MARKETINGUL PRODUSELOR ECOLOGICE

Tema nr. 6
Managementul fermelor şi marketingul produselor ecologice.
Logo şi etichetare. Produse tradiţionale

Unităţi de învăţare:
 Managementul şi marketingul produselor ecologice.
 Logo şi etichetare.
 Produse tradiţionale.
Obiectivele temei:
- să înţelegi structura pieţei de produse ecologice şi politicile comunitare ce privesc acest
sector;
- să deţii o perspectivă despre tendinţele şi provocările viitoare ale pieţei de produse
ecologice;
- să cunoşti diferenţele şi asemănările dintre produsele ecologice şi cele tradiţionale.

Timpul alocat temei: 2 ore

Bibliografie recomandată:
1. Dobay Krisztina Melinda, 2005 – Managementul ecofermelor şi marketingul produselor ecologice.
Editura „Terra Nostra”, Iaşi.
2. Gruia R., 1994 – Managementul eco-fermelor. Editura „Ceres”, Bucureşti.
3. Buliga V., Stoleru Z., 2009 – Iniţiative de marketing pentru produsele agricole ecologice.
http://www.univagro-iasi.ro/PT/Centru_pilot/ro/materiale%20publicate/brosura.pdf

6.1. Strategii de management şi marketingul produselor ecologice

6.1.1. Managementul fermelor ecologice

Agricultura ecologică, urmăreşte să ofere o soluţie pentru problemele cu care se confruntă în

momentul de faţă lumea contemporană, datorate limitărilor de mediu, ca de exemplu: resurse naturale
pe cale de epuizare, creşterea populaţiei, creşterea economică pentru a ţine pasul cu creşterea
demografică, schimbările globale și poluarea mediului.
 Ferma ecologică se află într-o relaţie specială cu societatea de consum, având ca scop
furnizarea de produse agroalimentare suficiente şi de calitate, un mediu favorabil şi nepoluant, loc de
odihnă şi de recreere pentru activităţi culturale şi accesul neîngrădit, uşor şi rapid. Diversificarea
funcţională a recoltei poate aduce multe beneficii din punct de vedere agronomic şi ecologic, păstrând
în acelaşi timp eficienţa producţiei.
Sistemul de agricultură ecologică este o soluţie viabilă, ce rezolvă impactul negativ al
agriculturii asupra mediului şi al calităţii produselor. În locul substanţelor chimice de sinteză ca
fertilizanţi şi amelioratori ai solului, pesticide, ingrediente pentru prepararea alimentelor se folosesc
composturi, produse organice şi minerale naturale, produse biologice, precum şi alte mijloace
tehnnologice de conservare a ecosistemelor.
Agricultura ecologică este un sector al agriculturii europene care a cunoscut o creştere
constantă în ultimii ani, constituind o garanţie a procesului de producţie care respectă regulile de agro-
mediu şi reprezintă o modalitate de creştere a competitivităţii bazată pe gestionarea eficientă a resurselor
naturale şi o dezvoltare teritorială echilibrată.
Agricultura ecologică diferă de celelalte moduri de producţie agricolă, pentru că, ea pune pe
primul loc resursele neconvenţionale şi reciclarea, restituind astfel solului elementele nutritive din
deşeuri.
Elementele nutritive utilizate de către plante sunt realocate solului din surse de elemente
nutritive provenind chiar din exploataţia agricolă (de exemplu: resturi vegetale, îngrăşăminte organice,
îngrăşăminte verzi). Prin utilizarea resurselor naturale care pot fi reînnoite - gunoiul de grajd, culturi de
leguminoase şi culturi furajere - sistemul de culturi/ferme de animale şi sisteme de păşunat, asigură
păstrarea fertilităţii solului şi ameliorarea acestuia pe termen lung şi contribuie la dezvoltarea unei
agriculturi durabile. Fermierii produselor ecologice pure tind de a utiliza la nivel maxim reziduurile
agricole vegetale (paie, păstăi şi alte părţi necomestibile) direct sub formă de compost sau indirect ca
bălegar animal. Eliminarea utilizării îngrăşămintelor azotate sintetice, micşorează enorm riscul
contaminării nitrogene a apei.
Rotaţia culturilor contribuie la diversificarea culturilor utilizate, creşterea productivităţii lor şi
conservarea resurselor genetice ale plantelor. Integrarea zootehniei aduce venit suplimentar prin
realizarea de carne ecologică, ouă şi produse lactate, cât şi prin utilizarea forţei de tracţiune animală.
Pomicultura integrată în acest sistem asigură hrană, venit, combustibil şi lemn. În diverse sisteme de
agricultură ecologică pot fi întâlnite structuri integrate agro-acvatice.
În agricultura ecologică se renunţă la o specializare îngustă şi la o exploatare intensivă,
unilaterală. Organizarea unei exploataţii agricole trebuie să se facă cu respectarea strictă a legilor
biosferei, avându-se tot timpul în vedere conservarea şi sporirea fertilităţii solului. Fiecare nivel
costitutiv al biosferei se înnobilează în contact cu cel imediat superior lui: în contact cu planta, roca se
transformă în sol fertil; plantele care cresc în solul tratat cu îngrăşăminte organice de bună calitate sunt
mai viguroase şi mai sănătoase (V. Ion şi colab., 2005).
 Se ştie că agricultura modernă, intensivă, foloseşte pentru sporirea producţiei numeroase
substanţe chimice obţinute pe cale industrială. Chiar şi atunci când respectă regulile de folosire rămân
pe plante, pe fructe anumite reziduuri din substanţele cu care s-au făcut tratamentele. În sistemele
agricole ecologice se urmăreşte obţinerea de producţii optime, în condiţiile protecţiei mediului, a
produselor agricole şi conservării resurselor neregenerabile. Astfel, chiar dacă prin practicarea
agriculturii ecologice recoltele obţinute sunt mai mici, ele vor fi compensate prin faptul că alimentele,
datorită calităţii biologice superioare, au valoare nutritivă crescută.
Practicarea agriculturii ecologice presupune utilizarea acelor procedee şi tehnologii de cultivare
a plantelor şi creştere a animalelor care se apropie foarte mult de legile naturii, de legile ecologice sau
acelea a căror aplicare nu lezează aceste legi - nici prin modificare şi nici prin eliminarea lor.
Astfel, lucrările de bază ale solului, ca şi cele de întreţinere, se fac cu maşini moderne, la
momentul cel mai potrivit pentru lucrare generat de tipul de sol şi umiditatea lui, urmărindu-se o trecere
cât mai redusă a maşinilor pe teren în vederea conservării structurii solului şi a raportului apă/aer.
Carburanţii sunt de preferat a fi de „calitate ecologică”, adică să provină din prelucrarea seminţelor de
rapiţă sau alte materiale organice.
Agricultura ecologică capătă o importanţă din ce în ce mai mare, devenind tot mai însemnată
în ţările care o practică şi câştigă noi adepţi în ţări unde nu a fost practicată încă.
În mod strategic obiectivul calitativ al sectorului este poziţionarea agriculturii ecologice în
centrul agriculturii naţionale, ca un pivot pentru dezvoltarea de durată în mediul rural. Agricultura
ecologică are în vedere obiective orientate către promovarea de metode de producţie prietenoase cu
mediul, capabile să satisfacă cererea în creştere a consumatorilor, atât calitativ cât şi cantitativ. În plus,
agricultura ecologică are o contribuţie majoră la dezvoltarea durabilă a agriculturii şi constituie
elementul esenţial în drumul către ameliorarea mediului, prin conservarea solului, ameliorarea calităţii
apei, biodiversitate şi protecţia naturii (www.ccir.ro).
Agricultura ecologică poate contribui la promovarea unei economii rurale viabile prin
creşterea activităţilor economice cu o importantă valoare adăugată şi cu o mare intensitate a ocupării
poplaţiei din mediul rural şi cu contribuţii la sporirea interesului pentru spaţiul rural.
De asemenea, cererile tot mai mari pentru produsele agricole ecologice din partea
consumatorilor, la care se adaugă cererile societăţii umane pentru o dezvoltare agricolă durabilă oferă
noi debuşee pentru produsele ecologice şi o largă perspectivă de dezvoltare a acestui sistem de
agricultură.

6.1.2. Marketingul produselor alimentare ecologice

Unul dintre principalele scopuri ale agriculturii ecologice este producerea de alimente cu gust,
textură şi calităţi autentice şi atractive. Acest lucru se obţine în etapa producţiei la fermă prin interzicerea
strictă a folosirii organismelor modificate genetic (OMG-uri) şi prin restricţii drastice privind folosirea:
pesticidelor chimice sintetice (erbicide, fungicide); îngrăşăminte chimice de sinteză; antibiotice.
Fermierii obţin produse de calitate înaltă şi prin: rotaţia multi-anuală a culturilor; timp mai lung lăsat
plantelor şi animalelor ca să ajungă la maturitate; folosirea unor soiuri şi varietăţi de plante şi animale
autohtone; în faza de procesare, se continuă urmărirea acestui scop de calitate superioară prin stricta
interzicere a folosirii OMG-urilor şi restricţii drastice privind aditivii (ingredientele) şi substanţele
complementare de procesare, precum şi alte input-uri sintetizate chimic.
Faptul că produsele ecologice au un gust mai bun este un avantaj ce se bazează pe o percepţie
subiectivă; totuşi, fermierii din sistemul de agricultură ecologică sunt cunoscuţi pentru că folosesc un
număr mai mare de soiuri şi varietăţi de plante şi de specii de animale. Aceasta oferă consumatorilor
oportunitatea de a încerca noi gusturi şi de a avea noi experienţe culinare.
Pe lângă furnizarea de alimente gustoase şi autentice, agricultura ecologică are ca scop şi
obţinerea de produse diversificate, care corespund preferinţelor şi abilităţilor culinare ale
consumatorului modern. Aceasta înseamnă că produsele ecologice moderne nu sunt numai proaspete,
livrate direct de la fermă, ci ele acoperă şi produse de fiecare zi care implică metode sofisticate de
procesare, produse printre care se numără vinul, berea, pastele făinoase, iaurtul, alimentele preparate,
brânzeturile etc. La fel ca omologii lor din agricultura convenţională, nonecologică, fermierii şi
procesatorii din sistemul ecologic monitorizează tendinţele în consumul de alimente pentru a se asigura
că produsele lor ţin pasul cu orice schimbare în gusturile sau cererea consumatorilor.
În comercializarea produselor provenite din agricultura ecologică se preferă distanţele scurte
pentru transportul produselor la piaţă şi se pune accent pe producţia de alimente de sezon. Canalele de
distribuţie pot fi locale, în locul unde se află ferma, unde produsele au fost obţinute sau pot fi pieţe locale
ale fermierilor şi amplasamente stradale. Desigur, aceste principii şi beneficiile rezultate sunt asigurate
în plus de sigla şi etichetarea UE a agriculturii ecologice şi sistemele de certificare echivalente folosite
în propria ţară.
Potrivit ultimei înregistrări a producţiei şi consumului ecologic, volumul vânzărilor globale de
alimente şi băuturi ecologice a crescut cu 43 % faţă de anul 2011, la 45,5 miliarde Euro, în anul 2012.
Agricultura ecologică contribuie, de asemenea, la o implicare mai mare a comunităţilor rurale
în lanţul de distribuţie alimentar. Aceasta se realizează datorită:
 Folosirii unor canale de piaţă variate - de exemplu, vânzarea la poarta fermei, prin
magazinele şi pieţele fermierilor, precum şi prin schemele de livrare pe internet;
 Oportunităţi noi şi variate de piaţă;
 Preferinţa pentru distanţe mai mici de transport până la piaţă.
De fapt, membrii lanţului de producţie şi distribuţie a produselor ecologice sunt adesea
implicaţi activ în mai mult decât o singură verigă a acestuia. Fermierii sunt foarte mândri şi manifestă
un interes emoţional pentru produsele lor ecologice participând, adesea, la activităţile de procesare şi
marketing. Aceasta înseamnă că, de multe ori, fermierii discută direct cu consumatorii despre produsele
pe care aceştia le cumpără, ajutându-i să înţeleagă exact cum au fost ele obţinute şi prezentându-le
numeroasele beneficii ale unei abordări durabile a producţiei alimentare. În acest mod, ei măresc gradul
de conştientizare al consumatorilor, dându-le sfaturi despre implicaţiile consumării unor alimente şi
băuturi.

6.2. Logo şi etichetare

Pentru a arăta cumpărătorilor din piaţă sau din magazin că produsul este ecologic este nevoie
de etichete sau de mărci de certificare. La fel ca şi numele de mărci, etichetele sunt înregistrate şi
protejate şi pot fi folosite numai de producătorii şi procesatorii autorizaţi, certificaţi (www.maap.ro).
Etichetarea produselor ecologice se face cu respectarea următoarelor reguli:
 numele şi adresa producătorului sau prelucrătorului;
 denumirea produsului, inclusiv metoda de producţie ecologică utilizată;
 numele şi codul organismului de inspecţie şi certificare care a efectuat inspecţia şi a eliberat
certificatul de produs ecologic, sigla „ae” şi sigla comunitară;
 condiţiile de păstrare;
 termenul minim de valabilitate;
 interzicerea depozitării în acelaşi spaţiu a produselor ecologice alături de alte produse.
Etichetele vor conţine şi o siglă specifică produselor ecologice controlate, înregistrată la
Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, emisă şi aplicată pe baza sistemului de certificare, indicând că
produsul respectiv este conform cu regulile de producţie ecologică. De asemenea, pe eticheta unui
produs agroalimentar ecologic poate apărea şi menţiunea „Agricultură ecologică Ecorom – Sistem de
control RO”, numai dacă produsele îndeplinesc următoarele cerinţe:
 au fost obţinute prin metode de producţie ecologică;
 au făcut obiectul inspecţiei pe tot parcursul ciclului de producţie, preparare şi
comercializare;
 au fost produse sau preparate de operatori de produse agroalimentare care au fost supuşi
controlului de către organismele de inspecţie şi certificare acreditate;
 sunt ambalate şi transportate la punctul de comercializare în ambalaje închise
(www.renar.ro).
De asemenea, pe etichetă, pe lângă numărul de cod al ţării de origine, trebuie menționat şi
codul autorității sau al organismului de control care reglementează activitatea operatorului care a
desfășurat cea mai recentă operație de producție sau procesare.
În cazul în care se utilizează sigla Comunității, o indicație a locului unde s-a cultivat materia
primă agricolă din care se compune produsul apare în același câmp vizual cu sigla, sub una dintre
următoarele forme, după cum este cazul:
 ‒ „Agricultură UE”, atunci când materia primă agricolă a fost cultivată în UE;
‒ „Agricultură non-UE”, atunci când materia agricolă primă a fost cultivată în țări terțe;
‒ „Agricultură UE/non-UE”, atunci când o parte din materia agricolă primă a fost cultivată
pe teritoriul Comunității, iar altă parte a fost cultivată în țări terțe.
Indicația „UE” sau „non-UE” poate fi înlocuită sau completată cu numele unui stat, în cazul
în care întreaga materie primă agricolă din care se compune produsul a fost cultivată în statul respectiv.
Pentru indicația „UE” sau „non-UE” de mai sus, cantități reduse de ingrediente, măsurate după greutate,
pot fi omise, cu condiția ca întreaga cantitate de ingrediente omise, măsurată după greutate, să nu
depășească 2 % din cantitatea totală de materii prime de origine agricolă.
Indicația „UE” sau „non-UE” de mai sus nu se diferențiază prin culoare, dimensiune sau stil
de descrierea comercială a produsului.
Sigla comunitară pentru producție ecologică poate fi utilizată în etichetarea, prezentarea și
promovarea produselor ce răspund exigențelor enunțate în regulamentele în vigoare şi nu este utilizată
în cazul produselor de conversie.
Siglele naționale și private pentru producție ecologică pot fi utilizate în etichetarea, prezentarea
și promovarea produselor ce răspund exigențelor enunțate în legislaţie.
În conformitate cu standardele ecologice, Comisia prevede criterii specifice în privința
prezentării, compoziției, mărimii și aspectului siglei comunitare pentru:
- hrană ecologică pentru animale;
- produse de conversie de origine vegetală;
- material de înmulțire vegetativ și semințe pentru cultivare.
În etichetarea sau promovarea produselor agricole vii sau neprocesate se pot folosi termeni
referitori la metoda de producție ecologică doar atunci când, ca cerință suplimentară, toate ingredientele
respectivului produs au fost, de asemenea, create în conformitate cu cerințele prevăzute pentru
agricultură ecologică.
În privința produselor alimentare procesate cel puțin 95 % din totalul ingredientelor de origine
agricolă trebuie să fie ecologice.

6.3. Cerinţe specifice de control

Statele membre UE instituie un sistem de controale și desemnează una sau mai multe autorități
competente responsabile pentru controale în privința obligațiilor stabilite prin prezentele regulamente în
vigoare.

! ! ! În cadrul sistemului de control, operatorii trebuie să își comunice activitatea

autorității competente, inclusiv informațiile privind organismele de control corespunzătoare,
și să semneze o declarație conform căreia respectă, în cadrul producției, normele ecologice și
acceptă aplicarea măsurilor corespunzătoare în cazul încălcării acestora sau în caz de nereguli.
 Având în vedere experiența dobândită la punerea în aplicare a sistemului de control și în
interesul sectorului ecologic, este necesară stabilirea unui număr minim de eșantioane care să fie
prelevate și analizate de autoritățile sau de organismele de control în fiecare an, pe baza unei evaluări
generale a riscului de nerespectare a normelor de producție ecologică.
În cazul în care autoritățile sau organismele de control suspectează că se folosesc produse care
nu sunt autorizate pentru producția ecologică, ele ar trebui să preleveze și să analizeze eșantioane din
produsele în cauză. În astfel de cazuri, nu ar trebui să se aplice numărul minim de eșantioane. De
asemenea, autoritățile sau organismele de control pot preleva și analiza eșantioane în orice alte cazuri în
vederea detectării nerespectării cerințelor ecologice ale Uniunii.
Numărul eșantioanelor care trebuie prelevate și analizate de către autoritatea sau organismul
de control în fiecare an trebuie să corespundă unui procent de cel puțin 5 % din numărul de operatori pe
care îi controlează. Selectarea operatorilor de la care se prelevează eșantioane se bazează pe evaluarea
generală a riscului de nerespectare a normelor de producție ecologică. Evaluarea generală ține seama de
toate etapele de producție, preparare și distribuție.

Procedura de analiză a riscului este concepută în așa fel încât:

 rezultatul analizei riscului să furnizeze baza pentru determinarea intensității inspecțiilor și
vizitelor anuale neanunțate sau anunțate;
 să se efectueze vizite suplimentare de control prin sondaj, pentru cel puțin 10 % dintre
operatorii sub contract, conform categoriei de risc căreia îi aparțin;
 cel puțin 10 % dintre toate inspecțiile și vizitele efectuate să fie neanunțate;
 selectarea operatorilor supuși unor inspecții și vizite neanunțate să fie efectuată pe baza
analizei riscurilor, iar inspecțiile și vizitele respective să fie planificate în funcție de nivelul
de risc.
Autoritățile competente care deleagă sarcini de control organismelor de control verifică dacă
personalul organismelor de control are cunoștințe suficiente, inclusiv referitoare la elementele de risc
care pot afecta statutul ecologic al produselor, calificări, formarea și experiența necesare în ceea ce
privește producția ecologică în general și normele corespunzătoare ale Uniunii în special și, de
asemenea, dacă există reguli adecvate privind rotația inspectorilor.
Autoritățile competente dispun de proceduri documentate pentru delegarea sarcinilor către
organismele de control conform Regulamentului (CE) nr. 834/2007 și pentru supraveghere, cu detalierea
informațiilor care trebuie prezentate de către organismele de control.
Inspecția anuală a organismelor de control se efectuează de către autoritățile competente
care verifică în special următoarele:
  respectarea procedurii standard de control a organismului de control, astfel cum a fost
transmisă de către organismul de control autorității competente în temeiul Regulamentului
(CE) nr. 834/2007;
 dacă organismul de control dispune de suficient personal calificat și cu experiență
corespunzătoare şi dacă formarea privind riscurile care pot afecta statutul ecologic al
produselor a fost pusă în practică;
 dacă organismul de control are și urmează proceduri și modele documentate pentru:
- analiza anuală a riscului;
- pregătirea unei strategii de eșantionare pe baza riscurilor, efectuarea prelevării de
eșantioane și analiza de laborator;
- schimbul de informații cu alte organisme de control și cu autoritatea competentă;
- controalele inițiale și de urmărire a operatorilor pe care îi controlează;
- aplicarea și urmărirea catalogului de măsuri care trebuie puse în practică în caz de
încălcări sau nereguli;
- respectarea cerințelor de protecție a datelor cu caracter personal ale operatorilor pe care
îi controlează, conform celor stabilite de statele membre în care acționează autoritatea
competentă.
Statele membre se asigură că planurile lor de control naționale multianuale includ
supravegherea controalelor efectuate cu privire la producția ecologică și că raportul anual cuprinde date
specifice referitoare la supraveghere, numite în continuare „datele de natură ecologică”. Datele de natură
ecologică se bazează pe informații privind controalele efectuate de organismele și/sau autoritățile de
control și pe auditurile efectuate de autoritatea competentă.
Operatorul trebuie:
 să ofere autorității sau organismului de control, în vederea controlului, acces la toate
părțile unității și la toate locațiile, precum și la situația contabilă și la documentele
justificative pertinente;
 să ofere autorității sau organismului de control informațiile necesare în vederea
controlului;
 să prezinte, la cererea autorității sau a organismului de control, rezultatele propriilor
programe de asigurare a calității.
 6.3.1. Cerințe specifice de control pentru plante și produse vegetale obținute din
producția agricolă sau din colectarea plantelor spontane

 În cazul în care măsurile de control sunt puse în aplicare pentru prima oară, operatorul
trebuie să inițieze și să mențină ulterior:
 o descriere completă a unității și/sau a localurilor și/sau a activității;
 toate măsurile practice care trebuie întreprinse la nivelul unității și/sau al locațiilor și/sau
al activității care să asigure respectarea regulilor de producție ecologică;
 măsurile de precauție care trebuie întreprinse pentru a reduce riscul contaminării cu
produse sau substanțe neautorizate și măsurile de curățenie care trebuie întreprinse în
amplasamentele de stocare și prin lanțul de producție al producătorului.
 Operatorul notifică următoarele informații autorității competente:
 numele și adresa;
 amplasamentul locațiilor și, dacă este cazul, parcelele (datele de înregistrare a terenului)
pe care sunt întreprinse acțiunile;
 natura operațiunilor și a produselor;
 declarația de angajament a operatorului de a întreprinde operațiunile în conformitate cu
legislația în vigoare;
 în cazul unei exploatații agricole, data la care producătorul a încetat să folosească
produse neautorizate pentru producția ecologică pe parcelele în cauză;
 numele organismului omologat căruia operatorul i-a încredințat controlul.
Declaraţia operatorului se redactează chiar și în cazul în care operatorul își limitează activitatea
la colectarea de plante spontane.
 Se indică locațiile de depozitare și producție și parcelele de teren și/sau zonele de
colectare și, dacă este cazul, locurile în care au loc anumite operațiuni de procesare și/sau ambalare.
 Se specifică data ultimei aplicări pe parcelele și/sau zonele de colectare în cauză a
produselor ale căror utilizare nu este compatibilă cu regulile de producție ecologică.
 Înregistrările privind producția vegetală se compilează sub forma unui registru și se
păstrează la dispoziția autorităților sau a organismelor de control în orice moment la localurile
exploatației.
 În ceea ce privește cumpărarea input-urilor agricole: data, tipul, cantitatea de produs
cumpărată.
 În ceea ce privește utilizarea produselor de protecție a plantelor: motivul, data
tratamentului, tipul produsului, metoda de tratament.
 În ceea ce privește recolta: data, tipul, cantitatea producției vegetale ecologice sau în
conversie.
 6.3.2. Cerințe specifice de control pentru animale și produse animaliere din
activitatea de creștere a animalelor

 Când inspecţia are loc pentru prima oară, operatorul completează descrierea unităţii/fermei
cu următoarele documente:
 o descriere completă a adaposturilor de creştere a animalelor, a păşunilor, a suprafeţelor
de exerciţiu în aer liber, a traseelor exterioare etc. şi, acolo unde este cazul, a spaţiilor
de abatorizare a animalelor, precum şi a spaţiilor de depozitare şi ambalare a produselor
animaliere, a materiilor prime şi a input-urilor;
 o descriere completă a instalaţiilor de depozitare a gunoiului de grajd provenit din
creşterea animalelor;
 un plan de împrăştiere a gunoiului de grajd, stabilit de comun acord cu organismul de
inspecţie şi certificare, şi o descriere completă a suprafeţelor destinate producţiei
vegetale;
 după caz, contractele încheiate cu alţi producători pentru distribuirea gunoiului de grajd
provenit din creşterea animalelor;
 un plan de producţie pentru unitatea de creştere ecologică a animalelor.
 Animalele se identifică în permanenţă prin tehnici adaptate fiecărei specii, individual
pentru mamifere mari şi individual sau pe lot pentru păsări şi mamifere mici.
 Înregistrarea animalelor se face în registrul de creştere a animalelor care rămâne la
dispoziţia organismelor de inspecţie şi certificare în orice moment, la sediul unităţii/fermei.
 Registrele de creştere a animalelor conţin o descriere completă a sistemului de management
al fermei, care include:
a) evidenţa, pe specii, cu privire la intrarea animalelor: originea, data intrării, perioada de
conversie, marca de identificare şi antecedentele veterinare;
b) evidenţa, pe specii, cu privire la ieşirea animalelor: vârsta, numărul, greutatea la tăiere,
marca de identificare şi destinaţia;
c) evidenţa animalelor pierdute şi motivele pierderii acestora;
d) evidenţa în ceea ce priveşte furajarea: tipul furajului, inclusiv suplimentele furajere,
proporţia diferitelor componente ale raţiei, perioadele de acces la suprafeţele de
exerciţiu în aer liber, perioadele de transhumanţă, dacă există restricţii la acestea;
e) evidenţa cu privire la prevenirea bolilor, tratamentul şi la asistenţa veterinară: data
tratamentului, diagnosticul, tipul produsului administrat, modalităţile de tratament şi
reţeta eliberată de medicul responsabil cu asistenţa veterinară, o dată cu prezentarea
motivelor şi a termenului de aşteptare impus înainte de comercializarea produselor
animaliere.
 6.3.3. Cerinţele de inspecţie pentru unităţile de preparare a produselor vegetale şi
animaliere şi a alimentelor compuse din produse vegetale şi animaliere

 Cerinţele de inspecţie se referă atât pentru unităţile de ambalare şi/sau de reambalare a

produselor, cât şi pentru unităţile pentru etichetarea şi/sau reetichetarea produselor.
 Descrierea completă a unităţii va fi completată de o prezentare a instalaţiilor utilizate pentru
recepţia, procesarea, ambalarea, etichetarea şi depozitarea produselor agricole şi a măsurilor luate pentru
transportul produselor.
 Unităţile de preparare care utilizează produse provenite din agricultura ecologică şi produse
care nu provin din aceasta trebuie:
 să dispună de spaţii complet separate pentru depozitarea produselor;
 operaţiunile să se efectuează în mod continuu până când este completată seria de
producţie, separată în timp şi în spaţiu;
 evitarea cu orice amestec de produse care nu provin din agricultura ecologică (spălarea
instalaţiilor etc.).
 Declarația se verifică de organismul sau de autoritatea de control care emite un raport de
identificare a eventualelor deficiențe și nerespectări ale regulilor de producție ecologică.
 Operatorul contrasemnează acest raport și întreprinde măsurile corective necesare.
 Produsele alimentare care conțin ingrediente ecologice în proporție mai mică de 95 % nu
pot fi etichetate drept ecologice, deși producătorul poate menționa ingredientele ecologice în lista de
ingrediente, specificând totodată în mod clar pe etichetă procentul total al acestora.
 Conform regulamentelor UE privind alimentele și agricultura ecologică, numărul de aditivi
sau de adjuvanți tehnologici alimentari aprobați care pot fi utilizați la fabricarea alimentelor ecologice
este strict limitat, în timp ce toate aromele și toți coloranții artificiali, precum și toate ingredientele
modificate genetic sunt complet interzise.

6.4. Produse tradiţionale

Conform legislaţiei în vigoare, produsul tradițional este produs alimentar fabricat pe teritoriul
național și pentru care se utilizează materii prime locale, care nu are în compoziția lui aditivi alimentari,
care prezintă o rețetă tradițională, un mod de producție și/sau de prelucrare și un procedeu tehnologic
tradițional și care se distinge de alte produse similare aparținând aceleiași categorii.
 Fig. 10. Logo-ul naţional pentru produse tradiţionale
(după MADR, 2014)
Tradiționalitatea este elementul sau ansamblul de elemente
prin care un produs se distinge de alte produse similare aparținând aceleiași categorii; tradiționalitatea
nu poate să se limiteze la o compoziție calitativă sau cantitativă ori la un mod de producție stabilit printr-
o reglementare comunitară sau națională ori prin standarde voluntare; totuși, această regulă nu se aplică
dacă reglementarea sau standardul respectiv a fost stabilit în vederea definirii tradiționalității unui
produs.
Registrul naţional al produselor tradiţionale este un registru înfiinţat şi administrat de
Direcţia Generală de Industrie Alimentară, prin compartimentul de specialitate cu atribuţii în domeniul
produselor tradiţionale din cadrul Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.
Pentru a figura în acest Registru, produsul tradiţional trebuie să fie fabricat din materii prime
locale; să prezinte o reţetă tradiţională specifică locului de prelucrare, prin care să reflecte un tip
tradiţional de producţie şi/sau de prelucrare, să aibă în procesul de obţinere a produsului şi operaţiuni de
prelucrare realizate manual şi să dovedească un mod de lucru tradiţional.
Oficiul Naţional al Produselor Tradiţionale şi Ecologice Româneşti este instituţia publică,
cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale care asigură:
- promovarea conceptului „Produse de calitate”, precum şi a conceptului „Produse
ecologice”;
- asistenţă tehnică producătorilor/procesatorilor în elaborarea documentaţiei conform
legislaţiei comunitare şi naţionale pentru a solicita protecţia indicaţiilor geografice,
denumirilor de origine şi specialităţilor tradiţionale garantate ale produselor agricole sau
alimentare româneşti, la nivel naţional şi comunitar;
- promovarea imaginii produselor tradiţionale şi ecologice româneşti;
- asistenţă tehnică în elaborarea de proiecte pentru promovarea produselor tradiţionale şi
ecologice româneşti;
- verificarea conformităţii documentaţiei elaborate pentru a solicita protecţia denumirii de
origine ale produselor agricole sau alimentare româneşti la nivel naţional şi comunitar, cu
prevederile legislaţiei comunitare şi naţionale;
- diseminarea prevederilor legislaţiei naţionale şi comunitare privind produsele tradiţionale
şi ecologice româneşti în rândul producătorilor agricoli şi procesatorilor;
- organizarea de seminarii, cursuri şi acţiuni de formare şi informare pentru grupul de
producători sau procesatori, fermieri, asociaţii profesionale.
În conformitate cu Ordinul nr. 690/2004 pentru aprobarea „Normei privind condiţiile şi
criteriile pentru atestarea produselor tradiţionale”, în perioada 2005 - 2013 (30 iunie 2013) au fost
înregistrate în Registrul de atestare a produselor tradiţionale, la Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării
Rurale – 4.402 produse tradiţionale. Din totalul de 4.402 de produse tradiţionale atestate şi înregistrate
la nivel naţional, numărul cel mai mare este deţinut de produsele din carne (1.541), urmat de produsele
din lapte (1.535), produsele de panificaţie şi patiserie (750). La categoria băuturi sunt înregistrate 285,
din legume-fructe (dulceţuri, gemuri) - 193, iar produse tradiţionale din peşte - 11.
„Denumirea de origine protejată” este o denumire care identifică un produs:
a) originar dintr-un anumit loc, regiune sau, în cazuri excepţionale, ţară;
b) a cărui calitate sau ale cărui caracteristici se datorează în principal sau exclusiv unui anumit
mediu geografic cu factori naturali şi umani proprii;
c) ale cărui etape de producţie se desfăşoară, toate, în zona geografică delimitată.
„Indicaţia geografică” este o denumire care identifică un produs:
a) originar dintr-un anumit loc, regiune sau ţară;
b) în cazul căruia o anumită calitate, reputaţie sau o altă caracteristică poate fi atribuită în
principal originii geografice a produsului;
c) atunci când cel puţin una dintre etapele de producţie se desfăşoară în zona geografică
delimitată.
O denumire de origine protejată sau o indicaţie geografică protejată trebuie să fie conformă cu
un caiet de sarcini care să includă cel puţin:
a) denumirea care urmează a fi protejată ca denumire de origine sau indicaţie geografică, astfel
cum este folosită în limbajul comercial sau în limbajul comun, şi numai în limbile care sunt
sau au fost folosite în mod tradiţional în descrierea unui produs specific în zona geografică
delimitată;
b) descrierea produsului, inclusiv materiile prime, dacă este cazul, precum şi principalele
caracteristici fizice, chimice, microbiologice sau organoleptice ale produsului;
c) dovada faptului că produsul este originar din zona geografică delimitată;
d) descrierea metodei de obţinere a produsului şi, după caz, a metodelor locale autentice şi
invariabile, precum şi a informaţiilor legate de ambalare, atunci când grupul solicitant
stabileşte şi oferă o justificare suficientă, specifică produsului, pentru care ambalarea
trebuie să aibă loc în zona geografică delimitată în scopul de a păstra calitatea, de a garanta
originea sau de a asigura controlul, ţinând seama de legislaţia Uniunii, în special de
legislaţia privind libera circulaţie a mărfurilor şi libera furnizare a serviciilor;
e) elemente care să stabilească: legătura dintre calitatea sau caracteristicile produsului şi
mediul geografic sau, după caz, legătura dintre o anumită calitate, reputaţia sau o altă
caracteristică a produsului şi originea geografică;
f) numele şi adresa autorităţilor sau, dacă sunt disponibile, numele şi adresa organismelor care
verifică respectarea dispoziţiilor caietului de sarcini, precum şi sarcinile precise ale
acestora;
 g) orice normă specifică de etichetare a produsului în cauză.
Denumirile de origine protejate şi indicaţiile geografice protejate pot fi utilizate de orice
operator care comercializează un produs conform cu caietul de sarcini corespunzător.
Produsele agricole ori alimentare care poartă o indicaţie geografică protejată (I.G.P.), o
denumire de origine protejată (D.O.P.) sau specialitate tradiţională garantată (S.T.G.) îndeplinesc
criteriile cuprinse în caietul de sarcini trebuie să fie certificate de organisme private de inspecţie şi
certificare a produselor agricole sau alimentare, similar cu produsele ecologice, conform standardului
european EN 45011 sau a standardului ISO/CEI 65.

Fig. 11. Logo pentru indicaţie geografică protejată (I.G.P.), o denumire de origine protejată (D.O.P.)
sau specialitate tradiţională garantată (S.T.G.)
(după MADR, 2014)

Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, prin Direcţia generală de industrie alimentară cu

atribuţii în înregistrarea indicaţiilor geografice protejate, a denumirilor de origine protejate şi a
specialităţilor tradiţionale garantate, transmite Comisiei Uniunii Europene lista cu organismele
recunoscute, precum şi competenţele acestora, pentru a fi publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii
Europene.
Certificatul de recunoaştere acordat unui organism privat de inspecţie şi certificare este valabil
4 ani şi se vizează anual de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, în urma controlului şi
supravegherii activităţii organismului privat de inspecţie şi certificare.