Sunteți pe pagina 1din 3

1.

Educaţia copilului în familie

Copilăria reprezintă cea mai bună perioadă a vieţii pentru educaţie, pentru formarea şi instruirea
caracterului psiho-social.

Copilul îşi dezvoltă aptitudinile sale în raport cu mediul în care trăieşte, aşa încât primele noţiuni
educative le primeşte în familie, apoi în colectivitatea preşcolară, pentru ca şcoala să consolideze
şi să modeleze tot ceea ce a acumulat copilul înainte şi să adauge, printr-un amplu sistem
educativ, ultimele şi cele mai delicate carate la făurirea unei educaţii desăvârşite.

Procesul de instrucţie educativă – educaţia – urmăreşte să dezvolte armonios predispoziţiile


latente ale copilului, astfel încât el să poată deveni, cu timpul, un adult cu deplină libertate
interioară, dar şi cu conştiinţa responsabilităţii sale. Educaţia îi favorizează o adaptare mai uşoară
la mediul social ambiant şi-i indică drumul către cele mai înalte îndatoriri ale omului către
societate.

Întregul proces educativ trebuie condus cu grijă şi caldă afecţiune pentru copil şi în concordanţă
cu etapa de dezvoltare în care se află el, fără a-l solicita prea de timpuriu cu lucruri ce nu sunt pe
măsura forţelor sale, oferindu-i şi cerându-i numai ce nu-i depăşeşte capacitatea de înţelegere.

Primele noţiuni educative pe care copilul le primeşte sunt cele din familie. Familia constituie una
din verigile sociale cele mai vechi şi mai stabile în care se conturează şi se formează caracterele;
în familie se dezvoltă spiritul de afirmare a idealurilor tânărului, dorinţa sa de participare la viaţa
socială, culturală şi politică a ţării sale. În familie se formează primele deprinderi de viaţă
sănătoasă ale copilului, de conduită igienică individuală şi colectivă şi de altruism, componente
majore ale moralei elementare a indivizilor societăţii, constituind bagajul educativ al „celor 7 ani
de acasă”.

Dacă toate aceste deprinderi nu s-au format în anii petrecuţi în familie va fi greu mai apoi, în
şcoală sau şi mai târziu la vârsta de adult să se întreprindă ceva în acest sens, cu atât mai mult cu
cât, dacă s-au format unele obiceiuri greşite sau trăsături negative de caracter, vor putea fi
corectate cu mare greutate.

Atât părinţii cât şi educatorii în timpul procesului de învăţământ trebuie să intervină în


numeroase situaţii pentru a corecta comportamentul copilului, dar trebuie să o facă cu blândeţe,
pentru că altfel poate duce la efecte contrare pentru echilibrul copilului şi pentru conturarea
personalităţii sale. Actele de injustiţie ce i se fac de către cei din jur sunt greu tolerate. Prin
structura lor copii sunt naivi, sinceri şi cinstiţi şi este păcat să le alterăm aceste gingaşe trăsături
morale prin intervenţii brutale – bătaia fiind exclusă din rândul metodelor educative – sau prin
atitudini nesincere, meschine.

Rolul de părinte este greu şi pretinde cunoştinţe teoretice şi practice de pedagogie, psihologie şi
medicină; pretinde bunăvoinţa acestora de a învăţa continuu de la şi din viaţă, de a gândi, şi mai
ales de a înfrunta situaţii imprevizibile şi pe care trebuie să le rezolve cu înţelepciune şi cu
discernământ. Problemele pe care copii le ridică în faţa părinţilor sunt adesea rezultatul unor
preocupări sau frământări individuale şi la care aşteaptă un răspuns sau o soluţionare din partea
părinţilor. Şi în aceste cazuri părintele trebuie cu răbdare, ascultându-l pe copil şi nu considerând
„tabu” unele din problemele cel preocupă, să încerce să găsească cea mai simplă şi eficientă cale
de rezolvare; la nevoie, cu abilitate poate temporiza un răspuns clar, timp suficient pentru a
consulta semenii cu mai multă experienţă psiho-pedagogică.

Odată copilul ajuns la vârsta preşcolară, familia împarte într-o bună măsură sarcina educării lui
cu dascălii şi pedagogii din şcoală; cei din urmă vor fi chemaţi să şlefuiască ceea ce a realizat
familia, să completeze golurile din procesul instructiv-educativ care au scăpat până la această
vârstă şi să-l ajute pe copil în înţelegerea şi lămurirea unor probleme aşa-zis „delicate”, cum sunt
cele legate de sentimentul de dragoste, de viaţa sexuală etc. .

2. Educaţia copilului în şcoală

Şcoala constituie pentru copil a doua mare etapă a făuririi educaţiei sale. După cei „7 ani de
acasă”, şcoala reprezintă factorul care facilitează sarcinile educative ale părinţilor.

Transferând o parte din sarcinile educative şcolii familia interpretează uneori greşit acest transfer
de responsabilităţi educative, lăsând întreaga educaţie a copilului în sarcina factorilor
educaţionali din şcoală, deşi este lesne de înţeles că menirea şcolii este de a completa doar
educaţia din familie şi nu de a i se substitui acesteia din urmă. Dacă în familie educaţia copiilor
depinde de gradul de educaţie al părinţilor în şcoală depinde de calitatea şi competenţa
personalului didactic. Copilul este acum capabil să recepteze şi să asimileze ceea ce i se explică,
în special de către persoane în care are deplină încredere de la o autoritate în materie de educaţie.
Educaţia dată în şcoală se dovedeşte a fi o muncă irosită şi eficace dacă familia este ostilă,
indiferentă sau incapabilă să continue acasă eforturile educative făcute de dascăli în şcoală. În
concepţia modernă de educaţie a copiilor nu se mai poate face o demarcare netă între îndatoririle
şcolii şi cele părinteşti. Pentru a da roadele aşteptate şcoala are nevoie de sprijinul conştient şi
colaborarea familie; familia aşteaptă însă de la şcoală completarea educaţiei de acasă, după
norme şi metode psiho-pedagogice riguros concepute şi aplicate.

3. Familia şi şcoala, factori esenţiali în educaţia copilului

Tulburarea dezvoltării intelectuale, delicvenţa şi alte manifestări ale inadaptabilităţii sociale ale
adultului îşi au originea, de cele mai multe ori în anii copilăriei, când copilul se afla sub tutela
familiei şi a şcolii. Aceasta denotă că nici unii nici alţii nu şi-au făcut pe deplin datoria ce le
revenea în educaţia copilului.

Deşi sunt binecunoscute aceste precepte în masa de părinţi, legătura permanentă, indisolubilă şi
organizată care ar trebui să existe între familie şi şcoală rămâne nesatisfăcătoare şi se rezumă în
general la contacte sporadice între părinţi şi diriginţi. De multe ori părinţii nu cunosc cu
exactitate situaţia şcolară a copiilor lor, îndeplinind rolul de „spectatori indiferenţi” la evoluţia
nesatisfăcătoare a propriilor lor copii. Orice sistem de educaţia, oricât ar fi el de bine întocmit,
rămâne neputincios dacă se izbeşte de indiferenţa sau opoziţia părinţilor. Autoritatea părinţilor şi
a şcolii reprezintă o indispensabilă garanţie împotriva a numeroase plăgi sociale care ar putea
afecta educaţia şi sănătatea copiilor: stresul, delicvenţa juvenilă, insuccesele şcolare.

Îmbinarea eforturilor educative din familie şi din şcoală este nu numai recomandabilă şi chiar
obligatorie, pentru că de multe ori, pe măsură ce copii evoluează, părinţii au de înfruntat mereu
alte şi alte probleme, multe din ele inedite, iar şcoala are acumulată multă experienţă în
soluţionarea unor probleme care se ivesc la o categorie de vârstă şi care se repetă la generaţiile
următoare. Factorii educaţionali din şcoală pot astfel să dea un ajutor preţios părinţilor în
înţelegerea problemelor copiilor şi copilăriei şi în soluţionarea lor favorabilă, prin întâlniri
periodice sau ocazionale între părinţi şi profesori. Din nefericire la aceste întâlniri lipsesc de
regulă tocmai cei care au cea mai mare nevoie de experienţa pedagogică a cadrelor didactice.

A devenit evident faptul că acţiunea izolată a familiei sau numai a şcolii nu poate rezolve în mod
satisfăcător problema educaţiei copilului; familia, şcoala şi societatea în ansamblul ei sunt
capabile împreună să desăvârşească ceea ce nu reuşeşte să realizeze fiecare în parte.
Creşterea şi educarea copilului „este o artă” susceptibilă de perfecţionare prin acumularea
continuă de experienţă de către cei ce o făuresc. Nu există scheme aplicabile în educaţia copiilor
pentru că fiecare reprezintă o individualitate, cu particularităţi de care trebuie ţinut cont în
permanenţă în procesul de educaţie. Ceea ce este valabil şi practicabil la un copil sau la o
categorie restrânsă de copii, poate fi ineficient sau poate chiar contraindicat la alţii.

Read more:
http://articole.famouswhy.ro/influenta_scolii_si_a_familiei_asupra_succesului_scolar/#ixzz1fn6
mYXeo