CERTIFICAREA, ACREDITAREA, OMOLOGAREA ŞI GARANTAREA

CALITĂŢII

În ultimele decenii am fost martorii unei schimbări radicale de poziţie: goana

după un profit imediat şi cât mai substanţial, a fost înlocuită cu acerba luptă pentru
HJ5Fsupremaţia în calitate între firmele concurente. Investiţia in calitate este una
dintre cele mai bune investiţii pe care o firma o poate face la ora actuală; este un
mijloc privilegiat pentru a scădea preţul de fabricaţie/de realizare a serviciilor;
este un mijloc de a-şi menţine clienţii şi de a câştiga o poziţie mai bună pe piaţă
(după cum este aplicabil, creşte volumul exporturilor, sunt câştigate licitaţiile, se
pot reala parteneriate cu firme de prestigiu etc.).
Recurgerea la certificare a devenit o practică inevitabilă pentru a aduce
dovada seriozităţii întreprinderilor, a competenţei oamenilor şi a calităţii
persoanelor, certificarea conformităţii produselor şi serviciilor devenind un factor
foarte important al dezvoltării schimburilor comerciale, precum şi al protecţiei
consumatorilor.
Pentru a vinde un produs pe piaţa naţională si cea internaţională este necesar
ca produsul care se realizează sa fie certificat. Certificarea a apărut din nevoia de
a elimina controalele care se repetau pentru recepţia aceluiaşi produs, controlul
putându-se efectua de către producător, care decalară conformitatea produsului
său cu cele înscrise în caietul de sarcini. Clientul îşi controlează furnizorul. În fine,
poate exista controlul şi atestarea de o terţă persoană.
Prin certificare se înţelege “totalitatea activităţilor efectuate de un
organism neutru, independent de furnizor şi beneficiar, competent din punct de
vedere juridic şi profesional, prin care se atestă în scris performanţele unui produs
sau serviciu, precum şi capabilitatea producătorului de a-l reproduce în serie la
parametrii stabiliţi” Cu alte cuvinte, certificarea este procedura de atestare a
conformităţii unui produs, a unui serviciu sau a unui sistem de organizarea a
întreprinderii în raport cu un standard.
Activitatea în domeniul certificării în ţările puternic dezvoltate este
orientată spre asXCigurarea protecţiei drepturilor, sănătăţii şi securităţii
consumatorilor, a mediului înconjurător. Sunt promovate produsele biodegradabile,
cele nepoluante, produsele fără chimicale, îngrăşămintele, pesticide, insecticide,
etc.
 Certificarea a căpătat o largă răspândire în relaţiile comerciale dintre
agenţii economici, mai ales după apariţia standardelor internaţionale ISO 9000 şi a
celor europene EN 45000.
Standardele europene din seria EN 45000 dau următoarea definiţie
certificării conformităţii:
“Certificarea conformităţii reprezintă acţiunea unei terţe părţi care
dovedeşte existenţa încrederii că un produs , proces sau serviciu corespunzător
identificat este în conformitate cu un standard sau un alt document normativ” .
Certificarea reprezintă o modalitate de atestare a conformităţii produselor,
serviciilor, proceselor, sistemului calităţii unei întreprinderi, cu un referenţial
prestabilit, atestare pe care o realizează un organism neutru, independent de
producător şi beneficiar, denumit organism de certificare.
Prin urmare, în plan conceptual, termenul de certificare cuprinde toate
procedurile prin care un organism neutru dă asigurarea că o entitate este conformă
condiţiilor specificate. Acest organism neutru, numit organism de certificare,
stabileşte în permanenţă conformitatea produsului, procesului sau serviciului sub
forma unei dovezi scrise, respectiv a unui certificat de conformitate.
În funcţie de domeniul de certificare există:
certificarea produselor sau serviciilor, care atestă că proprietăţile unui
bun sau al unei prestaţii sunt conforme cu specificaţiile tehnice;
certificarea sistemelor calităţii, care atestă conformitatea sistemului de
asigurare a calităţii unei întreprinderi sau a unei părţi dintr-o
întreprindere cu un standard din seria ISO 9000;
certificarea personalului, care atestă competenţa profesioniştilor faţă de
criterii stabilite.
De remarcat este şi faptul că se constată tendinţe diferite privind
certificarea produselor şi certificarea sistemului calităţii, astfel:
- în cazul relaţiilor contractuale dintre producători, se constată că certificarea
sistemelor calităţii domină piaţa, certificarea de produs fiind slab reprezentată, ea
aplicându-se când este vorba de o comandă sau de o serie mai mică;
- certificarea de produse este cu deosebire interesantă şi benefică pentru
producătorii de bunuri de consum care scot produsele pe piaţă şi care, prin marca
de conformitate, dau încredere cumpărătorilor;
- certificarea de produse se impune în "domeniul reglementat", respectiv în cazul
produselor care pot fi periculoase pentru sănătate, viaţă şi mediul înconjurător
(alimente, medicamente, construcţii etc.) deoarece clientul cumpără, consumă şi
utilizează produse şi nu sisteme;
- certificarea conformităţii produselor cu cerinţele esenţiale (cerinţe de
securitate) este obligatorie pentru a obţine permisiunea liberei circulaţii a
mărfurilor în spaţiul economic european.
Aceste două tipuri de certificare au scopuri şi metodologii diferite, dar este
mai profitabil, pentru agentul economic, să fie folosite în strânsă legătură. Dacă
pentru multe întreprinderi certificarea sistemului calităţii este o condiţie
suficientă pentru a putea exporta orice produs, accesul însă pe anumite pieţe le
este refuzat fără certificarea produselor.
Componentele de bază ale infrastructurii pentru evaluarea conformităţii sunt
organismele răspunzătoare de încercare, etalonare, certificare şi inspecţie.
Încrederea în competenţa tehnică, capabilitatea imparţialitatea şi integritatea
acestor organisme este esenţială pentru realizarea recunoaşterii reciproce în
cadrul pieţei unice europene şi în relaţia cu ţări terţe.
Acreditarea este un instrument care poate conferi această încredere şi prin
aceasta constituie un serviciu adus industriei şă autorităţilor publice.
Acreditarea reprezintă procedura prin care un organism, reprezentând o
autoritate, recunoaşte formal ca un organism sau o persoană este competentă să
îndeplinească sarcini specifice.
Cu alte cuvinte, acreditarea se referă la laboratoare, organisme de
certificare şi inspecţie care au fost evaluate şi auditate la intervale regulate de
către o terţă parte în ceea ce priveşte competenţa lor tehnică, prin raportare la
criterii tehnice publicate.
Ca tehnică de evaluare efectuată de o terţă parte, acreditarea este un
instrument important pentru generarea şi menţinerea încrederii în aceste
organisme.
Nivelul necesar de încredere trebuie bazat pe competenţa tehnică a
fabricanţilor, laboratoarelor, certificatorilor, organismelor de inspecţie şi a
creditorilor, precum şi pe transparenţa procedurilor de evaluare a conformităţii,
atât în sfera reglementată, cât şi în cea nereglementată.
Scopul principal al acreditării este de a tine sub control organismele de
certificare. Acest control poate fi exercitat direct de către stat sau de un
organism care se ocupa de toate aspectele tehnice ale acreditării.
Prin urmare, organismul de certificare trebuie sa aibă un sistem eficient de
asigurare a calităţii, care sa permită satisfacerea permanentă a cerinţelor
prevăzute în standardele de referinţă.
În scopul asigurării unei baze unitare pentru acreditare, organismele
europene de standardizare, Comitetul European de Standardizare (CEN) şi
Comitetul European de Standardizare în Electrotehnică (CENELEC) au elaborat
standardele europene EN seria 45000. Aplicarea acestor standarde este
obligatorie în ţările Uniunii Europene şi ale Asociaţiei Europene ale Liberului Schimb
(AELS).
Standardele EN 45011, 45012, 45013 prevăd criteriile generale pe care
trebuie să le îndeplinească organismele de certificare a produselor, sistemului
calităţii şi personalului pentru a fi acreditate.
Standardul EN 45014 specifică procedurile recomandate pentru situaţia în
care furnizorul îşi propune sau i se cere să declare că un anumit produs este în
conformitate cu un referenţial. În acest sens el va putea emite o declaraţie de
conformitate
Conform standardului EN 45014, declaraţia de conformitate reprezintă
declaraţia unui furnizor, care afirmă pe propria răspundere că un produs, proces
sau serviciu este în conformitate cu un standard, sau cu un alt document normativ.
În accepţiunea standardelor "furnizor" poate fi un fabricant, distribuitor,
importator, organizaţie de service etc.
Această declaraţie poate avea forma unui document, a unei etichete, sau o
altă formă echivalentă. Ea poate fi tipărită sau aplicată, de exemplu, pe un
imprimat, catalog, o factură, sau pe instrucţiunile de utilizare, referitoare la
produsul în cauză.
Certificarea produselor presupune trei operaţii:
a) o încercare pe un produs efectuată într-un laborator acreditat;
b) un audit în unitatea economică, pentru a convinge că procesul de fabricaţie este
stăpânit, iar produsul este corect controlat;
c) o supraveghere a producătorului pentru evitarea dereglărilor ce pot apărea în
timp.
Un demers similar certificării produselor trebuie făcut şi la nivelul
organizatoric al unităţilor economice. A dovedi calitatea este o etapă suplimentară,
indispensabilă în căutarea noilor pieţe pentru produse noi, în special la export.
Ţările puternic dezvoltate din Uniunea Europeană pun un accent deosebit pe
acţiunile de certificare a produselor şi serviciilor, ca garanţie a calităţii produselor
existente pe piaţă. Certificarea se sprijină pe standarde şi evoluează în raport cu
cerinţele pieţei.
Certificarea produselor în Europa a început imediat după cel de-al doilea
război mondial şi s-a dezvoltat continuu până în zilele noastre. Pe primele locuri în
domeniul certificării se situează ţări care sunt şi cele mai importante în activitatea
de standardizare: Germania, Franţa şi Anglia.
Franţa a introdus marca de certificare a conformităţii (NF-Norme
Francaise) încă din 1947 odată cu începerea certificării produselor. Pe teritoriul
francez există peste 28 de organisme certificatoare de produse. Prin intermediului
organismului naţional de standardizare din Franţa, AFNOR(Asociaţia Franceză de
Normalizare) au fost publicate trei norme fundamentale franceze la îndemâna
tuturor unităţilor economice. AFNOR efectuează 70% din totalul certificărilor şi
gestionează marca de conformitate cu standardele franceze pentru produsele
industriale, produsele ecologice, produse agroalimentare şi servicii.
Marea Britanie are peste 24 organisme de certificare. Specificul activităţii
de certificare în această ţară este:
- la baza activităţii stă certificarea sistemelor calităţii, respectiv a unităţilor
economice;
- certificarea unităţilor economice este foarte aproape de produs, verificându-se
în special capacitatea acestora de a realiza produsele respective;
- certificarea produselor se obţine după certificarea sistemului calităţii
întreprinderii pe baza unor determinări de laborator efectuate asupra
produsului;
- Institutul Britanic de Standardizare este singurul gestionar al mărcii de
conformitate;
- unităţile economice pot singure să-şi declare conformitatea produselor la
standard;
- statul britanic subvenţionează organismele certificatoare pentru certificarea
produselor destinate puterii publice.
Germania are un mod de certificare diferit. Organismul german de
certificare (DIN), efectuează puţine certificări. Producătorul îşi declară singur
conformitatea produsului la standard prin înregistrare la DIN. Automat, DIN
permite utilizarea siglei sale. Este vorba deci de o autocertificare. Acest lucru este
posibil pentru că piaţa este foarte sever controlată de landuri şi de asociaţiile de
consumatori. Dacă se constată abateri de la calitate, producătorul este dat în
judecată iar pedepsele sunt foarte severe.
În Belgia, certificarea calităţii produselor este reglementată prin “Legea
privind acreditarea organismelor de certificare şi de control, precum şi a
laboratoarelor de încercări”, din iulie 1990.
Datorită interesului din ce în ce mai mare manifestat pentru calitate de
multe întreprinderi, şi ţara noastră au apărut reglementări şi organisme în domeniul
certificării şi acreditării. În 1998 s-a creat cadrul legal pentru activităţi de
acreditare şi certificarea conformităţii, precum şi pentru activitatea de
standardizare.
Organismele înfiinţate pe baza acestor reglementări au fost: Asociaţia
Reţelei Naţionale de Acreditare (RENAR) şi Asociaţia Română de Standardizare
(ASRO). Aceste organisme sunt persoane juridice de drept privat, de interes public
cu statut de asociaţii fără scop lucrativ.
În cadrul RENAR funcţionează patru colegii:
- Colegiul organismelor acreditate;
- Colegiul beneficiarilor şi consumatorilor;
- Colegiul autorităţilor publice;
- Colegiul cercetare-inovare-dezvoltare-învăţământ superior.
Unităţile economice trebuie să facă dovada că dispun de mijloace tehnice,
organizatorice şi umane suficiente pentru a garanta un nivel de calitate constant al
produselor realizate în raport cu un caiet de sarcini. Existenţa unor produse
certificate atrage imediat necesitatea certificării şi celorlalte produse care nu
poartă încă acest semn. Această necesitate apare datorită concurenţei pe piaţă.
Astăzi, în condiţiile unei competitivităţi acerbe, a stăpâni calitatea este o condiţie
de bază pentru a face faţă.
În procesul de realizare a produselor noi, o operaţiune tehnico-economică de
mare importanţă pentru succesul produsului pe piaţă, o reprezintă omologarea.
Prin omologare se înţelege totalitatea activităţilor –încercări, verificări –
efectuate de comisia de omologare - pe baza cărora aceasta declară în scris că
produsul/serviciul respectiv îndeplineşte toate condiţiile de calitate prevăzute în
standarde, norme, contracte sau alte documentaţii tehnico-economice,
reprezentând nivelul calitativ acceptat. Comisia de omologare, stabilită conform
unei proceduri specifice, se compune din reprezentanţi ai producătorilor,
beneficiarilor/consumatorilor, unităţilor de cercetare-proiectare, laboratoarelor
acreditate pentru testarea unităţilor interesate.
Potrivit reglementărilor din ţara noastră, lista produselor pentru care este
obligatorie omologarea este aprobată de Guvern, la propunerea ministerelor sau
departamentelor interesate. La cererea producătorilor pot fi omologate şi alte
produse, în afara celor prevăzute în mod expres. În cazul produselor a căror
omologare este obligatorie, încercările şi verificările în vederea omologării se
efectuează numai în laboratoare acreditate. Celelalte produse vor fi omologate la
producători/prestatori, conform procedurilor stabilite în cadrul sistemului propriu
de asigurare a calităţii. Comisia de omologare eliberează “certificate de omologare”.
În el se confirmă nivelul calităţii omologate, care este de referinţă pentru calitatea
produselor realizate în serie.
Asigurarea calităţii mărfurilor implică răspunderea întreprinderii producătoare
pentru executarea ireproşabilă a produselor la nivelul calităţii de conformitate.
Dar, produsele destinate pieţei urmează un traseu pe distanţe şi perioade de timp
variabile până când ajunge la consumator. În tot acest timp mărfurile sunt expuse
acţiunii unor factori, dar calitatea de conformitate trebuie să se regăsească în
fiecare produs în momentul consumului. Iată, de ce, în practica activităţilor
comerciale se folosesc anumite modalităţi concrete de soluţionare a problemei
garantării calităţii produselor şi serviciilor aşa cum sunt: termenul de garanţie,
termenul de valabilitate, data durabilităţii minimale şi durata medie de utilizare.