
temperatura mediului încon%urător4
-
 presiunea atmosferică.+&emple0 temperatura scăzută scade e&citabilitatea
neuromusculară şi are efect vasoconstrictor. /rinaceste influenţe( scade randamentul
muscular.Influenţa e&erciţiilor fizice asupra structurării corpului
omenesc,işcarea a influenţat
şi influenţează corpul omenesc( structurându  l  şi formându  l
apt de a realizamişcări din ce în ce mai comple&e. tructurile corpului omenesc sunt
structuri funcţionale( produse prin funcţiune( cu scopul de a crea funcţii.<

 
  Release by MedTorrents.com
  BIOMECANICĂ 
:uncţia poate fi definită( după 8epciuc( ca o acţiune( ca un proces comple&( a
cărui caracteristicăgenerală este aceea de a se desfăşura în timp. :orma structurii
funcţionale ar putea fi definită( în acelaşi mod( ca o stare comple&ă a cărei
caracteristică generală este aceea de a se desfăşura în spaţiu.:orma şi funcţia nu sunt însă
decât aspecte ale manifestării aceleiaşi unităţi  materia vie şi nu pote&ista una fără
cealaltă( aşa cum mişcarea nu poate e&ista în afara materiei. !esfăşurarea lor în timpşi spaţiu
se condiţionează reciproc( funcţia creând forma( forma creând funcţia. /rin
urmare( forman u   e s t e   o   s t a r e   d e f i n i t i v   i m u a b i l ă (   c i   e s t e   p e r m a n e n t
modelată de funcţie( adică este o
  formă funcţională.
:uncţia reprezintă e&citantul indispensabil vieţuirii materiei însăşi(
modul de existenţă al formei
. +aare( înainte de toate( valoare trofică( întreţinând forma. =aloarea trofică a e&citantului
funcţional nuse e&ercită însă direct asupra formei( ci prin intermediul sistemului
nervos. +ste( deci( vorba de ovaloare trofică
mediată.
 L o c o m o ţ i a (   m i ş c ă r i l e   s e g m e n t e l o r   a p a r a t u l u i   l o c o m o t o r (   e & e r c i ţ i i l e   f i z
ice( reprezintă funcţiaa p a r a t u l u i   l o c o m o t o r .   : a c t o r i i   m o r f o  f u n c ţ i
o n a l i   c a r e   î l   a l c ă t u i e s c   r e p r e z i n t ă   f o r m a   l u i . Intercondiţionarea dintre
locomoţie( ca funcţie( şi aparatul locomotor( ca formă( este evidentă şi reprezintă
una din premisele de bază ale fundamentării ştiinţifice a rolului şi importanţei
e&erciţiuluifizic profilactic şi terapeutic.
1.$. %tructurarea ţe"uturilor şi or&anelor "u' influenţa factorilor ecanici
+&erciţiile fizice acţionează asupra ţesuturilor şi organelor prin declanşarea unor
forţe mecanice.Aceste forţe mecanice e&terne sunt grupate în > tipuri0
-
forţe de compresiune tind să deformeze ţesuturile comprimândule.4
-
forţe de încovoiere tind să deformeze ţesuturile prin îndoire4
-
forţe de torsiune tind să deformeze ţesuturile prin răsucire4
-
forţe de forfecare( rezultă din combinarea forţelor de compresiune( încovoiere şi torsiune şi
vor tinde să deformeze ţesuturile prin comprimare( îndoire şi răsucire în acelaşi timp4
-
forţe de tracţiune tind să deformeze ţesuturile( întinzândule./rimele patru tipuri de
forţe rezultă în special din acţiunea forţelor gravitaţionale 'greutatea corpului(greutatea
segmentelor( greutatea obiectelor sau aparatelor cu care se lucrează
etc).: o r ţ e l e   d e   t r a c ţ i u n e   r e z u l t ă   î n   s p e c i a l   d i n   a c ţ i u n e a   t o n u s u l u i   ş i   c o n t r
a c ţ i i l o r   d i f e r i t e l o r   g r u p e musculare.*n afara forţelor mecanice e&terne( asupra
ţesuturilor acţionează şi o serie de forţe mecanice internerezultate din procesele de
dezvoltare ale ţesuturilor( presiunea vasculară( procesele metabolice( factorii
cimici( a căror importanţă nu poate fi negli%ată.?esutul asupra căruia acţionează o forţă
oarecare( reacţionează printro contraacţiune şi intră întrostare specială denumită
  stare de tensiune
(
  stare de eforturi unitare sau stare de stress.
   ar putea afirma că forţele mecanice interne realizează
o stare de tensiune minimă
( pe când forţele mecanicee&terne realizează intrarea întro
  stare de tensiune maximă.
 tarea de tensiune creată în ţesuturi acţionează în sensul structurării funcţionale a
acestora( conformcerinţelor mecanice. tructurarea funcţională apare astfel ca un rezultat al
adaptărilor( sub influenţafactorilor mecanici. tructurile tisulare pot fi deci considerate
mecanostructuri.
tructurarea ţesuturilor se face astfel( încât cu minimum de
m a t e r i a l ( ţ e s u t u l s ă p o a t ă o f e r i o rezistenţă suficientă la solicitările uzuale.
$onstrucţiile care folosesc un minimum de material şi reuşesc să opună un ma&imum
de rezistenţă se numesc
construcţii minime absolute.
?esuturile şi organele normale sunt astfel de construcţii( prezentând forme( dimensiuni şi
dispoziţiiinterioare( care( folosind un minim de material( asigură o rezistenţă
ma&imă la solicitări diverse.,ecanostructurile corpului omenesc apar ca rezultat al
adaptărilor mecanice dea lungul filogeniei şiontogeniei. 6nul din scopurile
kinetoterapiei este acela de a întreţine aceste mecanostructuri încondiţii normale
şi de a le îmbunătăţi( prin partea de profila&ie. 6n alt scop este
terapeutic( adicăacela de refacere a parametrilor funcţionali ai
mecanostructurilor( în cazul afectării lor în diverse afecţiuni

1.3 CORPUL OMENESC UN TOT UNITAR

Organismul uman, în mişcare, trebuie privit ca un întreg, nu ca o manifestare izolată
a unor mecanisme ale anumitor aparate şi sisteme care ar acționa complet independent. În
acelaşi timp, studiul analitic al factorilor morfo‐funcționali, care stau la baza exercițiilor
fizice nu este semnificativ, decât dacă este urmat de reintegrarea acestor factori şi a
caracteristicilor în "totul" organismului. Pe lângă această integrare, este necesară şi
stabilirea relațiilor obiective dintre organismul ca întreg şi mediul în care se mişcă.
Rezultat al unei îndelungate filogeneze şi al unei ontogeneze complicate,
perfecționarea continuă a aparatului locomotor şi a sistemului nervos a dus la posibilități
din ce în ce mai complexe de statică şi mişcare, culminând cu cea mai complexă formă de
mişcare, statica şi locomoția umană.
Factorii morfo‐funcționali şi interdependența lor
La baza mişcărilor stau factorii morfo‐funcționali rezultați din mişcarea însăşi:
• organele aparatului locomotor: oase, articulații, muşchi
• organele sistemului nervos: receptorii, nervii senzitivi, măduva spinării,
encefalul, nervii motori, plăcile motorii, sistemele gamma
Intrarea în acțiune a tuturor acestor factori în timpul mişcării este o condiție
obligatorie pentru ca ea să se desfăşoare în parametrii normali, mecanismele lor de
funcționare sunt stereotipe şi pot fi încadrate sub formă de principii.
Relațiile dintre organism şi mediu
O serie de factori externi exercită influențe asupra diferitelor etape ale mişcării:
• rezistența şi elasticitatea solului;
• accelerația gravitațională;
• temperatura mediului înconjurător;
• presiunea atmosferică.
Exemple: temperatura scăzută scade excitabilitatea neuro‐musculară şi are efect
vasoconstrictor. Prin aceste influențe, scade randamentul muscular.
Influența exercițiilor fizice asupra structurării corpului omenesc
Mişcarea a influențat şi influențează corpul omenesc, structurându‐l şi formându‐l
apt de a realiza mişcări din ce în ce mai complexe. Structurile corpului omenesc sunt
structuri funcționale, produse prin funcțiune, cu scopul de a crea funcții.
 Funcția poate fi definită, după Repciuc, ca o acțiune, ca un proces complex, a cărui
caracteristică generală este aceea de a se desfăşura în timp. Forma structurii funcționale ar
putea fi definită, în acelaşi mod, ca o stare complexă a cărei caracteristică generală este
aceea de a se desfăşura în spațiu.
Forma şi funcția nu sunt însă decât aspecte ale manifestării aceleiaşi unități ‐
materia vie‐ şi nu pot exista una fără cealaltă, aşa cum mişcarea nu poate exista în afara
materiei. Desfăşurarea lor în timp şi spațiu se condiționează reciproc, funcția creând forma,
forma creând funcția. Prin urmare, forma nu este o stare definitiv imuabilă, ci este
permanent modelată de funcție, adică este o formă funcțională.
Funcția reprezintă excitantul indispensabil viețuirii materiei însăşi, modul de
existență al formei. Ea are, înainte de toate, valoare trofică, întreținând forma. Valoarea
trofică a excitantului funcțional nu se exercită însă direct asupra formei, ci prin intermediul
sistemului nervos. Este, deci, vorba de o valoare trofică mediată.
Locomoția, mişcările segmentelor aparatului locomotor, exercițiile fizice, reprezintă
funcția aparatului locomotor. Factorii morfo‐funcționali care îl alcătuiesc reprezintă forma
lui. Intercondiționarea dintre locomoție, ca funcție, şi aparatul locomotor, ca formă, este
evidentă şi reprezintă una din premisele de bază ale fundamentării ştiințifice a rolului şi
importanței exercițiului fizic profilactic şi terapeutic.

1.4 CERCETĂRI PRIVIND BIOMECANICA PERFORMANŢEI UMANE

Domeniul de bază al biomecanicii este acela de a aplica legile mecanice la
organismele vii în acelaşi mod în care ele se aplică la obiectele studiate de mecanica
corpului. Structura tensiunilor mecanice ale unui copac, depladarea în apă a unui înnotător,
sau alergarea unui maratonist sunt tratate cu aceleaşi legi ale mecanicii la fel ca în cazul
alunecări unui paralelipiped din lemn pe un plan înclinat, caz binecunoscut din
experimentele clasice ale fizicii.
Biomecanica este un domeniu interdisciplinar cu ramuri în discipline diferite ca
antropologie fizică, ortopedie, bioinginerie şi performanță umană. În toate aceste discipline
scopul general al biomecanicii este de a înțelege relațiile mecanice de tip cauză effect care
determină sau influențeaza miscarea umană. De altfel în fiecare domeniu al biomecanicii se
încearcă înțelegerea legaturii dintre structură şi funcție în cazul antropologiei, dezvoltarea
de structure protetice optime în cazul ortopediei şi bioingineriei, respective descrierea,
explicarea şi predicția aspectelor mecanice din exercițiile fizice, sport şi jocuri în cazul
performanței umane.
Se poate spune că cercetările biomecanice au două mari direcții în ceea ce priveşte
performanța umană: "ştiința de bază" şi "ştiința aplicată." În cazul ştiinței de bază,
Biomecanica încearcă să înțeleagă cum funcționează din punct de vedere macanic corpul
uman în condiții de effort maxim. Atunci când un atlet obține un maxim de performanță, o
parte este datorată antrenamentului atletului, dar cea mai mare parte este determinată de
eficacitatea cu care atletul îşi utilizează corpul. Această eficiență poate fi îmbunătățită prin
coordonarea mişcărilor diferitelor părți ale organismului, astfel încât să‐i permită
antrenarea muscular pentru marirea efortului. Astfel valoarea performanței depinde de
antrenamentul atletului dar şi de tehnica folosită. Obiectivul de bază este acela de a
înțelege mecanismele cauză effect care fac ca unele tehnici să fie mai bune decât altele, şi
în final să gasească o tehnică optimă care să conducă la cea mai bună performanță umană.
Ştiința de bază are o limitare în aplicarea sa. Odată ce este cunoscuta tehnica optimă care
trebuie folosită pentru obținerea performanței, este posibilă examinarea individual a
atleților pentru a detremina ce erori tehnice trebuie îndepărtate. Corectarea acestor
defecte poate îmbunătăți performanța subiectului.

3.8 CUPLURI ŞI LANȚ URI CINEMATICE

Activitățile motorii nu rezultă din activitatea izolată a unor muşchi, oase sau
articulații, ci prin punerea în acțiune a cuplurilor şi lanțurilor motrice.

Cuplurile de forțe

În timpul mişcărilor corpului viu, intervin atât forțe active, cât şi forțele contrarii,
care alcătuiesc împreună cupluri de forțe. Cuplul de forțe este format, prin urmare, de
două forțe paralele, care acționează asupra pârghiilor în direcții opuse.
De exemplu, asupra articulației cotului acționează concomitent flexorii şi extensorii,
acțiunea lor inversându‐se. Când flexorii sunt agonişti, iar extensorii sunt antagonişti,
pârghia acționează după principiul unei pârghii de gradul III, deci o pârghie de viteză,
mişcarea rezultantă fiind flexia antebrațului pe braț. În extensie, extensorii sunt agoniştii,
flexorii sunt antagoniştii, iar pârghia realizată este de gradul I, deci o pârghie de sprijin.

Cupluri cinematice

Două segmente mobile apropiate realizează un cuplu cinematic. Exemple: gamba şi

piciorul, antebrațul şi mâna etc. În mecanică se descriu trei tipuri de cupluri cinematice:
• de translație;
• de rotație;
• elicoidale.
În biomecanica corpului omenesc, cuplurile de translație nu se întâlnesc, cele
elicoidale sunt rare (articulația gleznei), iar cele de rotație sunt cele mai numeroase.

Lanțuri cinematice

Cuplurile cinematice se leagă între ele realizând lanțurile cinematice, care pot fi
deschise sau închise.
a. Lanțul cinematic deschis reprezintă o succesiune de articulații care formează un
lanț al cărui ultim element este liber.
b. Lanțul cinematic închis reprezintă o combinație analoagă a celei precedente, dar
ultimul element este fixat sau întâlneşte o forță rezistentă care îi înhibă mişcarea liberă.
Prin urmare distingem un lant cinetic închis şi unul frânat, la nivelul căruia se
descriu mai multe grade de frânare.

Astfel extensia brațului în cădere frontală este un exemplu de lanț cinematic închis,
în timp ce extensia brațului spre în sus, într‐un exercițiu de haltere, este un lanț cinematic
frânat, închis. Un lanț cinematic închis cu ambele capete fixate este, de exemplu, poziția de
atârnat sau atârnat cu sprijin‐ lanțul închis fiind la nivelul membrului superior. În poziția
stând, membrul inferior acționează ca un lanț închis.
Se pot descrie trei tipuri de lanțuri cinematice principale ale corpului omenesc :
• lanțul capului, gâtului şi trunchiului ;
• lanțul membrului superior ;
• lanțul membrului inferior
Lanțurile cinematice sunt deservite de grupe musculare care realizează lanțurile
musculare despre care vom aminti în capitolul următor.

Prin existența lor, prin structura lor, articulațiile au importanta funcție de a înlesni
mişcarea cuplurilor cinematice, cu economie de forță şi deplasare a centrelor de rotatie
ale articulatiilor