Atentatele de la 11 septembrie 

au fost o serie de atacuri sinucigașe coordonate de Al-

Qaeda împotriva Statelor Unite care au avut loc la 11 septembrie 2001. În dimineața acelei zile,
19 teroriști Al-Qaeda au deturnat patru avioane comerciale de pasageri.[1][2] Teroriștii au preluat
controlul avioanelor, prăbușind două dintre ele în Turnurile Gemene ale World Trade Center din New
York, omorând toate persoanele de la bord și mulți alți oameni care lucrau în clădiri. Ambele clădiri
s-au prăbușit în decurs de două ore, distrugând și avariind și alte clădiri din jur. Teroriștii au prăbușit
un al treilea avion în clădirea Pentagon din Arlington, Virginia, lângă Washington, D.C. Al patrulea
avion s-a prăbușit pe o câmpie de lângă Shanksville în zona rurală a statului Pennsylvania, după ce
unii dintre pasageri și membrii echipajului au încercat să recâștige controlul avionului, pe care
teroriștii îl îndreptaseră spre Washington, D.C. Nu au existat supraviețuitori ai zborurilor.
În total, în urma atacurilor au murit 2.993 de oameni, inclusiv teroriștii.[3][4] Majoritatea covârșitoare
ale celor morți erau civili, inclusiv cetățeni din 90 de țări. În plus, moartea de cancer pulmonar a cel
puțin a unei persoane a fost considerată de un medic legist a fi cauzată de expunerea la praful
ridicat în urma prăbușirii World Trade Center.[5] Unele burse americane de acțiuni au rămas închise
în toată săptămâna atacurilor, și au anunțat pierderi enorme după redeschidere, mai ales în
industriile transporturilor aeriene și de asigurări. Distrugerea spațiilor de birouri în valoare de miliarde
de dolari a cauzat pagube serioase economiei districtului Lower Manhattan. Statele Unite au
răspuns la aceste atacuri lansând un „Război împotriva terorismului”, invadând Afganistanul pentru a
înlătura de la putere regimul dictatorial al Talibanilor, care adăpostea teroriști al-Qaeda, și adoptând
legea USA PATRIOT Act. Multe alte țări și-au întărit și ele legislația antiteroristă și au extins puterile
forțelor de aplicare a legii.
La 18 noiembrie 2006, au început lucrările de construcție(en) la One World Trade Center pe locul
fostului World Trade Center. Clădirea a fost deschisă oficial la 3 noiembrie 2014.[6][7] S-au construit
numeroase monumente și memoriale, între care Memorialul și Muzeul Național 11 Septembrie(en) din
New York City, Memorialul Pentagon(en) din comitatul Arlington, Virginia, și Memorialul Național al
Zborului 93(en) pe un câmp de lângă Shanksville, Pennsylvania.

Cuprins

 1Atacurile
o 1.1Victime
o 1.2Distrugeri
o 1.3Salvarea și recuperarea
 2Atacatorii și motivațiile lor
o 2.1Al-Qaeda
o 2.2Plănuirea atacurilor
o 2.3Osama bin Laden
o 2.4Khalid Sheikh Mohammed
o 2.5Alți membri al-Qaeda
o 2.6Motive
 3Urmări
o 3.1Răspunsul imediat
o 3.2Operațiunile militare de după atac
o 3.3Reacția pe plan intern
 3.3.1Crime violente
 3.3.2Reacția musulmanilor americani
o 3.4Reacția internațională
 o 3.5Teorii ale conspirației
o 3.6Schimbări în politica externă și în relațiile internaționale ale SUA
 4Efecte pe termen lung
o 4.1Urmări în plan economic
o 4.2Efecte asupra sănătății
 5Investigarea
o 5.1Comisia 9/11
o 5.2Prăbușirea World Trade Center
o 5.3Ancheta internă a CIA
 6Reconstrucția
 7Comemorări
 8Note
 9Legături externe

Atacurile
În dimineața zilei de 11 septembrie 2001, nouăsprezece teroriști au deturnat patru avioane
comerciale care se deplasau către San Francisco și Los Angeles de la Boston, Newark,
și Washington, D.C. (Aeroportul Internațional Dulles Washington).[1] La 8:46 a.m., zborul American
Airlines numărul 11 s-a prăbușit în Turnul de Nord al World Trade Center, urmat de zborul United
Airlines numărul 175 care a lovit Turnul de Sud la ora 9:03 a.m.[8][9] Un alt grup de teroriști a condus
zborul American Airlines numărul 77 în Pentagon la ora 9:37 a.m.[10] Un al patrulea zbor, zborul
United Airlines numărul 93, a cărui țintă finală se presupune a fi fost fie Capitoliul Statelor Unite,
fie Casa Albă, s-a prăbușit lângă localitatea Shanksville, Pennsylvania la 10:03 a.m, după ce
pasagerii de la bord au intrat în luptă cu teroriștii.[11][12]
În timpul deturnării avioanelor, teroriștii au folosit armele pentru a înjunghia și/sau ucide piloții de
avion, stewarzi și pasageri. De la pasageri care au telefonat din avioane, s-a aflat că s-au folosit
cuțite pentru a înjunghia stewarzi și, în cel puțin un caz, un pasager, în timpul a două dintre
deturnări.[13][14] Unii pasageri au putut să dea telefoane folosind serviciul aerian de radiotelefonie și
unele telefoane mobile,[15][16] și au dat detalii, inclusiv că mai mulți teroriști erau în fiecare avion, că s-
au utilizat gaze lacrimogene, și că unii oameni de la bord au fost înjunghiați.[17][18][19][20] Comisia 9/11 a
stabilit că doi dintre teroriști cumpăraseră unelte multifuncționale de mână Leatherman.[21] Un
steward din zborul 11, un pasager din zborul 175 și pasageri din zborul 93 au spus că teroriștii au
bombe, dar unul dintre pasageri a spus că el credea că sunt false. Nu s-au găsit urme de explozivi la
locul prăbușirii, iar Comisia 9/11 a concluzionat că cel mai probabil bombele erau false.[13]
În zborul 93 United Airlines, cutiile negre au arătat că echipajul și pasagerii au încercat să preia
controlul avionului de la teroriști după ce au aflat prin telefon că alte avioane deturnate similar se
prăbușiseră în clădiri în aceeași dimineață.[22] Conform stenogramei discuțiilor din zborul 93, unul
dintre teroriști a ordonat ca avionul să fie întors după ce a devenit clar că aveau să piardă controlul
avionului în fața pasagerilor.[23] La scurt timp după aceea, avionul s-a prăbușit pe un câmp de lângă
satul Shanksville din orașul Stonycreek, comitatul Somerset, Pennsylvania, la 10:03:11 a.m. ora
locală (14:03:11 UTC). Khalid Sheikh Mohammed, organizatorul atacurilor, a declarat într-un interviu
din 2002 acordat lui Yosri Fouda, un jurnalist de la al Jazeera, că ținta zborului 93 era Capitoliul
Statelor Unite, care primise numele de cod „Facultatea de Drept”.[24]
Trei clădiri din Complexul World Trade Center s-au prăbușit în urma avariilor structurale suferite în
ziua atacurilor.[25] Turnul de sud (WTC 2) s-a prăbușit aproximativ la ora 9:59 a.m., după ce a ars
timp de 56 de minute într-un incendiu cauzat de impactul cu avionul ce efectua zborul United Airlines
175.[25] Turnul de nord (WTC 1) s-a prăbușit la ora 10:28 a.m., după ce a ars timp de aproximativ 102
minute.[25] La prăbușirea turnului de nord, resturile clădirii au avariat grav clădirea WTC 7.
Integritatea sa structurală a fost compromisă și mai mult de incendii, și clădirea s-a prăbușit mai
târziu în acea zi, la ora 5:20 p.m.[26]
Atacurile au creat confuzie pe scară largă printre organizațiile de presă și printre controlorii de trafic
aerian din toate Statele Unite. Tot traficul aerian internațional civil a fost oprit și nu s-a mai permis
aterizarea pe pământ american timp de trei zile.[27] Avioanele deja în zbor au fost fie întoarse din
drum, fie redirecționate spre aeroporturi din Canada sau din Mexic. Sursele media au transmis știri
neconfirmate și adesea contradictorii pe parcursul zilei. Unul dintre cele mai cunoscute astfel de
zvonuri a fost acela că o mașină-capcană fusese detonată la sediul Departamentului de Stat al
SUA din Washington, D.C.[28] La scurt timp după prima relatare a prăbușirii de la Pentagon, CNN și
alte instituții media au relatat un incendiu izbucnit la Washington Mall.[29] O altă relatare care a ajuns
pe liniile AP era cea că un avion Delta Air Lines—zborul 1989—fusese deturnat. Această relatare s-
a dovedit și ea a fi falsă; se crezuse pentru scurt timp că avionul ar fi prezentat riscul de a fi
deturnat, dar a răspuns la apelul controlorilor și a aterizat în siguranță în Cleveland, Ohio.[30]

Victime
Morți (exclusiv teroriști)

New York City World Trade Center 2.604 morți și încă 24 dați dispăruți[31][32]

Zborul American Airlines 87[33]

11

Zborul United Airlines 175 59[34]

Arlington Pentagon 125[35]

Zborul American Airlines 59[36]

77

Shanksville Zborul United Airlines 93 40[37]

Total 2974 morți și alți 24 dați dispăruți

2.993 de oameni și-au pierdut viața, inclusiv cei 19 teroriști: 246 în cele patru avioane (din care nu a
supraviețuit nimeni), 2.603 în New York în clădiri și la sol, și 125 la Pentagon.[38][39] Încă 24 de
persoane rămân încă date dispărute.[31] Toți cei morți erau civili, cu excepția 343 de pompieri, 72 de
ofițeri de aplicare a legii, 55 de militari, iar cei 19 teroriști care au pierit în atacuri.[40] Peste 90 de țări
și-au pierdut cetățeni în atacurile de la World Trade Center.[41] În 2007, instituția de medicină legală
din New York a adăugat-o pe Felicia Dunn-Jones la lista victimelor atacurilor din 11 septembrie.
Dunn-Jones a murit la cinci luni după 9/11 în urma unei boli de plămâni legată de expunerea la praf
în timpul prăbușirii World Trade Center.[42]
NIST a estimat că se aflau aproximativ 17.400 de civili în complexul World Trade Center în
momentul atacurilor, iar statisticile autorit
 a implementat conducerea socialistă în Europa de Est.
Instituții mondiale ca Organizația Națiunilor Unite au fost create pentru a colectiviza afacerile
internaționale, cu scopul explicit de a preveni declanșarea unui alt război mondial. Războiul a comis
multe distrugeri, dar a contribuit și la progresul tehnologic enorm ce vor avea efect profund în timp
de pace, precum apariția vehiculelor aeriene de mare viteză, penicilină, energia nucleară și
calculatoarele electronice.

Al Treilea Război Mondial[modificare | modificare sursă]

Războiul Rece (1947-1991 )[modificare | modificare sursă]
Harta razboiului rece

Colaj cu secvente ale razboiului din Vietnam

Termenul de Al Treilea Război Mondial este o noțiune care desemnează un eventual război global,
care ar urmă să fie purtat la scară globală și care ar avea loc ca o continuare a celui de-al Doilea
Război Mondial. Acest presupus război a fost anticipat și plănuit în perioada Războiului Rece de
autorități civile și militare din mai multe țări și, de asemenea, este un subiect foarte des întâlnit în
literatură de ficțiune. Se presupune că se vor folosi arme atomice care vor duce la
distrugerea Pământului. În perioada conflictului dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică, denumit
generic Războiul Rece, se credea că este posibil ca al Treilea Război Mondial să izbucnească din
cauza rivalităților dintre aceste două superputeri. Datorită distrugerii reciproce asigurate, un al
Treilea Război Mondial în care s-ar folosi arme nucleare ar duce la distrugeri colosale.
Deși a fost în mare o stare generală de tensiune dintre SUA și URSS, omenirea a fost martoră la
declanșarea multor războaie distrugătoare în mai multe regiuni ale planetei în care s-au implicat
direct sau indirect ambele superputeri în confruntări proxy. Nu s-a ajuns niciodată la o confruntare
directă, existând doar momente ce încingeau tensiunile dintre cele două superputeri, cum a fost
criza rachetelor din Cuba disputata dintre președintele american John F. Kennedy și liderul
sovietic Nikita Hrusciov și rezolvată pașnic după negocieri.
Cu toate astea, SUA și URSS s-au confruntat în mod indirect prin intermediari în războaie
ca Războiul din Coreea (1950–1953), Criza Berlinului din 1961, Criza Suezului (1962), Războiul din
Vietnam (1959–1975), Războiul de Iom Kippur (1973), Războiul Afgano-Sovietic (1979–1989),
doborârea cursei KAL 007 (1983) și exercițiul militar NATO „Able Archer” (1983) și multe alte
războaie civile din Africa de după decolonizare și colapsul imperiului colonial britanic și al celui
francez.
Europa a fost împărțită în două părți, linia de marcație fiind cortina de fier, culminată cu Zidul
Berlinului, Europa de Vest, aflându-se în sfera SUA, considerată drept blocul de vest, lumea întâi
sau lumea liberă care era alcătuită din state dezvoltate, și Europa de Est aflată în sfera URSS,
cunoscută ca blocul de est, lumea a două sau gulagul socialist, alcătuită din state în curs de
dezvoltare. Lumea a treia era alcătuită din state subdezvoltate, state nealiniate sau statele extra-
europene, unele dintre ele fiind aliatele Americii (precum Japonia, Coreea de
Sud, Australia, Canada, Turcia, Arabia Saudită, Mexic, Brazilia), altele fiind aliatele Uniunii
Sovietice (China, Vietnam, Coreea de Nord, Cuba). SUA a căutat să-și impună dominația prin
extinderea pieței libere, globalizare, instaurarea regimurilor democratice și capitalizare. URSS și-a
impus dominația prin susținerea mișcărilor ideologice marxiste în multe state promițând progres și
bunăstare prin intervenționism și etatism în defavoarea nerespectării drepturilor fundamentale ale
omului precum dreptul la proprietate și presă liberă. Concurența a devenit acerbă în cursa
înarmărilor cât și în cursa spațială pentru primul pas pe Lună, competiție câștigată de SUA. Un rol
important l-au jucat serviciile secrete, confruntându-se, în primul rând, cele americane (CIA, NSA)
cu KGB-ul sovietic. Au fost implicate, însă, și serviciile secrete vest-europene (britanice, vest-
germane, franceze, italiene, etc.) și est-europene (Securitatea, STASI, etc.). Denumirea de „Război
Rece” mai provine și din faptul că a fost purtat între foștii aliați din războiul împotriva regimului
totalitar nazist. Din punct de vedere al mijloacelor utilizate, Războiul Rece a fost un conflict în care s-
au utilizat presiunea diplomatică, militară, economică, ajutorul pe scară largă pentru statele-client,
manevrele diplomatice, spionajul, curse ale înarmărilor convenționale și nucleare, coaliții militare,
rivalitate la evenimentele sportive, competiție tehnologică, campanii masive de propagandă,
asasinatul, operațiunile militare de intensitate mică și iminența unui război pe scară mare.
La mijlocul anilor 1980, conducerea sovietică a lui Mihail Gorbaciov din URSS a introdus reformele
de liberalizare, presat de cererile de independență națională a sateliților sovietici din estul Europei,
cât și de faliment. Ronald Reagan a initiat Inițiativa Strategică de Apărare pentru crearea unui scut
antirachetă nordamerican împotriva atacurilor cu rachete balistice intercontinentale lansate de un
stat inamic, în special de Uniunea Sovietică, pe care o considera un imperiu al răului.
După lunga dictatura a lui Mao Zedong, care a comis atrocități prin Marele Salt Înainte sau Revoluția
Culturală, China și-a început procesul de liberalizare sub Deng Xiaoping, menținând însă regimul
comunist la conducere. Războiul Rece s-a atenuat odată cu prăbușirea regimurilor comuniste
din Europa Centrală și de Est , urmată, doi ani mai târziu, în decembrie 1991, și de
destrămarea Uniunii Sovietice și crearea Federației Ruse și dobândirea independenței a multor
state. Statele central-europene și est-europene (care, timp de patru decenii, se aflaseră sub
dominația sovieticǎ), s-au democratizat și au ales să se integreze în NATO și Uniunea Europeană.
Lumea care a rămas este dominată de o singură superputere, SUA. Această situație este, de regulă,
descrisă drept hegemonie globală a SUA într-o lume unipolară, deși unii autori consideră că lumea
actuală este multipolară.
După douǎ decenii de destindere a relațiilor americano-ruse, urmatǎ, în 2008, de rǎcirea relațiilor
diplomatice - consecință a rǎzboiului din Georgia - și, mai ales, pe fondul crizei din Ucraina,
tensiunile, ostilitățile și rivalitǎțile anterioare dintre cele două puteri s-au acutizat, astfel că, în 2014, a
reizbucnit Războiul Rece între Statele Unite ale Americii/ statele membre ale Uniunii
Europene/ Organizației Tratatului Atlanticului de Nord și Federația Rusă și aliații acesteia. Acest
rǎzboi este cunoscut în Mass-Media ca "Războiul Rece 2.0". însă, spre deosebire de Războiul
Rece anterior, de această dată, Germania reunificată are un rol geopolitic major în Europa. În
2018, SUA a impus tarife produselor fabricate în China, declanșând un război comercial.
Războiul împotriva terorismului (2001-prezent)[modificare | modificare sursă]

Colaj de poze din razboiul impotriva terorismului

Indexul global privind atentatele teroriste

Războiul împotriva terorismului, cunoscut și sub numele de Războiul global al terorismului, este o
campanie militară asimetrică internațională lansată de guvernul Statelor Unite și administrația
prezidențială a lui George W. Bush jr. după atacurile teroriste de la New York din 11 septembrie
2001 efectuate de rețeaua teroristă al-Qaeda, coordonate de Osama bin Laden. SUA și coaliția
națiunilor anti-terorism au condus operațiuni în Afganistan distrugând taberele al-Qaeda și înlăturând
regimul taliban, precum și în nord-vestul Pakistanului în căutarea autorului atentatelor, Osama Bin
Laden, fiind căutat și ucis abia după 10 ani. Între timp, sub acuzația că ar fi deținut arme chimice,
regimul dictatorului Saddam Hussein a fost înlăturat de la putere din Irak în urma intervenției militare
dusă de SUA și au fost desfășurate primele alegeri democratice. În ciuda eforturilor de
democratizare și menținere a păcii de către trupele americane, insurgențele din Irak cât și
din Afganistan n-au făcut decât să prelungească războiul. În 2011, Primăvară Arabă a fost
declanșată în mai multe state din Orientul Apropiat și Mijlociu, regimuri dictatoriale fiind înlăturate.
În Siria însă, regimul lui Bashar al-Assad a continuat să reziste rebelilor, finanțați de administrația
americană prezidențială a lui Barack Obama. O nouă grupare teroristă și-a făcut apariția, Statul
Islamic al Irakului și Levantului, anexand teritorii din Irak și Siria, proclamându-se califat.
Teroriști ISIS au comis masacre și atrocități în Siria și Irak, ceea ce a determinat populațiile acestora
să se refugieze în Europa. În marile orașe europene, mai ales
la Paris, Londra, Berlin, Barcelona și Bruxelles adepții grupării ISIS și islamici radicali au comis
atentate sângeroase. SUA și Rusia au desfășurat atacuri aeriene împotriva
țintelor ISIS din Siria și Irak, Statul Islamic fiind anihilat, iar teritoriile Irakului și Siriei fiind
eliberate. SUA sub administrația președinților Obama și Trump au condus operațiuni militare pentru
combaterea terorismului în Nigeria, Irak, Afganistan, Somalia, Pakistan, Libia, Egipt și Yemen, dar și
în Siria împotriva regimului Assad când a utilizat arme chimice asupra populației civile din tabăra
opozantă.
Războiul continuă și în prezent.
consumul excesiv de alcool, lene percepută și incapacitatea de a economisi bani). În The Making of
the English Working Class , E. P. Thompson susține că clasa muncitoare engleză a fost prezentă la
propria creație și încearcă să descrie transformarea claselor muncitoare pre-moderne într-o clasă
muncitoare modernă, conștientă de sine din punct de vedere politic. [10] [ este necesară verificarea] [11]
Începând cu anul 1917, o serie de țări au devenit guvernate aparent în interesul clasei muncitoare (a
se vedea clasa muncitoare sovietică ). Unii istorici au remarcat că o schimbare cheie în aceste
societăți în stil sovietic a fost o masă, un nou tip de proletarizare , adesea efectuată de deplasarea
forțată realizată administrativ de țărani și muncitori din mediul rural. De atunci, patru state industriale
majore s-au orientat către guvernarea semi-bazată pe piață ( China , Laos , Vietnam , Cuba ), iar un
stat s-a transformat spre interior într-un ciclu în creștere de sărăcie și brutalizare ( Coreea de
Nord ). Alte state de acest fel s-au prăbușit (cum ar fi Uniunea Sovietică). [12]
Din 1960, proletarizarea pe scară largă și închiderea bunurilor comune a avut loc în lumea a treia ,
generând noi clase muncitoare. În plus, țări precum India au suferit încet schimbări sociale,
extinzând dimensiunea clasei muncitoare urbane. [13] [ pagina necesară ]

Definiție marxistă: proletariatul [ editați ]

Articol principal: Proletariat

Teamsters izbitoare care se luptă cu poliția pe străzile din Minneapolis , Minnesota , iunie 1934

Karl Marx a definit clasa muncitoare sau a proletariatului ca indivizi care își vând lor putere
de muncă pentru salarii și care nu dețin mijloacele de producție . El a susținut că sunt responsabili
pentru crearea bogăției unei societăți. El a afirmat că clasa muncitoare construiește fizic poduri,
mobilă de meșteșuguri, cultivă alimente și îngrijește copii, dar nu deține terenuri sau 

avură din secolul al XIX-lea). Primilor metodici li s-a interzis să predice în bisericile parohiale.

Pe măsură ce Wesley și ajutoarele sale predicau în toată țara, au format societăți locale , autorizate

și organizate prin conducerea lui Wesley și conferințe de predicatori. Wesley a insistat ca metodistii
să participe în mod regulat la biserica parohială locală , precum și la întâlnirile metodiste. [26] În 1784,
Wesley a prevăzut continuarea ca organism corporativ după moartea sa a „Conferinței anuale a
poporului numite metodiste”. [27] El a nominalizat 100 de persoane și le-a declarat ca membri ai
acesteia și a stabilit metoda prin care urmau să fie numiți succesorii lor. Conferința a rămas de
atunci organismul de conducere al metodismului. [27]

Separarea de Biserica Angliei [ edita ]

Prima capelă metodistă numită „ Fundația ” . Litografie de H. Humphreys, c.  1865 .

Pe măsură ce societățile sale s-au înmulțit și elementele unui sistem bisericesc au fost adoptate
succesiv, breșa dintre Wesley și Biserica Angliei ( anglicanism ) s-a extins treptat. În 1784, Wesley a
răspuns la lipsa preoților din coloniile americane din cauza războiului revoluționar
american, ordonând predicatori pentru America cu puterea de a
administra sacramentele . [28] Acțiunile lui Wesley au precipitat despărțirea dintre metodistii americani
și Biserica Angliei (care susținea că numai episcopii puteau ordona persoane la slujire). [29]
În ceea ce privește poziția metodismului în creștinătate , „John Wesley a remarcat odată că ceea ce
a realizat Dumnezeu în dezvoltarea metodismului nu a fost doar un efort uman, ci lucrarea lui
Dumnezeu. Ca atare, el ar fi păstrat de Dumnezeu atâta timp cât va rămâne istoria. " [30] Numindu-l
„marele depozit” al credinței metodiste, Wesley a învățat în mod specific că propagarea
doctrinei întregii sfințiri a fost motivul pentru care Dumnezeu a ridicat metodistii în lume (vezi §
teologia wesleyeană ). [31]
Metodismul britanic s-a separat de Biserica Angliei la scurt timp după moartea lui Wesley. Au existat
certuri timpurii despre puterile predicatorilor și ale Conferinței și despre timpul serviciilor de
capelă. [32] În acest moment, majoritatea membrilor metodisti nu participau la slujbele bisericii
anglicane. [32] Planul de Pacificare din 1795 a permis capelelor metodiste să celebreze Sfânta
Împărtășanie unde atât o majoritate de administratori, cât și o majoritate a administratorilor și
conducătorilor au permis acest lucru. [33] (Aceste servicii au folosit adesea prescurtarea de
către Wesley a Cartii de rugăciune comună . [33]) Această permisiune a fost extinsă mai târziu la
administrarea botezului, înmormântării și sincronizării serviciilor, aducând capelele metodiste în
competiție directă cu biserica parohială locală. În consecință, metodisti cunoscuți au fost excluși din
Biserica Angliei. [32] Alexander Kilham și „radicalii” săi au denunțat Conferința pentru că a acordat
prea multă putere miniștrilor bisericii în detrimentul mirenilor . În 1797, în urma Planului de
Pacificare, Kilham a fost expulzat din biserică. Radicalii au format noua conexiune metodistă , în
timp ce corpul original a ajuns să fie cunoscut sub numele de Biserica metodistă Wesleyană . [32]

1790-1910 [ editați ]

Cronologia conexiunilor metodiste în Marea Britanie

Creștere timpurie [ editați ]
Metodiștii timpurii au fost sistematici în colectarea statisticilor privind calitatea de
membru. [34] Creșterea lor a fost rapidă, de la 58.000 în 1790 la 302.000 în 1830 și 518.000 în
1850. [35] Aceștia erau membrii oficiali, dar recensământul național din 1851 număra persoane cu o
legătură informală cu metodismul, iar totalul era de 1.463.000 . [35] Creșterea a fost constantă atât în
zonele rurale, cât și în cele urbane, în ciuda perturbărilor cauzate de numeroase schisme ; acestea
au dus la confesiuni separate (sau „ conexiuni ”), cum ar fi Biserica Metodistă Wesleyană, prima și
cea mai mare, urmată de Noua Conectare, Biserica Creștină Biblică și Biserica Metodistă
Primitivă . [35]O parte din creștere poate fi atribuită eșecului Bisericii din Anglia de a oferi facilități
bisericești. O serie de reforme [ care?  ] în biserica stabilită a contribuit la corectarea acestui eșec, astfel
încât au existat mai puține oportunități pentru nonconformiști în general și pentru metodici în special
să continue să crească. Numărul de membri a ajuns la 602.000 în 1870 și a ajuns la 841.000 în
1910. [36] [37]
Metodismul timpuriu a fost deosebit de proeminent în Devon și Cornwall , care erau centre cheie de
activitate ale facțiunii creștine biblice. [38] Creștinii biblici au produs mulți predicatori și au trimis mulți
misionari în Australia. [39] Metodismul în ansamblu a crescut rapid în vechile orașe moară
din Yorkshire și Lancashire , unde predicatorii au subliniat că clasele muncitoare erau egale cu
clasele superioare în ochii lui Dumnezeu. [40] În Țara Galilor, trei elemente au salutat separat
metodismul: vorbitorul de limba galeză, de vorbire engleză și calvinist . [41]
Mișcarea metodistă independentă nu a apelat la nobilimea debarcată a Angliei ; au favorizat
dezvoltarea mișcării evanghelice în interiorul Bisericii Angliei. Cu toate acestea, metodismul a
devenit popular printre familiile ambițioase ale clasei de mijloc . [42] De exemplu, familia Osborn din
Sheffield, a cărei companie siderurgică a apărut la mijlocul secolului al XIX-lea în perioada de
industrializare rapidă a lui Sheffield. Istoricul Clyde Binfield spune că ferventa lor credință metodistă
le-a întărit angajamentul față de independența economică, certitudinea spirituală și responsabilitatea
civică. [42]
Metodismul a fost deosebit de popular în rândul muncitorilor calificați și mult mai puțin răspândit în
rândul muncitorilor. Istorici precum Élie Halévy , Eric J. Hobsbawm , EP Thompson și Alan Gilbert au
explorat rolul metodismului în primele decenii ale creării clasei muncitoare britanice (1760-1820). Pe
de o parte, a oferit un model de organizare eficientă a unui număr mare de oameni și de a-și susține
conexiunea pe o perioadă lungă de timp, iar pe de altă parte, a deviat și descurajat radicalismul
politic . [43] În a explica de ce Marea Britanie nu a suferit o revoluție socialăîn perioada 1790–1832, o
perioadă care părea coaptă pentru răsturnarea socială violentă, Halévy a susținut că metodismul a
împiedicat revoluția în rândul clasei muncitoare, redirecționându-și energiile către afacerile spirituale,
mai degrabă decât la preocupările la locul de muncă. [44] Thompson susține că, în general, a avut un
efect regresiv politic. [45]
Leadership 

Comuniunea Anglicana a fost în creștere în întreaga Imperiului Britanic , marcată în roz, la sfârșitul secolului
al 19 - lea

Cadrilaterul a avut un impact semnificativ asupra identității anglicane de la trecerea sa de către

Conferința Lambeth. [9] Rezoluția a venit într-un moment de expansiune rapidă a comuniunii
anglicane, în primul rând pe teritoriile Imperiului Britanic . Ca atare, a oferit o bază pentru un etos
comun, unul care a devenit din ce în ce mai important pe măsură ce bisericile coloniale influențate
de cultura și valorile britanice, au evoluat în cele naționale influențate de normele locale. În același
timp, a fost locusul unei dezbateri fierbinți, în special asupra punctelor sale a treia și a patra.
Primul punct, referitor la ceea ce anglicanii numesc „suficiența Scripturii”, își ia limbajul direct de la
articolul VI din cele treizeci și nouă de articole , [10] fundamentale până
la exegeza și hermeneutica scripturistică anglicană încă din secolul al XVI-lea. [ citație necesară ] Ca atare, a
fost larg acceptat ca fiind scris. În mod similar, al doilea punct descrie sine qua nonde credință
catolică încă din antichitate și, de asemenea, s-a bucurat de o largă acordare. În măsura în care a
fost controversată, controversa sa concentrat în totalitate pe acele părți ale Comuniunii care au
încercat să extindă o declarație suficientă de credință pentru a include alte formule. Al treilea punct a
fost controversat în rândul unor anglicani ca fiind limitat în mod necorespunzător. În special,
mulți anglo-catolici au susținut că celelalte cinci sacramente ar trebui incluse ca mărci esențiale ale
Bisericii (vezi sacramente anglicane ). De departe, cel mai controversat punct a fost al patrulea, care
mulți cred că ar putea deschide ușa provocării tradiției episcopale a Bisericii de succesiune
apostolică .

Cadrilaterul dialogului ecumenic [ edita ]

Cadrilaterul Chicago-Lambeth a fost, de asemenea, important pentru dialogul ecumenic . În acest
context, a fost util în consultările dintre comuniunile anglicane și romano-catolice și între
anumite provincii ecleziastice anglicane și organizațiile luterane naționale .
Apostolicae curae este titlul unei  bule papale emisă în 1896 de Papa Leon al XIII-lea prin care se
declară că toate hirotonirile anglicane sunt „absolut nule și cu totul nule”. A fost descris ca un
răspuns romano-catolic timpuriu la eforturile ecumenice ale Cadrilaterului Chicago-Lambeth. La
rândul său, această bulă papală a primit „Saepius officio” scrisă de arhiepiscopii de atunci din
Canterbury și York, Frederick Temple și William Maclagan.
Cu toate acestea, patrulaterul s-a dovedit a fi un obstacol, [ citație necesară ] ca în discuțiile dintre Biserica
Anglicană din Canada și Biserica Unită din Canada , [11] între Biserica Angliei și Biserica Metodistă
din Marea Britanie , [ citare nevoie ] și între Biserica Angliei și alte biserici libere, [12] toate acestea s-au
defectat în mare parte din cauza problemei episcopatului .

Vezi și 
stă un birou de comuniune anglicană la Londra, sub egida arhiepiscopului de Canterbury, dar
servește doar într-un rol de susținere și organizare. Comuniunea este ținută împreună de o istorie
comună, exprimată în eclesiologie , politică și etos , precum și prin participarea la organisme
consultative internaționale.
Trei elemente au fost importante în menținerea comuniunii laolaltă: în primul rând, structura
eclezială comună a bisericilor componente, manifestată într-o politică episcopală menținută
prin succesiunea apostolică a episcopilor și guvernarea sinodală ; în al doilea rând, principiul
credinței exprimat în închinare, investind importanță în cărțile de rugăciuni aprobate și în rubricile
lor; în al treilea rând, documentele istorice și scrierile divinilor anglicani timpurii care au influențat
etosul comuniunii.
Inițial, Biserica Angliei era autonomă și se baza pentru unitatea și identitatea sa pe propria sa istorie,
structura sa juridică și episcopală tradițională și statutul său de biserică stabilită a statului. Ca atare,
anglicanismul a fost de la bun început o mișcare cu o politică explicit episcopală , o caracteristică
care a fost vitală în menținerea unității comuniunii prin transmiterea rolului episcopatului în
manifestarea catolicității și ecumenismului vizibil.
La începutul dezvoltării sale, anglicanismul a dezvoltat o carte de rugăciune vernaculară,
numită Cartea de rugăciune comună . Spre deosebire de alte tradiții, anglicanismul nu a fost
niciodată guvernat de un magisteriu și nici de apel la un teolog fondator , nici de un rezumat extra-
credal al doctrinei (cum ar fi Confesiunea Westminster a bisericilor presbiteriene ). În schimb,
anglicanii au apelat în mod obișnuit la Cartea de rugăciune comună (1662) și la ramurile sale ca
ghid pentru teologia și practica anglicană. Aceasta a avut ca efect inculcarea în identitatea și
mărturisirea anglicană a principiului lex orandi, lex credendi („legea rugăciunii [este] legea
credinței”).
Conflictul prelungit din secolul al XVII-lea, cu protestanți radicali pe de o parte și catolici care au
recunoscut primatul Papei pe de altă parte, a dus la o asociere de biserici care a fost în mod
deliberat vagă cu privire la principiile doctrinare, dar îndrăzneață în dezvoltarea parametrilor de
deviere acceptabilă . Acești parametri au fost articulați cel mai clar în diferitele rubrici ale cărților de
rugăciuni succesive, precum și în cele treizeci și nouă de articole de religie (1563). Aceste articole
au modelat istoric și continuă să dirijeze etosul comuniunii, un etos întărit de interpretarea și
extinderea sa de către teologii timpurii influenți precum Richard Hooker , Lancelot Andrewes și John
Cosin .
Odată cu extinderea Imperiului Britanic și, prin urmare, creșterea anglicanismului în afara Marii
Britanii și Irlandei, comuniunea a căutat să stabilească noi vehicule de unitate. Primele expresii
majore au fost Conferințele Lambeth ale episcopilor comuniunii, convocate pentru prima dată în
1867 de Charles Longley , Arhiepiscopul Canterbury. De la început, acestea nu au fost destinate să
deplaseze autonomia provinciilor emergente ale comuniunii, ci să „discute chestiuni de interes
practic și să pronunțe ceea ce considerăm oportun în rezoluțiile care pot servi drept ghiduri sigure
pentru acțiunea viitoare”. [9]
și-a folosit aliații pentru a-i spiona pe adversari.
El a reușit să alunge și să exileze trei oponenți-cheie care au susținut Primul Sinod de la
Niceea : Eustatie din Antiohia în 330, Atanasie de Alexandria în 335 și Marcellus de Ancira în 336.
Acest lucru nu a fost un lucru mic, deoarece Atanasie a fost considerat un „om al Dumnezeu „de
Constantin, [18] și atât Eustathius, cât și Athanasius au ocupat poziții de top în biserică.
O altă ispravă majoră a fost numirea sa ca Patriarh al Constantinopolului prin expulzarea lui Pavel I
de Constantinopol ; Pavel se va întoarce în cele din urmă ca patriarh după moartea lui Eusebiu.
Chiar și în afara imperiului, Eusebiu a avut o mare influență. El l-a adus pe Ulfilas în preoția ariană și
l-a trimis pe acesta din urmă pentru a-i converti pe goții păgâni .
Eusebiu l-a botezat pe Constantin cel Mare în vila sa din Nicomedia, pe 22 mai 337 chiar înainte de
moartea împăratului.

Moarte și consecințe [ editați ]
A murit la vârful puterii sale în anul 341. [19]
El a fost atât de influent încât, chiar și după moartea sa, Constanțiu al II-lea a ținut seama de
sfaturile sale și ale lui Eudox de Constantinopol de a încerca să convertească Imperiul
Roman la arianism prin crearea de consilii ariene și doctrine ariene oficiale. [20]
Din cauza lui Eusebiu, „în ansamblu, Constantin și succesorii săi au făcut viața destul de nenorocită
pentru liderii Bisericii care s-au angajat în decizia de la Nicene și formula sa trinitară”. [21]
Eusebiu din Nicomedia nu trebuie confundat cu contemporanul său