Manolache Valentina

Clasa a X-a G

CU TOȚII SIMȚIM REALITATEA.

Fiecare avem viziunea noastră diferită față de a celorlați cu privire la iubire. Însă
suntem capabili să acceptăm și versiunea celuilalt de a deține o inimă? Suntem ca toți,
însă cu toții suntem diferiți, avem alte vise, alte gânduri, alte idei, alte principii. Cu toții
petrecem lumea diferit. Cu toții trăim mai mult, mai intens sau mai puțin viața. Cu toții
suntem ca niște păsări prinse cu aripile-n vânt, ca niște picături de ploaie ce se izbesc de
geam dorind atenție. Atunci când una nu mai rezistă durerii, ia cu ea alte câteva picături,
victime ale lăsării. Suntem ca niște frunze care se zbat pe ramuri, blocate. Ne dorim să
ne cunoaștem mai bine interiorul, însă ne mulțumim cu fericirea temporară. Ajungem să
credem ceea ce spun alții despre noi, deoarece chiar și noi am ajuns să nu ne mai
cunoaștem. Cu toții râdem, suntem fericiți, dar ne mințim pe noi înșine mai grav decât îi
mințim pe ceilalți. Ne gândim că trăim în același timp ca și cei din jurul nostru, însă nu
este așa. Unii o facem cât mai putem pentru că simțim că ni se scurge timpul, iar cel pe
care l-am avut până acum, nu am făcut nimic altceva decât să-l pierdem așteptând. Unii
o facem mai lent, pentru că nu ni s-a dat speranță, sau pentru că eram prea ocupați pentru
a o vedea. Unii o facem normal, inconștient, alții suntem morți pe interior, afișând un
zâmbet, trecând mai departe peste orice, chiar și micile întâlniri neașteptate pe care le
avem. Lumea este așa dintotdeauna, deoarece chiar și scriitorii ne prezintă astfel
umanitatea decedată: “Sunt câțiva morți în oras, iubito, [...] Incet, cadavrele se
descompun. [...] Cei vii se mișcă și ei descompuși,” (George Bacovia, Cuptor). Cu toții
suntem blestemați asupra lumii. Unii știm să ascundem acest handicap cu care ne
naștem, însă alții suntem împovorâți cu acest gând până la moarte, când abia atunci
ajungem să ne dăm seama de cât timp am pierdut contemplând frigul întuneric al vieții.
Acest întuneric este redat chiar de mulți poeți și scriitori cu zeci de ani în urma noastră, a
acelora care stăm să citim sau să ascultăm gândurile lor, și ne dăm seama că nu este
diferită cu mult lumea filozofică de atunci cu cea de acum. Cu toții avem puterea
profundă de a vedea lumea prin ochii unui îndrăgostit ce tânjește după iubire, unui copil,
unui bătrân ce nu mai are timp de trăit, dar traiește prin nepoții lui, unei mame suferinde,
unui simplu om pe care îl întâlnești în fiecare zi, la aceeași oră, în același drum ca și al
tău. Ne gândim cât de bine i-o fi acelei persoane, însă poate ea are suferințe grave cu cei
din jurul ei, poate are o boală de care nu poate scăpa, poate chiar se gândește același
lucru așa cum îl facem noi față de ea, poate ne judecă, sau poate ne privește cu milă
cearcănele ce reprezintă nopțile nedormite.
Scriitorii români au avut mai mult succes după moartea lor decât în timpul vieții.
Nu au fost apreciați pentru filozofiile pe care le-au redat prin cuvinte așternute pe hârtia
pătată cu cerneală de lacrimi, decât atunci când spiritul lor și-a făcut mai simțită prezența
în sufletele noastre, față de prezența fizică pe care o aveau în fața unor persoane
necultivate de frumos, de artă. Arta este frumoasă în felul ei, prin felul în care te face să
Manolache Valentina
Clasa a X-a G

vibrezi, prin felul în care îți transmite emoția, fie prin cuvinte, fie prin imagini, fie prin
atingeri ușoare pe care i le dăruim unei sculpturi, fie prin note muzicale redate de
umanitate sau de natură.
Cu toții știm că scriitori nu au avut o viață tocmai frumoasă așa precum ne-o
imaginăm noi. În mintea noastră se formează o imagine caldă, reprezentând un om în
fața unei foi, înconjurat de toată cultura sa și cu prietenul său cel mai bun, stiloul, cel
care-l ajută în terminarea creșterii unui suflet prin cuvinte. Însă aceștia își scriau
gândurile atunci când natura plângea odată cu sufletul lor, atunci când lumea era una
reală, nu una de vis. Scriitorii nu aveau foarte mulți prieteni. Ei gândeau prea repede
pentru simplii oameni ai secolelor XIX-XX, ori prea încet, deoarece încercau să rețină
detaliile date de viața oamenilor, de cea a naturii.
Realitatea, cea care doar ea contează, ne stresează încontinuu atunci când sufletele
ni se înstrăinează de trup. Timpul ne rotește pe cer, ne alergăm unii pe alții în jurul
aceluiaș motiv, aceluiaș drog pentru care trăim, iubirea. Așteptăm o viața întreagă pentru
a accepta adevărul, pentru a recunoaște realitatea fericită, doar după ce ne înecăm în
gânduri. Nu suntem tot ceea ce vedem, nu vedem tot ceea ce suntem.