CURS 1 PROTETICA DENTARA

S.L.MOLDOVEANU LUCIA-ELENA
Edentaţia parţială - concept, etiologie, forme clinice, clasificări,
simptomatologie, evoluţie, complicaţii

EDENTAŢIA PARŢIALĂ

I.1. Definiţia edentaţiei parţiale şi noţiuni

de bază

I.1.1. Definitia edentatiei parțiale

Edentaţia parţială reprezintă acea stare patologică a
aparatului dento-maxilar ce se caracterizează prin
absenţa unui dinte sau a mai multor dinţi de pe arcada
dentară (unul până la cincisprezece dinţi lipsă).
 I.1.2. Definitia bresei/spatiului edentat

Absenţa unui dinte sau a mai multor dinţi duce la

apariţia de spaţii edentate ce poartă numele și de
breşe.
Breşa poate fi întâlnită atât la maxilar cât şi la
mandibulă iar topografia, întinderea dar şi
numărul breşelor poate varia în funcție de
numărul dinților absenți.
 I.1.3. Clasificarea breselor
Pot rezulta mai multe tipuri de breşe în funcţie de
poziţia spaţiilor edentate şi anume:
-breşe intercalate atunci când spaţiul edentat este
delimitat la ambele extremităţi de dinţi restanţi;
-breşe terminale atunci când spaţiul edentat este
delimitat numai anterior de dinţii restanţi;
-breşe mixte atunci când avem o combinaţie de
breşe edentate intercalate şi breşe terminale pe
aceaşi arcadă.
 După numărul de dinţi absenţi pe arcadă
avem următoarele situaţii:
-edentaţie redusă – atunci când numărul de dinţi
absenţi este mic adică 1-2 dinţi lipsă;
-edentaţie întinsă – când sunt lipsă 3-4 dinţi;
-edentaţie subtotală – atunci când pe arcadă mai
rămân 1-4 dinţi
-edentație totală-atunci când lipsesc toți dinții de
pe o arcadă.
I.2. Etiopatogenia edentaţiei parţiale - în
apariţia edentaţiei parţiale sunt reclamaţi mai
mulţi factori care au fost grupaţi în două
categorii:
I.2.1. Factori congenitali:
- anodonţia adică lipsa mugurilor dentari;
- hipodonţia (lipsesc mai puţin de cinci dinţi) sau
oligodonţia (lipsesc mai mult de cinci dinţi);
- dinţi incluşi.
I.2.2. Factori dobândiţi:
- caria şi complicaţiile ei;
- parodontopatiile cronice marginale;
- traumatismele;
- tumorile de maxilar;
- factori iatrogeni;
- cauze social - economice etc.
I.3. Clasificarea edentaţiei parţiale
Din cauza multiplelor combinaţii posibile dintre dinţii
restanţi şi spaţiile edentate, de-a lungul timpului au fost
propuse mai multe clasificări a edentaţiei parţiale „care să
permită nu numai o concepţie unitară asupra modalităţilor
terapeutice dar şi o comunicare între specialişti în legătură
cu mijloacele protetice recomandate pentru diferite tipuri
de edentaţii.”(Sever Popa)
Există mai multe clasificări realizate care au la bază
diferite criterii: topografic, funcţional, numărul şi poziţia
dinţilor restanţi, poziţia liniei croşetelor etc.
Clasificările cele mai cunoscute poartă numele
autorilor care le-au propus: Cummer (1921), Kennedy
(1923), Bailyn (1928), Becket-Wilson (1935), Appelgate
(1958), Swenson (1940), Friedman (1964), Costa (1975)
etc.
Clasificarea lui Kennedy În 1923, Eduard Kennedy a elaborat o clasificare care
are la bază criteriul topografiei breşelor, împărţind edentaţiile în patru clase
principale:
- Clasa I – Edentaţie biterminală. Spaţiile edentate se află pe ambele părţi
ale unei arcade dentare, breşele fiind delimitate de dinţi numai mezial;
- Clasa a II-a – Edentaţie uniterminală. Spaţiul edentat se află pe o singură
hemiarcadă şi este delimitat de dinţi doar mezial;
- Clasa a III-a – Edentaţie intercalată. Spaţiile edentate se află lateral pe
arcadă fiind delimitate atât anterior cât şi posterior de dinţi;
- Clasa a IV-a – Edentaţie frontală. Spaţiul edentat se află în zona frontală
fiind mărginit doar distal de dinţii restanţi.

Fig. I.1. Clasificarea edentaţiilor după Kennedy

 Clasificarea lui Eugen Costa
Profesorul Eugen Costa propune în anul 1974 o clasificare folosind criterii topografice
pentru a descrie formele de edentaţie:
- edentaţie frontală – lipsesc unii sau toţi incisivii şi caninii;
- edentaţie laterală – lipsesc dinţii din zona premolară şi molară, breşa fiind delimitată
la ambele extremităţi de dinţi restanţi. Poate fi edentaţie uni sau biterminală;
- edentaţie terminală – lipsesc dinţii din zona laterală iar breşa este delimitată numai
mezial. Aceasta poate fi uni/biterminală;
- edentaţie mixtă – când pe o arcadă dentară avem împreună două sau trei tipuri de
breşe: frontală, laterală şi terminală;
- edentaţie extinsă – lipsa dinţilor din două regiuni (frontal şi lateral);
- edentaţie subtotală – pe arcada dentară mai rămân prezenţi unul sau doi dinţi.

Fig. I.2. Clasificarea edentaţiilor după E. Costa