preoților și învățătorilor deopotrivă»61. Tradiția trebuie să vină de la Apostoli.

Așa înțelegem
vechimea ei. Ea trebuie să fi fost totdeauna și pretutindeni în Biserică, fără schimbare. 61 [Sfântul
Cuvios – n.n.] Vincențiu de Lerin, Commonitorium, 2, Migne, P. L., L, col. 639.
Învățătura de Credință Creștină Ortodoxă, Ed. Apologeticum, 52006,
<http://ro.scribd.com/doc/33158/Invatatura-de-credinta-crestina-ortodoxa>, vineri, 16 august 2013 și
<http://www.roeanz.com.au/media/uploads/episcopia/IVATATURA_de_CREDINTA_CRESTINA_OR
TODOXA.pdf>, sâmbătă, 7 aprilie 2018, pp. 25,26.
Sfântul Cuvios Vicențiu de Lerin este prăznuit la 24 mai.

Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul este numit de Sfântul Cuvios Ioan Iacob Hozevitul (insuflat de

Sfântul Duh): „lauda Ortodoxiei, fala cinului călugăresc, cel care a întrecut pe toți învățații lumii prin
înțelepciunea sa, mângâierea și întărirea creștinilor râvnitori care pătimesc pentru adevărul Sfintei
credințe [...] rușinarea celor care defaimă așezământul Sfinților Părinți” (Sfântul Cuvios Ioan DE LA
NEAMȚ – HOZEVITUL, Hrană duhovnicească, Ed. Lumină din lumină, București, 22006, p. 521.)
Iată cum dezleagă nedumeririle de mai sus Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul în cartea (prin care
Însuși Dumnezeu-Cuvântul a grăit) numită și Pidalion sau Cârma Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit
(pe care bătrânii noștri duhovnici o aveau în Sfântul Altar la un loc de mare cinste după Sfânta
Evanghelie):
Patru oarecare însușiri caracteristice ale sinoadelor celor ecumenice găsesc că se află semănate pe
la mulți, și mai ales la Dositei (în Dodecabiblion foaia 1018), din care, cele trei sunt departe și
obștești, și oarecare sinoade locale, iar cea una mai de luat aminte este, și pentru că să zic așa,
ființialnica, și întăritoarea, și prea osebita deosebire a tuturor sinoadelor celor ecumenice; și mai
întâi însușirea tuturor celor ecumenice este, a se aduna prin porunci, nu ale papei sau ale cutărui
patriarh, ci prin poruncile împărătești. Aceasta și la localnicul sinod cel în Sardica a urmat, care s-a
adunat de Constantin și Constant, în Antiohia, și acela cu porunca lui Constantin a fost adunat, deși
pentru altă socoteală a înnoirilor Bisericii celei din Antiohia (Dositei Dodecabiblion foaia 133). Al
doilea, pentru a se face întrebare despre credință, și prin urmare a se așterne hotărâre, și hotar
dogmatic, la fieștecare din cele ecumenice sinoade (Dositei foaia 633 în Dodecabiblion). Dar și
aceasta a urmat la oarecare localnice, precum la cel din Cartagina, care împotriva eresului lui
Pelaghie și a lui Celestin făcând cercetare au așezat hotare dogmatice. Al treilea a fi toate dogmele
cele așezate de dânșii, și canoanele, Ortodoxe, binecinstitoare, și unite, cu dumnezeieștile Scripturi
sau cu sinoadele cele ecumenice de mai înainte, pentru aceasta și mult vestită este socoteala
Sfântului Maxim, cea zisă la o pricină ca aceasta: „Pe sinoadele cele făcute, credința binecinstitoare
le întărește, și iarăși, dreptățimea dogmelor judecă pe sinoade dar, și această însușire, este
obștească și la cele mai multe localnice sinoade, afară de oarecare. Iar a patra și cea mai de pe
urmă este, a conglăsui, și a primi cele rânduite de sinoadele cele ecumenice, și cele canonisite de
toți patriarhii și arhiereii cei dreptslăvitori ai soborniceștii Biserici sau prin însăși înfățoșarea lor sau
prin ai lor locțiitori sau și aceștia nefiind, prin scrisorile lor. Această conglăsuire a patriarhilor și a
arhiereilor lumeni, este precum am zis, întăritorul, și deslușitorul caracter, al sinoadelor celor
ecumenice. Întăritor adică, pentru că le întărește pe ele, și le face a fi, după numele ce poartă,
sinoade ecumenice, iar deslușitori, pentru că nici la un alt localnic sinod socotindu-se, deosebește
pe singure cele ecumenice, despre cele localnice. Drept aceea pe sinodul cel ce s-a făcut în
Vlaherne în vremea lui Copronim, numit de către luptătorii de icoane sinod ecumenic, atât Sfântul
Ghermano, și Damaschin și noul Ștefan, și alții mulți cât și cel al 7-lea ecumenic sinod, în a șasea
practică a lui, l-a mustrat zicând că: fără de conglăsuirea tuturor celorlalți patriarhi, sinod ecumenic,
nici se face, nici se zice. Că Epifanie din partea sinodului al 7-lea a zis: cum dar mare și ecumenic ar
putea fi acela pe care nici l-au primit, și la care nici s-au conglăsuit întâi șezătorii ai celorlalte
Biserici, ci anatemei pe acestea l-au dat? (Dositei 634, a Dodecabiblion) mai cu aceste mustrări a
mustrat și Sfântul Maxim, pe minciuno-sinod a lui Pir monotelitului (adică al celui ce dogmatisea o
singură voie întru Hristos Domnul), pentru că pe acesta îl numea Pir, sinod ecumenic. Am zis că
conglăsuirea, și primirea tuturor patriarhilor, întărește pe sinoadele cele ecumenice, și nu numai
singură ființa lor de față sau cea prin ai loruși locțiitori. Pentru că întru toate cele 7 ecumenice
sinoade, nici un papă a fost de față în persoană. Iar întru cel al doilea sau și în cel al 5-lea ecumenic
sinod, nici în persoană, nici prin locțiitori, au fost de față Damas, și Vighilie papii, dar aceste
ecumenice sinoade, iarăși au rămas ecumenice, pentru că aceiași papi, s-au unit la cele hotărâte de
către acelea, și prin scrisorile lor și prin iscălituri le-au primit pe ele, și cum că singură înfățoșarea sa
cea în persoană sau cea prin ai loruși locțiitori nu întărește pe sinoadele cele ecumenice, ci mai
vârtos unirea și conglăsuirea; au arătat cele două sinoade cel din Sardica, și cel din Florența, că cel
din Sardica, cu toate că s-a numit la începutul său ecumenic sinod (vezi la 1 cuvântare a lui). Și au
fost de față la acesta toți patriarhii, unii în persoană, iar alții prin locțiitori. Fiind însă, că s-au
despărțit și nu s-au unit la cele de această hotărâte patriarhii și arhiereii răsăritului, acest la început
numit ecumenic sinod, s-a făcut localnic la isprava și sfârșitul lui. Asemenea și cel din Florența, de și
ecumenic s-a numit, fiind însă că locțiitorii patriarhului Antiohiei, și episcopilor răsăritului și mai întâi,
și al însuși patriarhului Alexandriei Marcu, zic, preasfântul acel al Efesului, nu sau unit cu dânsul, cel
ecumenic dar s-a schimbat în localnic. Și ce zic localnic? Și în minciunonumit s-a schimbat după
dreptate, pentru că nu avea nici pe a treia însușire a sinoadelor celor ecumenice. Că hotărârea cea
de dânșii așezată nu a fost unită cu dumnezeiasca Scriptură, și cu celelalte sinoade. Vezi că
neunirea oarecărora patriarhi, și pe cele ecumenice le face localnice? Și dimpotrivă unirea tuturor
patriarhilor lumii, și pe cele localnice le face ecumenice, și le schimbă în sobornicești. Fiindcă
localnicele sinoade și canoanele lor cele de ecumenicele sinoade, și mai ales de cel al 6-lea
ecumenic, fiind primite, ecumenică stăpânire, adică: și axioma (vrednicie) peste tot cuprinzătoare
iau. Deci din aceste zise cu lesnire poate a se închipui orismosul (definiția) Sinodului celui ecumenic
întru acest chip: „Ecumenic sinod este cel adunat prin împărătească poruncă, cel ce așază hotărâre
dogmaticească despre credință, cel binecinstitor, și dreptslăvitor, și unit cu Sfintele Scripturi sau cele
ecumenice de mai-nainte, pe care sinod unirea tuturor patriarhilor și arhiereilor sobornicești Biserici
l-au primit sau prin înfățoșarea a însuși persoanelor sau prin locțiitori sau și aceștia nefiind, prin
scrisorile și iscăliturile lor. Deci tot sinodul ecumenic care are aceste caracteristice însușiri, acesta
este sfânta și soborniceasca Biserică, întru care în Simbolul Credinței mărturisim că credem. De aici
cu alte patru însușiri după teologi se înavuțește aceasta: 1. A fi pururea vie și nelipsită. Că zice: „Și
alt Mângâietor voi da vouă, ca să rămână cu voi veac” (Ioan: 14,16) și, „Iată Eu cu voi sunt în toate
zilele până la sfârșitul veacului” (Matei: 28,20). 2. A fi negreșitoare, și nesmintitoare, că Biserica a
cărei față o ține sinodul ecumenic, „stâlp și întărire a adevărului” după Pavel (I Timotei: 3,15) și că
ceea ce se socotește de sinoadele ecumenice, aceea și de Sfântul Duh, Duhul Adevărului este
socotit, că acela zice că va învăța pe voi toate, și vă va aduce aminte de toate (Ioan: 14,26), care
lucru mai vârtos la ecumenicele sinoade se arată adevărat. Că dacă canonul al 8-lea al făcătorului
de minuni Grigorie zice, despre sinodul localnic cel în Ancira adunat: Că până când se va socoti
ceva obștește de către sfinții cei împreună adunați, și mai întâi decât dânșii de către Sfântul Duh, cu
cât mai vârtos se socotește aceasta că este adevărată, zicându-se pentru sinoadele ecumenice! La
care însuși Duhul Sfânt stăruind asupră-le, le luminează pe ele, și nu le lasă a se rătăci la hotărârile
lor! Că insuflă dreptatea sa Dumnezeu în nenumărații ierei cei ce se adună la sinod, după epistolia
cea către Celestin a sinodului celui din Cartagina. 3. De a avea vrednicie prea înaltă, și
preaputernică, nu numai întru a întinde dreptățile și adevărurile cu sfătuire, ci și întru a sili spre
supunere pe cei ce se împotrivesc, punând asupră-le bisericeștile certări cele cuviincioase lor, și
judecând, și aspru cercetând și pe papi, și pe patriarhi, și pe toți cei ce se află în toate părțile lumii,
arhierei și clerici și mireni. 4. A pune hotar, și mărginire la fiecare cerere ce se ivește, și la pricină și
obștească, și particularnică, și a dezlega toată gâlceava, și prigonirea ereticilor și a schismaticilor.
Că sobornicească, zice Chiril al Ierusalimului (în cateheza 18) se numește Biserica, că de obște
peste tot învață, fără lipsire, și fără osebire toate dogmele cele ce se întind spre cunoștința
oamenilor și despre cele văzute, și despre cele nevăzute. Drept aceea și de către toți, nu
dumnezeiasca Scriptură, ci ecumenicul sinod se propovăduiește, că este cel mai de pe urmă
judecător al bisericeștilor pricini, după canonul al 6-lea al sinodului al 2-lea al căruia judecător
socoteala și hotărârea nu se supune apelației altui mai mare județ. Că dacă apelarisirea este o
jeluire despre oricare județ către altul mai mare, după cartea a 9-a a Vasilicalelor titlul 1, hotărârea
cea cu îndoială a episcopilor, se supune la apelarisirea județului celui mai mare a mitropoliților; iar a
mitropoliților la a exarhului sau a patriarhului ocârmuirii; și a patriarhului la sinodul ecumenic, și aici
de aici toată apelarisirea se mărginește, și se sfârșește nefiind alt județ mai mare decât sinodul
ecumenic. Iar deși judecătoria patriarhilor nu se supune apelației, după Vasilicale, și după Iustinian,
și după Leon înțeleptul, aceasta însă, se înțelege, pentru că alt patriarh nu poate a se face judecător
asupra hotărârii altui patriarh, și nu pentru sinodul ecumenic, care cercetează și judecă toate cele
judecate de către toți patriarhii, și papii, ca și cum nu s-ar fi judecat cândva, fiindcă hotărârea
eparhului, măcar deși apelației nu se supune: fiindcă nu se mai atinge de către altcineva, cu toate
acestea nedumeririle care eparhul nu poate a le hotărî, le cercetează și le hotărăște însuși
împăratul. Drept aceea, dreptul ce are monarhul întru cele politicești, același drept îl are și sinodul
ecumenic în Biserică (Dositei în Dodecabiblion foaia 309 și 384). Am zis însă că judecătorul cel mai
de pe urmă în Biserică nu este Sfânta Scriptură, precum aceasta o zic luterocalvinii, ci sinodul
ecumenic, fiindcă dumnezeiasca Scriptură la multe părți neluminat vorbind, și fiecare din ereticii
către al său eres strâmbând noima Scripturilor cea neluminată, de nevoie trebuiește tâlcuirea pentru
a tâlcui adevărata noima Scripturii, care nu este altul, fără numai ecumenicul sinod. Încă și alta,
pentru că pe lângă cele adevărate, și sobornicești cărți al Scripturii, fiindcă au îndrăznit ereticii a le
suprascrie ca pe niște canonicești și pe cele neadevărate, și ereticești cărți ale lor, pentru aceasta
sinodul ecumenic alege pe cele adevărate, și leapădă pe cele neadevărate, și ascunse, precum
sinodul al 6-lea a făcut pentru apostoleștile așezământuri, și cel întâi însuși (și vezi la
subînsemnarea apostolescului canon 60). Pentru care și Sfințitul Augustin aceasta știind-o luminat a
socotit (epistolia 154) zicând: Nu aș fi crezut în Evanghelie, de nu m-ar încredința vrednicia de
credință a Bisericii. Drept aceea din toate cele zise se încheie, că nimenea poate a se împotrivi
sinoadelor celor ecumenice, rămânând binecinstitor și dreptslăvitor; ci de obște și fără osebire
fiecare este dator a se supune lor. Că cel ce se împotrivește lor, se împotrivește Duhului celui Sfânt,
celui ce grăiește prin sinoadele cele ecumenice, și se face eretic și anatematesit, fiindcă și papa
Dialogul (cap 1, epis. 24) anatematisește pe cei ce nu se supun Sinoadelor ecumenice. Și însăși
sinoadele acestea pe cei ce nu se supun loruși îi anatematisesc. Ce zic eretic? Ca un păgân și
necinstitor de Dumnezeu se socotește cel ce nu ascultă de Biserică, a cărei față poartă sinodul cel
ecumenic. Că zice Domnul, „Și de nu va asculta de Biserică, să-ți fie ție ca un păgân și vameș”
(Matei: 18,17). Fiindcă hotărârea și judecata cea mai de pe urmă și mai desăvârșită a Bisericii este
sinodul cel ecumenic, după Augustin (epistolia 162). Și aceasta este ceea ce însuși Dumnezeu a
poruncit a se păzi și în sinodul prezbiterilor legii vechi. Iar de va fi, zice: „vreun grai în judecată, care
să nu-l poți lesne dezlega, între sânge și sânge, și între judecată și judecată. Și vei merge la
prezbiterii și leviții, și la judecătorul, care va fi în zilele acelea și ei cercetându-l vor spune ție
judecata. Nu te vei abate din cuvântul, care-ți vor spune ție, în dreapta sau în stânga. Și omul care
se va semeți ca să nu asculte de prezbiterul sau de judecătorul, va muri omul acela, și vei scoate pe
cele rău din Israel” (II Lege: 17;2,8).
Sfântul Cuvios Nicodim AGHIORITUL, †Neofit, Patriarh al Constantinopolului, †Neofit Scriban, et
alii, Pidalion, cârma Bisericii Ortodoxe, Ed. Credința Strămoșească, s.l., 22007, verificat după cel de
la Sfânta Mănăstire Neamț, 1844 (în fotocopie caractere chirilice) după exemplarul Părintelui Cleopa
Ilie, pp. 103-106.

Este foarte important să înțelegem cum se cuvinte ce este infailibil și ce nu, fiindcă în funcție de
această înțelegere ne vom însuși o credință sau alta, sau vom sta în șovăială, care este foarte
aproape de necredință. Dacă vom crede că Sfintele Sinoade nu sunt infailibile, că nu au în Ele
credința insuflată de Sfântul Duh, că pot fi contrazise sau că au fost numite de oameni a fi infailibile
și nu de Sfântul Duh, atunci în ce vom mai crede? Vom crede că și Ortodoxia este o credință
omenească. Dar prin aceasta nu am face altceva decât să nu mai fim ortodocși. Fiindcă ortodocșii
sunt aceia care cred și mărturisesc că "Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică" este
tocmai Sfânta Biserică Ortodoxă de Răsărit, Trupul lui Hristos, Mireasa Duhului Sfânt care a grăit
prin cele 7 Sfinte Sinoade Ecumenice. De aceea Sfântul Ierarh Nectarie din Eghina ne învăța în
legătură cu acest subiect foarte important:
"Cauzele schismei, evidențiate de fiecare dintre Biserici, sunt negate de cealaltă: pe de o parte,
Biserica Apuseană prezintă drept cauză a schismei aroganța Bisericii Răsăritene prin care aceasta
îi neagă Papei de la Roma primatul în Biserică, în modul în care ea (biserica apuseana) îl înțelege,
adică: a) Instituirea primatului apostolic în persoana fericitului Petru (de apostolici primatus in beato
Petro institutione). b) Continuitatea primatului la Pontificii romani (de perpetuitate primatus Petri
Romani Pontificis). c) Natura și esența primatului Pontificului roman (de vi et ratione primatus
Romani Pontificis). d) Principiul infailibilității Pontificului roman (de Romani Pontificis infailibili
magisterio). Concepțiile acestea despre primatul lui Petru s-au dezvoltat și au fost formulate și
proclamate în mod oficial. Comisia dogmatică de la Roma, constituită de către Papă înaintea
convocării a ceea ce apusenii numeau sinodul ecumenic de la 1870, a distribuit clericilor sinodali, la
12 iulie 1870, un material schematic care purta titlul: «Prima constituție dogmatică despre Biserica
lui Hristos» (Constitutio dogmatica prima de ecclesia Christi), în care erau cuprinse cele patru
puncte menționate mai sus. Pe de altă parte, Biserica Răsăriteană evidențiază drept cauze deosebit
de importante ale schismei: a) pretențiile arogante și anticanonice privitoare la primatul Papilor
Romei care contravin duhului Bisericii celei Una, Sfinte, Sobornicești și Apostolești, așa cum este el
formulat în Sfânta Scriptură, apărat și păstrat de cele șapte Sfinte Sinoade Ecumenice; b) inovațiile
introduse, prin care Biserica romană s-a îndepărtat atât de mult de Biserica Ortodoxă Sobornicească
și Apostolească și c) încălcarea autorității Sfintelor Sinoade, singurele care pot deține adevărul în
Biserică. Așadar, cauzele despărțirii evidențiate de către Biserica Apuseană sunt în număr de patru,
iar cele evidențiate de Biserica Răsăriteană sunt în număr de trei. În vederea împăcării și a unirii
este necesară eliminarea cauzelor, însă în aceasta stă importanța problemei, fiindcă fiecare din cele
două Biserici consideră că adevărul se află de partea ei, pretinzând celeilalte supunerea și
propunând drept condiție a unirii, Biserica Apuseană celei Răsăritene, pe de o parte, acceptarea
primatului Papei așa cum este formulat în cele patru puncte, iar Biserica Răsăriteană celei Apusene,
pe de alta, egalitatea frățească „Primus inter pares” și dreapta credință în acord cu canoanele
Sinoadelor Ecumenice, cărora le aparține infailibilitatea."
Sfântul Ierarh Nectarie KEFALAS DIN EGHINA, Istoria schismei, De ce Papa și supușii lui s-au
despărțit de Biserica lui Hristos, Editura Evanghelismos, 2011, pp. 15-17.

Statut canonic
Canoanele Sinoadelor Ecumenice au autoritate universală, pentru întreaga Biserică Ortodoxă, deși
nu în sens absolut. Canoanele acestora au fost adesea respinse sau revizuite prin decizii ale unor
Sinoade locale sau chiar ale unor Sinoade Ecumenice ulterioare. Deciziile lor rămân însă elemente
centrale ale Tradiției canonice ortodoxe, iar apelul la deciziile acestora ca surse de autoritate este
mai frecvent decât pentru orice alt tip de sursă de drept canonic.
În realitate autoritatea acestor canoane este în sens absolut, după cum s-a văzut mai sus la discuția
despre infailibilitatea Sfintelor Sinoade Ecumenice, iar Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul explică în
cartea sa insuflată de Sfântul Duh toate părutele respingeri sau revizuiri ale Sfintelor Sinoade
Ecumenice, care în realitate nici nu au fost respinse nici revizuite de ortodocși.
Cuvintele acrivie și iconomie în aplicarea Sfintelor Canoane (care au desigur și ele hotarele lor
ecumenice) par de multe ori a fi contradictorii între ele, dar nu sunt. Una este contradicția și alta este
completarea, una este respingerea și alta este nuanțarea care ține de context. Cuvintele pot părea
contradictorii, dar înțelesul lor dumnezeiesc este același, chiar dacă din cauza mărginirii omenești și
a limbii căzute sugerează la modul superficial și formal o antiteză. Este important a ne însuși
antinomia Ortodoxă și nu relativismul agnostic pentru a trăi taina Sfintei Biserici și a cunoașterii lui
Dumnezeu și a nu cădea în părerea greșită că Sfânta Biserică ar fi vreo instituție omenească bazată
pe păreri personale. Dacă într-un context se procedează într-un fel, iar în altul într-alt fel, este
datorită înțelepciunii multfelurite a lui Dumnezeu, descoperită prin Sfânta Biserică. Dar scopul este
același: să ne întoarcem cu toții la cauza noastră Hristos, adică să ne mântuim.
Dăm un exemplu clasic (tot din Pidalion) despre o părută contradicție între canoane, în realitate
aplicarea iconomiei (îngăduinței, blândeții) sau acriviei (scumpătății, asprimii) în funcție de contextul
istoric:
CANONUL 46 APOSTOLIC

Episcopul, sau prezbiterul, ereticesc botez primind, sau jertfă, a se

caterisi poruncim. Că ce conglăsuire este lui Hristos cu veliar? Sau ce
parte credinciosului cu necredinciosul?
[Apostolic, can. 47, 68; Sinod 2, can. 7; Sinod 6, can. 95; Cartagina,
can. 1, 6, 15; Vasilie, can. 1, 20, 47, 2]
TÂLCUIRE
Dreptslăvitorii creștini se cuvine a se feri de eretici, și slujirile lor
a le urî. Iar mai vârtos însuși ereticii se cuvine a se mustra și a se
înțelepți de către episcopi și prezbiteri, doar cumva vor înțelege și se
vor întoarce, din rătăcirea lor. Pentru aceasta și canonul acesta
rânduiește, că, oricare episcop, sau prezbiter, ar primi ca de drept și
adevărat botezul ereticilor79 sau jertfa ceea ce se proaduce de dânșii,
unul ca acesta, poruncim ca să se caterisească. Fiindcă ce conglăsuire are
Hristos cu diavolul? Sau ce parte are credinciosul cu cel necredincios?
Căci cei ce primesc cele de către eretici, sau și ei au aceleași socoteli
ale acelora, sau cel puțin nu au osârdie spre a-i scoate pe dânșii din
cacodoxia lor. Că cei ce binevoiesc (adică se învoiesc) la slujbele
acelora, cum pot a-i mustra pe ei ca să lepede eresul lor cel cacodox și
rătăcit.

Nota 79 Pentru aceasta și Sfântul Ieromartirul Chiprian care a stătut

episcop al Calcedonului, și tot soborul cel dimprejurul său, cel de
optzeci și patru de episcopi, ce s-au adunat în Calcedon, urmând
apostolescului acestuia canon care leapădă botezul ereticilor de obște,
încă și apostolescului canon 68 celui ce zice, că cei de eretici botezați
sau hirotonisiți, este cu neputință, a fi ori creștini, ori clerici.
Urmând ei zic, canoanelor acestora, au așezat canon prin care leapădă
botezul ereticilor, și al schismaticilor împreună. Dovedindu-o aceasta, și
din alte multe scripturilnice ziceri, iar mai ales din acea apostolească:
„Un Domn, o credință, un Botez” (Efeseni: 4). Că dacă, zic ei, una este
soborniceasca Biserică, și unul este Botezul cel adevărat, cum poate fi
adevărat botezul ereticilor, și al schismaticilor, de vreme ce ei nu sunt
înlăuntru în Biserica cea sobornicească ci s-au rupt dintr-însa prin eres?
Iar de este adevărat botezul ereticilor și al schismaticilor, și este
adevărat și cel al drept slăvitoarei și al soborniceștii Biserici, apoi nu
este un Botez, precum Pavel strigă, ci două. Care este prea cu necuviință.
Adaugă însă ei și aceasta, că socoteala aceasta, de a nu primi botezul
ereticilor, ne este nouă și proaspătă a lor, ci veche, și de cei mai
dinainte ai lor cercată, canonul acestui sobor și sfântul a toată lumea al
6-lea sobor (cu canonul al doilea) l-au pecetluit. Și de unde mai-nainte
era canon de localnic și particularnic sobor, acum este canon de a toată
lumea sobor, ca unul ce de acesta s-a pecetluit. Într-un glas cu Sfântul
Chiprian și cu soborul cel de lângă el, și Firmilian cel ce a stătut exarh
al soborului celui din Iconia (pe care marele Vasilie în întâiul său
canon, îl numește al său, ca pe unul ce era episcop al Chesariei), strică
și leapădă botezul ereticilor. Că scriind către Sfântul Chiprian, zice
acestea, dar cine, măcar de ar fi ajuns și la vârful săvârșirii și al
înțelepciunii, poate a se întări, și a crede, că singură suprachemarea
celor trei nume ale Sfintei Treimi, este destulă spre iertarea păcatelor,
și spre sfințenia Botezului, de nu este adică drept slăvitori, și acela ce
botează? Citește toată epistolia acestuia, care se află în cartea cea
pentru cei ce au patriarhisit în Ierusalim (cartea 1, cap 16, paragraf 4)
de nevoie fiind la această pricină. Să unește la această socoteală și
marele Vasilie, pe ale cărui canoane așijderea le-a pecetluit cel al 6-lea
sobor a toată lumea (în canonul 2) că adăugând în întâiul său canon a
zice, care Botezuri sunt primite, și care neprimite, în două le împarte pe
acestea, zicând: Că, botezul ereticilor: adică al celor cu totul
despărțiți de Biserică, și care după însăși credință sunt osebiți de cei
drept slăvitori, și a cărora osebire privește dea dreptul la credința cea
întru Dumnezeu, s-au părut bine cuvântată pricină celor din început cu
totul a se lepăda. Iar botezul schismaticilor, sau socotit adică a fi de
cuviință de către soborul cel de lângă

n afara Ei. Altfel spus, asemenea Sinoade sunt considerate ecumenice în principal pentru că aceia
care susțin hotărârile lor declară că numai ei constituie Biserica.
Nevoile determinate de circumstanțele istorice par să susțină și ele analiza lui Romanides. Atunci
când Sinoadele s-au întrunit, stabilirea unor formulări dogmatice era o chestiune urgentă. Ideea că
s-ar fi putut aștepta decenii sau secole întregi pentru a ști dacă un Sinod era cu adevărat ecumenic
ar fi schimbat în mod dramatic caracterul unui astfel de sinod. Părinții de la Sinoadele Ecumenice
considerau deciziile pe care luau în comun drept imediat aplicabile.
Până în prezent, ierarhia Bisericii Ortodoxe nu a stabilit încă o definiție universal acceptabilă asupra
modului în care se poate stabili caracterul ecumenic al unui Sinod. Părerea unanim acceptată este
că un Sinod poate fi considerat ecumenic și infailibil atunci când și în măsura în care acesta
mărturisește Adevărul așa cum ne-a fost lăsat, prin Sfânta Tradiție, de către Sfinții Părinți ai Bisericii.
Nici nu a fost nevoie ca ierarhia Bisericii să stabilească o astfel de definție, deoarece este cunoscută
tuturor din Sfânta Tradiție așa cum este ea redată de Sfântul Cuvios Nicodim
Aghioritul în Pidalion (cum se va vedea mai jos).
Nu se pune problema "recepționismului" de către unii sau de către alții (cu atât mai puțini de către
cei ce s-au separat de Sfânta Biserică prin schismă sau erezie), ci dacă Sinodul este sau nu insuflat
de Sfântul Duh, dacă reprezintă credința universală a Sfintei Biserici de până atunci sau nu. Dacă
anumite grupări se dezbină de Sfânta Biserică prin propriile voințe și cugete, nu au cum să
primească voile și cugetele dumnezeiești păstrate în Ea și, deci, nu au cum să recunoască Sfintele
Sinoade Ecumenice care îi combat. Chiar dacă ei se auto-intitulează creștini sau ortodocși vechi
orientali, cuvântul lor nu este credibil fiindcă nu urmează Sfintei Tradiții.
Iată ce ne învață despre această continuitate cu Sfânta Tradiție care definește dacă o învățătură
(sau un sinod) este Ortodox sau nu.
59. În ce înțeles, anume, se poate vorbi despre progresul Sf. Tradiții? Progresul Sf. Tradiții
înseamnă dezvoltarea și adâncirea acesteia. «Progresul pentru fiecare lucru, zice Vincențiu de
Lerin, înseamnă dezvoltarea acestui lucru din sine însuși. E cazul cu inteligența, cu știința, cu
înțelepciunea; fiecare din acestea se dezvoltă numai în felul propriu. În cazul religiei, dogma se
poate dezvolta numai în ea însăși, în același înțeles, în aceeași idee. Religia poate imita felul de
dezvoltare al corpurilor, care deși cu înaintarea anilor își dezvoltă funcțiunile, ele rămân, totuși, ceea
ce erau... Se poate adăuga formă, înfățișare, distincție, totuși firea fiecărui gen rămâne aceeași»57.
Prin dezvoltarea și adâncirea Tradiției, deci, noi căpătăm o înțelegere din ce în ce mai limpede a
învățăturilor descoperite de Dumnezeu. Aceste învățături ajung a fi formulate de Biserica în mod
solemn în Sinoadele ecumenice sau prin propovăduire constantă a acelorași 
aici) arțăgoșenia de nedescris și ambițiile prevalează [...] de aceea m-am retras și mi-am găsit liniștea
sufletească în singurătate.[5]”
—Sf. Grigorie de Nazians, Ep. Ad. Procop., 55 vechea ordine
„La Calcedon apariția renumitului scriitor și istoric Teodoret a provocat o scenă care aproape involuntar
ne amintește de actualele încăierări ale călugărilor greci și romano-catolici la Sfântul Mormânt, încăierări
care au loc în ciuda prezenței intimidante a poliției turce (otomane). Oponenții egipteni ai lui Teodoret au
strigat din toți rărunchii «Jos cu el, acest învățător al lui Nestor!» Cei din tabăra sa răspunseră cu egală
violență: «Ne-au forțat la „Sinodul Tâlharilor” să semnăm sub ghionți și pumni, jos cu maniheiștii,
dușmanii lui Flavius și dușmanii dreptei credințe! Jos cu ucigașul de Dioscor! Cine nu cunoaște faptele lui
mârșave?» Episcopii egipteni strigară: «Jos cu evreul, cu dușmanul lui Dumnezeu, și nu-i ziceți ăluia
episcop!» La care episcopii din cealaltă tabără strigară din nou: «Afară cu răsculații și zurbagii, afară cu
criminalii! Drept-credincioșii își au locul la Sinod!» Armata a trebuit să intervină din nou pentru a ține în
frâu adunarea.[6]”
—Dr. Philip Schaff, History of the Christian Church

Note[modificare | modificare sursă]
1. ^ Constantin Dupu, O istorie a bisericii creștine Vol. 1, Ed. Metanoia, 1993, p. 72.
2. ^ Ehrman, Bart D.  „The Controversies about Christ: Arius and Alexander”. The Bart Ehrman
Blog.
3. ^ Dr. Philip Schaff, History of the Christian Church ii. 346. Citat de pe [1].
4. ^ Protopopul (Vicarul Catedralei Sfântul Pavel din Londra) Henry Hart Milman, DD, History of
Latin Christianity, New York, 1871, p 226. Citat de pe [2].
5. ^ Sf. Grigorie de Nazians Ep. Ad. Procop., 55 vechea ordine în Schaff, ii. 347. Citat de pe [3].
6. ^ Schaff ii. 348. Citat de pe [4].

Legături externe[modificare | modificare sursă]

  Convocarea Sinoadelor ecumenice, 20 mai 2010, Virgil Valcu, CrestinOrtodox.ro
 Unitatea de credință a Sinoadelor Ecumenice - „Urmând credinței evanghelice“ , 1
septembrie 2010, Adrian Agachi, Ziarul Lumina
 Sinoadele ecumenice ca expresie a universalității bisericii , Crestinism-Ortodox.ro

Următoarele concilii (sinoade) ecumenice[modificare | modificare sursă]

 VIII. Al patrulea conciliu de la Constantinopol, (869-870). Înlăturarea din funcție a
patriarhului Fotie al Constantinopolului. Depunerea nu a fost recunoscută de bisericile
răsăritene. Acest conciliu, precum și următoarele nu sunt recunoscute de Bisericile ortodoxe.

 IX. Primul conciliu de la Lateran, (1123)

 X. Al doilea conciliu de la Lateran, (1139)
 XI. Al treilea conciliu de la Lateran, (1179)
 XII. Al patrulea conciliu de la Lateran, (1215)
 XIII. Primul conciliu de la Lyon, (1245)
 XIV. Al doilea conciliu de la Lyon, (1274)
 XV. Conciliul de la Vienne (Franța), (1311-1312)
 XVI. Conciliul de la Constanța (sau Konstanz), (1414-1418) încheier
General
Fișier autoritate integrată (Germania)ISNI 12VIAF 123WorldCat
Bibliotecile naționale
NorvegiaSpaniaFranța (date)Statele UniteLetoniaJaponiaRepublica CehăAustraliaGreciaCroaţiaOlandaPolonia
Baze de date științifice
CiNii (Japonia)
Alte
RERO (Elveția) 1SUDOC (Franța) 1Trove (Australia) 1
Categorii :1907 nașteri1991 deceseOameni din ŽatecPoporul boem gnă:  [ˈtudor arˈɡezi] ; 21 mai 1880 - 14
iulie 1967 [1] ) a fost un scriitor român, cunoscut mai ales pentru contribuția sa unică la poezie
și literatura pentru copii . Născut Ion N. Theodorescu la București , el a explicat că numele său
de stilou era legat de Argesis , denumirea latină a râului Argeș .

Cuprins

 1Biografie
o 1.1Tinerețe
o 1.2La începutul anilor 1910
o 1.3Ocuparea germană și închisoarea Văcărești
o 1.4Literatura interbelică
o 1.5Polemică interbelică
o 1.6Al doilea război mondial
o 1.7Arghezi și regimul comunist
 2Opera lui Arghezi
 3În referință culturală
 4Prezență în antologiile în limba engleză
 5Note
 6Referințe
 7linkuri externe

Biografie [ editați ]
Viața timpurie [ editați ]
A absolvit liceul Saint Sava în octombrie 1896, a început să lucreze pentru a-și plăti studiile [2] și a
debutat în 1896, publicând versuri în revista Liga Ortodoxă a lui Alexandru Macedonski sub numele
de Ion Theo . La scurt timp, Macedonski, vestitorul simbolismului românesc , și-a publicat lauda față
de tânărul poet:
„Acest tânăr, la o vârstă când încă vorbeam de versuri, cu o îndrăzneală care nu cunoaște granițe,
dar nu încă încununat de cel mai sclipitor succes, are parte de întreaga tehnică veche
de versificare , cu toate banalitățile în imagini în idei care au mult timp a fost judecat, aici și în altă
parte, ca un summit al poeziei și al artei ". [3]

El a început afirmând admirația pentru Simbolism și alte tendințe legate de acesta (cum ar

fi Viena , Secession ) , în articolele sale din timp, în timp ce polemicizing cu Junimii ' lui George
Panu de-a lungul anilor? Critică a literaturii moderniste . [4] În 1904, el și Vasile Demetrius au publicat
propria lor revistă, Linia Dreaptă , care a încetat să mai existe după doar cinci
numere. [5] Arghezi, Gala Galaction și Demetrius au păstrat o strânsă prietenie, după cum a văzut
fiica acestuia din urmă, actrița și romancierul Lucia Demetrius . [6]
După o călătorie de patru ani de călugăr ortodox la mănăstirea Cernica , a călătorit în străinătate în
1905. A vizitat Parisul și apoi s-a mutat la Fribourg , unde a scris poezie și a urmat cursuri
la Universitatea locală ; nemulțumit de concentrarea romano-catolică încurajată de acesta din urmă,
s-a mutat la Geneva , unde a fost angajat într-un atelier de bijuterie. [7] În timpul revoltei țăranilor
români din 1907, poetul, cunoscut pentru stânga sadiscursul și critica vocală a represiunii violente a
mișcării țărănești au fost ținute sub supraveghere de către autoritățile elvețiene; un ziar local a
susținut că poșta lui Arghezi a fost modificată, provocând un scandal care a dus la demisia mai
multor oficiali. [8] Știrile pe care le-a adunat despre revoltă în sine au lăsat o impresie de durată
asupra lui Arghezi: mult mai târziu, el urma să dedice un volum întreg evenimentelor ( 1907-Peizaje ,
„Peisaje din 1907”, pe care el le-a descris ca „tratând [ ...] contrastul dintre o națiune și
o clasă abuzivă, solitară ”). [9]

La începutul anilor 1910 [ editați ]

Sa întors în România în 1910, și lucrări publicate în Viața Românească , Teatru , Rampa , și ND
Cocea e Facla și Viața Socială , precum și editarea revistei Cronicii , în colaborare cu
Galaction; producția sa a fost prolifică, iar o mulțime de versuri, broșuri politice și articole polemice i-
au adus o bună măsură de notorietate în cercurile teatrale, politice și literare ale zilei. [10] Cocea a
contribuit la faima sa timpurie publicând una dintre primele poeme influente ale lui Arghezi, Rugă de
seară („Rugăciunea de seară”). [11]
În această perioadă, Arghezi a devenit, de asemenea, un critic de artă proeminent și s-a angajat în
apărarea lui Ștefan Luchian , un pictor care suferea de scleroză multiplă și se confrunta cu acuzații
de fraudă (pe baza suspiciunii că nu mai poate picta și a permis numele său să fie semnat la
lucrările altora). [12]
A devenit o prezență obișnuită la Cafeneaua Kübler din București , unde se forma un cerc boem de
artiști și intelectuali - cuprindea scriitorii Ion Minulescu , Liviu Rebreanu , Eugen Lovinescu , Victor
Eftimiu , Mihail Sorbul și Corneliu Moldovanu , precum și pictori Iosif Iser , Alexandru Satmari , Jean
Alexandru Steriadi , compozitorul Alfons Castaldi și colecționarul de artă Krikor
Zambaccian . [13]Potrivit lui Zambaccian, Arghezi era mai rar văzut la celălalt loc literar major din
București, Casa Capșa . [13] În acel moment, era și asociat al controversatei persoane politice și
patron de artă Alexandru Bogdan-Pitești și, împreună cu Galaction, Cocea, Minulescu, Adrian
Maniu și diverși artiști vizuali, a participat în mod regulat la un cerc găzduit de Bogdan- Pitești pe
Știrbey-Vodă, în apropierea Grădinilor Cișmigiu . [14] A scris un mic poem în cinstea lui Bogdan-
Pitești. [14]
După izbucnirea primului război mondial , Arghezi a scris împotriva lagărului politic condus
de liberalii naționali și grupul din jurul lui Take Ionescu , ambii urmărind ca România să intre în
conflict pe partea Antantei (ca o încercare de a cuceri Transilvania din Austria-Ungaria ); în schimb,
el a fost un susținător al unirii Basarabiei cu Vechiul Regat Român și s-a supărat alianței implicite
cu Rusia Imperială . [15] În 1915, el a scris:
"Un război barbar. Odată, ne-am angajat datoria de a lupta împotriva armării statelor civilizate. Cu
fiecare nou-născut, se crează și cantitatea de materie explozivă destinată să-l suprime. Ca progres
și„ perspectivă rațională ” erau priviți ca niște calamități, fabricile de arme și muniții sporeau
depozitele de obuze, fabricau artileria folosită la exterminare. "  [16]

Ocuparea germană și închisoarea Văcărești [ editați ]

În cele din urmă, a colaborat cu autoritățile germane care ocupaseră cea mai mare parte a României
la sfârșitul anului 1916 (a se vedea Campania românească ) și a scris articole pentru Gazeta
Bucureștilor , susținută de germani ; [17] a fost unul dintre diversele grupuri de intelectuali care au
făcut acest lucru - a inclus și Bogdan-Pitești, [14] Galaction, Constantin Stere , Dimitrie D.
Pătrășcanu , Alexandru Marghiloman , Ioan Slavici , Grigore Antipa și Simion Mehedinți . [18]
Arestat alături de alți unsprezece ziariști și scriitori, printre care și Slavici, a fost acuzat de
„colaborare cu inamicul” pentru activitățile sale anti-Antantă. [19] Potrivit lui Arghezi însuși, comisarul
regal acuzat de investigații a menținut inițial grupul retras într-un hotel din București, argumentând
că acestea reprezintă un pericol continuu pentru forțele aliate din București. [17]
Condamnat și încarcerat în instalația Văcărești , Arghezi și-a pledat cauza prin scrisori și petiții
adresate unui „domn general”, care a fost identificat provizoriu cu premierul Artur Văitoianu , cerând
eliberarea condiționată după fiul său nelegitim, Eli Lotar , cu Constanța Zissu, care se născuse în
1905, a plecat de acasă și a dispărut. [17] În ciuda rivalității lor politice, Nicolae Iorga , care își
acordase sprijinul deplin Antantei în timpul războiului, a cerut în mod repetat autorităților să-l ierte pe
Arghezi liber; [17] pledoaria sa a fost în cele din urmă acceptată, iar Arghezi a fost eliberat la sfârșitul
anului 1919. [17] exprimându-și mulțumirile lui Iorga pentru intervenția sa,[17] Cu toate acestea, el a
continuat să-i opună mai multe aspecte, iar polemica, devenită sarcastică, urma să se prelungească
în următoarele două decenii. [17]

Literatura interbelică [ editați ]
In 1927, el a publicat primul său volum de poezii colectate, intitulat Cuvinte Potrivite ( „Cuvinte
Montarea“ sau „Cuvinte potrivite“), care a făcut Poporanism hîrtie Viața Românească“ s Mihai
Ralea grindină Arghezi ca« cel mai mare poet al nostru , deoarece