O scrisoare pierdută

de Ion Luca Caragiale

INTRODUCERE

In literatura românã , comedia va cunoaşte apogeul prin cel mai mare dramaturg român,
I.L.Caragiale. Creaţia sa, în domeniul teatrului şi al prozei, de facturã clasicã având influenţe
realiste şi naturaliste, se ridicã prin valoarea esteticã şi modernitatea sa deasupra oricãrei
determinări temporale. Piesele care alcătuiesc comediografia majorã precum „O noapte
furtunoasã ”, „D’ale carnavalului” şi „O scrisoare pierdutã” reflectã în mod direct viziunea depre
lume a geniului caragialesc, dramaturgul criticând viciile comportamentale, platitudinea şi
depersonalizarea omului ce-şi conservã cu asiduitate statutul de marionetã, de individ lipsit de
idealuri. Universul dramatic al lui Caragiale se „înfruptă” din realitatea cotidianã: corupţie,
imoralitate, compromisul, imitația, parvenirea, şantajul, nepotismul, adulterul, minciuna ,
fanfaronadă şi stupiditate, fenomene sociale ce coexistă, definind o societate decãzută, sfâşiatã
de forme fãrã fond. I.L.Caragiale a reprezentat astfel, aidoma lui Eminescu, un moment de vârf
în istoria literaturii române, contribuţia sa fiind covârşitoare.

ÎNCADRAREA ESTETICĂ A OPEREI (Tipologia)+ enunțarea a două argumente

Acest mare dramaturg român pleacă în elaborarea comediilor sale de la principiul
„castigat ridendo mores”, adică de la ideea că moravurile se îndreaptă prin râs, fiind convins,
după propriile mărturisiri, că „nimic nu-i arde mai tare pe proşti decât râsul”, evidenţiindu-se
astfel comicul de intenţie. Fiind o specie a genului dramatic, în proză sau în versuri cu acţiune
şi personaje construite în scopul delectării receptorului, bazată fiind pe categoria estetică a
comicului, deoarece satirizează cu sarcasm întâmplări, aspecte sociale cu ajutorul personajelor
ridicole, stârnind râsul cu scopul de a le corija „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale – 1884,
este o comedie (definiția comediei).
Comedia are la bază un conflict superficial, ce declanşează o acțiune plină de neprevăzut,
încheiată vesel și, deseori, moralizator. Dezvoltarea acțiunii dramatice prin medierea comicului,
atitudinea critică și satirică față de slăbiciunile omenești, eroii reduși la scheme caracterologice și
limbajul accesibil, caracterizat prin oralitate, completează profilul estetic al speciei.(
caracteristici ale comediei).PENTRU DEZVOLTAREA ARGUMENTELOR VEZI
CONFLICTUL ȘI MINIM DOUĂ TIPURI DE COMIC!!!! Această operă este o comedie
realistă de caracter și de moravuri politice și familiale , încadrare conferită de comicul de
intenţie, de situaţie, cel de caracter, comicul numelor sau al onomasticii, comicul de limbaj şi
datorită infrastructurii dramatice.
Opera aparține realismului ( argumente care permit încadrarea › ) prin răsfrângerea
critică a dinamicii vieții politice a timpului, prin ironizarea - în manieră junimistă - a unor tare
sociale (precaritatea unor instituții, beția de cuvinte a politicienilor, corupția generalizată,
manipularea maselor, trucarea votului, mentalitatea de târgoveți şi interesele meschine ale
conducătorilor), prin cultivarea unor tipologii consacrate - dintre care cele mai semnificative
sunt arivistul și demagogul -, precum și prin impresia de veridicitate pe care o lasă acțiunile.
1
SURSE DE INSPIRAȚIE- SUBSTRAT ANTROPOLOGIC
SUBSTRATUL PROIECTELOR
În 1884 - Caragiale se întâlneşte cu profesorul I.Suchianu și actorul Ştefan lulian, merg
împreună la o băcănie pentru lectura și discutarea deznodământului piesei 0 sçrisoare pierdută;
autorul le cere părerea asupra candidatului pe care să- I aleagă pentru postul de deputat în
parlament : Cațavencu sau Farfuridi? Suchianu aruncă în glumă: ,,eu sunt pentru amândoi";
Caragiale reține gluma și, după două luni îşi înștiințează amicii : ,,Am ales pe amândoi, cum ai
spus tu în zeflemea, dar într-o singură persoană, pe Agamiță Dandanache, mai prost ca Farfuridi
și mai canalie decât Cațavencu. Asta-i culminație în teatru, asta-i deznodământul de surpriză,
după care am umblat două luni şi nu-l puteam găsi" - după Ion Roman - Caragiale.
SUBSTRATUL SOCIAL - POLITIC
Opera a fost văzută ca o ilustrare artistică a contextului social - politic creat în jurul
anului 1883, an în care au avut loc alegeri parlamentare, ba, mai mult decât atât, au fost critici
care nu s-au sfiit să identifice în personajele caragialiene profiluri ale personalităților vremii.
Garabet Ibrăileanu vede ilustrată în piesă disputa dintre facțiunile Partidului Liberal - cea
radicală a lui C. A. Rosetti (simbolizat, în piesă, prin Cațavencu) şi cea moderată a lui I. C.
Brătianu (întruchipat de Farfuridi): Cațavencu, revizionist, în anul 1883 (când s-a făcut alegerea
pentru camera revizionistă) simbolizează gruparea C. A. Rosetti. Cel mai infam din piesă este
întruparea curentului cel mai înaintat, mai democratic, din fostul partid liberal, curentul rosettist.
Şi e semnificativ că el nu reuşeşte: curentul revizionist, cum se știe, a fost în minoritate" .
TEMA
Tema degradării vieții politice, sociale și private se concretizează prin surprinderea
unui episod din campania electorală pentru desemnarca unui candidat pentru viitoarele alegeri
parlamentare.
Acțiunea este plasată într-un orăşel de provincie, capitala unui judet de munte (pe care
contemporanii au asociat-o cu Piatra Neamt), în ,,anul de grație 1883" (Catavencu, actul III,
scena I).
Semnificația TITLULUI
La nivel structural, titlul operei este alcătuit dintr-o sintagmă nominală, construită, ca
semnificație , în jurul substantivului scrisoare. Forma accentuată nehotărât induce ideea de
generalizare- sunt două scrisori în text, cea pierdută de Zoe şi cea pe care o folosește
Agamemnon Dandanache. Titlul piesei reliefează intriga, sugerând prin substantivul cu articol
nehotărât - faptul că acea „scrisoare pierdută" este doar unul dintre multele mijloace de şantaj în
lupta politică. Prin repetarea situației scenice (apariția unei scrisori similare care determină
numirea „de la centru" a lui Dandanache), scrisoarea de dragoste trecută prin mai multe mâini
devine simbol al corupției și compromisului, ca şi al depersonalizării individului într-o lume în
care până și sentimentele (iubirea, onoarea, prietenia etc.) ajung „obiect de negociere".

2
Scrisoarea este un suprapersonaj – pentru că în jurul ei se țese intriga numită diferit în raport cu
celelalte scrisori din text: Trahanache este chemat de Cațavencu la sediul Societății
Enciclopedice Cooperative «Aurora Economică Română» printr-un răvăşel; Pristanda anunță că
a sosit o „depeşă fe-fe urgentă", iar Dandanache povesteşte în scena III, actul IV despre o
„scrisorică de amor". Motivul scrisorii pierdute, mai ales al uneia compromițătoare de dragoste,
este un topos al comediilor potențialul ei de gelozie și scandal pe care le poate stârni.

STRUCTURA ȘI COMPOZIȚIE
Compozițional, capodopera comediei româneşti este alcătuită desăvârșită artă a
construcției clasice. Cele patru acte (cu 9, 14, 7 și, respectiv, 14 scene) aduc în scenă mereu
mai multe personaje, sugerând astfel sporirea tensiunii și a agitației provocate de evenimentul
politic şi, mai ales, de întâmplarea aparent neînsemnată a pierderii unei scrisori de dragoste.
Formula dramatică se bazează pe structuri traditionale: succesiune cronologică,
tehnica acumulării situațiilor (tehnica ,,bulgărelui de zăpadă"), a înlănțuirii evenimentelor şi pe
structuri dramatice moderne, precum simetria situației scenice (repetarea ,istoriei" scrisorii
pierdute) ori instalarea „ex abrupto" a unui conflict care nu se rezolvă decât temporar în final,
sau o situație-intrigă care s- a consumat înainte de ridicarea cortinei și este reconstituită din
replicile personajelor pe un traseu invers cronologic (relatarea lui Pristanda, a lui Trahanache şi a
lui Zoe și, în finalul primului act, relatarea Cetățeanului turmentat, cel care găsise scrisoarea).
TEHNICA DE CONSTRUCTIE A CONFLICTULUI > BOULE DE NEIGE (IH.
Bergson) tehnica ,bulgărelui de zăpadă", presupune amplificarea treptată a conflictului.VEZI
MAI JOS TIPURI DE CONFLICT!!!
Tehnica implicită a unui IMBROGLI0 genial LOVITURA DE TEATRU =
RĂSTURNAREA DE SITUAȚIE -În timpul claborării piesei, Caragiale conștientizează că va
trebui să aleagă pentru postul de deputat în Parlament între un şantajist ca Nae Catavencu şi un
prost fudul, precum Farfuridi. Pe oricare dintre cei doi l-ar fi ales, receptorul ar fi fost
nemulțumit, mesajul estetic al piesei nefiind atins. Dilema dramaturgului este sublimată prin
replica Cetățeanului turmentat: „Eu pentru cine votez ?", acesta acționând ca un alter ego al
autorului . Şi atunci Caragiale găseşte o ieşire genială: creează un al treilea personaj, mai imoral
decât Cațavencu, mai prost decât Farfuridi și pe deasupra și ramolit, care pe lângă faptul că
acumulează defectele celorlalte personaje îi și întrece în carențele lor.
OPȚIONAL !!!
Florin Manolescu semnalează unele inovații aduse de Caragiale în comediile sale:
1. Aparițiile tardive ale unor eroi; Cațavencu, de pildă, intră în scenă abia la sfârşitul
actului II și numai după ce despre el vorbesc insistent Pristanda, Tipătescu, Trahanache, Zoe,
Farfuridi, Brânzovenescu și Cetățeanul turmentat cu lumea din afară: pe Tăchiță, Petcuş,

3
 2. Continua legătură a scenei fundal, apar multe personaje invizibile: Zapisescu,
popa Pripici, fiul lui Trahanache de la facultate, nevasta lui Pristanda Inserția epicului în
dramatic . prin îmbinarea dialogului cu narațiunea
3. Construcția savantă a finalurilor. De exemplu, pierderea scrisorii de către Cațavencu
creează un posibil nou moment de tensiune, părând a prelungi acțiunea tocmai când se îndrepta
spre deznodāmânt, acesta validându-se ca un moment of last suspence.
4. Teatru în teatru - Anne Ubersfeld definește această formulă ca figurație en abîme a
actului teatral. Ex celebra expunere a lui Pristanda, în care polițaiul joacă multiple roluri (cel
puțin patru), dând cele mai exacte amănunte, „știți, ca la teatru", după cum însuşi personajul
afirmă: „Tipătescu: Spune odată istoria de-aseară, că mă grăbesc.
CONFLICTUL
Conflictul derizoriu al jocului de interese îmbracă aparența unui conflict politic, dar
confruntarea nu se produce între doctrine și idei politice, fiindcă opozanții fac parte din grupări
diferite ale aceluiași partid de guvernământ. Aripa conservatoare (reprezentată de Trahanache,
T'ipătescu, Farfuridi și Brânzovenescu) este cea care deține puterea, iar aripa reformatoare
(Cațavencu şi „dăscălimea") năzuiește să acceadă ·la putere. Această polarizare a eroilor pe
criteriul grupului de interese este evidentă încă din lista de personaje, care nu se alcătuiește, ca de
obicei, în ordinea importanței rolului scenic.
Conflictul fundamental este construit treptat, personajele sunt aduse în scenă pe rând:
mai întâi Tipătescu, apoi Trahanache și , mai târziu Zoe toți fiiind alarmați din cauza unui
eveniment petrecut în afară și dezvăluit parțial; apoi apare Cațavencu, realizându-se astfel
unitatea de acțiune a operei. Conflictele secundare se dezvoltă, pe de o parte, între cuplul
Farfuridi și conducătorii partidului din care fac parte Brânzovenescu (Trahanache, Tipătescu),
determinat de faptul că primii se simt trădați , pentru că Trahanache, Zoc și Ghiță, cunoscut
apropiat al lui Tipătescu sunt văzuți ieșind din casa lui Cațavencu, pe de altă parte, între Zoe și
Tipătescu , generat de apariția neașteptată a depeşei cu numele lui Dandanache.
Amplificarea conflictului se face prin intrările și ieşirile repetate ale Cetățeanului
turmentat care creează o stare de tensiune niciodată rezolvată, prin evoluția inversă a grupurilor
( Cațavencu e înfrânt deşi părea că va câştiga, iar Tipătescu - Trahanache - Zoe triumfă, deși erau
în pericolul de a pierde), prin interferenta finală a intereselor tuturor personajelor aflate în
conflict, prin implicarea unui număr tot mai mare de personaje, prin proliferarea situațiilor
conflictuale în spațiu (corupția, imoralitatea, şantajul politic definesc si viața politică a capitalei)
și în timp (promisiunea făcută de Zoe lui Cațavencu anticipează perpetuarea acestor practici
politice și la alegerile viitoare).
In chip neobişnuit în comedia clasică, conflictul derizoriu nu-şi epuizează resursele, nu
rămâne simplu pretext pentru declanşarea şirului de situații comice.

4
 REPERE SPAȚIO-TEMPORALE
Reperele de timp și de spațiu slujesc aceeaşi intenție generalizatoare a autorului, care
evită a-şi plasa eroii într-o realitate reperabilă şi finită, preferând a se juca ingenios cu valențele
universale ale ambiguității. Astfel, după tabela personajelor - care reprezintă în sine un tablou
veridic al spectrului politicii provinciale - laconica precizare „În capitala unui județ de minte, în
zilele noastre" orientează așteptările cititorului către o lume românească eternă. Adjectivul
pronominal ,noastre" creează o coincidență sugestivă între timpul creării operei și timpul mobil
al receptării acesteia, o dublă oglindire care asigură actualitatea „poveștii" în orice epocă, dat
fiind faptul că „politicul are universalitatea lui și nu pretinde glose de subsol ca să fie inteligibil
după decenii"Subiectul piesei urmăreşte momente de mare tensiune din existența ,publică" a
eroilor.
Actiunea se petrece într-o durată limitată, care aminteşte regula unitătii de timp din
teatrul antic. Astfel, evenimentele din primele trei acte se aglomerează într-o singură zi (vineri,
11 mai 1883), cea a desemnării candidatului. Actul final mută acțiunea peste două zile
(duminică), în momentul încheierii alegerilor, al desemnării câștigătorului și al sărbătoririi
publice a acestuia. Precizarea inițială a dramaturgului „[...] în zilele noastre" îngăduie
regizorilor care au pus în scenă piesa de-a lungul timpului să actualizeze în modurile cele mai
neașteptate „lumea pe dos" a eroilor lui Caragiale.
Spatiul scenic este și el puternic simbolizat, ca spațiu „de trecere", cu deschideri
multiple. In primele două acte, „anticamera bine mobilată" din casa prefectului sugerează
faptul că deciziile politice nu se iau în spațiul public, ci ,,în culise", aşa cum se întâmplă și în
actul al III-lea. Deşi întrunirea publică are loc în sala cea mare a primăriei, hotărârea definitivă
ca Dandanache să fie desemnat candidat se ia în cabinetul primarului, unde Trahanache se
întâlnește cu Tipātescu și cu Zoe. Ultimul actul, singurul în care se zăreşte, în fundal, orăşelul de
munte (identificat de contemporanii lui Caragiale cu Piatra-Neamt), are ca decor spațiul
deschis – grădina casei lui Trahanache, loc care comunică cu grădina publică.

ACȚIUNEA/DIEGEZA

Într-o comedie realistă diegeza dramatică trebuie să evidenţieze în mod realist

tema, regulă de la care „O scrisoare pierdută” nu face excepţie, conturându-se astfel comicul de
situaţie. Astfel, expoziţiunea avertizează asupra faptului că vor fi prezentate întâmplările dintr-
un orăşel de munte, cu numai câteva zile înainte de alegeri, creaţia dramatică impunând anumite
limite în ceea ce priveşte amploarea timpului şi spaţiului de defăşurare a acţiunii: „în capitala
unui judeţ de munte, în zilele noastre”, adică la sfârşitul secolului al XIX – lea, în perioada
campaniei electorale, în interval de trei zile. Organizaţia locală, ca reprezentantă a partidului de
guvernământ, trebuie să îşi propună candidatul pentru postul de deputat în parlament. Zaharia
Trahanache, preşedintele partidului de guvernământ l-ar sprijini pe Farfuridi, dar în niciun caz nu
l-ar promova pe Nae Caţavencu, reprezentant al opoziţiei alături de grupul dăscălimii în măsură
să-i compromită autoritatea. Datorită ambiţiei sale, Nae Caţavencu vrea să se impună printr-un
program mai radical. El reuşeşte să subtilizeze de la cetăţeanul turmentat scrisoarea de dragoste
pierdută de Zoe, adresată ei de către prefectul Ştefan Tipătescu, scrisoare ce va deveni obiect de

5
şantaj. Intriga este reprezentată astfel de modalitatea prin care Nae Caţavencu doreşte să obţină
candidatura. Conflictul dramatic principal constă în confruntarea pentru putere politică a celor
două tabere: reprezentanţii partidului aflat la putere – prefectul Ştefan Tipătescu, preşedintele
grupării locale a partidului, Zaharia Trahanache şi soţia acestuia, Zoe şi gruparea independentă
constituită în jurul lui Nae Caţavencu, avocat ambiţios şi proprietar al ziarului „Răcnetul
Carpaţilor”. Conflictul secundar este reprezentat de grupul Farfuridi – Brânzovenescu, care se
teme de trădarea prefectului. Desfăşurarea acţiunii prezintă atât reacţiile la şantaj, cât şi
presiunile făcute de Caţavencu asupra persoanelor implicate pentru a-şi exercita puterea ce i-o
conferă deţinerea acestui document. Şantajul o sperie mai ales pe Zoe, care, de teama de a nu fi
compromisă public, exercită presiuni asupra celor doi bărbaţi şi obţine promisiunea candidaturii
lui Nae Caţavencu. Când totul părea rezolvat, urmează o adevărată lovitură de teatru: de la
Bucureşti se cere, să fie trecut pe lista candidaţilor un anume Agamemnon Dandanache. În
timpul şedinţei de numire oficială a candidatului, poliţaiul Pristanda pune la cale un scandal,
menit să-i şteargă încrederea lui Caţavencu la alegeri. În încăierare acesta pierde pălăria în care
avea ascunsă scrisoarea, producând astfel mari emoţii doamnei Trahanache, momentele
circumscrise reprezentând punctul culminant. Nae Caţavencu, fără scrisoare se simte dezarmat
şi schimbă tactica parvenirii, devenind umil şi obsecvios, mai ales după ce scrisoarea este remisă
Zoei de acelaşi cetăţean turmentat care găsise pălăria în care fostul şantajist ascunsese scrisoarea.
Asupra lui Caţavencu planează în continuare contraşantajul pregătit de Zaharia Trahanache ce
deţinea la rându-i o poliţă falsificată de el. Limpezirea situaţiei se realizează în actul IV:
Dandanache sosit de la Bucureşti îşi dezvăluie strategia politică absolut asemănătoare cu cea a
lui Caţavencu, dar la alt nivel şi cu mai multă perfidie, el neavând intenţia de a remite scrisoarea.
În final toată lumea se împacă, Dandanache e ales cu unanimitate de voturi, Nae Caţavencu,
iertat de Zoe, ţine un discurs, se îmbrăţişează cu adversarii într-o atmosferă de carnaval, de
mascaradă, acompaniată de muzica ce este condusă de Pristanda, momente care punctează
deznodământul operei.

COMICUL
Comicul este categoria estetică definitorie pentru specie, constând în atitudinea critică
fată de societate a autorului, avându-şi sursele în contrastul dintre aparență și esență, scop și
mijloace, efort şi rezultat, realitate și pretenție. Considerat de G. Călinescu „inefabil ca și lirismul
eminescian" - aşadar greu definibil-comicul caragialian ia diverse forme, între care limbajul
personajelor pare a-i oferi autorului spațiul cel mai larg de exprimare a originalitătii.
TIPURI DE COMIC:
COMIC DE CARACTER
Viziunea despre lume a lui Ion Luca Caragiale nu se putea evidenţia în această
operă în afara unor personaje care să transmită anumite mesaje dincolo şi prin text, în cazul
acesta personajele făcând „concurenţă stării civile”- Balzac, acestea reprezentând nişte tipologii,
personaje plate, statice sau bidimensionale, aspect ce conturează comicul de caracter. Viziunea
satirizantă despre lume a dramaturgului este reliefată şi prin modul unic de individualizare a
personajelor „plate” care se dovedesc a fi nişte marionete lipsite de profunzime sufletească, ce nu
cunosc o evoluţie pe parcursul operei, acţionând stereotip şi simplist. Acest aspect permite
încadrarea lor in diverse tipologii, personajele reuşind astfel să întruchipeze defecte umane

6
evidenţiate prin apelul scriitorului la comicul de caracter, modalitate specifică de caracterizare a
personajelor intr-o comedie. Eroii caragialeşti reprezintă astfel rezultatul unui amplu proces de
abstractizare a viciilor omeneşti, pe care cititorul le identifică în personajele care devin simboluri
alegorice ale acestora. Pompiliu Constantinescu stabileşte astfel clasele tipologice în care se
încadrează eroii caragialeşti: „încornoratul”- Zaharia Trahanache, „junele prim”- Ştefan
Tipătescu, „cocheta adulterină”- Zoe, „politicianul demagog”- Nae Catavencu şi Farfuridi,
„servitorul”- Ghiţă Pristanda, „cetăţeanul”- Cetăţeanul turmentat, „raisonnerul”-
Brânzovenescu.

COMICUL DE LIMBAJ Comicul de limbaj este cel mai bine reprezentat. Limbajul
folosit de personaje are o pronunțata funcție de identificare şi de caracterizare a personajelor
(poziție socială, profesiune, nivel de cultură, inteligență, aparența politică, opțiuni existențiale,
scară de valori etc.). Cu puține excepții, personajele se exprimă greşit, într-un limbaj pleonastic,
presărat cu tautologii, cu truisme sau cultisme stâlcite, cărora li se adaugă contradicții în termeni
ori nonsensuri [pronunțarea greşită a unor cuvinte: „andrisant", „bampir", „plebicist",
„renumerație" (Pristanda); „capitalişti" (Farfuridi); ticurile sau automatismele verbale:
Farfuridi: ,La douăsprezece trecute fix." Pristanda: ,curat (murdar)"/ Trahanache: ,,Stimabile";
,Ai puțintică răbdare." Contradicția în termeni: „După lupte seculare, care au durat aproape 30 de
ani." Truisme, nonsensuri: „Un popor care nu merge înainte stă pe loc." ,0 societate fără
prințipuri, care va să zică că nu le are"). Toate aceste greşeli de limbă sunt o inepuizabilă sursă
de râs, punând în lumină vidul intelectual și sufletesc al acestor personaje.
este provocat de:
1. prezența numeroaselor greşeli de vocabular - cuvintele sunt deformate, din lipsă de
instrucție sau mimetism şi ele apar prin:
* pronunție greşită, în special a neologismelor ex: famelie, renumerație (în loc de remunerație
=retribuție, plată), plebicist (în loc de plebiscit =consultare prin vot a poporului), nifilist (în loc
de nihilist = radical sistemul politic, morala, religia instituțiile unei societăți)
* etimologie populară Ex scrofuloși - sensul dorit: scrupuloși, dar forma folosită trimite la
scrofuloză – boală debilitară sau tuberculoză limfatică; capitalişti locuitori ai capitalei, faliți -
înseamnă pentru Cațavencu oameni de fală (în realitate, falit insolvabil)
- lipsa de proprietate a termenilor ex liber - schimbist înseamnă, pentru Cațavencu, elastic în
concepții ; în realitate, doctrina liberului schimb se referă la neamestecul statului în viața
economică, opusă doctrinei protecționiste | = persoană care se află în stare de faliment, om –
2.încălcarea regulilor gramaticale și a logicii
În general, abaterile din limbajul personajelor caragialiene categoria reprezentative pentru
sofismelor sunt paralogismelor/raționament greşit folosit adesea pentru a induce în eroare, cu
sublinierea că ele nu sunt făcute cu intenția de a înşela, așa cum presupune definiția din logică, ci
din neștiință;
* pleonasm "ne-am răcit împreunä" (Cațavencu)

7
 - contradicția în termeni "După lupte seculare care au durat aproape 30 de
ani"(Cațavencu), "12 trecute fix"(Farfuridi),
-asociațiile incompatibile "diavolul de popă" (Pristanda)
-nonsensul "Din două una, dați-mi voie, ori să se revizuiască primesc! Dar să nu se
schimbe nimica..."(Farfuridi); "Industria română este admirabilă e sublimă, putem zice, dar
lipsește cu desăvârșire"(Cațavencu)
- truismele – adevărurile evidente: "un popor care nu merge înainte stă pe
loc"(Cațavenctu); "unde nu e moral, acolo e corupție și o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu
le are"(Trahanache, citându-l pe fiul său de la facultate)
* expresiile pleonastice sau tautologic - "intrigi proaste"(Tipătescu), “manoperă
grosolană"(Brânzovenescu, manoperă fiind folosit în sensul de uneltire)
- anacolutul (întreruperea continuității sintactice în propoziție sau în frază) /galimatias ex
"Dacă Europa ...să fie cu ochii ațintiți asupra noastră, dacă pronunța astfel. Care lovesc
soțietatea, adică fiindcă din cauza zguduirilor..şi idei subversive [...] işi mă-nțelegi, mai în sfârșit
a dat probe de tact.. construcții prolixe Cameră, și eu ca rumânu imparțial, care va să zică..cum
am zițe...în sfârşit, să trăiască"(Dandanache) .
3. Ticuri verbale denunță un fenomen de inerție intelectuală, de automatism, de alienare:
• Pristanda - "curat ", termen omniprezent, ajungând la structuri oximoronice de tipul "curat
murdar"; Trahanache "ai puțintică răbdare" dublând verbal | încetineala, ramolismentul
personajului; · Farfuridi - "dați-mi voie" – trădând încercarea lui eşuată de a- și impune ideile;
Dandanache - “neicusorule, puisorule".
4. Folosirea greşită sau nepotrivită a unor dictoane celebre - Oneste bibere
(Cațavencu) începutul stâlcit al maximei latineşti "honeste vivere neminem laedere, suum cuique
tribuere" - Să trăieşti cinstit, să nu păgubeşti pe nimeni, să dai fiecăruia ce e al său "Scopul scuză
mijloacele", aparținând omului politic Italian Niccolo Machiavelli (1469-1527) este atribuit de
Cațavencu "nemuritorului Gambetta" (Leon Gambetta (1838 -1882) - avocat şi om de stat
francez, cunoscut prin talentul său oratoric deosebit şi prin curajul de a-și spune opiniile).
COMICUL DE NUME/ONOMASTIC
Comicul numelor ocupă un loc important, fiind nu numai o sursă de amuzament, ci şi un
instrument cu putere de semnificare a unor arhetipuri din comedia clasică. Astfel, aluziile
culinare (Farfuridi, Brânzovenescu) , diminutivele ridicole (Agamiță / Gagamiță Dandanache),
derivatele semnificative (Catavencu) sugerează trăsături ale „marionetelor" care le poartă:
prostia, senilitatea, demagogia. Vorbind despre talentul lui Caragiale în caracterizarea
personajelor prin nume, criticul Garabet Ibrăileanu preciza: „Numele din opera comică a lui
Caragiale dau impresia că fac parte din personajele pe care le denumesc."
Numele (atât patronimele, cât și antroponimele) reprezintă formule sintetizatoare pentru
caracterul personajelor; modalitatea a mai fost folosită de Alecsandri, dar la un nivel rudimentar:
Pungescu, Răzvrătescu, Napoilă, Clevetici. (Patronim = nume de familie Antroponim =

8
prenume) Zaharia Trahanache - patronim derivat de la trahana - cocă moale traducându-se
caracterul uşor maleabil al personajului, el este modelat de "enteresele partidului "; - antroponim
derivat de la zahăr – zahariseală, decrepitudine; decrepitudine = ramolisment
Nae Cațavencu - patronim derivat fie de la cață - mahalagioaică rezultând caracterul
demagogic, fie de la cațaveică - haină cu două fețe sugerându-se caracterul duplicitar, ipocrizia,
fățărnicia personajului ;
• Ştefan Tipătescu de la tip însemnând june prim aventurier, punctându-se imoralitatea
personajului.
• Ghiță Pristanda - patronim derivat de la pristanda - joc moldovenesc ce presupune mai
mult bătaia pasului pe loc, dansatorii jucând după cum comandă un altul, traducându-se
caracterul obsecvios / umil,slugarnic al personajului
Comicul de situatie este generat de triunghiul conjugal care declanşează intriga, de acțiunile
stranii ale cuplului Farfuridi – Brânzovenescu, precum și de lovitura de teatru din final,
constând în numirea unui nou candidat, după tiparul „păcălitorului păcălit". Totodată, pierderea
și regăsirea scrisorii creează un comic al suspansului, la fel ca și intrările repetate ale
Cetățeanului turmentat .
Caragiale folosește scheme tipice din literatura universală:
• prezența unor grupuri insolite - cuplul comic alcătuit din Farfuridi şi Brânzovenescu -
amintind de vechiul cuplu de clovni .
• încurcătura - creată de pierderea şi găsirea succesivă a scrisorii;
 Coincidența- Dandanache ajunge să fie numit candidat la postul de deputat la colegiul II,
tot în urma unui şantaj cu o scrisoare de amor;
 quiproquoul (cineva este luat drept altcineva) este pus în lumină atunci când Dandanache o
ia pe Zoe drept soția lui Tipătescu Trahanache îl consideră prefectul județului ;
 acumularea progresivă - pe parcursul piesei, Cațavencu nu numai ca nu mai e în posesia
scrisorii, ci se ajunge la incriminarea sa din cauza unei polițe false care i-ar fi permis să-și
aproprieze 5000 lei de la Societatea "Aurora Economică Română"
 Evoluția inversă a grupurilor de personaje: Zoe -Trahanache- Tipătescu, deși păreau să
piardă în fața lui Cațavencu, situația prezintă o răsturnare care îl va aduce pe avocat în
poziția de învins, iar pe ceilalți în ipostaza de neînvinși;
 paralelismul intrigii traseul scrisorii pierdute de Zoe se intersectează
simbolic cu acela al răvaşului de care se folosește Dandanache de învingători.

PERSONAJELE
Intre toate personajele comediei , Agamemnon Dandanache joacă un rol aparte. El
întruchipează viciile celorlalți în grad maxim. Cu toate că apariția lui scenică este redusă (numai
în actul IV), personajul prinde viață datorită indicațiilor scenice ale autorului, care utilizează în

9
construcția sa toate resursele comicului. Astfel, în lista de personaje, este aşezat imediat după
Tipătescu şi definit ironic ca „vechi luptător de la '48". Epitetul ,vechi" reliefează nu doar vârsta
respectabilă, ci și faptul că, intrat în politică cu patru decenii în urmă, este depăşit de evenimente,
de realitate. Faptul că „vorbeşte peltic și sâsâit" sugerează senilitatea, ramolismentul intelectual,
ca și numele, care face aluzie la ,,încurcăturile" pe care le provoacă memoria sa în derivă.
Prenumele care aminteşte un erou de epopee (Agamemnon, regele care a condus războiul
împotriva Troiei) este diminutivat comic. Cel numit și Gagamiță este astfel coborât.
Prezența scenică a personajului este construită pe două coordonate: cea a acțiunilor sale
ca om „politic" și aceea a profilului său psihic şi intelectual. În sfera relațiilor publice, el
acționează cu abilitate și perfidie. Găsind ,scrisorica de amor" a „becherului", „persoană
importanta" în conducerea partidului, Dandanache o transformă în armă a şantajului politic.
Lipsit de scrupule („mai canalie decât Cațavencu"), el îşi încalcă promisiunea de a o înapoia
dupā ce este desemnat candidat pentru Cameră: „Cum se poate, conița mea, s-o dau înapoi? S-ar
putea să fac aşa prostie? Mai trebuie s-aldată... La un caz iar... pac! la Răsboiul.
Profilul psihic și intelectual al personajului este marcat de senilitate, de fixații și de
stereotipii de gândire şi de vorbire. Astfel, el este obsedat de rolul pe care l-a jucat și trebuie să-l
mai joace familia sa în viața politică a țării: „[...] familia mea de la patuzsopt... luptă, luptă si dă-i
si dã-i, si luptă". Lipsit de principii politice, Agamiță Dandanache este un oportunist care trece
dintr-un partid în altul ,,ca tot rumânul imparțial", numai spre a beneficia de un loc în parlament.
Contrastul dintre pretențiile sale politice și „personalitatea" lui marcată de gândirea incoerentă,
de memoria în derivă, de limbajul dezarticulat este comic. Toate replicile lui Dandanache
ilustrează comicul de limbaj prin stâlcirea peltică a cuvintelor, prin greşelile de logică și de
exprimare (anacolut, pleonasme, dezacorduri etc.), prin ticurile verbale (,neicusorule,
puicusorule"), prin prezența interjecțiilor onomatopeice (.birza... hodorone-trone, zdronca-
zdronca... st clopoțeii..."). Finalul în care ține „discursul" de multumire întregeşte imaginea
caricaturală a celui care a câștigat în lupta politică: „În sănătatea alegătorilor... car! au probat
patriotism şi mi-au acordat... (nu nemereste) asta... cum să zic de!... Zi-I pe nume de!... a!
sufradzele lor: eu care familia mea de la patuzsopt în Camera, și eu, ca rumânul imparțial, care
va să zică... cum am zițc... în sfărșit să trăiască! (Urale și ciocniri)."

Rivalii săi politici sunt Cațavencu și Farfuridi, personaje construite în acelaşi registru
stilistic al caricaturii, grotescului, absurdului. Nae Cațavencu este reprezentantul tinerei
burghezii locale, candidatul grupăii dizidente. Aşa cum se precizează în lista de personaje, este
,avocat, director- proprietar al ziarului Răcnetul Carpaților, prezident-fondator al Societății
Enciclopedice-Cooperative Aurora Economică Română".
Situat în fruntea grupului "tânăr, inteligent şi independent", Cațavencu se definește într-
un dublu regim: în viața publică, el ilustrează tipologia politicianului demagog, iar în viața
privată, tipul arivistului care se conduce după principiul lui Machiavelli (pe care îl atribuie greşit
lui Gambetta) ,,scopul scuză mijloacele.“ Numele personajului (derivat de la cață, însemnând
„femeie bârfitoare", dar şi „instrument cu cârlig la capăt", amintind însă şi de cațaveică - haină
cu două fețe) subliniază cel două ipostaze. „Cu silabele lui stridente și cu conturul ridicol, redă

10
perfect pe demagogul latrans" (G. Ibrăileanu). Stăpânit de o dorință puternică de parvenire
politică, Nae Cațavencu este tipul politicianului demagog, corupt, oportunist, lipsit de principii și
de scrupule în lupta politică și în viața privată. Pentru a fi desemnat candidatul partidului pentru
parlament, Cațavencu nu ezită să folosească şantajul.
Principala trăsătură psihică a lui Cațavencu este capacitatea de a se adapta la orice
situație: „depersonalizat, el suferă de mimetism organic, care suprimă granița dintre real și
simulat" (Liviu Papadima). Acestă disponibilitate de a schimba masca este reliefată prin scene-
pereche (scenele IX din actele II și IV). Atâta vreme cât are scrisoarea este orgolios, agresiv,
inflexibil (dialogul cu Tipătescu, actul Il, scena IX). După ce pierde scrisoarea, devine umil,
linguşitor (dialogul cu Zoe, actul IV, scena IX). În circumstanțele „devenirii" sale de-a lungul
celor patru acte, precizările din ,lista de persoane" se încarcă de noi semnificații: Răcnetul
Carpaților ar figura prima ipostază, iar Societatea Cooperativă Aurora Română poate sugera
disponibilitatea de cooperare din final. Limbajul lui Cațavencu este, mai mult decât al celorlalți
eroi, alcătuit din idei gata confecționate. Prețios în aparență, limbajul său este în realitate ilariant.
El cuprinde referințe culturale atribuite greşit, expresii latineşti stâlcite (honeste vivere devine
,oneste bibere"). etimologii populare (locuitorii capitalei sunt numiți „capitalişti"), numeroase
contradicții între termeni, nonsensuri, pleonasme etc., demonstrând incultura si absența gândirii
logice: „Industria română e admirabilă, e sublimă, putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire"; „[...]
după lupte seculare care au durat aproape 30 de ani [...]": „Noi aclamăm munca, travaliul, care
nu se face de loc în țara noastră!" El știe însă cum să simuleze emoția, să plângă, să-i influențeze
pe ascultători Cațavencu este un actor desăvârşit. Când urcă la tribună, își intră în rol, ia o poză
afectată: „CAȚAVENCU (ia poză, trece cu importanță printre mulțime şi suje la ridicol și
derizoriu. tribună; își pune pălăria la o parte, gustă din paharul cu apă, scoate un vraf de hârti și
gazete și le aşează pe tribună, apoi își trage batista și-şi şterge cu elegantă avocățească fruntea.
Este emoționat, tuşeşte şi luptă ostentativ cu emoția care pare a-l birui. - Täcere completă. Cu
glasul tremurat): Domnilor!..Onorabili concetățeni!.. Fraților!.. (plânsul îl îneacă.) lertați-mă,
fraților, dacă sunt mișcat, dacă emoțiumea mă apucă aşa de tare..suindu-mă la această tribună...
pentru a vă spume și eu... (plânsul îl îneacă mai tare.)... Ca orice român, ca orice fiu al țăii sale...
în aceste momente solemne... (de-abia se mai stăpâneşte) mă gândesc... la țărișoara mea..
(plânsul l-a biruit de tot) la România.. (plânge. Aplauze în grup)... la fericirea ei!.. (acelaşi joc de
amândouă părțile)... la progresul ei! (asemenea crescendo)... la viitorul ei! (plâns cu hohot.
Aplauze zguduitore.) Elementele paraverbale și nonverbale ale discursului - precizate minuțios în
indicații scenice de tip descriptiv și narativ - reliefează o retorică goală, un patriotism de paradă,
menit să ascundă o puternică dorință de parvenire. Noțiunile de țară, popor, progres reprezintă
pentru el simple lozinci în lupta electorală (calificate drept „fraze bune pentru gură-cască" de
către Tipătescu). Scopul declarat al acțiunilor sale este ca "România să prospere și tot românul să
îmbogățeze"; scopul real este accesul în sfera puterii şi, implicit, mai binele personal. Pentru
acest ,mai bine", „onorabilul", „nifilistul" Cațavencu se proclamă „liber-schimbist", este gata să
treacă în orice tabără, să încalce orice lege, juridică sau morală. Faptele sale o dovedesc: falsifică
o poliță pentru a primi împrumutul de la bancă, îi sustrage scrisoarea Cetățeanului turmentat, îi
şantajează pe liderii politici locali, iar, în final, acceptā umil să conducă festivitățile de
sărbătorire a victoriei adversarului său. Imaginea ultimă a personajului este cea a oratorului
„foarte amețit, împleticindu-se-n limbă", dar nerenunțând la tirade ieftine, la delirul verbal:

11
„Fraților! Am luptat şi am progresat: ieri obscuritate, azi lumină! ieri întristarea, azi veselia! lată
avantajele progresului! lată binefacerile unui sistem constituțional!" Nae Cațavencu
In tabloul de ansamblu al personajelor se distinge, ca un adevărat catalizator al acțiunii
Nae Cațavencu, ilustrând tipologia demagogului şi a parvenitului. Reprezentánd o figură
unicà și inimitabilà a teatrului românesc, Cațavencu este ,instrumentul" prin care Caragiale
ridiculizeazà practica discursului politic fără noimă, emfatic şi gol de idei.
Caracterizarea personajului începe chiar din didascaliile ce precedă textul, autorul enu-
merând cu subînțeles calitățile sale: ,Nae Cațavencu, avocat, director-proprietar al ziarului
-Ràcnetul Carpaților», prezident-fondator al Societății enciclopedice-cooperative «Aurora eco-
nomică románă»". Prescurtarea acestei instituții - A.E.R. este sugestivă pentru calitatea ei de
societate-fantomă, prin care personajul îşi însuşeşte bani ilicit, dovada ilegalității fiind polița
falsificată pe care o găsește Trahanache. In lupta politică, Nae Cațavencu se comportă fārà niciun
scrupul: ajunge prin înşelăciune în posesia scrisorii pierdute de Zoe Trahanache, subtilizând-o de
la Cetățeanul turmentat și, în ambiția de a parveni, nu se sfiește să recurgă la şantaj. Deviza sa il
atribuie insă, din incultură, „nemuritorului Gambetta". Se arată înfumurat şi sigur pe sine atåt
timp cât este în posesia scrisorii, moneda de schimb pentru o carieră politică în capitală, dar
devine umil, slugarnic și linguşitor atunci când pierde scrisoarea, după cum reiese din urarea
făcută vechiului rival: „In sănătatea iubitului nostru prefect. Să trăiască pentru fericirea județului
nostru". Cu toate meritele sale, pe care, în mod cert, le supraapreciază, Cațavencu nu are
susținerea necesară accederii la deputăție, considerându-se din această cauză profund nedreptățit,
asa cum reiese - prin procedeul autocaracterizării - din replica dată lui Tipătescu: „Ce vreau?
Ştii bine ce vreau. Vreau ce mi se cuvine, după o luptă de atâta vreme, vreau ceea ce merit în
oraşul acesta de gogomani unde sunt cel dintâi... între fruntaşii politici". Caracterizarea directă
este completată de aprecierile diferite ale celorlalte personaje. Zoe, de exemplu, îl numeşte
„şarpe" și „mişel" in discuțiile cu Fănică, dar „om cuminte" şi „prea galant" atunci când i se
adresează direct; Tipătescu vorbește despre el cu epitete precum „infamul", ,canalia",
,mizerabilul", iar Pristanda, oportunist, il consideră „mare pişicher" şi îi mărturiseşte admirativ,
atunci când il „ridică" la ordinul prefectului: „eu gazeta d-voastră o citesc ca Evanghelia
totdeauna". Caracterizarea indirectă prin vorbe este mijlocul cel mai potrivit pentru natura
locvace a personajului, punándu-i-se astfel in valoare demagogia ca principală trăsătură de
caracter: „nu bratul care loveşte, voința care ordonå e de vină". In acest sens, o scenă-cheie
pentru construirea profilului personajului este reprezentată de discursul ținut în cadrul adunării
elec- torale din Actul III, cánd işi construiește ipocrit o poză de patriot îngrijorat de soarta țării.
Cu hiperbole și epitete numeroase, in declarații sentimentale care îi provoacă până şi lui plânsul,
cu greşeli de logicá incalificabile și într-un delir verbal autentic, personajul îşi declară dragostea
de patrie: „Domnilor!.. Onorabili concetățeni!.. Fraților!...(Plânsul il îneacă.) Iertați-ma, fraților,
dacă sunt miscat, dacá emotiunea mă apucă așa de tare...".
Faptele îl caracterizeaza ca fiind insensibil și arogant, ca efect al convingerii că a sosit
timpul său și nu trebuie să rateze nicio ocazie: „Eu sunt candidatul grupului tânăr, inteligent şi
independent". Convins de superioritatea pe care o are asupra celorlalți, ar vrea să înlăture
decalajul dintre condiția sa de această politică este dictonul lui Machiavelli „Scopul scuză
mijloacele", pe carepolitică umilă şi imaginea de sine excepțională. Se dovedește însă un
ambițios fără tenacitate, acest lucru reieşind mai ales din finalul piesei, când se ascunde de

12
rușine, însă revine și acceptă îndatorat protecția lui Zoe (,Sărut mânile... devotamentul meu...").
Cu toate acestea, fiind lipsit de complexe, favorabil progresului şi descentralizării, apărător al
liberului schimb şi al gândirii libere, având capacitatea de adaptare și febra progresului, autorul
sugerează că avocatul ar putea fi un bun om politic, fapt conștientizat în mod ironic şi de
adversarul său, Tipătescu, atunci când face cunoştință cu Agamiță Dandanache: „Unde eşti,
Cațavencule, să te vezi răzbunat! Unde eşti, să-ți cer iertare că ți-am preferit pe onestul d.
Agamiță, pe admirabilul, pe neicuşorul, pe puicușorul Dandanache..."

Delirul verbal, agravat de incoerența gândirii, îl definește și pe rivalul său politic, Tache
Farfuridi. Avocat de profesie, el face parte din „comitetele şi comițiile" prezidate de
Trahanache, ilustrând în schema „faunei politice" acelaşi prototip al demagogului, iar în cea a
,caracterelor" comice, tipologia imbecilului absolut. Criticul Ştefan Cazimir vede în el
„întruparea prostiei solemne", fără o individualitate proprie, cu o gândire schematică generată de
automatisme existențiale: „și eu, am, n-am să-ntâlnesc pe cineva, la zece trecute fix mă duc la
târg; am, n-am clienți acasă, la unsprezece fix mă-ntorc din târg [...]; și-eu am, n-am înfățişare, la
douăsprezece fix mă duc la tribunal." Ca om politic, el se plasează definitiv într-un destin eşuat,
deşi, retoric, dar grotesc, se asociază unor mari destine istorice: „[...] întotdeauna am repetat cu
străbunii noștri, cu Mihai Bravul și Ștefan cel Mare... cu Mircea cel Bătrân și cu Vlad Țepeş..."
Prins o clipă în jocurile și iluziile puterii, pare a deveni intransigent: ,,...] când e vorba de
prințipuri sunt... mai catolic decât Papa". Conştient însă de faptul că partidul înseamnă „madam
Trahanache, nenea Zaharia, noi şi ai noștri", Farfuridi se teme să semneze telegrama către
„centru", prin care denunță trădarea, spunându-i lui Brânzovenescu: ,Trebuie să ai curaj ca mine,
trebuie să o iscălești, o dăm anonimă. persoana fizică a adversarului lor de moarte, ca într-o
subtilă mişcare de balet scenic, de cel mai bun efect comic, rolurile se schimbă și teoreticianul
devine agresiv, iar celălalt ponderat, n-are curajul să semneze scrisoarea, decât anonimă.

Dintre acești „onorabili, stimabili, admirabili" candidați trebuie să aleagă Cetățeanul turmentat.
El reprezintă omul simplu, în ipostaza publică, „cetățeanului" naiv, derutat de jocurile politice.
Personajul care nu este individualizat prin nume este o prezență scenică simptomatică, prin care
subliniază grotescul farsei politice a alegerilor. Ticul său verbal, „Eu cu cine votez?",
demonstrează totala dezorientare a clectoratului, care rămâne inafare tuturor manevrelor politice.
„Amețit" de demagogia electorală, de trecerile dintr-o tabără în alta, Cetățeanul turmentat
dovedeşte mereu o naivitate dezarmantă, dar și o ignoranță care conduce la o complicitate
condamnabilă: „Nu sunt turmentat (zâmbind) coană Joițico... las' că ne cunoaștem... Mă cunoaște
conul Zaharia de la 11 Fevruarie... [..] dar vorba e, eu alegător... eu... (sughite) apropritar, eu
pentru cine votez?" Chiar dacă părerea și votul său nu contează, pentru că alegerea candidatului
este determinată de manevrele politice ale ,stâlpilor puterii locale", rolul care i se atribuie
Cetățeanului turmentat în piesă este foarte important. El este personajul-agent care declanşează
intriga acțiunii și determină deznodământul, fiindcă este cel care găseşte, pierde şi regăseşte

13
scrisoarea. Aparițiile sale scenice, mereu în momente nepotrivite, sunt generatoare de comic.
Limbajul și gesturile sale de „om turmentat" exprimă, simbolic, „turmentarea" unui electorat-
marionetă căruia nu i se oferă opțiuni reale de a alege. „Eu nu poftesc pe nimeni, dacă e vorba de
poftă...". La fel, întâmplător sau nu, închina „In sănătatea coanii Joițichii! că e (sughite) damă
bună!"

La polul celălalt, al lucidității, se situează cel care deține puterea executivă, prefectul
județului Ștefan Tipătescu, căruia i se atribuie și un rol de raissoneur al piesei. Inteligent şi
educat, el este om de acțiune și de mare voință, cu o personalitate puternică și un temperament de
tip coleric (Trahanache: ,bun băiat, cu carte, dar iute"). In situații de criză, cum este şantajul lui
Cațavencu, prefectul îşi cenzurează firea impulsivă prin luciditate, prin exercițiul diplomației și
al disimulării. Cuvântul tip de la care este derivat numele propriu al personajului îl desemnează
ca pe un „om cu o personalitate puternică, putând reprezenta un model" (Dicționarul explicativ al
limbii române). El renunță la o carieră strălucită în structurile superioare ale partidului, la
Bucureşti, pentru a rămâne în orăşelul de munte, alături de „prietenii" săi și de Zoe. In momentul
când este acuzat de trădare, reacționează superior și disprețuitor față de Farfuridi: „Cum să nu mă
iuțesc, onorabile? D-voastră veniți la mine acasă, la mine, care mi-am sacrificat cariera şi am
rămas între d-voastră, ca să vă organizez partidul - căci fără mine, trebuie să mărturisiți, că d-
voastră n-ați fi putut niciodată sa fiți un partid - d-voastră veniți la mine acasă să mă numiți pe
față trădător... A! asta nu pot să v-o permit... Caracterizat de către Pristanda printr-o
semnificativă triadă - avere, putere, iubire („moşia, moşie, foncția, foncție, coana Joițica, coana
Joițica, trai neneacă pe banii lui Trahanache, babachii") -, Tipătescu are conștiința puterii
absolute și comportamentul unui stăpân care poate schimba, discreționar, destinele celorlalți.
Simptomatică pentru acest comportament este relația cu Nae Cațavencu, arestat mai întâi abuziv
din ordinul prefectului, pentru ca apoi acesta să-i ofere postul de primar, funcția de avocat al
statului sau moșia Zăvoiul (actul II, scena IX). Relația cu Pristanda reliefează și ea mentalitatea
de stăpân absolut al judetului, Prefectul admite amuzat micile „învârteli" ale polițaiului (,ai tras
frumuşel condeiul"), ştiind Sa-l facă servil, considerând că acesta se afla în serviciul său
personal, nu a comunității: „[.…..] și nu-mi pare rău, dacă si să faci lucrurile cuminte: mie-mi
place să mă servească funcționarul cu tragere de inimă... " Stăpânind artta disimulării (față de
Trahanache se preface că nu știe nimic de scrisoare, fața de Farfuridi şi Brânzovenescu pozează
în victimă, iar în dialogul cu Nae Cațavencu folosește un ton insinuant, pentru a-l determina să
renunțe la candidatură), el foloseşte puterea în beneficiul personal, încălcând legea, dacă „o cer
interesele partidului". Vorbeşte despre imoralitatea lui Cațavencu și a lui Dandanache („Ah, ce
lume, ce lume"), chiar dacă el însuşi înşală încrederea lui Trahanache. Prezența scenică a lui
Tipătescu tânăr și prezentabil, energic, distins și orgolios - este asociată tipologiei clasice a
junelui-prim. Prin fidelitatea față de Zoe însă, prin disponibilitatea de a renunța la poziția socială
pentru a fugi cu iubita sa în lume, eroul lui Caragiale depăşeşte schematismul canonului clasic.

14
 Ghiță Pristanda, polițaiul oraşului, poate fi încadrat și el într-o tipologie clasică – aceea
a slujitorului linguşitor –, însă, din nou, Caragiale ,de-construiește" schema personajului clasic
prin motivația puternică pe care i-o atribuie eroului său. Comportamentul lui Pristanda este, cu
adevărat, servil, duplicitar, incorect. Dar, în lumea mercantilă și imorală în care trăiește Ghiță,
acest comportament devine singura strategie eficientă în lupta pentru supraviețuire a măruntului
funcționar care are responsabilitatea unei familii cu nouă copii: „Famelie mare, renumerație mică
după buget". „Filosofia" de viață a polițaiului este formulată în primul soliloc al piesei (actul 1,
seena a Il-a): „Tot vorba bietei neveste, zice: Ghiță, Ghiță, pupă-l în bot şi-i papă tot, că sătulul
nu crede la ål flămând." Convins de acest adevăr, Pristanda este mereu de partea celui puternic,
dar, prevăzător, îl linguşeşte și pe Cațavencu, pentru că acesta ar putea fi învingătorul de mâine.
Limbajul și jocul scenic al personajului subliniază până la dimensiuni grotești servilismul care îl
caracterizează. Când nu mai poate nega evidența în afacerea cu steagurile, tonul complice cu care
se adresase până atunci prefectului devine rugător şi umil, dezvăluind spaima de a nu cădea în
dizgrația stăpânului. „Scrofulos la datorie", încercând să vorbească asemenea stăpânilor săi
(stereotipiile de limbaj, neologismele stâlcite, „curat murdare"), străduindu-se să fie pe placul
tuturor, Ghiță Pristanda este, în cele din urmă, un personaj în care comicul și grotescul se
amestecă cu tragicul.

O altă figură interesantă a piesei lui Caragiale este Zaharia Trahanache. preşedintele -
la nivel local - al partidului de guvernământ, al Comitetului Permanent, al Comitetului Electoral,
al Comitetului Şcolar şi al altor ,comitete si comiții". Critica literară vede în Trahanache un
homo politicus perfect adaptat societății sale. Ca şef de partid, își joacă perfect rolul, pentru că
are experiență și cunoaşte manevrele politice. Spre deosebire de Cațavencu, el și-a atins toate
scopurile și vrea doar să-și păstreze locul câșştigat. Interesat numai de păstrarea imaginii publice
de „prezident venerabil", de familist și de cetățean onorabil. Trahanache pare a ilustra tipologia
clasică a soțului înşelat, a „încornoratuluj", Sub aparența naivității și a „ticăielii" senile însă,
„nenea Zaharia" probează o luciditate o intuiție și un simț pragmatic infailibile, care il ajutā să
descopere rapid punctul vulnerabil al lui Cațavencu şi să contracareze, prin polița falsificată,
şantajul acestuia. Pare, deci, mai verosimil faptul că Trahanache nu este un naiv, ci tolerează cu
bonomie relația dintre soția sa și „prietenul Tipătescu, pe care il îndeamnă insistent „să-i tie de
urât Joițichii". Pentru că nu il interesează decâ aparența de respectabilitate, vorbeşte mereu
despre „morală", „prințipii" si „onoarea de familist". Alte stereotipii de vorbire sunt ticul verbal
„Ai putințică răbdare" și apelativul stimabile", care, golite de sens, sunt utilizate chiar și în
situații inadecvate, cum este episodul întâlnirii cu Nae Cațavencu, relatat în scena a IV-a, actul I.
„Partitura" lui Trahanache în această scenă este una de mare virtuozitate, ilustrând modelul
„personajului trialogic" (Vasile Popovici: „Personajul trialogic percepe, interiorizează, trăiește
simultan trei conştiințe distincte"). Relatând discuția cu ,stimabilul", personajul se „scindează" în
voci: „Stăi să vezi... La Cațavencu. - Cum intru se scoală cu respect și mă pofteşte pe fotel.
Venerabile-n sus, venerabile-n jos. Imi pare rău că ne-am răcit împreumă, zice el, că eu
totdeauna am ținut la d-ta ca la capul județului nostru.. şi în sfârșit o sumă de delicatețuri... Eu
serios, zic: Stimabile, m-ai chemat să-mi arăți un docoment, arată docomentul! Zice: Mi-e teamă,
zice, că o să fie o lovitură dureroasă pentru d-ta, și ar fi trebuit să te pregătesc mai dinainte [...]

15
Zic iar: Stimabile, unde vrea să m-aducă mişelul!." După ce joacă rolul lui Cațavencu și se joacă
pe sine, dedublându-se, va fi și „vocea" lui Tipătescu, citându-i din memorie scrisoarea trimisă
lui Zoe. Această dimensiune ,,trialogică" a personajului este dublată de o pronunțată dimensiune
caricaturală, concretizată prin jocul scenic și prin limbajul presărat cu truisme și cu neologisme
stålcite: „Unde nu e moral, acolo e corupție și o soțietate fără prințipuri, vrea să zică că nu le
are." Alături de Joițica, tânăra și energica lui soție, prezența scenică a lui Trahanache are efecte
comice pronunțate.

Zoe Trahanache este o femeie voluntară și ambițioasă, care apelează la toate armele
feminine pentru a-i manevra pe cei din jur. Intre personajele feminine din comediile sau schițele
lui Caragiale, ea èste cea mai cultivată, mai inteligentă și mai abilă. Singură într-o lume a
bărbaților (viața politică nu era accesibilă femeilor în vremea aceea), Zoe este cea care ia
deciziile şi contrastul dintre o asemenea femeie energică și personajele masculine reduse la rolul
de marionete este o sursă a comicului.

Prin valorificarea maximă a resurselor acestei categorii estetice, Caragiale este,

incontestabil, maestrul comediei româneşti. Şi în această comedie, sub învelişul râsului, se
ascunde satira, dramaturgul sancționând defectele oamenilor şi ale societății. Precum în comedia
clasică, sursa comicului este contradicția dintre aparență și esența, dintre ceea ce vor să pară
personajele şi ceea ce sunt ele în realitate. Aparența este de cinste, corectitudine, amabilitate, dar
realitatea este una deprimantă: corupție, parvenitism, demagogie. Astfel, Tipătescu, Trahanache,
Pristanda, Cațavencu, Dandanache și Zoe sunt surprinşi în renunțarea lor de la condiția
exemplară pe care ar trebui să o reprezinte în comunitate. Se sancționează astfel, prin comicul de
moravuri, o societate în care imoralitatea proliferează, pătrunzând până și în comunitățile mai
izolate și mai conservatoare. puțintică răbdare, docomentul.. El iar: ... că de, damele... Să vezi
„Lumea-lume" a lui Caragiale se înfățișează astfel ca o multime destructurată, " alcătuită
din indivizi pe care nu-i leagă nici traditii si nici idealuri comune, ca o lume pentru care nu mai
există nici o speranță de reabilitare şi de salvarc. Valorificând și comicul de caracter, L.L.
Caragiale deplasează accentul de pe diformitatea exterioară a personajelor comice pe
diformitatea interioara, intelectuală: prostia, ticăloșia, ipocrizia. Din acest punct de vedere, cu
exceptia lui Tipătescu și, parțial, a lui Zoe, toate personajele sunt comice prin ceea ce fac și ceea
ce spun. Comicul este provocat de suficienta intelectuală și de vidul interior exteriorizat prin
limbajul și comportamentul în viața publică și privată.

Scene reprezentative
Aşadar, satira la adresa artificialității relatiilor umane ordonează toate actele și scenele
textului dramatic caragialian, devenind programatică mai ales în secventele in care tensiunea
atinge cotele cele mai înalte. Merită menționată în acest sens mai ales discuția din actul II
dintre Zoe si Tipătescu. Speriată de posibilitatea ca Nae Cațavencu sa popularizeze amorul ei

16
nelegitim, femeia inițiază un şantaj sentimental menit să-l determine pe Ştefan să accepte
numirea rivalului drept candidat. La început, protagonista mimează o depresie apocaliptică,
demascată subtil doar de indicațiile regizorale (zdrobită, înecată, plângând). Ulterior,
conștientizând că postura de victimă nu îl impresionează pe amant, ea își transformă complet
atitudinea și dezvoltă un şantaj propriu-zis. Revenindu-i deodată toată energia, apoi cu energia
crescândă, îi amintește lui Tipătescu că prefectura se datorează influenței ei la Trahanache.
Previzibil, după ce a numit-o femeie nebună, Ștefan i se supune, ba chiar acceptă să transmită
personal noua decizie politică: Domnule Cațavencu, ești candidatul Zoei, ești candidatul lui
nenea Zaharia, prin urmare și al meu. Poimâine ești deputat. •
Aceeasi idee se remarcă în episodul final al comediei, când, după ce trimisul de la centrụ
se impune în alegeri, toate conflictele se disipează. Ca și când şantajul, calomniile, traficul de
influență nu ar fi existat, viața îşi reia cursul normal, măștile sunt recuperate. În mijlocul
mulțimii extaziate, Cațavencu elogiază calitățile unice ale prefectului, ale pre- sedintelui
partidului și, mai ales, ale doamnei Trahanache, iar Zoe și Ştefan privesc cu Gunerioritate cum
idila lor rămâne la adăpost: Muzica atacă marşul cu mult brio. Urale tunătoare. Grupurile se
mișcă. Toată lumea se sărută, gravitând în jurul lui Cațavencu şi lui Dandanache, care se strâng
în brațe, în mijloc. Dandanache face gestul cu clopoțeii. Zoe și Tipătescu contemplă de la o parte
mișcarea. Cortina cade repede asupra tabloului.
. O scenă-ancoră pentru construirea semnificațiilor comediei - care concentrează în Actul I
(Scena V), protagoniştii fiind cei doi amanți demascați de Cațavencu. Disperarea lui viziunea
caragialiană asupra societății „bolnave" din care este inspirată opera - este plasată Tipătescu este
redată prin suita de interogații retorice („Ce să fac? Ce să fac?"), dar şi prin mişcarea scenică,
descrisă în didascalii: „vine ametit si-mpleticindu-se din fund și cade pe un scaun cu capul în
mäini". La fel, Zoe se declară „nenorocită", arătându-şi vulnerabilitatea de femeie îndrāgostită, în
ciuda stăpânirii de sine ce o caracterizează: „Am auzit tot, tot, tot. Sunt nenorocită, Fănică...".
Discuția dintre ei amplifică dimensiunea afectivă a conflictului, susținută prin opțiunea fiecăruia
de a rezolva situația critică într-o manieră proprie: Zoe îl trimite pe Ghiță la Cațavencu „să-i
cumpere scrisoarea", în timp ce prefectul este convins că „trebuie să-l omorâm". Secvența
conține, așadar, latențe dramatice care se vor acutiza mai târziu, în Scena VI din Actul II, atunci
când Zoe amenintă că se va sinucide, iar Tipătescu i propune să abandoneze întreaga mascaradă
socială și să fugă împreună în lume.
O altă secvență care se constituie într-un excelent pretext pentru satira moravurilor
politice este cea din final. După ce se consumă toate luptele pentru acapararea puterii şi,
simultan, pentru recâştigarea imaginii publice aflate în pericol pentru câteva zile, grupurile de
interese se reomogenizează, cu toții sărbătorind, în mod absurd, victoria corupției, a minciunii și
a incompetenței. Apelând la toate resursele sincretice ale teatrului - „urale tunătoare", muzică de
fanfară, „costume de pretenție provincială", beția de cuvinte a discursurilor și amețeala datorată
şampaniei abundente -, Caragiale transformă finalul operei într-un imbroglio nesfârșit din care
nu se mai înțelege nimic. Miezul comic al scenei îl reprezintă Dandanache, cel ales „în
unanimitate" de putere și de opoziție, care, peltic, amnezic și ridicol, cuvântează în fața mulțimii:
„În sănătatea alegătorilo... cari au probat patriotism și mi-au acordat...(nu nimerește) asta... cum

17
să zic de!.. zi-i pe nume de!... a! sufradzele lor..". Singurii care par să aibă capacitatea de a lua
distanță de „bâlciul deșertăciunilor" politice - cu toate că ei înșişi l-au generat – sunt Zoe și
Tipătescu, care „contemplă de la o parte mişcarea".
CONCLUZIA
În concluzie, semnificațiile comediei se construiesc prin armonizarea paradoxală a
comicului și a tragicului (,îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie" Maiorescu,
Comediile d-lui I.L. Caragiale), într-o sinteză modernă ce anticipează - după unii comentatori -
absurdul. Stilul suplu și experimental, care valorifică pe de o parte liniile clasice ale comediei,
dar asimilează, pe de altă parte, şi unele tipare mondene şi gazetăreşti familiare autorului de
schițe, alternarea registrului parodic cu acela grav fac din comedia O scrisoare pierdută un text
dramatic definitoriu pentru arta caragialiană. Titu

18