O fenomenologie a monahismului plină de surprize

Antoine Guillaumont, Originile vieții monahale. Pentru o

fenomenologie a monahismului, Ed. Anastasia, București,
1998

Apare la “Anastasia”, în condițiile grafice excelente cu care Dna Doina Dumitrescu

ne-a obișnuit, Originile vieții monahale, o culegere de studii a reputatului profesor
Antoine Guillaumont, unul dintre cei mai importanți specialiști în istoria și spiritualitatea
creștinismului timpuriu, cel care a avut abilitatea magistrală de a-i introduce pe Părinții
pustiei la Paris, în Școala de Înalte Studii și în Collège de France.
Partea întâi, Originile monahismului creștin (pp. 9-89), începe cu studiul
Despre celibatul esenienilor (pp. 11-28) – un studiu important pentru cei care caută
rădăcinile biblice ale celibatului creștin: tradiția rabinică conform căreia Moise nu s-ar
mai fi apropiat de soția sa după ce a fost chemat de Domnul să proorocească, tradiție
preluată nu doar de Filon, ci și de scriitorii bisericești Epifanie de Salamina (grec),
Ieronim (latin) și Afraate (sirian, unul dintre cei dintâi teologi ai monahismului). “Tradiția
de mai sus este explicabilă prin concepția biblică și iudaică despre raporturile dintre
sexualitate și sacru: Orice manifestare a vieții sexuale este incompatibilă cu săvârșirea
unui act sacru”(p. 18).
Filon și originile monahismului (pp. 29-47) – o temă foarte dragă istoricilor de
școală ai monahismului, totuși studiul lui A. G. este mai interesant și mai plin de conținut
decât s-ar putea crede. În plus, concluzia este și ea nuanțată: “cred că partea de influență
directă a lui Filon asupra formării idealului monahal trebuie mult limitată” (p. 47). Dacă
această influență a putut fi reală în unele cazuri, ca de exemplu în elaborarea temei ce are
ca nucleu xeniteia (înstrăinarea), în cazul altora, ca de exemplu ideea de retragere în
pustie (v. p. 98) sau ideea (nou-testamentară) că ascetul trebuie să renunțe la căsătorie
pentru a evita împărțirea și a se dedica astfel în întregime lui Dumnezeu, nu găsim nimic
similar la Filon. Astfel, autorul vede idealul monastic direct tributar “mai degrabă eticii
biblice și îndeosebi eticii iudeo-creștine, a cărei virtute fundamentală este «simplitatea»
(aplotes). Dumnezeul Bibliei este un Dumnezeu Care vrea să fie slujit fără șovăire, din
«toată inima» (kol leb), cu o «inimă unită» (leb ‘ehad), și tocmai de această șovăială între
lume și Dumnezeu vrea călugărul să scape” (p. 44). Și demonstrează aceasta în splendidul
studiu
Monahism și etică iudeo-creștină (pp. 61-89) – excelentă sinteză a trăsăturilor
fundamentale ale vieții monahale, pornind de la comentariul lui Eusebiu de Cezareea la
Ps. 68, 7 (Ps. 67, 6 în traducerea românească), “Dumnezeu așază pe cei singuratici
(yehidim) în casă”: “Ei sunt puțin numeroși, de aceea au fost numiți, după Aquilla,
monogeneis, asimilați cu Fiul cel Unul Născut de Dumnezeu; după traducătorii
Septuagintei, ei sunt monotropoi, și nu “politropi”, pentru că nu se poartă când într-un fel,
când într-altul, ci se călăuzesc mereu în același fel, acela care-i duce spre piscurile
virtuții; Quinta i-a numit monozonoi, pentru că sunt singuratici și fiecare trăiește cu ale
sale, încingându-și rărunchii: aceștia sunt cei ce duc o viață singuratică și curată”. A se
vedea sinteza lui A. Guillaumont. Lectura obligatorie pentru monahi!
Partea a doua (și cea mai mare) a cărții, Forme ale monahismului creștin (pp. 91-
202), cuprinde o serie de cinci medalioane (despre: pustie, înstrăinare, lucrarea mâinilor,
rugăciunea lui Iisus și viziunile mistice), toate asimilabile unor sintetice lecturi
duhovnicești, capabile să-l deschidă pe monahul bântuit de acedie harului lui Dumnezeu.
În Concepția despre pustie la călugării din Egipt (pp. 93-116), A. G. exorcizează
imaginea idilică și romantică a deșertului. Deșertul cel autentic este un tărâm prin
excelență al demonilor, unde anahoretul se retrage pentru isihie. Dar isihia vine după
biruința asupra demonilor, asupra patimilor, asupra gândurilor.
Înstrăinarea (xeniteia) stă întotdeauna în legătură cu isihia. Dincolo de exemplele
clasice ale Avvilor Arsenie și Evagrie, egiptenii vor spiritualiza xeniteia, o vor interioriza
(Pistos 1), opunând-o familiarității (parrhesia), îndrăznelii (Agathon 1). Aceasta este
esența articolului Înstrăinarea ca formă de asceză în monahismul timpuriu (pp. 117-
157).
Studiul al treilea din seria medalioanelor tematice, Lucrarea mâinilor în
monahismul timpuriu. Contestație și valorizare (pp. 159-173), trece în revistă
problema, așa cum apărea ea în secolele IV-VI printre monahii din Egiptul inferior.
Patericul este, desigur, izvorul principal. Apoftegmele cele mai ilustrative sunt Siluan 5
(unde bătrânul concluzionează: “negreșit, trebuință are și Maria de Marta, căci prin Marta
se laudă Maria” – p. 216 în ed. Alba-Iulia, 1990) și Luchie 1. Exemplare sunt și
mărturiile Avvei Pamvo – pe patul de moarte: “De când am venit în locul acesta și mi-
am zidit chilia și-am locuit într-însa, nu-mi aduc aminte să fi mâncat vreodată pâine fără
să o fi câștigat cu mâinile mele” (Pamvo 14) – sau a Avvei Ahila: “nu cumva să Se
mânie Dumnezeu și să mă învinuiască, zicând, că deși putând să lucrez, nu am lucrat,
pentru aceasta mă ostenesc și lucrez din toată puterea mea” (Ahila 5, p. 33). Cititorul
interesat de problematică își poate completa lectura despre alternanța rugăciune – muncă
la Părinții pustiei cu capitolul VIII (pp. 117-129) al lui Dom Lucien Regnault din Viața
cotidiană a Părinților deșertului în Egiptul secolului IV (Ed. Deisis, 1997).
Articolul cu numărul 8, Rugăciunea lui Iisus la călugării din Egipt (pp. 175-186),
poate fi asociată în lectură cu cel de la numărul 11, O inscripție în limba coptă despre
“rugăciunea lui Iisus” (pp. 229-250 și “Anexa” de la p. 325), pentru a-l scoate puțin pe
cititor din complicatele tehnici post-isihaste și a-l introduce în ceea ce este spiritul
rugăciunii monologistos ce are ca element esențial numele lui Iisus.
O abordare atentă și cu discernământ a problemei viziunilor la călugării egipteni în
studiul Viziunile mistice în monahismul creștin răsăritean (pp. 187-202). De lecturat
în conjuncție cu capitolul XVI (pp. 210-222) din Viața cotidiană…
Partea a treia a cărții, Martori ai monahismului creștin (pp. 203-284), este partea
seacă a cărții. Istoricul iese acum în față.
 Ultimele două studii din Privire de ansamblu evidențiază obsesiile autorului (care
se vădește «fan» monotropia = orientarea monahului către un țel: “Cred că monahismul
este, în esența lui, căutarea unimii, a unificării”, zice A. G. – pp. 110 și 310), dar și,
poate, o anume preeminență a intelectualismului științific în fața credinței. De exemplu,
ori de câte ori vorbește despre momentul convertirii Cuviosului Antonie cel Mare (pp. 39,
69, 111, 299, 313), Profesorul Antoine Guillaumont trece cu nebăgare de seamă peste
chemarea Mântuitorului la desăvârșire (“Dacă voiești să fii desăvârșit, du-te, vinde averea
ta și dă-o săracilor” – Mt 19, 21) – sau cel mult o consideră împlinirea legică a unui
precept (p. 313) –, și ia ca motiv “profund” (p. 313) al acestei renunțări completarea
biografului lui Antonie (Sfântul Atanasie cel Mare): “ca să nu-i mai pricinuiască griji”.
Antoine Guillaumont nu poate să vadă în viața monastică “ultima formă luată de
mărturisire pentru credința creștină ferventă pusă de Duhul Sfânt în inima Bisericii” prin
Pogorârea de la Cincizecime și dezvoltată continuu și fără întrerupere prin puterea
minunilor și a semnelor în primele timpuri ale Bisericii, apoi prin puterea martiriului și, în
final, prin monahism, care “reproduce cele două precedente acte ale Duhului Sfânt:
minunea realizată prin învierea monahului însuși, și martiriul, care ridică firea umană mai
presus de ea însăși” (Père Matta el-Maskine, Sainte Antoine ascète selon l’Evangile,
suivi de Les vingt Lettres de saint Antoine selon la tradition arabe, Ed. Bellefontaine,
1993, pp. 48, respectiv, 41). Ar putea fi “căutarea unității” (p. 310) modul «științific» de a
spune “căutarea desăvârșirii prin Pogorârea Duhului Sfânt” ?
Totuși: Originile vieții monahale rămâne o carte importantă, ce nu trebuie să
lipsească din bibliotecile mânăstirilor, mai ales că traducerea sigură și în terminologie
tradițional monastică a timișoreanului Constantin Jinga, o face, cel puțin în parte
(medalioanele părții a doua și articolul Monahism și etică iudeo-creștină), accesibilă și
recomandabilă tuturor.

Iulian Nistea
(Epifania, iulie-august 1998)