Sunteți pe pagina 1din 5

RESURSELE PUTERII POLITICE

M.Weber dă următoarea definiţie puterii: ,,puterea este şansa de a face să triumfe în sânul unei relaţii
sociale propria voinţă, chiar în ciuda rezistenţelor”. Această definiţie antrenează trei consecinţe: a)
realizarea puterii necesită prezenţa a cel puţin două persoane; b) puterea nu este de esenţă abstractă, ea
este o practică socială; c) exercitarea puterii este o sursă de comportament. Robert Dahl definea stfel
acest lucru: ,,A exercită o putere asupra lui B în măsura în care obţine de la B o acţiune pe care ultimul
nu ar fi efectuat-o altfel”. Exercitarea puterii antrenează deci o anumită responsabilitate.

Influenta exercitata de factorii politici în societate, inclusiv de putere, depinde de resursele


disponibile, care reprezinta valori ce pot fi utilizate pentru a produce rezultatele politice asteptate.

Cei mai multi analisti politici sunt de acord ca orice confera unei persoane sau unui grup de
persoane un anumit control asupra a ceea ce altii au nevoie si doresc poate fi considerat ca o resursa de
putere[1]. Cercetarile sociologice au pus în evidenta mai multe categorii de resurse ale puterii, între care:
gradul organizarii activitatii politice, prestigiul conferit de un anumit status[2], cunoasterea (detinerea
de informatii politice relevante), detinerea de bunuri politice sau utile activitatii politice (bani,
publicitate, suport din partea maselor, votul în alegeri), timpul - care poate lucra în favoarea puterii sau
o poate defavoriza, rezultatele activitatii politice (elaborarea de politici acceptate de mase, rezultate
economice favorabile), atributele si abilitatile personale ale liderilor puterii (îndemânarile deosebite si
rare, virtutile magice, charisma) etc.

Resursele puterii depind de tipul de societate (ex. controlul ritualurilor magice, în societatile
arhaice, sau capitalul, în societatile capitaliste moderne), dar si de tipurile diferitelor grupuri sociale
(clase sociale, grupuri de status, partide politice etc.) angrenate în raporturile specifice acesteia (resursele
economice sunt cele mai relevante în cazul claselor sociale, prestigiul, în cazul grupurilor de status, si
accesul la aparatul politico-administrativ, în cazul partidelor politice).

7.1. DEFINIRE

Pentru a-si impune vointa în detrimentul altor vointe, respectiv pentru a modifica obiceiuri,
interese, aspiratii, mentalitati, determinate de prioritati independente si subiective, puterea politica trebuie
sa-si asigure resursele necesare, adecvate si suficiente acestui scop. Resursele puterii politice sunt acele
mijloace mobilizate pentru a influenta, în contexte determinate de viata, conduitele actorilor politici,
aflati în diferite relatii interactive, pentru atingerea scopurilor lor politice.

7.2. CLASIFICAREA RESURSELOR PUTERII POLITICE

Resursele puterii tind sa se organizeze si sa se institutionalizeze în structuri de dominatie relativ


stabile pentru fiecare tip de societate[3]. Resursele la care apeleaza, de regula, puterea politica sunt
extrem de variate, manifestându-se sub forma unui spectru larg de bunuri si valori. Sociologii Keith
Dowding si Philippe Braud prezinta în lucrarile lor „Puterea” si, respectiv, „Sociologie politica” (Paris,
1994) câteva sugestii relevante pentru clasificarea si ordonarea 646i89g principalelor categorii de resurse
politice, pe care le vom analiza în cele ce urmeaza[4].

7.2.1. CUNOAsTEREA (INFORMAREA) sI COMUNICAREA POLITICĂ

Vechea maxima „Cunoasterea este putere” releva un realism ce nu mai trebuie demonstrat.
Cercetatorii vietii social-politice au ajuns, pe buna dreptate, la concluzia ca informatia si comunicarea se
situeaza printre noile temelii ale puterii politice. În universul post-modern, informatia si comunicarea au
capatat noi dimensiuni, stimulând, deopotriva, cultura informatiei si cultura informarii.

7.2.1.1. CUNOAsTEREA (INFORMAREA) POLITICĂ

Cunoasterea (informarea) politica presupune obtinerea si utilizarea de catre putere a informatiilor


cu valoare strategica necesare atingerii scopului ei de organizare si conducere de ansamblu a
macroorganismului social.

Rolul informatiei politice. Prin continutul ei, informatia politica vizeaza si fixeaza conditiile de
existenta si programele de activitate ale categoriilor sociale (clase, straturi), formelor de comunitate
(popoare, natiuni), institutiilor si organizatiilor (state, partide), ce intra în sfera politicului.

Este important de semnalat faptul ca informatia politica intra în mod nemijlocit în reteaua si
verigile puterii politice, constituind o resursa de prima importanta a acesteia. Iata principalul motiv
pentru care actorii politici si-o doresc si negociaza obtinerea ei.

Informatia politica are un rol major în desfasurarea eficienta, performanta a actiunilor politice. Ea
reprezinta mijlocul care asigura folosirea mai buna sau transmiterea operativa si oportuna a mesajului
dorit de catre actorii politici (partide, guverne, parlamente, grupuri sociale, lideri, candidati în alegeri
etc.).

Informatia domina orice demersuri ale puterii. Astfel, conform opiniei lui Jacqueline Russ („
Teoriile puterii”, Paris, 1994), „În societatile post-industriale,… , în cadrul carora productia înceteaza
sa apara ca centru al vietii economice pentru a lasa locul gestiunii si comunicarii, transmiterii de
informatii, locul puterii se deplaseaza. De acum înainte ne aflam în mijlocul relatiilor, legaturilor,
retelelor, interconexiunilor care înalta zidurile sistemelor de putere; posibilitatea de a transmite un
mesaj, apartenenta la o structura de retele, manevrarea informatiilor pun o noua temelie de dominatie si
creeaza o legitimitate inedita pentru puterile de decizie”[5].

Tipologia informatiei politice. Informatiile de care au nevoie decidentii din sfera puterii sunt
variate si se afla în strânsa dependenta de specificul evolutiilor politico-sociale si al raporturilor lor cu
masele. Între cele mai semnificative categorii de informatii politice necesare puterii pentru gestionarea
situatiilor cu care se confrunta, prin elaborarea unor raspunsuri/initiative adecvate, mentionam:

- informatii referitoare la „orizontul de asteptare” al grupurilor (populatiei) asupra carora se


rasfrânge activitatea puterii politice (nevoi, sperante, conceptii, atitudini, initiative etc.);

- informatii despre adversarii politici (strategii, conceptii, atitudini, argumente pro/contra fata de
actiunile puterii, initiative, sisteme de relatii si de comunicare utilizate, fonduri, vulnerabilitati care ar
putea fi exploatate, alte categorii de date, elemente, situatii de interes).

Sursele informatiei politice. Birocratii puterii politice obtin informatiile care le sunt necesare din
surse variate (de la grupurile de lobby[6], din rândul industriasilor, liderilor diferitelor sindicate, de la
alte grupuri de cetateni etc.). Guvernele, parlamentele, partidele politice aflate la putere sau în opozitie
etc. se bazeaza pe birocratiile lor pentru a obtine informatia necesara producerii si implementarii politicii
lor. Functionarii publici folosesc grupurile profesionale, de lobby, dar si alte grupuri organizate în
vederea accesului la categorii de informatii de prima importanta pentru realizarea intereselor specifice.

În acest context, mass-media au un rol deosebit de important: grupurile de interese politice, mai
putin din sfera puterii politice si mai mult din afara acesteia, pot organiza campanii de presa cu durate
variabile, deoarece nu dispun de alte mijloace pentru a-si face cunoscute conceptiile si pozitiile. Actorii
politici cu adevarat puternici nu au nevoie neaparat de sprijinul opiniei publice, fiindca dispun de
mijloace mult mai redutabile, asupra carora vom insista în cele ce urmeaza.

Caracteristicile informatiei politice. Informatia politica are caracteristici diverse, variate, puse
mai mult sau mai putin în evidenta de pârghiile de actiune de care se foloseste puterea în îndeplinirea
mandatului sau social. În continuare, vor fi abordate câteva dintre cele mai semnificative.

Exactitatea. Exactitatea face trimitere la conformitatea mesajului informatiei cu realitatea


politica în cadrul careia se manifesta fenomenul puterii. Cu cât informatia reflecta mai fidel dinamica
sociala (este mai exacta), cu atât valoarea ei de utilizare creste, puterea folosind-o pentru conceperea de
strategii viabile de organizare si conducere a societatii.

Oportunitatea. Aceasta trasatura se refera la obtinerea si, eventual, valorificarea în timp util a
informatiei politice de catre structurile specializate ale puterii. Ea are o semnificatie majora în procesul
relevarii eficientei activitatii specifice desfasurate de puterea politica.

Credibilitatea. Credibilitatea informatiei utilizata de puterea politica are o importanta deosebita.


Ea releva gradul de încredere al celor carora le este destinata informatia, în mesajul acesteia.

Acest atribut determina, în fapt, cele mai multe suspiciuni din partea factorilor sociali, care intra în relatie
cu puterea politica, cu privire la sinceritatea mesajelor transmise de aceasta.

Anticiparea evolutiilor sociale cu semnificatie majora. Una din caracteristicile informatiei politice, ca
resursa de putere, este aceea de evidentiere a evolutiilor posibile ale raporturilor sociale relevante,
realizata anterior producerii lor, functie de care puterea îsi poate structura activitatea de management la
nivel social.

Diversitatea. Pentru a fi utila, viabila si stimulativa, informatia politica trebuie sa fie frecventa si
diversa în forma, coerent structurata ca mesaj si continut.

Ea este multiforma, vehiculându-se direct sau „prelucrat”, sub forma de texte (publicatii oficiale privind
diverse aspecte ale vietii sociale sau institutii politice), date statistice (economice, sociale, electorale),
concluzii ale anchetelor socio-politice privind diferite probleme actuale sau potentiale, date audio-
vizuale (înregistrari ale evenimentelor politice, ale discursurilor oamenilor politici etc.. Stocurile
(bancile) de informatii politice servesc la elaborarea strategiilor si scenariilor politice, la
fundamentarea programelor politice, a studiilor si analizelor consacrate problematicii vietii sociale[7].

Aria de circulatie limitata. Informatia politica este cu atât mai importanta, cu cât are caracter
secret (arie de circulatie sever limitata prin proceduri-standard) si este tinuta la distanta, pe cale de
consecinta, de opinia publica. Adesea, puterea politica nu doreste sa nu i se cunoasca interesele
autentice, cu cine negociaza si în ce scop. Mare parte din activitatile de lobbying se desfasoara „în spatele
usilor închise”, prin diferite canale de comunicare (conversatii telefonice, corespondenta scrisa - trimiteri
postale, e-mail etc.), discutii particulare purtate la receptii sau petreceri, întâlniri oficiale sau neoficiale
(cu durata limitata sau nelimitata). Astfel de întâlniri au loc între componentii diverselor grupuri de
interese politice, din sfera puterii sau din cele exterioare acesteia, care au o influenta variabila asupra
puterii politice: membri ai guvernelor, parlamentelor, partidelor politice, ai institutiilor financiare
nationale si internationale, oameni de afaceri, sindicate, electorat, mass-media etc..

Când unele grupuri de interese politice se simt excluse din acest schimb informational si de
lobbying, încearca sa obtina cunostintele de care au nevoie prin punerea problemelor de interes în fata
opiniei publice, din perspectiva necesitatii accesului lor neîngradit la informatie.
Controlul informatiei politice. În lucrarea intitulata „Puterea în miscare”, celebrul eseist
american Alvin Toffler a aratat, foarte sugestiv, rolul esential pe care îl are controlul cunoasterii
(informatiei) politice, ca resursa de putere, în societatea contemporana: „Controlul cunoasterii este nodul
gordian al luptei mondiale de mâine pentru putere, în toate institutiile omenesti”[8].

Controlul si supravegherea informatiei determina un dublu avantaj pentru puterea politica:

a) crearea monopolului asupra datelor si informatiilor care s-ar putea materializa în obtinerea-
detinerea de bunuri, pozitii sociale etc.;

b) maximizarea câstigurilor din categoriile mentionate pe seama ignorantei majoritatii membrilor


societatii cu privire la aceste date sau cunostinte.

Controlul fluxului informatiei politice contribuie la întarirea unei importante surse de putere si
uneori factorii de guvernare cauta sa orienteze opinia publica prin exercitarea acestui control. Lipsa de
informatie politica genereaza incertitudine si erori de interpretare[9].

7.2.1.2. COMUNICAREA POLITICĂ

În sens restrâns, prin comunicare politica se întelege activitatea desfasurata de institutii


specializate care au fost create pentru a difuza si promova informatii, idei si atitudini cu privire la
problemele guvernarii. Comunicarea politica este cea care asigura adecvarea raporturilor dintre
guvernanti si guvernati printr-un schimb permanent de informatie. Expresie a deciziilor suverane luate de
guvernanti cu privire la guvernati, ea exprima legitimarea autoritatii primilor asupra celorlalti, fiind, din
acest punct de vedere, o veritabila resursa de putere.

Studiile întreprinse în politologia contemporana asupra comunicarii politice se concentreaza


asupra mijloacelor folosite (mass-media imprimate si electronice, organizatii politice si ne-politice etc.),
asupra continutului (manifest si latent) si caracterului ei, asupra efectelor produse în cadrul sistemului
politic[10].

Comunicarea politica, inclusiv cea care este subordonata satisfacerii intereselor puterii,
vehiculeaza, în esenta, trei categorii de factori, rezultati din interferenta dintre obiectiv si subiectiv:
informatiile, interpretarea lor (în raport cu scopurile si idealurile fixate) si decizia de a le utiliza (în
concordanta cu programul politic urmarit sau propus)[11].

7.2.2. AUTORITATEA LEGITIMĂ

Autoritatea legitima se afla în legatura directa cu cunoasterea (informarea). Cunoasterea


calificata, respectiv cunostintele oficiale si tehnice (în unele cazuri, cu circulatie restrictionata,
determinata de caracterul lor secret), dau reprezentantilor puterii politice calitatea de a fi nu numai o
autoritate, dar si în autoritate. Autoritatea vine, deci, si din cunoastere. Dar autoritatea vine mai ales din
faptul ca puterea politica are legea de partea ei, sau din masura în care acest lucru se petrece. În
consecinta, capacitatea actorilor institutionalizati ai puterii de a da altor actori comenzi autoritare, de a le
cere celor de sub ei (subordonatilor lor) sa actioneze în anumite moduri este o sursa (resursa) de putere.

În situatii politice, legislativul (parlamentul) foloseste în modul cel mai evident autoritatea legitima, prin
crearea de legi sau regulamente pe care sa le urmeze altii. Autoritatea este legitima în masura în care este
consfintita prin lege si societatea o accepta drept legitima.

7.2.3. LEGALITATEA
Legalitatea[12] poate constitui o resursa importanta de putere prin faptul ca mizeaza pe
constrângerile legale în cazurile constatate sau prezumate de încalcare a normelor de drept. Legalitatea
este, în primul rând, de natura sa ordoneze scopurile si mijloacele pe care le formuleaza membrii unei
comunitati. Nerespectarea sa poate da nastere la abuzuri si subiectivism din partea institutiilor puterii, cu
consecinte negative dintre cele mai severe asupra ordinii si stabilitatii sociale.

RECOMANDĂRI BIBLIOGRAFICE

DOWDING, Keith, Puterea, Editura „Du Style”, Bucuresti, 1998.

DRĂGOI, Nicolae; ZIDARU, Marian, Politologie. Note de curs, Editura Fundatiei „Andrei
saguna”, Constanta, 2003.

MĂGUREANU, Virgil, Studii de sociologie politica, Editura „Albatros”, Bucuresti, 1997.

MITRAN, Ion, Politologia în fata secolului XXI, Editura Fundatiei „România de mâine”,
Bucuresti, 1997.

NAZARE, Vasile, Politologie, Editura Academiei Navale „Mircea cel Batrân”, Constanta, 2002.

TEODORESCU, Gheorghe, Putere, autoritate si comunicare politica, Editura „Nemira”,


Bucuresti, 2000.

TOFFLER, Alvin Puterea în miscare, Editura „Antet”, 1995.

TOMPEA, D., Etica, Morala si Putere, Editura „Polirom”, Iasi, 2000.

TRĂSNEA, Ovidiu; KALLÓS, Nicolae (coordonatori stiintifici), Mica enciclopedie de


politologie, Editura stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1977.

ZAMFIR, Catalin; VLĂSCEANU, Lazar, (coordonatori), Dictionar de sociologie, Editura


„Babel”, Bucuresti, 1998.

S-ar putea să vă placă și